Spre seară vremea se strică. Dinspre ocean venea un curent de aer glacial. Deasupra tundrei se învîrtejeau mase compacte de ceaţă plumburie. Cerul fu învăluit de nori grei. Totul arăta posomorît, se făcu aproape întuneric.
În cabinetul şefului postului central de radio al Poligonului Nr. 7 era cald. Cabinetul era puternic luminat, în faţa biroului, înfundat într-un fotoliu jos, moţăia Kraiuhin, cu bărbia sprijinită în piept. Îşi întinsese stîngaci picioarele, cu ghetele pline de lut zvîntat. Mîinile mari şi noduroase se sprijineau greu pe braţele fotoliului. Deasupra uşii ticăia puternic un ceasornic, bătînd minutele. La fiecare bătaie, Kraiuhin îşi ridica pentru o clipă pleoapele vineţi. Pe marginea biroului se răcea în pahar ceaiul neatins. Prin uşa întredeschisă îşi vîrî capul radiotelegrafistul de serviciu, care rămase o vreme nehotărît locului, apoi se apropie în vîrful picioarelor şi puse în faţa lui Kraiuhin un teanc de radiograme.
— Ce e nou? întrebă cu voce răguşită Kraiuhin.
Radiotelegrafistul tresări:
— Ă-ă… nimic. Acum treisprezece minute „Hius” a comunicat că totul e în ordine.
— S-a stabilit legătura prin televiziune?
— Nu, Nikolai Zaharovici; deocamdată n-am reuşit.
Kraiuhin rămase multă vreme tăcut (în acest răstimp, radiotelegrafistul se lăsă de cîteva ori de pe un picior pe celălalt şi tuşi de mai multe ori), apoi spuse:
— Şi zici că nu-i nimic nou?
— Nimic.
— Bine.
Kraiuhin aruncă o privire la radiograme şi închise din nou ochii. Simţea în inimă o durere surdă, stăruitoare. În umărul stîng îl necăjea un junghi. Picioarele îi amorţiseră, dar nu voia să se mişte. Se sili totuşi să ridice mîna de pe braţul fotoliului şi să ia paharul. Ceaiul i se păru nesuferit de dulce. „Nervii — îşi zise Kraiuhin — nervii şi bătrîneţea.” Pînă acum n-a ştiut de nervi. Medicii îl preveniseră că emoţiile pot să-i facă rău, el însă rîdea pe sub mustaţă. Nu-şi amintea să fi avut vreodată emoţii… Pînă azi…
Azi, 18 august 19… la ora 5.00 fix, ora Moscovei, a început o acţiune pentru care el s-a pregătit vreme de cincisprezece ani. Lansarea cu succes a primei rachete fotonice perfecţionate marca o nouă eră în istoria comunicaţiilor interplanetare. Un deceniu şi jumătate de căutări, de luptă, de uriaşe încordări… Şi, la capătul lor, iată-l ascultînd zgomotele tînguitoare ale toamnei, cu răpăitul monoton al picăturilor de ploaie repezite în geamuri, cu clipocitul apei ce se scurge de pe acoperiş, cu şuierul subţire al vîntului. Cei şase oameni de pe bordul celei mai perfecţionate planetonave din lume, tot unul şi unul, au preluat ştafeta de la el şi au pornit mai departe, să înfăptuiască visul vieţii lui. Iar el a rămas dintr-o dată slăbit şi gîrbov. Şi acum aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă…
Pentru o clipă i se făcu o milă adîncă de el însuşi şi-i pizmui pe ei, cei tineri, dar numaidecît uită de asta, pentru că simţămîntul cel mai de seamă pe care-l încerca şi care împinsese pe al doilea plan toate celelalte simţăminte şi gînduri era teama pentru oamenii aceştia. Ei, bine… cursa de probă a lui „Hius” a reuşit. Se pare că procesele din carcasa de titan a fotoreactorului au fost studiate pînă în cele mai mici amănunte… Un inginer poate indica cu precizie totală ceea ce se petrece în fiecare miliardime de secundă acolo şi poate prevedea ce se va petrece în următoarele miliardimi de secundă. S-a ţinut seama de tot: de temperaturile colosale, de vitezele enorme, de presiunile şi tensiunile extraordinar de mari. Şi totuşi… dacă bietul Petrosian a sărit în aer, n-a fost doar un joc al fatalităţii!
Kraiuhin înghiţi anevoie cîteva linguriţe de ceai. I se uscase gîtlejul, ochii îl dureau. Simţea în corp nişte furnicături oribile. Pe geam apa se scurgea în şiroaie strălucitoare.
— Ce porcărie! bombăni Kraiuhin, trăgîndu-şi înfiorat capul intre umeri.
Un eşec al expediţiei ar însemna prăbuşirea cauzei căreia şi-a dedicat întreaga viaţă. Acum, tocmai acum, cînd mai sînt încă mulţi care nu cred în „Hius”, cînd nu s-a potolit încă vîlva stîrnită de „cei prudenţi” în legătură cu explozia neaşteptată a primului „Hius”. Atunci s-a creat impresia că ideea acţionării fotonice ar fi pentru multă vreme discreditată… poate pentru totdeauna. Numai intervenţia comisiei guvernamentale i-a făcut să tacă pe cei care compromiteau, cu scepticismul lor, această mare operă.
Nu, el n-are voie să se plîngă. A cerut fonduri uriaşe şi i s-a dat mai mult chiar decît cuteza să spere. A cerut să fie înlăturaţi oamenii pe care-i socotea dăunători sau inutili — printre ei erau oameni cu merite mari în trecut — şi aceştia au fost înlăturaţi. A întreprins experienţe îndrăzneţe şi i s-a dat crezare. Avea, se vede treaba, o putere uriaşă, o convingere fermă. De altfel a avut, desigur, importanţă şi faptul că totul îi reuşea. Kraiuhin a explorat cel dintîi două mari planete şi a construit cinci din cei mai mari sateliţi artificiali, a format trei generaţii de cosmonauţi.dintre cei mai temerari din lume, al căror maestru este el, Kraiuhin… Şi acum se află de fapt în fruntea celei mai puternice flote cosmice. Au fost succese greu obţinute, izbînzi anevoioase, plătite cu preţul vieţii mai multor tovarăşi. A cunoscut ceasuri de cumplită deznădejde şi groază, a încercat durerea unor pierderi ireparabile… triumfuri, clipe de imensă fericire, de orbitoare mîndrie… Dar el n-avea voie să privească îndărăt. Trebuia să se grăbească. Un popor mare i-a încredinţat pe cei mai buni fii ai săi şi mijloace tehnice de prim rang şi cerea ca în schimbul acestei încrederi să fie învins Cosmosul, să i se smulgă toate comorile şi tainele. Îi stă oare lui Kraiuhin în putere să dea poporului această izbîndă? Da, dacă „Hius” va reveni cu misiunea îndeplinită,-atunci nimeni nu va mai cuteza să obiecteze împotriva rachetei fotonice. Nu, dacă…
Kraiuhin se ridică şi făcu cîţiva paşi dintr-un colt într-altul al încăperii, dezmorţindu-şi picioarele.
— Aşa nu merge — zise el tare. Stau şi dau cu bobii ca o babă “Dacă, dacă”…
De fapt ştia foarte bine că nimeni şi nimic pe lume nu va mai putea opri dezvoltarea impetuoasă a tehnicii fotonice. Din clipa în care s-au obţinut primele elemente ale „reflectorului total”, soarta vechilor rachete cu impulsuri a fost pecetluită. Acum spaţiul cosmic va da mereu îndărăt. Dar nu fără să-şi arate colţii, nu fără să facă alte victime… Însă va da mereu îndărăt. Îşi va ridica semnele de hotar mai întîi din sistemul solar, apoi (cine ştie… poate că vremurile astea le va mai apuca şi el, Kraiuhin) şi din alte sisteme solare.
Dar cît de puternică e inerţia gîndirii! Ca tot ce e nou, noul principiu de transport interplanetar a găsit din primele clipe destul de mulţi adversari: cei care se culcaseră pe laurii victoriilor de altădată şi nu voiau să meargă mai departe, cei care îşi consacraseră întreaga viaţă pentru a dovedi că acţionarea fotonică e cu neputinţă de realizat în practică, cei care la început, au defăimat dintr-un condei inovaţia, iar apoi n-au mai avut curajul să-şi recunoască greşeala, şi cei care, pur și simplu, nu voiau ca oamenii şi mijloacele statului să fie expuse unui risc uriaş… Erau mulţi, mult mai mulţi decît ar fi vrut-o Kraiuhin şi tovarăşii săi. Dar el le-a frînt întotdeauna împotrivirea. Adversarii ţipau: „Fantezie neîntemeiată! O chestiune a viitorului îndepărtat!” Şi cereau să dea socoteală pentru zecile de modele care au ars, dar el l-a ridicat în atmosferă şi l-a purtat în jurul Pămîntului, fără pilot, pe „Zmei Gorînîci”. Au încercat să folosească catastrofa primului „Hius”, dar nici atunci n-au izbutit. „Hius-2” a fost lansat. Poate Kraiuhin a greşit dîndu-i lui „Hius” o sarcină atît de ameţitoare? Poate că racheta fotonică ar fi trebuit folosită mai întîi în cursele obişnuite, ar fi trebuit poate ca oamenii să se obişnuiască cu ea, să facă dintr-însa un mijloc răspîndit şi sigur de transport? Poate… Dar cît timp ar fi cerut asta! Comorile Golcondei însă aşteaptă. Şi numai „Hius” îi va da omului putinţa să pună stăpînire pe ele.
Kraiuhin se lăsă din nou în fotoliu şi încremeni, cuprinzîndu-şi umerii cu braţele. Avea friguri. Îşi zise că starea bolnăvicioasă în care se află e provocată de această aşteptare pasivă, cu care nu este obişnuit, şi de neliniştea care a pus stăpînire pe dînsul. Ar fi fost de o mie de ori mai bine dacă ar fi condus el însuşi expediţia. Dar, de bună seamă, nu i s-ar fi îngăduit acest lucru. Şi apoi cine ar fi avut nevoie de el acolo, pe cea mai cumplită planetă din sistemul solar, cu plămînii lui arşi, cu stomacul artificial, cu inima uzată? Numai într-o singură privinţă ar fi putut fi de folos: dăruind colectivului experienţa sa uriaşă, calmul şi prudenţa sa, priceperea de a da îndărăt la nevoie… Tineretul de azi uită de această însuşire atît de preţioasă. Cei şase sînt tineri, nerăbdători şi înfierbîntaţi. Sînt neînfricaţi şi lipsiţi de preţiosul dar al prudenţei. Ei nu-şi vor precupeţi viaţa, uitînd sau nedîndu-şi seama cît de mult vor dăuna prin glorioasa lor moarte marii cauze a cuceririi spaţiului cosmic. Nici un fel de Golconde nu vor compensa această pierdere. Nu va afla nimeni ce s-a întîmplat sub vălul alb care acoperă faţa planetei aceleia inaccesibile. Totul va fi pus pe seama imperfecţiunilor lui „Hius”. Proiectele şi calculele vor rămîne în praful, arhivelor. Va reveni pentru multă vreme epoca vechilor rachete propulsate.
La asta e mai bine nici să nu se gîndească. Şi apoi nu vede de ce n-ar avea încredere în cei şase. Ermakov… Inteligentul Anatoli Ermakov, întotdeauna calm, cu sînge rece… E poate singurul care înţelege mai bine adevărata stare de lucruri. În orice caz are destulă experienţă ca să aprecieze importanţa pe care o prezintă racheta termonucleară pentru comunicaţiile interplanetare. De altfel nici nu e de mirare. Toată viaţa şi-a trăit-o sub supravegherea şi sub conducerea lui Kraiuhin. Prima lui cursă, cu Kraiuhin a făcut-o. Lui Kraiuhin îi împărtăşea el ideile sale, care uneori păreau fantastice prin amploarea şi cutezanţa lor. Ura ca şi Kraiuhin stagnarea şi rutina, şi tot de la el a învăţat să-i înţeleagă pe oameni. Vedea într-însul o pildă de devotament faţă de patrie. Şi cu toate acestea… Ermakov merge spre Venus aşa cum porneşte un soldat la asalt, şi va acoperi, fără să stea pe gînduri, cu pieptul lui cea dintîi ambrazură, ca să se răzbune pentru toate — pentru moartea cumplită şi inutilă a soţiei, pentru focul care i-a mistuit tovarăşii.
Pe Dauge, talentat geolog, specialist în radioactivitate.îl ademenesc cel mai mult bogăţiile fabuloase ale Golcondei uranice. El se simte, de bună seamă, în situaţia unui pasionat vînător, nevoit multă vreme să se mulţumească cu pomenile sărăcăcioase ale naturii din preajma oraşului şi care s-a văzut deodată poftit într-o branişte plină de sălbăticiuni. E drept că-i mai rămîne Maşa Iurkovskaia… Dar el e geolog pînă-n măduva oaselor şi de aceea nu-şi poate îngădui, desigur, să se lase prea mult afectat de neînţelegerile familiale.
Pentru Iurkovski, geolog-cercetător norocos, acest zbor marchează, înainte de toate, un nou record şi aduce noi senzaţii. Pe el nu-l prea ademenesc gloria şi onorurile. Iurkovski a participat la cele mai riscante expediţii, dar portretele lui apăreau rar în ziare şi pe ecranele televizoarelor. Îi place primejdia pentru deosebita senzaţie a înfrîngerii ei. Savurează izbînda, aşa cum savurează un gurmand aroma unei mîncări alese. Are, e drept, o mică slăbiciune, pe care o ascunde stînjenit şi pe care Kraiuhin a calificat-o cîndva drept „o reminiscenţă romantică de cea mai proastă speţă”. E un romantic… Păcat că nu şi-l apropie pe Bîkov, pe care, într-un acces de orgoliu de castă, îl acuză că ar fi obtuz, mărginit şi lipsit de imaginaţie. Nenorocirea e tocmai că Iurkovski are mult prea multă imaginaţie…
Bogdan Spiţîn… Acesta nu poate, cu toată sinceritatea, înţelege cum e cu putinţă să te intereseze altceva decît conducerea unor nave cosmice. Acum, cînd lanţurile vechilor principii ale cosmonauticei, care-l stînjeneau, au fost rupte, se simte un adevărat stăpîn al spaţiului. Caraghios băiat! În afară de spaţiu şi de masa de comandă, pentru el există numai Vera, buna şi gingaşa Vera, unica femeie din lume şi, după părerea lui, singurul om care-l înţelege pînă la capăt.
Cît despre Mihail Antonovici Krutikov, acesta e pur şi simplu cel mai bun cosmonaut din ţară, şi atît. E un om blajin, amator de serate intime şi de adunări festive, la care se înfăţişează cu toată familia — cu soţia şi cu cei doi copii. Excelent matematician, a propus o serie de metode, în principiu noi, de soluţionare într-un ritm rapid a unora dintre cele mai complicate probleme de cosmonautică. Cu aceeaşi satisfacţie pozează în faţa obiectivelor operatorilor cinematografici şi se joacă zile în şir cu copiii. N-a refuzat niciodată nici cea mai măruntă şi neînsemnată misiune şi nici cursa cea mai grea. Dacă nu era Kraiuhin, Mihail Antonovici, moale şi conciliant, ar fi fost trimis întotdeauna în cursele plicticoase şi primejdioase spre centura asteroizilor. Acum cosmonautul îşi ocupă locul obişnuit alături de vechiul său prieten Spiţîn şi este sincer încîntat.
Şi Alexei Bîkov… Kraiuhin zîmbi, aducîndu-şi aminte de faţa lui stacojie, de ochii mici şi apropiaţi, de nasul ca un cucui, cojit, liliachiu, de părul lui aspru, repezit deasupra frunţii teşite. Nu este frumos, nu-i un Iurkovski, desigur… Şi nici în materie de versuri nu e prea tare… În schimb e un excelent inginer practician. Şi ce repede reacţionează! E destul să-ţi aminteşti numai de întîmplarea din faţa gardului de sîrmă ghimpată, de cursa de probă… Pentru Alexei Petrovici, expediţia pe Venus e doar o deplasare foarte bizară şi neaşteptată, care l-a întrerupt, provizoriu, desigur, de la munca lui obişnuită din deşerturile îndepărtate ale Asiei. Un prilej plăcut de a-şi arată în toată splendoarea măiestria de conductor auto şi de inginer specialist în fizica nucleară, şi totodată un prilej agreabil pentru un om simplu şi bun de a se lăuda cîndva în cercul prietenilor că a participat la un zbor interplanetar. Pe de altă parte, el vădeşte teama firească şi lesne de înţeles a unui neofit în faţa tainelor măreţe şi cumplite ale unei lumi nepămîntene. E foarte bine că participă la expediţie.
Toţi şase alcătuiesc în ansamblu o excelentă „selecţionată”. Trăsăturile lor omeneşti sînt cimentate de acelaşi fond adînc şi nepreţuit: sînt cu toţii comunişti, oameni de onoare şi de acţiune. Cît despre slăbiciuni şi lipsuri… Ei bine, calităţile acestor şase oameni se completează de minune, şi el, Kraiuhin, se poate mîndri pe bună dreptate că ştie să aleagă oamenii.
Kraiuhin închide ochii şi revede chipul lui Ermakov, al piloţilor şi geologilor, al „specialistului în deşerturi”, îi vede cum acţionează. Ah, dacă nu i-ar încurca scepticii aceia prudenţi! Ce e drept, scepticismul lor n-a fost numai dăunător. În lupta cu vechiul, noul prinde puteri. Trebuie recunoscut că această luptă a sporit mult puterea lui „Hius” şi l-a făcut mai puţin vulnerabil. Dar ea a fost în cea mai mare măsură dăunătoare. În această luptă s-a irosit o importantă cantitate de energie. Adversarii au zdruncinat încrederea realizatorilor lui „Hius” în măreaţa idee de care erau animaţi.
Căci trebuie spus că adversarilor li s-au alăturat şi unii care i-au fost cîndva prieteni apropiaţi lui Kraiuhin şi ajutoare pe care el se bizuise atîta…
Cînd radiotelegrafistul de serviciu intră din nou în cabinet, Kraiuhin îl privi atît de mînios, încît tînărul încremeni locului şi clipi din ochi fîstîcit. Dar Kraiuhin îşi reveni numaidecît.
— Ce e nou? întrebă el.
— O radiogramă de la Comitet, Nikolai Zaharovici.
— Ce vor?
— Întreabă de „Hius”.
— Transmite că totul… că deocamdată totul e în ordine.
— Am înţeles. Dar…
— Ce mai vrei?
— Semnătura dumneavoastră…
— Dă încoace!
Kraiuhin semnă şi trînti tocul.
— Legătura prin televiziune?
Radiotelegrafistul îşi desfăcu braţele cu un aer de vinovăţie.
— Bine, poţi pleca.
Îşi aduse aminte de cuvîntarea pe care a rostit-o la masa de adio. Da, se pare că a spus cu totul altceva decît ar fi vrut să spună. Dar nu putea nici s-o trîntească de-a dreptul: „Dacă se întîmplă o catastrofă, totul e pierdut…” sau cam aşa ceva. Ori poate tocmai aşa ar fi trebuit să facă?
Kraiuhin se ridică în picioare, clătinîndu-se. E clar: e bolnav, îi este foarte cald şi totodată îl trec fiori. N-ar strica să ceară ceva fierbinte… Întinse mîna spre videofon. În aceeaşi clipă se auziră paşi precipitaţi, uşa întredeschisă se dădu de perete şi radiotelegrafistul, vesel şi cu faţa luminată de un zîmbet, strigă:
— Nikolai Zaharovici! S-a stabilit legătura! Ermakov vă pofteşte în faţa ecranului!
— Vin imediat — spuse Kraiuhin, dar mai zăbovi puţin, rezemat de birou, privind undeva peste capul radiotelegrafistului. „Ermakov trebuie prevenit — îl îndemna un gînd stăruitor. Ermakov trebuie neapărat prevenit. Dar oare am s-o pot face?”
Radiotelegrafistul îl privi cu un aer alarmat şi întrebător. Dar Kraiuhin păru să-şi fi revenit.
— Să mergem!
În sala spaţioasă a aparatelor de televiziune, becurile albe, tubulare aruncau o lumină orbitoare asupra celor cîtorva fotolii mici rînduite înaintea unui stand înalt, prevăzut cu un ecran rotund, de culoare argintie. Mijindu-şi ochii, Kraiuhin îşi scoase ochelarii negri.
— Deschide — spuse el şi se apropie de ecran.
Radiotelegrafistul de serviciu trecu în faţa tabloului de comandă. Pe ecran se perindară nişte umbre cenuşii; curînd răsări din golul verzui faţa serioasă a lui Ermakov. Pe Kraiuhin îl străfulgeră gîndul că undele radiofonice au nevoie de cîteva secunde pentru a transmite imaginea pe Pămînt.
— Să trăieşti, băiatule! spuse el. Mă vezi bine?
— Perfect, Nikolai Zaharovici.
— Totul e în ordine?
— Acum o jumătate de oră am pornit în linie dreaptă. Pentru întîia oară în viaţă străbat spaţiul în linie dreaptă. Dar am avut mult de furcă pînă am parcurs traiectoria primei etape. Calculatoarele electronice de direcţie vor trebui într-adevăr perfecţionate. Krutikov a căzut din picioare şi doarme buştean. Viteza: cincizeci de kilometri pe secundă. Fotoreactorul funcţionează normal. Temperatura oglinzii: zero; radiaţia: normală.
— Echipajul?
— Perfect.
— Bîkov?
— Se ţine bine. E necăjit că nu poate vedea Pămîntul.
— Arată-i-l.
— Am înţeles.
— Cum a fost startul?
— Excelent! Iurkovski e dezamăgit. Zice că un start ca ăsta n-ar trezi din somn nici un copil.
— Pentru asta să-i mulţumeşti lui Bogdan. Vorba ceea: meşterul la treabă se cunoaşte.
— Aşa e, Nikolai Zaharovici.
Rămaseră o vreme tăcuţi, privindu-se atenţi peste milioanele de kilometri care-i despărţeau.
— Şi tu… cum te simţi?
— De mine să n-aveţi grijă, Nikolai Zaharovici. Ermakov a răspuns repede. Mult prea repede, ca şi cum s-ar fi aşteptat la această întrebare. Kraiuhin se încruntă.
— Telegrafist! strigă el.
— Vă ascult.
— Părăseşte sala pentru zece minute. Radiotelegrafistul de serviciu se retrase grăbit, închizînd cu grijă uşa în urma sa.
— De mine să n-aveţi grijă — repetă Ermakov.
— Nu c-aş avea grijă, frate — rosti rar Kraiuhin — dar mi-i pur şi simplu teamă.
Ochii lui Ermakov se micşorară:
— Vă e teamă? S-a întîmplat ceva?
Cum să-i explice? Kraiuhin îşi scoase ochelarii şi, mijindu-şi ochii, se apucă să şteargă lentilele cu batista.
— Ca să nu lungim vorba: te rog să fii prudent. Uite-aşa… Mai ales acolo, pe Venus. Nu eşti un băieţandru, trebuie să-ţi dai seama. Dacă o să fie foarte greu sau primejdios, las-o baltă, retrage-te. Ceea ce importă acum înainte de toate nu e Golconda.
Vorbea şi îşi dădea seama că Anatoli nu-l înţelege. Dar nu putea să i-o spună de-a dreptul: “Redu riscul la minimum. Acum principalul este să vă întoarceţi cu bine pe Pămînt. Dacă vi se întîmplă ceva, o să trebuiască să renunţăm pentru mult timp la rachetele fotonice”. Kraiuhin fusese întotdeauna de părere că cosmonauţii trebuie ţinuţi cît mai departe de lupta de opinii din sînul Comitetului. Avea impresia că lucrul acesta ar putea să le zdruncine încrederea în conducători.
— Paza bună trece primejdia rea — urmă el — simţind îngrozit că vorbeşte anapoda şi neconvingător. Nu te expune la riscuri inutile…
— Dacă va fi greu sau dacă va fi periculos?
Acesta era Ermakov, Tolea Ermakov, care a supt, o dată cu laptele mamei, dispreţul faţă de echivocuri. Îi era ruşine pentru Kraiuhin şi milă de el. Era şi el neliniştit. Se aplecă înspre ecran, uitîndu-se ţintă la Kraiuhin. Acesta se trase brusc îndărăt. Timp de cîteva secunde stărui o pauză jenantă.
— Uite ce — zise Kraiuhin, dîndu-şi silinţa să biruie cumplita slăbiciune care pusese stăpînire pe dînsul — ascultă ce ţi se spune, tovarăşe Ermakov! N-am intenţia să mă iau la întrecere cu tine în materie de spirite. Uite-aşa…
— Am înţeles — răspunse încet Ermakov. N-am să risc. Am să consider că principala sarcină a expediţiei este să conserve nava şi oamenii. Am să am grijă de navă. Pe oameni însă n-am să-i pot stăpîni…
— Tu eşti comandantul.
— Oi fi, dar fiecare din ei are şi el cap şi inimă. N-au să mă înţeleagă şi nu ştiu dacă am să-i pot sili să dea îndărăt. Eu nu am autoritatea dumneavoastră.
— Nu m-ai înţeles…
— V-am înţeles, Nikolai Zaharovici. Şi la ordinul dumneavoastră, sînt gata să renunţ la orice. Dar ei au să renunţe oare? Ochii limpezi ai lui Ermakov priveau drept în creierul lui Kraiuhin. El înţelegea, înţelegea totul. Eu nu pot decît să presupun ce gîndiţi dumneavoastră…
Kraiuhin îşi lăsă în piept capul greu şi zise cu glas răguşit:
— Bine, fă cum ştii. Văd că altfel nu-i chip. Mă bizui pe prudenţa ta. Şi acum iartă-mă, plec. Mi se pare că sînt cam bolnav…
— Aveţi nevoie de odihnă, Nikolai Zaharovici.
— Am… Verifică mereu dispozitivele automate de radio. La fiecare jumătate de oră trebuie să recepţionăm, exact după grafic, semnalele automate de pe „Hius”. La fiecare două ore — raportul tău personal. Să nu întîrzii nici cu o secundă!
— Am înţeles.
— Să fii sănătos! Am plecat.
Kraiuhin se ridică şi se îndreptă împleticindu-se spre ieşire. Podeaua se< clătina sub el, părea că se ridică. „Numai de-aş ajunge…” îşi zise Kraiuhin şi se prăbuşi cu faţa în jos într-un abis.
Îşi reveni în aşternutul cald din camera sa de la hotel. Odaia era luminată de soare. Pe noptiera de la căpătîiul patului erau rînduite sticluţe şi cutiuţe multicolore din material plastic. Doctorul şi Vera, amîndoi în halate albe, şedeau alături şi se uitau la el.
— Ce oră e? întrebă Kraiuhin, abia mişcîndu-şi limba, care nu voia să-i dea ascultare.
— Douăsprezece şi cinci — se grăbi să-l informeze Vera.
— În cîte sîntem azi?
— Douăzeci.
— Trei zile…
Vera încuviinţă din cap. Alarmat, Kraiuhin încercă să se ridice.
— „Hius”?
— Totul e în ordine, Nikolai Zaharovici. Doctorul îl susţinu cu băgare de seamă de umeri. Staţi liniştit!
— Adineauri s-a telefonat de la staţia de radio — spuse Vera. Totul e în ordine.
— Bine — îngăimă Kraiuhin. Foarte bine…
Doctorul apropie una din sticluţe de umărul lui. Se auzi un sfîrîit şi medicamentul pătrunse sub piele. Kraiuhin închise ochii. Apoi spuse limpede:
— Transmiteţi-i lui Ermakov că tot ce am spus nu contează. A fost un moment de panică. Boala…
— Delirează — constată în şoaptă Vera.
Kraiuhin vru să spună că nu delirează, dar adormi.
Se trezi în puterea nopţii şi înţelese numaidecît că se simte mai bine. Vera îi dădu să mănînce bulion şi pesmeţi, după care îi oferi un decoct fierbinte din ierburi indiene.
— Radiogramele — ceru Kraiuhin.
— Trebuie să vă odihniţi — replică Vera.
— Am zis: radiogramele!
Ascultătoare, Vera deschise magnetofonul. Kraiuhin ascultă radiofonogramele, cu un aer distrat, cu ochii în tavanul alb, zicîndu-şi că „Hius” a început probabil manevra de frînare. Pe nesimţite adormi din nou.
Ziua următoare a fost calmă. Kraiuhin se întrema repede. Doctorul îngădui să i se pună lîngă pat videofonul şi ecranul de televiziune şi să primească vizitatori. Pînă tîrziu seara au tot sosit de la staţia de radio benzi cu semnale de pe „Hius” şi cu rapoartele lui Ermakov. Veneau şi plecau ingineri, maiştri, şefi de servicii. După cină, Kraiuhin răsfoi ziarele, urmări teleprogramul stereoscopic al Moscovei, stătu de vorbă cu Vera şi cu Leahov şi, cuprins de oboseală, se culcă liniştit.
A doua zi dimineaţă, Vera, albă la faţă, cu părul vîlvoi, dădu buzna în cameră şi strigă, mult prea tare, cum i se păru lui Kraiuhin:
— „Hius” nu emite semnale! A încetat să mai emită în cursul nopţii… a încetat… şi… şi de-atunci tace de cinci ore…
Tînăra navigatoare îşi prinse obrajii în palme şi izbucni în hohote de plîns amarnic.