«…Ori mint romancierii şi ziariştii, ori zborul nostru nu e de loc extraordinar. N-are nimic „interplanetar”. Totul e cît se poate de obişnuit. Şi totuşi… Dar acest „totuşi” ţine de domeniul sentimentelor şi al emoţiilor. Dacă e să fac apel la fapte, mi-i pur şi simplu greu să-mi imaginez că mă aflu la bordul unei nave cosmice şi că planetonava noastră zboară cu o viteză colosală spre Soare. Acum cînd scriu aceste rînduri, Iurkovski şi Iohanîci studiază în salon harta emisferelor planetei Venus — aşa numesc ei cele două cercuri desenate pe o foaie de hîrtie, pe care sînt trasate lanţuri de puncte roşii şi albastre, precum şi mici pete haşurate cu verde. Iurkovski ne-a explicat că punctele roşii indică crestele de munţi cunoscute, iar cele albastre — crestele presupuse sau observate doar de două-trei ori. Petele verzi marchează locurile unde s-au înregistrat puternice anomalii magnetice. O mare pată neagră reprezintă Golconda. Asta-i tot. Misterioasă planetă! Astrogeologii noştri stau ceasuri în şir aplecaţi deasupra acestei hărţi, comparînd nu ştiu ce cu însemnările lor şi ciorovăindu-se în şoaptă, pînă ce vine Ermakov din cabina de comandă ca să ia masa şi-i alungă. Krutikov e acum de cart. Bogdan citeşte ceva în cabina vecină, încovrigat pe patul rabatabil. N-a uitat să se lege: obişnuinţa, de! În ceea ce-l priveşte pe Ermakov, acesta s-a încuiat la el în cabină şi n-a mai ieşit de mai bine de un ceas. Dar despre el am să scriu separat…
…În ultimele 24 de ore nu s-a întîmplat, aşadar, nimic deosebit. Piloţii şi maşinile electronice de calcul au avut mult de lucru înainte ca planetonava să fie dirijată pe aşa-zisa direcţie dreaptă şi să se orienteze direct spre punctul de întîlnire. Pentru aceasta Ermakov şi Mihail Antonovici au calculat încă de pe Pămînt nu ştiu ce “curbă diabolică”, o spirală tridimensionată; urmînd această spirală, planetonava a anihilat inerţia mişcării orbitale şi a mişcării de rotaţie a Pămîntului şi a intrat în planul orbitei lui Venus. Krutikov a spus apoi că calculatorul electronic de direcţie al lui „Hius” nu prea e la înălţime. Noi — Iurkovski, Dauge şi cu mine — am stat în vremea asta în salon, trăgînd cu urechea la şocurile uşoare la care era supusă nava. Dar dispozitivele de amortizare ale scaunelor sînt minunate, astfel că suferinţele mele n-au ajuns mai departe de un simţămînt de uşoară indispoziţie. După aceea eu am pregătit masa. Avem rezerve abundente de preparate în cutii termoconservate, dar avem şi carne crudă în bidoane din material plastic, sterilizată cu raze gama, cum şi o respectabilă cantitate de legume şi fructe. Mi-am pus în gînd să-i dau gata pe-ai noştri. M-au lăudat toţi. Numai Iurkovski a zis: „Slava domnului că avem măcar un bucătar bun”. Mie mi-a sărit ţandăra. De altfel, Ermakov i-a şi spus: „În schimb, cînd găteşti dumneata, Vladimir Sergheevici, poţi să te-apropii de mîncare numai din partea de unde bate vîntul”.
„Ai gustat şi dumneata?” a întrebat curios Dauge.
,M-a prevenit Kraiuhin.”
În concluzie va trebui să fac pe bucătarul pînă la sfîrşitul zborului. Cu multă plăcere! Dar „filfizonul” mă cam ia peste picior. La urma urmei puţin îmi pasă mie de el!
Toate acestea sînt însă fleacuri. Trei lucruri mă neliniştesc: întîi — întîlnirea cu meteoritul, al doilea — perspectiva spaţiului, şi al treilea — discuţia cu Ermakov. Să le iau pe rînd.
Noi n-am avut şansa pe care a avut-o Leahov în timpul zborului de probă. Foarte curînd după lansare, „Hius” s-a întîlnit cu un meteorit. Desigur, dacă nu era Ermakov, n-ar fi observat nimeni. Deodată ne-a fugit podeaua de sub picioare şi inimile noastre au încetat să mai bată, ca atunci cînd cobori cu un lift de mare viteză. Spaţiul din jurul lui „Hius” este încontinuu tatonat de un radiolocator cu unde scurte. Dacă apare în apropiere, la o distanţă periculoasă, un meteorit, un aparat special de calcul îi determină automat, prin impulsuri reflectate, traiectoria şi viteza, compară aceste date cu viteza şi direcţia planetonavei şi emite semnalele corespunzătoare de dirijare. Pilotul automat stabileşte ca planetonava să-şi încetinească zborul sau să-şi mărească viteza, lăsînd meteoritul să treacă sau luîndu-i-o înainte. Am constatat că întîlnirea cu un meteorit e un eveniment de loc rar şi periculos. Instalaţia de protecţie împotriva meteoriţilor de pe „Hius” îşi face deocamdată datoria…
…Cu tot calmul tovarăşilor mei şi cu toată atmosfera cît se poate de obişnuită, cînd toţi îşi văd liniştiţi de treburi, se odihnesc, citesc sau discută, eu încerc totuşi un vag sentiment de nelinişte. Dauge mi-a spus că această stare e frecventă la novici, că este vorba ele un „simţ instinctiv al spaţiului”, ca un fel de rău de mare. Nu sînt de acord! Ce „simţ al spaţiului” poate avea un om care nici măcar n-a văzut spaţiul cu ochii? „Hius” nu are hublouri şi singurul dispozitiv de observaţie se află în cabina de comandă, unde n-au acces decît piloţii. Dar, în vreme ce mă gîndeam la această problemă, s-a făcut o excepţie pentru mine, şi asta în împrejurări care mi-au sporit şi mai mult neliniştea. Iată cum s-a întîmplat.
Acum cîteva ore staţia de radio de la Poligonul Nr. 7 a stabilit cu noi legătura prin televiziune. Kraiuhin l-a chemat pe Ermakov pentru o convorbire; Nu ştie nimeni ce-au vorbit, pentru că Ermakov l-a poftit numaidecît pe Bogdan, care era de cart, să iasă din cabina de comandă şi a închis bine uşa în urma lui. Convorbirea n-a durat mult. Curînd Ermakov a ieşit şi a coborît tăcut în cabina sa. Dauge şi Iurkovski s-au apucat să facă tot felul de ipoteze glumeţe, dar Bogdan le-a retezat-o scurt. Două ceasuri mai tîrziu i-a venit rîndul lui Ermakov să intre de cart. Îndreptîndu-se spre cabina de comandă, mi-a ordonat să mă prezint la el. Toţi erau miraţi la culme şi mă priveau într-un chip ciudat. Înţeleg. Într-adevăr — puteau avea impresia că Ermakov a vorbit cu Kraiuhin despre mine. Mărturisesc că aşa mi-am zis şi eu, ceea ce m-a făcut să mă alarmez de-a binelea. În cabina de comandă era cald: Prin planşeul de titan se auzea vuietul din fotoreactor. Fără a mă privi în ochi, Ermakov m-a întrebat dacă vreau să văd Pămîntul:
„Mi se pare că e un vis al dumitale, Alexei Petrovici, nu?”…
Inima mi-a sărit din loc şi buzele mi s-au uscat deodată. Fără a mai spune nici un cuvînt, Ermakov m-a condus spre un aparat ce seamănă cu un frigider de mari dimensiuni, avînd în partea de sus două oculare. M-a poftit să privesc prin ele. În fata ochilor mei a apărut un abis negru de formă rotundă, brăzdat de fulgerări liliachii. În hăul fără fund se vedeau miriade de puncte strălucitoare şi opalescente. În mijlocul prăpastiei se desluşea limpede o cruce luminoasă, iar mai la dreapta şi mai sus de cruce am văzut un globuleţ de un verde plăcut, cu o steluţă sclipitoare lîngă el. Erau Pămîntul şi Luna…
„Ai acum în faţa dumitale o mică porţiune din Universul nesfîrşit — mi-a spus Ermakov. Luminiscenţa de pe margini e reflectarea exploziilor termonucleare care se produc în focarul reflectorului total.”
M-am liniştit, fireşte, numaidecît: era stupid să-mi închipui că aş putea fi „debarcat” şi expediat înapoi pe Pămînt.
În priveliştea care mi se oferea n-am găsit nimic grandios. Aproape acelaşi lucru se poate vedea şi la planetariul din Aşhabad, i-am spus-o şi lui Ermakov. Mi-a răspuns cu un semn din cap.
„E de la sine înţeles, deoarece aceasta nu e decît o imagine electronică. Ea serveşte pentru verificarea preciziei cu care s-a trasat direcţia. Crucea luminoasă din mijloc marchează punctul de intersecţie a direcţiei mişcării noastre cu o direcţie reper de pe sfera cerească.”
Am întrebat la ce distanţă de Pămînt se află acum „Hius”.
„Aproape treizeci de milioane de kilometri… Vrei să mai priveşti?”
Ermakov a întors un comutator şi în cîmpul meu vizual s-a aprins un disc galben, strălucitor.
„Soarele — mă lămuri Ermakov. Iar în dreapta — vezi? — e Venus. În momentul în care „Hius” va ajunge în orbita ei, se va afla şi ea la punctul de întîlnire.”
Ermakov a închis aparatul, m-a poftit să stau jos şi a cuprins cu privirea tablourile cu aparate de măsurat şi de control, prevăzute cu o mulţime de cadrane mari şi mici, cu tot felul de ace indicatoare şi beculeţe multicolore. După aceea am stat de vorbă. Am să caut să redau discuţia cuvînt cu cuvînt.
Faţa lui Ermakov era ca întotdeauna calmă, doar cearcănele de sub ochi şi cuta de pe frunte arătau că s-a întîmplat ceva deosebit.
„Spune-mi, Alexei Petrovici — a început el, fixîndu-mă cu privirea — cum vezi situaţia dumitale în cadrul expediţiei?
„În ce sens?” am întrebat, din nou neliniştit.
“În sensul subordonării, de exemplu.”
M-am gîndit şi am răspuns că sînt obişnuit să execut în timpul serviciului ordinele şefului meu direct.
„Adică?”
„În cazul de faţă sînt subalternul dumneavoastră, Anatoli Borisovici.”
Ermakov a rămas o vreme tăcut, după care a întrebat:
„Dar dacă ţi se dau două ordine care se exclud unul pe altul?”
„Se execută ultimul.”
Îmi dădeam silinţa să vorbesc calm, trebuie însă să mărturisesc că în urma acestei discuţii m-au trecut fiorii şi am început să fac cele mai stupide supoziţii, alcătuindu-mi dinainte un plan de acţiune pentru cazul cînd Ermakov ar intenţiona să ridice steagul negru şi să se dedea la piraterii pe linie de comunicaţii interplanetare.
El stăruia cu întrebările:
„Va să zică dacă un ordin de-al meu va veni în contradicţie cu un ordin al preşedintelui Comitetului de Stat, dumneata ai să-mi dai ascultare mie?”
„Da”… În momentul acela mi se pare că mi-am supt în chipul cel mai stupid buzele şi am adăugat: „Nu sîntem la armată, dar eu am să execut orice ordin al dumneavoastră, dacă acesta nu va contraveni intereselor statului nostru… şi ale partidului, fireşte. Sînt comunist.”
Ermakov a izbucnit în rîs.
„Să nu-ţi închipui, te rog, că aş fi un complotist. Şi să nu crezi cumva că pun la îndoială hotărîrea dumitale de a-mi executa ordinele. Vreau numai să ştiu ce atitudine vei adopta dacă împrejurările ne vor sili să nu executăm un ordin al Comitetului. Sînt bucuros că am găsit în dumneata un om disciplinat şi care îşi cunoaşte îndatoririle.”
Pe cuvînt de onoare că am fost şi eu bucuros, de îndată ce am surprins în ochii lui o privire fermă şi dură ca fierul.
„Aş vrea să ştiu totuşi…” — am riscat o întrebare.
„Îţi explic… Mai bine zis am să fac o aluzie şi dumneata ai să mă înţelegi. Trebuie să ştii că foarte multe depind nu atît de ducerea la îndeplinire a sarcinilor, expediţiei, cît de întoarcerea cu bine a lui „Hius”. Mult prea multe. Poate că n-o să fim în drept să ne expunem la un risc prea mare în căutarea şi explorarea Golcondei, chiar dacă ar fi vorba de executarea unui ordin direct al Comitetului…”
Mi-a făcut un semn din cap şi m-a condus spre ieşire.
Într-adevăr, povestea asta avea de ce să mă pună pe gînduri. „Fii cu ochii în patru, Alexei Bîkov! Nu pricep nimic! De altfel, Kraiuhin şi Ermakov nu sînt ei oamenii care să se sperie de ceva… Unora ca ei le trebuie foarte mult curaj ca să dea îndărăt… Atunci, ce-o fi oare la mijloc?”»
După ce puse punct şi vîrî cu grijă caietul în geanta ponosită, Bîkov se duse în salon. Aici se aflau Iurkovski, Dauge şi Spiţîn. Iohanîci umbla de-a buşilea pe harta planetei Venus. Iurkovski şi Spiţîn se angajaseră într-o polemică aprinsă, al cărei sens Bîkov nu-l prinse numaidecît. I se păru că era vorba de nişte lucruri de neînţeles pentru el, deoarece respectivii operau cu formulări din arsenalul calcului tensorial şi se bombardau necontenit cu citate din clasici, ceea ce de altfel nu prea limpezea lucrurile. Unele observaţii erau însă foarte interesante, chiar surprinzătoare, aşa încît, cîteva clipe mai tîrziu, Bîkov şedea pe un scaun lîngă bibliotecă şi asculta cu mult interes, uitînd aproape cu desăvîrşire de grijile sale.
— Privind astfel lucrurile, ai să devii prizonier pe viaţă al newtonismului, amice — spuse Iurkovski. Asta e ca şi cum ai susţine că spaţiul e absolut. Nu ştiu, zău, ce-ai învăţat la şcoală!
— Deducţiile lui Lorenz…
— Dar sînt atîtea fapte, atîtea fapte! Iar tu îndrăzneşti să negi asta! Şi cînd! La aproape o sută de ani după ce a fost formulată teoria relativităţii…
— Nu intenţionez să contest deducţiile lui Lorenz — replică Bogdan. Şi să nu-ţi închipui că eşti singurul adept al ideilor bătrînului Einstein. Eu vreau să spun că…
— Să auzim, să auzim!
— Vreau să spun că în stadiul în care se află actualmente tehnica, mai e mult pînă să avem de-a face practic cu consecinţele teoriei relativităţii… în domeniul nostru, fireşte.
— A, aşa va să zică!
— Da, aşa e!
— Mult?
— Mult! Eu zbor de aproape zece ani şi niciodată nu mi s-a întîmplat să aplic corecţii calculelor în funcţie de teoria relativităţii.
Cei doi rămaseră o vreme tăcuţi, uitîndu-se unul la altul ca nişte cocoşi gata să se ia la bătaie.
— Ia spune-mi, te rog — întrebă insinuant Iurkovski — ai auzit de raportul expediţiei de pe Veiian?
— De unde?
— De pe Veiian… N-ai auzit? E pentru prima oară că auzi acest nume? Eşti vrednic de plîns, Bogdane!
— Ce mai e şi asta, într-adevăr? întrebă Dauge.
— Veiian este o planetă minusculă, a cărei orbită e plasată în interiorul orbitei lui Mercur. Această planetă se află la o distanţă medie de Soare de aproape zece milioane de kilometri. A fost descoperită acum trei ani de chinezi, care au numit-o Veiian, ceea ce înseamnă „Paznicul Soarelui”, sau cam aşa ceva. Fiind foarte aproape de Soare, se evaporă eu o mare viteză şi e de presupus că peste o sută de ani o să dispară cu desăvîrşire… N-ai auzit într-adevăr de ea? îl întrebă din nou Iurkovski pe Bogdan.
Acesta clătină din cap.
— Atunci ascultă ce ne-a povestit anul trecut Fedea. Să ştii c-ai să te taci de rîs, fii gata! Pentru că Fedea, care a participat la această expediţie, spunea: „La o asemenea distanţă de Soare nu se cuvenea să fie neglijate festele pe care putea să le joace un puternic cîmp gravitaţional solar”. Şi feste li s-au jucat, fiind cît pe ce să coste viaţa expediţiei. Da, da…
— Bine, mai departe.
— Ascultă! Lu Şi-er n-a reuşit să se apropie prea mult de această planetă, dar orbita ei a calculat-o destul de precis. Şi iată prima surpriză: oamenii noştri au găsit planeta cu totul în altă parte decît ar fi trebuit să se afle ea după calculele lui Lu Şi-er.
— Lu a greşit — bombăni Bogdan.
— Să admitem. Ca să nu se prăjească, comandantul echipase planetonava cu un ecran-oglindă. La început, totul a mers bine. Au găsit planeta şi s-au adăpostit în umbra ei. Planeta aceasta e foarte mică: o minge ovală de fier cristalizat, cu diametrul de cîteva zeci de kilometri. Se învîrteşte repede şi n-apucă să se răcească. Oamenii noştri sperau însă să facă observaţii ascunzîndu-se de Soare în dosul ei. Ţi-ai găsit!… Iurkovski făcu o pauză şi se uită la Spiţîn, cu un aer triumfător: Cu cît planetonava se apropia mai mult de Soare, cu atît se făceau simţite unele fenomene noi şi ciudate. Soarele îşi schimba culoarea, întunecîndu-se şi devenind roşu. Dimensiunile lui vizibile creşteau mult mai repede decît cereau legile perspectivei. În cele din urmă… — Iurkovski îi aruncă din nou o privire triumfătoare lui Spiţîn — în cele din urmă, Soarele a început să încălzească şi să lumineze simultan din două părţi! Nu mai era nici un pic de umbră. Feodor povestea că era ceva înspăimîntător. Planetonava aproape că atingea suprafaţa incandescentă a lui Veiian, dar umbră ioc! Soarele, uriaş, degajînd o căldură insuportabilă, părea să fi împresurat planetonava din toate părţile. Acolo unde nu s-ar fi cuvenit să fie, în partea opusă, o pată purpurie acoperise tot cerul, degajînd şi ea căldură şi o lumină opalescentă…
— Miraj — îşi dădu cu părerea Bogdan.
— Miraj în vid! Un miraj care te arde şi emană torente de.protoni! Ei bine, să admitem. Dar atunci cînd toate aparatele giroscopice de pe planetonavă s-au defectat, tot miraj a fost? Şi cînd toate cronometrele, inclusiv ceasurile obişnuite de mînă, au rămas în urmă, aşa cum s-a constatat la întoarcere, exact cu douăzeci şi trei de minute fiecare, tot miraj a fost?
Bogdan tăcea.
— Şi cum se explică toate astea? întrebă Bîkov, pierzîndu-şi răbdarea.
— Se explică, fireşte, prin aceea că la o apropiere atît de mică de Soare, cîmpul de atracţie a deformat, a modificat „noţiunile absolute” ale spaţiului şi timpului. Nu-ţi rămîne decît o consolare — urmă Iurkovski, întinzîndu-i lui Bogdan mîna, cu un gest teatral. Toate aceste fenomene nu pot fi explicate nici chiar cu teoria lui Einstein. Un lucru e însă cert: spaţiul nu e „pur şi simplu spaţiu”, aşa cum susţineai tu cu atîta uşurinţă acum o jumătate de oră. Că e aşa, stă chezăşie părul cărunt al lui Fedea, care a izbutit să scoată planetonava din cleştele lui Veiian abia după a cincea sau a şasea încercare.
Iurkovski tăcu şi începu să se plimbe prin salon, fluierînd încet. Bîkov se gîndea încordat ce puteau oare să însemne ciudatele cuvinte „gravitaţia a modificat spaţiul şi timpul”. Dar tocmai cînd se pregătea să pună o întrebare în acest sens, Dauge, care îl urmărea de vreun minut cu o privire ironică pe Iurkovski, puse capăt discuţiei:
— Vladimir, ajunge atîta pălăvrăgeală! Pune masa şi cheamă-l pe Anatoli Borisovici. E ora cinei.
După cină rămaseră cu toţii la masă, afară de Krutikov, care intrase de cart. Ermakov, puţin somnoros, dar întotdeauna bine pieptănat şi pus la punct, şedea aplecat deasupra unei ceşcuţe de porţelan fin şi savura cafeaua fierbinte. Bogdan şi Iurkovski rîdeau ca de obicei, aducîndu-şi aminte de nişte întîmplări din viaţa studenţească. Dauge prepara, cu un aer serios şi foarte concentrat, o băutură fantastică din cel puţin zece sucuri de fructe. O lumină mată, odihnitoare învăluia salonul, în care stăruia o atmosferă de stabilitate, confort şi calm, ceea ce-l făcu pe Bîkov să se gîndească pentru a suta oară cît de puţin se leagă atmosfera aceasta de imaginea „lăzii” lor de metal care înghite cu o viteză teribilă milioane de kilometri în pustietatea neagră.
— La ce te gîndeşti, Alexei? îl întrebă Dauge.
Bîkov schiţă un zîmbet vinovat:
— Mă gîndesc şi eu… Uite, noi stăm aici şi bem ceai… Cu totul altfel îmi închipuiam eu treaba asta.
— Şi cum ţi-ai închipuit-o? Iohanîci făcu o mutră comică ce exprima nedumerirea. A, din cărţi? Din reportaje?
— Fie şi aşa…
Iurkovski rosti solemn:
— Eroicii cosmonauţi au învins cu curaj toate pericolele zborului, păşind cu bărbăţie în întîmpinarea primejdiei…
— Da… cam aşa. În afară de asta, mă aşteptam să simt efectele imponderabilităţii şi tot felul de senzaţii noi.
— Fii serios…
— Nu, nu; ştiu că într-o navă care se deplasează cu acceleraţie constantă nu se poate produce fenomenul de imponderabilitate. Totuşi a fost pentru mine o decepţie.
Bogdan şi Dauge izbucniră în rîs.
— Crede-mă, Alexei Petrovici — rosti cu un aer grav Iurkovski — că e mult mai comod fără imponderabilitate. Dumneata ai avut noroc. Îmi aduc aminte că acum vreo şase ani am făcut un zbor pe Lună. Mergea cu noi — notează, tot în prima lui cursă — un specialist oarecare. Dar nu specialist în deşerturi, ci în selenografie. Multă vreme omul a tot scris despre Lună, a studiat Luna, a purtat discuţii peste discuţii despre Lună, dar pe Lună nu fusese niciodată pînă atunci. Îi era frică să zboare. Deh… aşa e viaţa asta a noastră…
— Vorbeşti de Gluzkin? întrebă Dauge.
— Exact, de Gluzkin — răspunse rîzînd Iurkovski. Am decolat. Zburăm. Am oprit reactorul. Călătorii sînt scoşi din cabinele de amortizare. Totul li se pare colosal de interesant — imponderabilitate, pricepi dumneata, senzaţii noi, etcetera. Gluzkin ăsta se bucură şi el, deşi e cam alb la faţă. După vreo două ore vine lîngă mine şi mă întreabă: „Unde-i lavaboul, tovarăşe? “ Eu, vezi dumneata, uitasem că e un novice. „Ia-o, zic, pe coridor, ultima uşă pe dreapta”. Alte explicaţii nu i-am mai dat. Omul a luat-o de bună şi a plecat.
Zîmbiră cu toţii: Dauge, Bogdan şi chiar Ermakov. Bîkov asculta încruntat.
— Ei, s-a încuiat omul acolo, aşa cum se cuvine — urmă Iurkovski. Trec cinci minute, trec zece, trece un sfert de oră: Gluzkin nu vine! Pe urmă îşi face apariţia… ud tot din cap pînă-n picioare. Drăcuie şi împrăştie în juru-i stropi de apă… Noi, care mai de care, să ne ascundem. Am dat drumul din plin la ventilatoare şi abia am curăţat coridorul. Selenograful drăcuia de mama focului! Roşesc şi acum cînd îmi aduc aminte. Trebuie să vă spun că erau şi. femei, cu noii. Uite, dar, ce feste iţi face uneori imponderabilitatea, Alexei Petrovici! încheie triumfător Iurkovski.
— Da, în general fenomenul de imponderabilitate nu e de loc plăcut — confirmă Dauge, cînd se potoliră rîsetele. Pînă înveţi cum să te comporţi, ai multe de îndurat…
— Îmi aduc aminte — zise Bogdan — cum un tovarăş…
— Stai puţin — îl întrerupse Ermakov.
De sus venea un sunet subţire, abia perceptibil, aci mistuindu-se, aci unduind tot mai tare, ca ţiuitul unui ţînţar într-un cort. Bîkov văzu faţa împietrită a lui Ermakov pierzîndu-şi încetul cu încetul culoarea. Dauge se învineţi, Spiţîn făcuse ochii mari, lui Iurkovski i se umflaseră pomeţii obrajilor. Toţi se uitau undeva pe deasupra lui. Bîkov întoarse capul. Sub tavan, în cutele căptuşelii de piele cu care acesta era capitonat, se aprinsese pulsînd o luminiţă roşiatică. Cineva drăcui cu un glas răguşit şi sări în sus. Un pahar căzu jos cu, zgomot sec, lăsînd pe faţa de masă o pată roşie. În aceeaşi clipă, năvăli în salon un zgomot asurzitor. O fulgerare roşie, lugubră lumină totul: tavanul, chipurile oamenilor, manile lor. faţa albă de masă!
— Radiaţie! urlă la urechea lui Bîkov o voce necunoscută.
Bîkov se uita, vrăjit parcă, la un beculeţ roşu ce răsărise din perete ca un deget, aprinzîndu-se convulsiv. „Ţr-ţr-ţrrr!” zbîrnîia de zor soneria de alarmă. Uşa fu trîntită de perete şi în prag se ivi Krutikov.
— Radiaţie! strigă el.
Faţa lui trasă era acoperită de sudoare. Ermakov spuse calm, abia dezlipindu-şi buzele albe:
— Vedem şi auzim.
— De ce, de unde? îngăimă Bogdan.
Iurkovski ridică din umeri:
— Inutilă întrebare.
— Nu e inutilă, nu e inutilă! replică pripit Dauge, sufocat parcă. Poate ne mai putem pune la adăpost…
— Costumele de protecţie?
— Să zicem!
— Fleacuri — rosti convins Bogdan. Nu vedeţi c-a străbătut învelişul şi stratul protector?…
„Ţr, ţr, ţrr…”
— De asta nu te poţi ascunde — şopti Krutikov.
Dauge zîmbi strîmb.
— Da — zise el. Ce să-i faci? Să aşteptăm!
Krutikov ridică cu un aer solemn şi înţepat paharul căzut şi se aşeză între Ermakov şi Bîkov.
— Pe puţin o sută de unităţi Roentgen — observă Iurkovski.
— Mai mult — replică Bogdan.
— O sută cincizeci. Care dai mai mult? Dauge luă o linguriţă de pe masă şi se apucă s-o îndoaie cu degete tremurătoare. Pe cuvîntul meu, simt cum se înfig protonii în mine!
— Ar fi interesant de ştiut dacă o mai ţine mult aşa — mormăi Iurkovski, uitîndu-se printre gene cu ochii mijiţi la becul indicator.
— Dacă mai ţine cinci minute, s-a zis cu noi!…
— Au trecut două minute — anunţă încet Ermakov.
Krutikov îşi îndreptă gulerul salopetei, trase fermoarul de la piept şi vîrî mîna în buzunar după pipă.
„Ţr-ţr-ţrr…”
— Şedeau în ploaia morţii şi ascultau o muzică fermecătoare — spuse pe un ton declamator Iurkovski. Ia ascultaţi, oare n-am putea opri ţiuitul acesta blestemat? Nu sînt obişnuit să mor în astfel de condiţii.
„Ţr-ţr-ţrr…”
Dauge rupse în cele din urmă linguriţa şi aruncă bucăţile pe masă. Toţi îşi aţintiră privirea asupra lor.
— Prima victimă a bolii actinice — constată Iurkovski. Iohanîci, fii bun şi vîră-ţi mîinile în buzunare…
Bîkov îşi miji ochii. Cinci minute şi gata? Şi cînd te gîndeşti că nu poţi face nimic, nimic…
Deodată sunetul încetă. Luminiţa roşie a indicatorului se stinse. Se făcu linişte. Cosmonauţii rămaseră multă vreme tăcuţi, fără a îndrăzni măcar să se clintească, mult prea buimăciţi ca să se poată bucura. În cele din urmă Ermakov vorbi, adresîndu-se lui Iurkovski:
— Eşti totuşi un fanfaron, Vladimir Sergheevici, îţi place să pozezi…
Dauge rîse nervos. Pe Krutikov îl apucă sughiţul. Strîmbîndu-se, întinse mîna spre sifon.
— Mă iertaţi, Anatoli Borisovici! Fac mea culpa: sînt într-adevăr un pic — replică Iurkovski. În tinereţe am strălucit ca artist amator… — geologul se întinse, trosnindu-şi oasele: Să sperăm că nu va avea consecinţe. Am şi aşa în contul meu curent o mulţime de unităţi Roentgen.
Bîkov clătina năuc din cap.
— Oare într-adevăr n-a durat decît două minute? întrebă.
— Ei bine, tovarăşi — spuse cu o voce surdă Ermakov, ridicîndu-se să considerăm incidentul închis. Acum să procedăm imediat la verificarea sistemului interior de protecţie!
— Tii! Una ca asta se întîmplă o dată la zece ani! rosti Krutikov, cu vocea lui de bas. Apropo, ce credeţi? Care să fi fost cauza?
— E clar ca bună ziua: razele cosmice — îi răspunse Iurkovski.
— Dacă-i aşa, e foarte bine. Eu mi-am închipuit, ca să fiu sincer, că a plesnit carterul fotoreactorului.
Bogdan se uită la ceas:
— Eu intru în cart, Anatoli Borisovici. E şi vremea să transmitem semnale pe Pămînt. Comunicăm?
— Nu! i-o tăie rece Ermakov. Nu-i nevoie să le producem emoţii inutile. Transmiteţi obişnuitul „totul e în ordine”. Şi încă ceva: vă rog să vă prezentaţi cu toţii pe rînd la postul medical, pentru inoculări şi dezactivizare. Dauge se prezintă primul. Apoi verificaţi şi iar verificaţi sistemul de protecţie.
— Pînă una alta, însă, putem să ne permitem cîte o ceşcuţă de cafea! observă vesel Krutikov. Ehe, da' s-a răcit cu totul! Aleoşa, fii bun, te rog, pune reşoul în priză…
— Şi totuşi, eroicii cosmonauţi trebuie să biruie cu curaj greutăţile — spuse Bîkov, uitîndu-se la Iurkovski.
Acesta rîse senin:
— Nu greutăţile, dragă Alexei Petrovici, ci frica morţii şi atîta tot. Greutăţile vor veni abia de-acum încolo. Ţi-o garantez eu, aşa cum zicea Kraiuhin.