Enigma atacului cosmic a fost dezlegată cîteva ore mai tîrziu. Ca răspuns la o relaţie cerută pe căi ocolite Pămîntului, s-a primit un extras dintr-un comunicat al Observatorului actinografic din Crimeea, din care rezultă că exact în clipa în care echipajul lui „Hius” se pregătea să moară, s-a observat în Soare o puternică erupţie de gaze incandescente, fenomen, la drept vorbind, de loc rar şi destul de bine studiat. Un jet dens de nuclee de atomi de hidrogen, de protoni s-a propagat cu o viteză uriaşă în spaţiu şi a bombardat planetonava, pe care a întîlnit-o în drumul său.
Numai o parte din protoni au străpuns cuirasa de titan aliat, întărită cu un strat de „reflector total”. Aceşti protoni însă au format în cuirasă nenumărate surse de radiaţie gama, cuirasă extrem de dură, pentru care, practic, nu existau bariere. Razele gama au fost acelea care au afectat indicatoarele şi aparatele de semnalizare şi care erau cît pe ce să distrugă expediţia abia plecată de pe Pămînt.
A fost un moment mult mai periculos decît întîlnirea cu un meteorit. Dacă bombardamentul protonic ar fi durat chiar şi numai un sfert de oră, pe „Hius” n-ar mai fi rămas nici un om în viaţă. O radiaţie gama de o asemenea duritate, manifestată mai multe minute, putea pricinui echipajului multe neplăceri serioase: cosmonauţii mai vechi, loviţi cu alt prilej de raze, s-ar fi îmbolnăvit inevitabil. Din fericire, Ermakov avea la dispoziţie unele preparate din cele mai noi, oferite la timpul său Comitetului de un institut de cercetări biofizice. Introduse în organism, aceste preparate lichidau complet sau aproape complet urmările unor afecţiuni radioactive nu prea grave.
— Am auzit eu de întîmplări din astea — observă Bogdan, cînd Ermakov sfîrşi de citit radiograma. Se pare că tocmai aşa a fost distrus, acum vreo cincisprezece ani, un cosmopetrolier. Dar dacă exploziile din Soare nu sînt o raritate, de ce totuşi întîlnim atît de rar aceste jeturi de protoni?
— Foarte simplu — îl lămuri Iurkovski. Eu aş zice că, în general, întîlnirea cu ele e ceva destul de straniu. Jetul de protoni se difuzează într-un fascicul foarte îngust, şi posibilitatea de a nimeri în acest fascicul este foarte, foarte mică.
— Am avut pur şi simplu noroc — oftă Dauge. Dezgustătoare senzaţie! Să fii ucis aşa, tam-nisam, şi să nu poţi face nimic! Şi-apoi… eu în general nu pot suferi injecţiile, iar de pe urma acestora mă mai dor grozav şi şalele.
— Nici costumele de protecţie nu ne-ar fi putut fi de folos? se interesă Bîkov.
— Da' de unde!… — Dauge dădu din mînă. De una ca asta, Alexei, nu te scapă nici un costum. E o energie de zeci de miliarde de electronvolţi! Din fericire însă, s-a terminat…
— Nu chiar de tot — spuse Ermakov.
— De ce?
— În cabina de comandă indicatoarele mai oscilează. Iurkovski se întoarse brusc înspre el:
— Oscilează?
Ermakov încuviinţă din cap.
— Oscilează, lua-le-ar naiba să le ia — întări Bogdan.
— Tare?
— Nu, cu o sutime de unitate Roentgen. Totuşi clipesc…
— Înseamnă că erupţia n-a încetat încă… Şi vezi că zburăm exact pe lîngă axul fasciculului de protoni… — interveni Dauge, rămînînd pe gînduri.
— Aş! făcu Iurkovski, clătinînd din cap, cu aerul unui dascăl care şi-a prins elevul greşind. Soarele se învîrteşte şi locul erupţiei s-a deplasat de mult într-o parte. Nu, aici e altceva la mijloc…
— O radiaţie dirijată — spuse Ermakov.
— Evident! exclamă bucuros Dauge. Era de aşteptat. Sub efectul bombardamentului protonic, o parte din atomii din pereţii planetonavei au devenit radioactivi şi atîta tot…
— „Atîta tot”, nimic de zis! Asta o să ne mai dea încă multă bătaie de cap…
— Nu cred — replică Spiţîn. Nu cred pentru că radiaţia nu e prea puternică şi nu depăşeşte doza admisă.
— Bine că ne-a protejat de sus „Băiatul” — îndrăzni Bîkov să-şi spună şi el cuvin tul.
— Da, „Băiatul”… — rosti Ermakov şi rămase pe gînduri. Dar şi “Băiatul” se poate să se fi infectat. N-ar fi de loc plăcut.
— Să ieşim şi să controlăm — propuse Iurkovski.
— Numai după ce ne vom fi întors cu oglinda spre Soare. Cam peste douăzeci şi patru de ore.
— Cînd te gîndeşti — vorbi Dauge, pesemne încă sub impresia celor trăite — că dacă situaţia asta ar mai fi durat cîteva minute, totul s-ar fi sfîrşit! „Hius” cu echipajul mort!
— Şi peste cincizeci de ore, transformaţi într-un nor incandescent, ne-am fi înfipt în Soare…
— O planetonavă moartă, cu un echipaj mort… — Bogdan se uită la Ermakov. Există aşa ceva, Anatoli Borisovici?
— „Olandezi zburători” interplanetari…
— Ce li s-a întîmplat? se informă Bîkov, cu o curiozitate lesne de înţeles.
— Diferite cauze… Boli aduse de pe alte planete, explozii şi erupţii solare ca cea de adineauri…
Cu aceasta, discuţia luă sfîrşit.
Pe planetonavă viaţa îşi urma cursul obişnuit. Ermakov urmărea modul de funcţionare a instalaţiei fotonice şi lucra împreună cu navigatorul la rezolvarea unei probleme a noii cosmonautici; geologii revizuiau pentru a suta oară programul cercetărilor din Golconda; Bîkov citea cărţi de astronomie; Bogdan Spiţîn îşi petrecea timpul liber trebăluind la aparatajul de radio.
Într-un rînd, Bogdan îi chemă pe toţi în cabina de comandă.
— Ascultaţi! spuse el, zîmbind fericit. Vorbeşte Marte, Golful de Nisip. E ceva pentru noi.
„…foarte scurt timp — spunea o voce veselă, subţire de femeie. Şi iată.că într-o vale pe care crestele Lanţului. de Mijloc o feresc de furtunile reci, am descoperii cîteva lacuri cu apă mică şi nişte lunci ca-n basme. Ah, tovarăşi, dac-aţi şti cît de frumos e! Urci pe culmea unui deal şi vezi înaintea ta luciul lacului liliachiu, neted ca o oglindă, un covor straniu de ierburi înalte, portocalii, şi flori uriaşe de un verde strident, iar peste toate acestea — cerul violet închis. Ne venea să ne scoatem scafandrele…”
Bîkov văzu pe chipurile tovarăşilor săi admiraţia şi bucuria luptînd cu îndoiala; buzele li se întredeschideau în zîmbete fericite, în ochii lor se iveau scînteieri calde.
— E Marte! spuse în şoaptă Dauge. Închipuiţi-vă, fraţilor, e Marte, Marte cel mort!
“…Am botezat valea aceasta „Valea lui Hius”, în cinstea voastră. Nu vă putem oferi apă din lacurile ei, flori de pe cîmpiile ei, nu putem, din păcate, nici măcar să v-o arătăm; fie însă ca ea să poarte numele navei voastre, prieteni temerari! Iată… O clipă… E timpul să sfîrşim. La revedere. Vă urăm tuturor succes: ţie, Anatoli Ermakov, ţie, Vladimir Iurkovski, ţie, Mihail Krutikov, ţie, Bogdan Spiţîn, ţie, Grigori Dauge, şi ţie, Alexei Bîkov…”
În ziua aceea, la masă, Iurkovski, Dauge şi Spiţîn au vorbit povestind fiecare despre expediţiile lor pe Marte.
Au trecut cincizeci şi cinci de ore de zbor. Ermakov a făcut cunoscut echipajului că a sosit timpul ca „Hius” să fie întors cu oglinda spre Soare şi să se înceapă manevra de frînare. Planetonava atinsese în acel moment o viteză de 1.200 de kilometri pe secundă. În următoarele patruzeci de ore, „Hius” trebuia să se deplaseze cu o acceleraţie negativă faţă de Soare, pentru a ajunge la punctul de întîlnire cu Venus avînd viteza zero.
Dauge îi explică repede toate acestea lui Bîkov, în timp ce pregăteau salonul în vederea frînării: au fixat dulapul cu cărţi şi bufetul şi au strîns tot ce putea să cadă sau să se deplaseze din loc. Apoi, la un ordin venit din cabina de comandă, s-au legat toţi cu curelele de scaune.
Bîkov se aştepta la senzaţii asemănătoare acelora pe care le încercase în timpul cursei cu „Băiatul”, dar totul a fost mult mai simplu. Datorită măiestriei inegalabile a lui Spiţîn, planetonava s-a întors lin şi repede. Starea de imponderabilitate, care a durat o secundă, a trecut aproape neobservată. Oamenilor aflaţi în salon li s-a părut numai că podeaua de sub ei s-a deplasat brusc într-o parte şi a rămas pentru o clipă în poziţie verticală, după care a revenit din nou, lin, la loc.
„Hius” gonea spre Soare cu colierele reactoarelor înainte. Reactorul fotonic continua să funcţioneze normal, imprimînd navei o acceleraţie constantă de 10 metri pe secundă într-o secundă. Acum însă viteza planetonavei faţă de Soare scădea necontenit. După masă, Bîkov îi aminti lui Ermakov că este necesar să se verifice gradul de radioactivitate a „Băiatului”.
— În afară de asta — adăugă el — deşi nu avem motive să ne îndoim că containerul este bine fixat de corpul navei, nu strică să vedem dacă nu s-a produs vreo defecţiune în timpul manevrei. Trebuie să mergem şi să vedem.
— Să mergi şi să vezi? Ermakov îşi miji ochii. Nu cred că e chiar atît de simplu…
— Cu prilejul altor expediţii, noi… adică eu am ieşit nu o dată afară în timpul zborului — intră în vorbă Iurkovski.
— Cu prilejul altor expediţii, poate. Acum însă trebuie să ieşi dintr-o planetonavă care se deplasează cu o viteză accelerată.
— Hm… — Iurkovski îşi muşcă buza şi rămase pe gînduri.
— Îţi dai seama ce se întîmplă dacă cumva cazi? urmă Ermakov.
— „Hius” îşi vede de drum, iar tu poţi să nimereşti în focarul unde face explozie plasma — spuse Dauge.
Bîkov făcu hotărît un pas înainte:
— Anatoli Borisovici, daţi-mi voie mie. „Băiatul” e patrimoniul meu şi eu răspund de el.
— Articolul optsprezece din „Instrucţiunile pilotului interplanetar”: „Este interzis ca în timpul cursei pasagerii să iasă din navă” — cită repede Iurkovski.
— Da. Aşa sună regulamentul — întări Dauge, cu un semn din cap.
— Eu nu sînt pasager! replică Bîkov, aruncîndu-i o privire furioasă.
— O clipă — spuse Ermakov. Alexei Petrovici, într-adevăr, nu am dreptul să te las să ieşi. Dumneata nu ai destulă practică, destulă experienţă… Mai mult decît atît, chiar dacă ai avea, tot nu te-aş lăsa: dacă se întîmplă o nenorocire, nu e nimeni care să te înlocuiască la conducerea „Băiatului”.
— Mai e şi riscul de a pierde o podoabă de bucătar… — oftă cu făţărnicie Iurkovski.
Bîkov îl privi cu răceală pe „filfizon”, dar nu-i răspunse şi se uită din nou în ochii lui Ermakov.
— Fotoreactorul îl putem opri, aşa încît dinspre partea aceasta n-ar fi nici un risc — urmă acesta. (Lui Iurkovski i se lungi faţa.) Cît priveşte răspunderea, aici pe navă eu răspund de toate: şi de echipaj, şi de încărcătură. Aşa că nu-i vorba de asta. Spiţîn e acum de cart, Krutikov se duce să se odihnească. De altfel mă îndoiesc că ar fi cazul să fie trimis Mihail Antonovici. E mult prea… masiv pentru o treabă ca asta.
— Hm! făcu Krutikov, roşind.
— Atunci eu, nu? spuse zîmbind „filfizonul”.
— Vladimir Sergheevici a făcut o şcoală specială şi a căpătat practică cu prilejul altor zboruri — conchise Ermakov. Aşadar, eu sau Vladimir Sergheevici…
— Articolul şaisprezece — interveni numaidecît Dauge: „Este interzis comandantului să iasă din navă în timpul cursei”.
— Da, aşa e regulamentul! exclamă rîzînd Iurkovski şi ieşi.
Bîkov îşi lăsă supărat capul în piept şi se retrase.
— Nu fi mîhnit, Alexei! Dauge îl bătu pe umăr. Aici, amice, e nevoie nu numai şi nu atît de curaj, cît de îndemînare.
— Mare lucru!
— Bine. Dar ia să-mi spui, ai auzit tu de scafandrul cu vid?
— Cum?
— Scafandrul cu vid. Costumul cu care se lucrează în spaţiul lipsit de aer.
— Dar ce, cu costumul de protecţie nu se poate?
— Da de unde, Alexei! În costumul de protecţie te-ai umfla în aşa hal că n-ai mai putea da nici din mîini, nici din picioare. Ai văzut costumul acela umflat din cabinetul lui Kraiuhin?
Bîkov scoase un oftat:
— Văd că nu mi-i dat… Tare voiam să văd aievea „spaţiul” ăsta al nostru.
— Nu-i nimic, Alexei Petrovici! spuse Ermakov, învăluindu-l cu o privire blîndă. Ai să mai ai prilejul să vezi aievea spaţiul.
Iurkovski se întoarse încovoiat sub povara a două baloturi mari, de culoare cenuşie.
— Poate nu mai oprim fotoreactorul? spuse el, desfăcînd cu iscusinţă baloturile şi scoţînd din ele un cilindru transparent, două baloane cuplate şi alte aparate.
— Îl oprim neapărat. Uite, Alexei Petrovici, acum ai să faci cunoştinţă cu lumea lipsită de greutate. Te sfătuiesc să nu părăseşti salonul şi să nu faci mişcări precipitate.
— Nu înţeleg…
— Deîndată ce va fi oprit fotoreactorul, acceleraţia va dispare şi planetonava se va deplasa uniform. Iar dacă nu e acceleraţie, nu e nici greutate.
— Aha! Faţa lui Bîkov se lumină. Inginerul îşi frecă mîinile: Foarte interesant… Ştiţi, mi-ar fi fost necaz să fac un zbor interplanetar şi să nu încerc…
— Gata! spuse Iurkovski.
Vladimir Sergheevici stătea în cadrul uşii, încătuşat din picioare pînă-n gît într-un cilindru ciudat, alcătuit din nişte inele metalice flexibile, semănînd cu un uriaş artropod cu cap de om. La subsuoară ţinea o cască cilindrică transparentă. Bîkov văzuse în fotografii şi la cinematograf cum arată un scafandru interplanetar, dar nu se putu stăpîni să nu-i dea ocol lui Iurkovski, examinîndu-l curios.
— Să mergem! ordonă scurt Ermakov.
Bîkov se aşeză pe un scaun şi-i petrecu tăcut cu privirea pe tovarăşii săi.
Tropăitul din coridor se stinse. Se auzi zgomotul uşor al unei uşi care se închidea. Dauge strigă: „Unde fixăm cablul, Anatoli Borisovici?” Apoi se făcu linişte.
— Atenţiune! se auzi din difuzor vocea lui Spiţîn.
În aceeaşi clipă Bîkov se simţi ridicat lin în aer. Se agăţă într-un gest spasmodic de braţele scaunului. Un şuierat subţire străpunse urechile cosmonauţilor. O adiere rece străbătu planetonava. Bîkov răsuflă zgomotos. Părea să nu se fi întîmplat nimic grozav. Atunci îşi desfăcu cu băgare de seamă degetele de pe braţele scaunului şi se ridică.
Cînd, un sfert de oră mai tîrziu, Dauge, Mihail Antonovici şi Iurkovski, acesta din urmă acoperit de chiciură, se întoarseră în salon, ţinîndu-se de barele speciale de pe pereţii capitonaţi, Bîkov, roşu tot, asudat şi tulburat, stătea suspendat în aer, cu capul în jos, deasupra scaunului, şi încerca zadarnic să ajungă la scaun măcar cu vîrfurile degetelor.
La vederea acestui spectacol, Iurkovski scoase un ţipăt de bucurie, lăsă bara din mînă, se izbi cu capul de tavan şi dispăru din nou în coridor. Dauge şi Mihail Antonovici, rîzînd cu hohote, veniră tîrîş dedesubtul lui Bîkov, care zîmbea amar, şi îl traseră pe duşumea.
— Cum… ţi s-a părut… lumea lipsită de gravitate? întrebă printre sughiţuri Dauge. Ai văzut?
— Am văzut — răspunse scurt Bîkov.
— Atenţiune! strigă difuzorul.
Cînd fu pus din nou în funcţiune fotoreactorul şi totul reintră în normal, Iurkovski comunică rezultatele inspecţiei. Containerul în care se afla „Băiatul” emitea radiaţii, dar foarte slabe. Dispozitivele de susţinere n-au avut de suferit, în orice caz cele exterioare, ceea ce, de fapt, era lucrul cel mai important.
— Secera lui Venus se vede cu ochiul liber. În jurul Soarelui e o coroană ca un nor de mărgăritar! Ei, spuneţi-mi şi mie, de ce nu sînt poet? Iurkovski îşi umflă pieptul şi începu: Bezna neagră…
— Două stele… — îl îngînă serios Bogdan Spiţîn, care ieşise pentru o clipă din cart, ca să soarbă o înghiţitură de cafea.
Iurkovski îi aruncă o privire absentă şi începu din nou:
— … Ă-ă… cum vine mai departe?
— Cuprinde — propuse Bogdan.
— Taci, păcătosule!…
— Atunci surprinde…
— Aşteaptă… un moment…
— Aoleu, ce minunată viaţă! încheie Bogdan, cu cel mai desăvîrşit lirism.
Nimeni n-aduse vorba de păţania lui Bîkov în lumea imponderabilităţii. Pe planetonavă se înscăună din nou calmul şi liniştea, o viaţă aproape ca pe Pămînt.
Bîkov şi Dauge jucau şah în salon, cînd îşi făcu apariţia, cu un aer preocupat, Krutikov.
— Aţi auzit, fraţilor?
Bîkov îi aruncă o privire întrebătoare, iar Dauge, muşcîndu-şi o unghie, se informă cu un aer distrat:
— Ce s-a mai întîmplat?
— Nu mai avem legătură.
— Cu cine?
— Cu nimeni. Nici cu Pămîntul, nici cu „Ţiolkovski”.
— De ce?
Krutikov ridică din umeri, vîrî mîna în bufet şi scoase o napolitană.
— De mult?
— De mai bine de-o oră. Krutikov muşcă din napolitană, făcînd-o să pîrîie între dinţi. Ermakov şi Bogdan au încercat în fel şi chip. Au scotocit eterul pe toate undele. E o pustietate desăvîrşită. Curios lucru! De obicei surprinzi negreşit vreo convorbire; acum pe tot diapazonul e o tăcere mormîntală, ca pe fundul mării. Nici un sunet, nici o descărcare.
— Poate s-au defectat aparatele? îşi dădu cu părerea Dauge.
— Toate trei deodată? Mă îndoiesc.
— Sau n-or fi antenele în regulă.
Cosmonautul ridică din umeri. Dauge mormăi „Iar e ceva” şi amestecă piesele.
— Unde-i Volodea?
— O fi la el…
Bîkov îl trase pe Mihail Antonovici de mînecă:
— Poate s-a defectat numai recepţia, dar ei ne aud?
— Se poate. În general însă e ceva foarte curios. Tam-nisam au ieşit din uz toate aparatele de radio. Una ca asta nu s-a mai întîmplat. E drept, Leahov ne-a prevenit… Dar… înţelegi, e ceva care te nelinişteşte… te face, nu ştiu cum, să nu te simţi în apele tale…
Bîkov privi cu simpatie faţa lui rotundă şi bună, cu ochii mici şi trişti.
— Da.. Înţeleg, Mihail Antonovici.
Într-adevăr, oamenii nu se simţeau în apele lor. O vogă presimţire puse stăpînire pe Bîkov, făcîndu-l să bănuiască apropierea unei catastrofe. Poate din pricină că orice neplăcere, chiar şi cea mai neînsemnată, pe nava interplanetară i se înfăţişa ca o mare nenorocire. Dar şi Krutikov încerca, se pare, ceva asemănător. Iar el nu putea fi nicidecum socotit novice.
— Curaj, prieteni! exclamă cu o veselie forţată Dauge. Pînă una alta nu s-a întîmplat nimic, nu? Ei bine, din anumite cauze s-a pierdut pentru un timp legătura. Dar motoarele sînt în ordine, provizii avem destule, „Hius” îşi urmează drumul…
Krutikov scoase un oftat. Şi Bîkov îl înţelese din nou. Pentru ei, copiii Pămîntului, legătura aceasta era singurul fir viu palpabil, care-i unea cu planeta natală. Dacă acest fir dătător de viaţă se rupea, fie numai vremelnic, aceasta avea asupra lor un efect deprimant. Bîkov simţi deodată cu toată fiinţa sa cumplita singurătate a lui „Hius”. O pustietate mută de zeci şi sute de milioane de kilometri şi-a aşternut pe umerii lor povara ei de plumb, izolîndu-i de alte lumi şi de Pămîntul lor drag, cu căldura lui paternă. O pustietate de gheaţă de zeci şi sute de milioane de kilometri… Abisurile acestea de neînchipuit nu sînt nicidecum, “nimic”. Nu, ele au o viaţă a lor, aparte şi neînţeleasă, pe temeiul unor legi cu neputinţă de înţeles, complicate şi uneori perfide…
Bîkov se uită la Dauge, care se juca distrat cu piesele şahului, şi se ruşina de gîndurile sale. Destul că l-a cuprins frica atunci, înainte de plecare. În definitiv, lucrul cel mai îngrozitor care se poate întîmpla… Dar de fapt, de ce trebuie să se întîmple ceva?
— Alte ştrengării ale iubitului nostru spaţiu — spuse Iurkovski, intrînd. Cum vă place asta?
— Nu ne place de loc — îl repezi Dauge. Şi mai lasă-te de bufoneriile astea ale tale! Ajunge!… Acolo, pe Pămînt, Kraiuhin o să-şi iasă din minţi.
— Nu-mi fac eu griji pentru bătrîn! Are el un cap mai tare decît noi amîndoi. Am impresia că legătura a încetat deoarece sectorul din spaţiu în care ne aflăm este impenetrabil pentru undele radiofonice. Nu mă apuc să explic asta, dar… În orice caz n-avem de ce să dăm vina pe aparate. Şi cu atît mai puţin pe antene.
— Eşti un fantezist! replică Mihail Antonovici. Unde-ai mai văzut tu să nu treacă undele radiofonice prin spaţiu?
— Pînă azi, nicăieri. Dar Leahov a văzut. Şi văd şi eu acum, prea stimate sceptic. Pe tine, nici chiar faptele nu te conving.
— Vezi?
— Văd.
— Vezi pe naiba, Vladimir Sergheevici!
— Văd pe naiba? întrebă cu o politeţe exagerată Iurkovski.
— Îhî.
Geologul se răsuci pe călcîie şi se îndreptă spre uşă. În prag se opri:
— Recomand tuturor celor de faţă să urce pînă la intrarea cabinei de comandă. S-ar putea să auziţi ceva interesant.
Krutikov se strîmbă înciudat şi vîrî din nou mîna în bufet, după o napolitană. “E un fantezist, e un fantezist” — bombănea el.
Dauge rămase tăcut, iar Bîkov simţea în adîncul sufletului că s-ar putea totuşi ca Iurkovski să aibă dreptate. Urcară pe scară pînă la uşa cabinei de comandă, care era deschisă, şi i se alăturară lui Iurkovski, aflat pe una din treptele scării.
Din cabină se auzea vocea monotonă a lui Bogdan:
— Pămîntul, Pămîntul… Ve-şaisprezece, de ce taci? Pămîntul, Pămîntul… Aici „Hius”. Ve-şaisprezece, de ce taci? Dau acordul: unu, doi, trei, patru, cinci…
Se făcu linişte. Dauge şi Bîkov schimbară o privire. Iurkovski îşi mîngîia gînditor bărbia. Se auziră ţăcănind nişte comutatoare. Bogdan spuse abătut:
— Nimic, Anatoli Borisovici. E linişte ca-ntr-un mormînt.
— Mai încearcă pe unde lungi.
— Am înţeles.
După o scurtă pauză, Spiţîn vorbi din nou:
— Ei bine, să zicem că s-a produs o defecţiune la antene. Dar o staţie ca aceea de la Poligonul Nr. 7 poate fi recepţionată direct pe corpul navei. Şi apoi, ce-ar fi putut să se întîmple cu antenele? Nu înţeleg nimic! Să nu se audă nici un sunet, nici un freamăt… Desigur, Leahov are dreptate. De vină e numai viteza… Pămîntul! Pămîntul! Ve-şaisprezece, de ce taci? Aici „Hius”. Dau acordul: unu, doi, trei…
— Poate are dreptate Iurkovski şi, într-adevăr, ne-am prăbuşit într-o groapă cvadridimensională? spuse Ermakov.
Iurkovski tuşi zgomotos. Ermakov se apropie de uşă:
— Sînteţi cu toţii aici?
— Aici, Anatoli Borisovici. Stăm şi aşteptăm.
— Ce părere aveţi?
— Eu mi-am spus părerea… — Iurkovski ridică din umeri.
— S-ar putea, s-ar putea… Dar prea miros toate spaţiile astea strîmbe a misticism matematic.
— Cum vreţi — replică liniştit Iurkovski. Mie nu mi se pare misticism. Cred că e uşor să ne dăm seama că avem de-a face cu cea mai veritabilă realitate obiectivă, pe care o percepem prin senzaţii.
Ermakov nu răspunse.
— Unde-i Mihail?
— În salon mănîncă napolitane.
— O să trebuiască…
Ermakov fu întrerupt de Bogdan, care scoase un strigăt de bucurie:
— Răspund! Răspund!
Săriră cu toţii în picioare. O voce seacă, frîntă rosti obosită:
— Aici Ve-şaisprezece. Aici Ve-şaisprezece. „Hius”, „Hius”, răspunde. „Hius”, răspunde. Aici Ve-şaisprezece. Dau acordul: unu, doi, trei, patru. Trei, doi, unu. „Hius”, răspunde…
— E Zaicenko — bolborosi Iurkovski.
Bogdan vorbi repezit:
— Ve-şaisprezece, te aud bine. Ve-şaisprezece, aici „Hius”; te aud bine. De ce n-ai răspuns atîta timp?
— Aici Ve-şaisprezece, aici Ve-şaisprezece — urmă Zaicenko, fără a lua, pare-se, în seamă răspunsul lui Bogdan. „Hius”, de ce nu răspunzi? De ce taci? „Hius”, răspunde. Aici Ve-şaisprezece…
— Noi îi auzim, dar ei nu ne aud — constată Dauge. Lucrurile se complică. Ia să vedem…
— Aici „Hius”! te aud bine — repetă cu glas stins Bogdan. Aici „Hius”; te aud bine. Ve-şaisprezece, aici „Hius”…
— Aici Ve-şaisprezece, aici Ve-şaisprezece. „Hius”, răspunde…
Trecu o oră. Poligonul Nr. 7 îl chema pe „Hius” cu aceeaşi voce monotonă, deznădăjduită de atîta aşteptare. Bogdan răspundea tot atît de monoton şi obosit. Poligonul Nr. 7 nu-l auzea. Spaţiul aducea pe „Hius” semnalele radio de pe Pămînt, dar nu lăsa să treacă semnalele lui. Ermakov umbla neobosit încoace şi încolo prin cabină. Iurkovski şedea nemişcat, cu ochii închişi. Dauge bătea toba cu degetele pe genunchi. Bîkov îşi mîngîia genunchii, răsuflînd din greu în răstimpuri. În cabină intră Krutikov, cu pipa goală în colţul gurii.
— Aici Ve-şaisprezece. „Hius”, răspunde…
În eter se auzi un foşnet şi un trosnet, în planetonavă răzbi o altă voce necunoscută, o voce răguşită şi sufocată:
— Hilfe! Hilfe! Save our souls! Na pomosci! Na pomosci! Take our pelengs!
[Ajutor! Ajutor! (în limba germană în text), (n.r.), Salvaţi sufletele noastre! (în limba engleză în text), (n.r.), Ajutor! Ajutor! (în limba rusă în text), (n.r.), Treceţi pe recepţie! (în limba engleză în text), (n.r.)]
Iurkovski — se ridică brusc. Ermakov rămase încremenit. Dauge îl apucă pe Bîkov de braţ.
— Hilfe! Hilfe! stăruia necunoscutul. Into three hours we are done… Ballonen… Ajutor! Se sfîrşeşte… [În trei ore se sfîrşeşte! (în limba engleză în text), (n.r.)]
Vocea fu înăbuşită de nişte trosnete şi şuierături cumplite.
— Ce-i asta? întrebă Bîkov.
— Cineva moare şi cere ajutor, Alexei… — rosti în şoaptă Dauge.
— Koordinaten… zweiundzwanzig… douăzeci şi două… Ne sufocăm…
[Coordonatele… douăzeci şi două… (în limba germană în text) (n.r.)]
— Spiţîn, treci imediat la radiogoniometru! ordonă Ermakov.
— Am înţeles!
— Our pelengs… take our pelengs… Unsere Pelengen…
— Să mergem imediat într-acolo! strigă Iurkovski.
— Întrebarea e încotro?
— Spiţîn, ce se-aude?
După o scurtă pauză, se auzi vocea schimbată a lui Spiţîn:
— Relevmentul nu se poate marca!
— Cum adică nu se poate marca?
— Nu se poate marca, Anatoli Borisovici — se tîngui cu o voce tremurată şi subţire Spiţîn. Vedeţi şi dumneavoastră…
Fără a se fi înţeles, fără a fi schimbat vreo privire între ei, Iurkovski, iar apoi Dauge şi Bîkov se strecurară în cabina de comandă. Bîkov se uită peste umărul lui Ermakov. Acul lung şi subţire al radiogoniometrului se rotea încet pe cadran, tremurînd uşor, fără a se opri nicăieri. Iurkovski drăcui.
— Hilfe! Hilfe!… Ajutor… Tasukete kure! Relevmentul nostru…
Se uitau unii la alţii descumpăniţi. Bogdan rotea furios tamburul de acordare a radiogoniometrului. Conectă şi deconectă nişte aparate, trăgînd de manete. Nu reuşea însă să marcheze relevmentul.
— E un loc vrăjit — spuse Bogdan în şoaptă, ştergîndu-şi sudoarea de pe frunte.
— E o ruşine pentru noi — remarcă încet Dauge. Oamenii mor…
Ermakov se întoarse brusc înspre el:
— Ce cauţi dumneata în cabina de comandă? Cine ţi-a dat voie? Ieşiţi afară toţi trei…
Pe treptele scării, Iurkovski se lăsă pe călcîie şi îşi înfundă bărbia în palme. Bîkov şi Dauge se aşezară alături de el.
— Ajutor! Ajutor! se tînguia vocea aceea obosită. Everybody who hears us, help!
[Cei care ne auziţi, ajutaţi-ne! (în limba engleză în text), (n. r.)]
Bîkov asculta cu respiraţia tăiată. Nu ştia cine cere ajutor, nu ştia ce s-a întîmplat acolo, simţea doar, cu toată fiinţa, deznădejdea cumplită ce răzbea din fiecare cuvînt pe care-l rostea vocea aceea necunoscută.
— Dacă am şti unde se află!… spuse în şoaptă Iurkovski.
— Drace! strigă înciudat Dauge. Oare nu-i mai aude nimeni în afară de noi?
— După cîte ştiu, sînt acum în zbor interplanetar, în afară de noi, cel puţin şapte nave. Dintre ele, numai două au o oarecare rezervă de deplasare liberă. Dar şi acestea pînă ar calcula noua traiectorie, ar trece cel puţin o oră… E ciudat de ce totuşi nu-i auzim…
— Pe cine?
— Pe ceilalţi…
— Numai „Hius” ar putea zbura fără nici un fel de calculări de traiectorii, direct pe relevment — spuse Dauge.
— Dacă am cunoaşte relevmentul…
În uşă îşi făcu apariţia Ermakov, alb la fată, cu ochii ca de sticlă.
— Coborîţi în cabine, tovarăşi! ordonă el. Culcaţi-vă în paturi şi legaţi-vă de ele. Vom încerca să ieşim din această pungă blestemată. Aveţi în vedere că acceleraţia va depăşi de patru ori norma. Dauge, să-i arăţi lui Bîkov cum să se comporte cînd sarcina va fi sporită.
— Am înţeles!
Iurkovski se ridică şi porni cel. dintîi. În momentul acela se auziră din cabina de comandă alte sunete. O voce tăioasă şi fermă întreba într-o englezească stricată:
— Who talks? Hear me? Who talks? I take her pelengs…
[Cine vorbeşte? Mă auziţi? Cine vorbeşte? Am trecut pe recepţie… (în limba engleză în text), (n.r.)]
Cel care cerea ajutor răspunse tulburat:
— I hear you all right!
[Vă aud foarte bine! (în limba engleză în text), (n.r.)]
— Speak chinese?
[Vorbiţi chineza? (în limba engleză în text), (n.r.)]
— No…
— Speak russian?
[Vorbiţi rusa? (în limba engleză în text), (n.r.)]
— Da, da, vorbesc şi înţeleg… Sînteţi rus?
— Nu. Vă vorbeşte comandantul astronavei KSR “Ian-ţzî”, Lu Şi-er. („Bunul şi bătrînul Lu!” — spuse în şoaptă Iurkovski.) Vă auzim de mult, dar avem numai un emiţător dirijat şi am reuşit să marcăm relevmentul dumneavoastră abia acum cîteva minute. Cu cine vorbesc?
— Robert Lloyd… profesor… University of Cambridge… Mă aflu la bordul navei „Star”… O avarie îngrozitoare…
Cei doi începură să vorbească în limba engleză.
— Mă îndrept spre dumneavoastră după relevment — comunică Lu.
(„E îndrăzneţ!” — observă Dauge, uitîndu-se cu ochii mari la Iurkovski.)
— Mulţumesc, foarte mulţumesc… Unde vă aflaţi?
— Acum o jumătate de oră am decolat de la baza internaţională de pe Phobos.
Răspunsul fu un strigăt amar:
— Nu mai puteţi ajunge!… Nu, nu mai puteţi ajunge! Sîntem pierduţi…
— Vom căuta totuşi să ajungem. În urma noastră se pregătesc să decoleze cosmocisterne de depanare. O să vă luăm de pe…
— Nu mai puteţi ajunge. Vocea englezului era acum aproape calmă: Nu mai puteţi ajunge… Mai avem oxigen numai… pentru două ore.
— Unde vă aflaţi? Ce coordonate av.eţi?
— Avem coordonate heliocentrice…
Profesorul comunică nişte cifre, al căror rost Bîkov nu-l înţelegea. Se făcu linişte. Se auzea cum Ermakov şi Bogdan umblau zoriţi cu nişte hîrtii, apoi începu să bîzîie maşina electronică de calcul.
— Asta vine în centura asteroizilor. O treime de unitate astronomică de la Marte — comunică în cele din urmă Krutikov.
— Cincizeci de milioane de kilometri — constată sumbru Iurkovski. Nici „Hius”, chiar dacă s-ar afla în apropiere de Marte, n-ar mai ajunge.
Iurkovski se ridică, ţinîndu-şi braţele de-a lungul corpului.
— Sînt lămurit — răsună vocea lui Lu. Nu cumva e posibil să mai rezistaţi măcar vreo zece ore? Ia gîndiţi-vă.
— Nu… Anestezatoarele cu glicerină au fost distruse… Aerul se scurge neîntrerupt; în învelişul navei s-au produs probabil fisuri microscopice…
După o scurtă pauză, profesorul adăugă:
— Am mai rămas doi… şi unul din nou şi-a pierdut cunoştinţa.
— Curaj!
— Sînt calm — se auzi un rîs nervos. O, acum sînt cu desăvîrşire calm!… Mister Lu!
— Vă ascult…
— Sînteţi ultimul om care îmi mai aude vocea.
— Cred că vă aud sute de oameni…
— N-are importanţă; dumneavoastră sînteţi ultimul om cu care vorbesc. Peste un timp veţi găsi nava noastră şi cadavrele noastre. Vă rog şi vă conjur să puneţi toate materialele culese de noi în această cursă la dispoziţia Congresului internaţional de Cosmonautică. Îmi făgăduiţi?
— Vă făgăduiesc, Robert Lloyd!
— Toţi cei care ne aud sînt martori… Materialele le pun într-o servietă… O servietă din piele de crocodil… da. Servieta o să stea pe masă, în cabina de comandă. Mă auziţi?
— Vă aud bine.
— Da. Vă mulţumesc cu anticipaţie. Şi acum încă o rugăminte. Pe Pămînt, cînd vă veţi întoarce… cînd vă veţi întoarce… — urmă o pauză, în care timp se auzi respiraţia precipitată, amestecată cu sughiţuri de plîns, a lui Lloyd. Iertaţi-mă, vă rog… cînd vă veţi întoarce, o să vă viziteze probabil soţia mea… şi fiul meu. Să le transmiteţi ultimul meu salut… şi să le spuneţi că am rămas la post pînă la capăt. Mă auziţi?
— Vă aud.
— Asta-i tot… Adio, prietene Lu! Adio, tuturor celor care mă auziţi! Vă urez noroc şi succes!
— Adio, Robert Lloyd. Mă închin în faţa curajului dumneavoastră.
— Nu vorbiţi aşa… prietene Lu!
— Vă ascult.
— Radiogoniometrul va funcţiona neîntrerupt.
— Bine.
— Chepengurile le veţi găsi deschise.
Urmă o pauză.
— Bine, stimate profesor.
— Cam asta-i tot. Once more, good bye!
[Încă o dată, le revedere! (în limba engleză în text), (n. r.)]
Se făcu linişte.
— Noi… n-am fi putut ajunge cu nici un chip? întrebă Bîkov, abia mişcîndu-şi buzele înţepenite.
Nu-i răspunse nimeni. Coborîră tăcuţi în salon şi se aşezară fiecare în cîte un ungher, căutînd să nu se uite unii la alţii. Curînd li se alăturară Ermakov şi Krutikov. Bîkov abia îşi mai dădea seama de ceea ce se petrece în jurul lui. Gîndurile îi erau obsedate de un tablou pe care i-l zugrăvise, serviabilă, imaginaţia: horcăind şi sufocîndu-se, un om cărunt se tîrăşte pe coridor, deschizînd una după alta masivele uşi de oţel. În faţa celei din urmă, a chepengului exterior, omul se opreşte şi priveşte înapoi cu ochii înceţoşaţi. La celălalt capăt al coridorului se vede masa pe care stă, împrăştiind reflexe sub becul electric, servieta din piele de crocodil. Omul îşi trece mîna tremurătoare peste frunte şi inspiră adînc, pentru cea din urmă oară, aerul rarefiat.
— Alexei Petrovici!
Bîkov tresări şi întoarse capul. Ermakov se aplecă îngrijorat asupra lui:
— Du-te în cabina dumitale şi caută să dormi.
— Du-te, Alexei, du-te! îl sfătui Dauge. Te-ai schimbat la faţă.
Bîkov se ridică şi ieşi. Trecînd pe lîngă scara ce ducea la cabina de comandă, îl auzi pe Bogdan repetînd monoton:
— Ve-şaisprezece, Ve-şaisprezece, aici „Hius”. Ve-şaisprezece, aici „Hius”. Dau acordul…
În salon, Ermakov spunea mîhnit:
— M-am întîlnit cu Robert Lloyd. Nu de mult. Bun explorator interplanetar. Un savant de prima mînă…
— Glorie lui! S-a ţinut bine — spuse încet Iurkovski.
— Glorie lui…
După o scurtă pauză, Dauge sări deodată în picioare:
— Naiba mai ştie ce-i asta! Am impresia că am încremenit locului. Ne-am prăbuşit nu ştiu unde şi am fost acoperiţi…
— Nu stîrni panică, Dauge! rîse obosit Ermakov.
Nimeni nu vru să ia masa. Curînd Ermakov se ridică cel dintîi, ca să se retragă în cabina sa. Krutikov puse mîna pe umărul lui Iurkovski şi-i spuse cu un aer vinovat:
— Se pare c-ai avut dreptate, Volodea.
— Prostii — răspunse acesta. Dar iată încă o enigmă, tovarăşi.
Toţi se uitară întrebători spre el.
— Despre ce e vorba?
— Lu a spus că are numai un emiţător dirijat, da?
— Da.
— Şi noi l-am auzit bine.
Mihail Antonovici căscă gura şi se uită buimac la Ermakov.
— Şi de ce să nu-l fi auzit? întrebă Dauge.
— Pentru că, amice, faţă de Lu, „Hius” se află într-o direcţie cu totul alta decît nava lui Lloyd. Un fascicul dirijat de radiaţie electromagnetică nu trebuia nicidecum să ajungă pînă la noi.
Dauge se apucă cu mîinile de cap:
— Ajunge cu atîtea enigme! În definitiv e insuportabil!
Dar Ermakov şi Mihail Antonovici se duseră numaidecît în cabina de comandă, luîndu-l cu ei şi pe Iurkovski.