Douăzeci şi patru de ore mai tîrziu, legătura fu restabilită tot atît de neaşteptat cum se întrerupsese. Pesemne că „Hius” a ieşit din „locul vrăjit”, acea curioasă regiune din spaţiu care avea însuşiri încă necunoscute în privinţa propagării undelor radiofonice. În salon s-a discutat mult despre acest nemaipomenit fenomen, s-au emis o serie de ipoteze, dintre care unele vădit stupide (astfel, Dauge a declarat că toţi membrii echipajului au fost victime ale unei psihoze generale), iar Iurkovski s-a apucat să dezvolte ipoteza unor reflecţii cvadridimensionale, încercînd să definească cu ajutorul celui mai bun matematician de pe bord, Mihail Antonovici Krutikov, „noţiunea corectă sub aspect fizic a unui punct din spaţiu” prin care radiaţiile electromagnetice ar trece numai într-o singură direcţie. În ceea ce-l priveşte pe Bîkov, el s-a simţit la început jignit de indiferenţa colegilor săi faţă de moartea lui Lloyd. I se părea aproape o profanare să se vorbească de teorii şi formule la numai o oră după întîmplarea la care fuseseră martori. Catastrofa lui „Star” l-a impresionat nespus de mult. Buimac şi deprimat, umbla încoace şi încolo prin planetonavă, silindu-se să răspundă la întrebări şi să execute măruntele însărcinări date de Ermakov.
Pînă la întîlnirea cu Venus mai aveau de străbătut doar vreo cincisprezece-douăzeci de milioane de kilometri. Zborul se apropia de sfîrşit. Se apropia momentul cel mai greu al expediţiei — coborîrea pe suprafaţa planetei Venus. Cu mici excepţii, lucrul acesta n-au reuşit să-l facă nici cei mai buni cosmonauţi din lume. Iar oamenii care, prin eforturile unei voinţe bine antrenate, se sileau să uite de încercările din trecut, chiar de dată cu totul recentă, şi să-şi concentreze întreaga atenţie asupra încercărilor ce aveau să vină, meritau nu reproşuri, ci admiraţie, faptele lor fiind o pildă vrednică de imitat. Aceasta n-a înţeles-o la început Bîkov. Acum însă oamenii aceştia îi păreau nişte ostaşi care se pregătesc de atac. Lăsînd în urmă morţii, legîndu-şi rănile de curînd căpătate, ei se pregătesc pentru cel din urmă salt hotărîtor, în întîmpinarea victoriei… sau a morţii. Şi nimeni, nici chiar Iurkovski, nu debita fraze emoţionante şi nu poza. Toţi erau calmi şi preocupaţi. Iar încercările lor de a descoperi natura „locului vrăjit” nu erau decît manifestarea unei griji fireşti pentru aceia care aveau să-i urmeze.
Bîkov şi-a exprimat stima şi admiraţia sa tratîndu-şi tovarăşii cu un delicios pilaf. După cină, Mihail Antonovici a dat în două rînduri fuga la cambuză, a doua oară ieşind din cart, lucru pentru care, fiind prins în flagrant delict, s-a ales cu o mustrare.
De îndată ce s-a constatat că legătura reciprocă cu Pămîntul a fost restabilită, Ermakov a transmis o radiogramă în care relata ciudata întîmplare, cum şi cuprinsul ultimei convorbiri dintre Lu şi profesorul Lloyd.
— Mari emoţii ne-aţi făcut I spuse Zaicenko, bîlbîindu-se tulburat. Vera Nikolaevna era cît pe ce să-şi iasă din minţi. Cît despre „Star”… — vocea lui deveni mai înceată şi mai gravă — ştim totul. Ştie lumea întreagă. Lu a ajuns la navă, a evacuat cadavrele şi a luat hîrtiile.
— Ce s-a întîmplat acolo?
— Precis nu se ştie, dar se presupune că a făcut explozie reactorul. Partea unde se afla motorul navei a fost distrusă. Lu a arătat o imagine prin televiziune.
— Cîţi oameni au murit?
— Lu a găsit doi. Englezii au făcut cunoscut că pe bordul lui „Star” au decolat opt oameni.
— Glorie lor…
— Glorie lor…
Cei doi rămaseră o vreme tăcuţi.
— Ce părere aveţi despre cauzele care au.provocat întreruperea legăturii, Anatoli Borisovici?
— Încă nu mi-am făcut o părere.
— Da, desigur… sînt prea puţine elemente. Poate joacă vreun rol viteza cu tare se deplasează „Hius”? Leahov spunea, pare-mi-se, ceva despre asta…
— Poate.
— Sau aţi nimerit într-un nor dens de praf metalic?
— Asta nu explică nimic. Dar să-i lăsăm pe specialişti să rezolve ei problema. Ce face Kraiuhin?
— E mai bine. Ţinea morţiş să vină la staţie, dar medicii nu-i permit încă. La noi aici plouă mereu.
— Transmite-i calde salutări de la noi toţi şi de la mine personal.
— Am notat, Anatoli Borisovici! Da'… m-aţi luat cu vorba. Am aici un bileţel pentru dumneavoastră, de la Nikolai Zaharovici; mi-a fost adus acum două zile.
— Şi de ce nu spui nimic? Citeşte-l!
— Imediat. Aşa… „Anatoli, uită tot ce ţi-am spus atunci. Se vede că îmbătrînesc şi slăbesc. K”
— Cum?
— Ka. O iniţială. În loc de semnătură.
— Am înţeles: „Uită tot ce ţi-am spus atunci”.
— Da, „uită”.
Ermakov se uită cu coada ochiului la Spiţîn, care şedea la masa de comandă, cu spatele la dînsul.
— E clar. Am avut o mică discuţie… Asta-i tot?
— Tot, Anatoli Borisovici. Graficul legăturii rămîne neschimbat?
— Neschimbat. La revedere!
— E timpul — spuse la masă Spiţîn — e timpul să luăm relevmentele de la Mahov.
— Nu e cam devreme? întrebă Ermakov. Mai avem o rezervă de zece ore.
— Cu permisiunea dumneavoastră, Anatoli Borisovici, e mai bine să începem mai devreme. E ceva nou pentru noi şi e de dorit să dispunem de cît mai multe date.
Bîkov se informă despre ce este vorba.
— „Hius” se apropie de Venus — îl lămuri Dauge. Acum trebuie să calculăm itinerariul spre „Ţiolkovski”.
— Spre „Ţiolkovski”'? Satelitul artificial al lui Venus? De ce?
— Păi cum de ce? Ca să ne apropiem de el, fireşte.
— Eu am înţeles că o să menţinem numai legătura cu „Ţiolkovski” şi că vom coborî pe Venus, ocolind satelitul.
— Ce iute mai eşti… Trebuie să ne înţelegem temeinic cu Mahov, şeful satelitului, pentru a acţiona în comun.
— Şi stăm mult acolo?
— Nu ştiu… Anatoli Borisovici, cît rămînem pe „Ţiolkovski”?
— Vreo cinci-şase ore, nu mai mult. Lăsăm corespondenţa, cărţile, fructele, ţinem o consfătuire şi pornim mai departe.
— Am înţeles. Apropo, Alexei, acolo ai să guşti din plin imponderabilitatea. O să te admirăm…
Bîkov îşi aduse aminte de experienţa sa nereuşită în acest domeniu şi îşi vîrî nasul în farfurie.
Manevra de apropiere a lui „Hius” de „Ţiolkovski” a necesitat mai bine de trei ore şi a dat multă bătaie de cap echipajului. Lucrurile s-au complicat pentru piloţi, datorită faptului că planul orbitei lui „Ţiolkovski”, care se rotea în jurul lui Venus la o distanţă de cîteva mii de kilometri, era aproape perpendicular pe planul mişcării orbitale a lui Venus, aşa încît Krutikov şi Spiţîn au avut iarăşi mult de furcă. Problema a fost însă rezolvată şi planetonava, deplasîndu-se pe o spirală descrescătoare, a început să se apropie de locul pe unde trebuia să treacă, la ora stabilită, „Ţiolkovski”. „Pasagerii” şi-au petrecut aceste ore în salon, legaţi de scaune, simţindu-se alternativ cînd uşori ca nişte baloane, cînd grei ca nişte bucăţi de plumb. Lui Bîkov i se părea că se dă într-un leagăn fantastic; aci se apuca spasmodic de braţele scaunului, de teamă să nu fie zvîrlit spre tavan, aci căsca gura, încercînd zadarnic să inspire şi simţind vădit cum îi pătrund coastele în plămîni. Dar toate pe lumea asta au un sfîrşit. Manevrele cu acceleraţie diferită au încetat şi, la un moment dat, leagănul, în loc să se înalţe din nou, se prăbuşi vertiginos într-un abis fără fund.
— Totul e în ordine! se auzi în sfîrşit din difuzor vocea lui Spiţîn. Puteţi scoate legăturile. „Ţiolkovski” se află la o sută de kilometri de noi, Venus — la trei mii.
— Stai puţin, Alexei, nu te dezlega — îl preveni Dauge pe.Bîkov, desfăcîndu-şi grăbit cureaua.
Împreună cu Iurkovski, agăţîndu-se de pereţi şi de mobila înşurubată în podea, Dauge întinse cu multă dibăcie prin salon cîteva corzi de nailon care aveau să completeze barele de pe pereţi. Corzi asemănătoare au fost întinse şi pe coridor, în cabina de comandă și în fiecare cabină a echipajului.
— Acum poţi să vii…
Bîkov se ridică cu băgare de seamă şi deodată se săltă şi rămase suspendat în aer, agăţîndu-se de speteaza scaunului. Se făcu roşu la faţă. Strîmbîndu-se într-un zîmbet silit, fără să se uite la nimeni, se apucă de o coardă şi, dînd caraghios din picioare, se văzu din nou pe podea.
— Ce caraghioslîc!… bombăni supărat.
— Ce zici, Alexei Petrovici — spuse Krutikov, apărînd în prag, n-ar strica să prepari o cină mai de soi pentru băieţii de pe „Ţiolkovski”!…
— Imediat — rosti anevoie Bîkov.
— E-e, nu, Aleoşa! Krutikov rîse: Ţi-s mîinile prea scurte!… O să trebuiască să stai o vreme cu ele încrucişate.
— De ce?
— Păi ce, ştii să găteşti în astfel de condiţii? Cînd apa nu curge, ci zboară în băşici prin bucătărie, cînd pîrjoalele ţopăie în tigaie ca nişte broaşte turbate şi plutesc crude prin aer…
O izbitură puternică îl întrerupse. Pe cuirasa navei se auzi un scrîşnet ascuţit. Salonul se legănă.
— Asta ce-o mai fi? se nelinişti Dauge.
Ochii lui Bîkov întîlniră privirea inertă a lui Krutikov. Pe fruntea navigatorului se iviră broboane mărunte de sudoare.
— Primeşte oaspeţii, Mihail Antonovici! strigă vesel Bogdan de pe coridor. Diavol stîngaci!
Dauge trase cu zgomot aer în piept, iar Mihail Antonovici vîrî mîna în buzunar după batistă.
— Adevărat diavol — spuse el, cu glas răguşit, răsucind anevoie. Aşa poţi să schilodeşti omul, lăsîndu-l bîlbîit pe toată viaţa…
Mihail Antonovici îşi vîrî batista la loc şi, agăţîndu-se de corzi, ieşi repede din salon. Dauge mormăi nemulţumit:
— Aproape de fiecare dată se întîmplă aşa, şi de fiecare dată mi se duce inima în călcîie.
— Dar ce s-a întîmplat?
— A acostat o rachetă de pe „Ţiolkovski”. Un taxi interplanetar, mă rog. Vitejie nesăbuită… A venit probabil Mahov, să-şi prezinte omagiile… Stop, încotro? Nu pleca, mai stai cu mine…
Bîkov făcu o mişcare imprudentă, se precipită printre corzi, se izbi de tavan şi se prăbuşi în jos, cu braţele în lături. Dauge îl apucă de un picior şi, smucindu-l cu dibăcie, îl readuse în poziţie verticală…
— Linişteşte-te, înger blînd, fii calm.. Ţii minte formula em ve la pătrat pe doi? E bine că-i măcar pe doi, că altfel adineauri ţi-ai fi putut face ţăndări capul înfierbîntat.
Bîkov se instală din nou în scaunul salvator, cu intenţia fermă de a nu-l părăsi pînă nu se va sfîrşi „blestemata de imponderabilitate”. În momentul acela se produse forfotă pe coridor, se auziră exclamaţii de bucurie, plesnet de palme şi, pare-se, chiar sărutări.
— Hai noroc, fraţilor! Bine v-am găsit! duduia de zor o voce de bas. Să trăieşti, Mihail Antonovici! Slăbeşti mereu, sărăcuţul de tine!
— Să trăieşti, Mahov iubitule! Dă să te sărut. Dar să ştii c-am să te amendez. Pentru nerespectarea regulilor de circulaţie cosmică…
— A-a, Bogdan! Nu mă mai certa măcar acum… Anatoli Borisovici, îmi face plăcere să, vă văd! Faceţi cunoştinţă: adjunctul meu, inginerul Ştirner Grigori Moiseevici. Va lucra direct cu dumneavoastră.
— Am auzit, perfect…
— Îmi pare bine. Vocea lui Ştirner era seacă, tăioasă.
— Poftiţi în salon! îi invită Ermakov.
— Ei, nu, dragii mei. Luăm corespondenţa şi poftiţi cu toţii la noi. De cînd vă aşteptăm!
— Iartă-mă, Piotr Feodorovici. De data asta o să ne mărginim la o convorbire aici, pe bordul lui „Hius”. O să vă facem o vizită la întoarcere.
Interveni o pauză ciudată.
— Nu trebuia să spună asta — remarcă în şoaptă Dauge, fixînd uşa cu ochii lui rotunzi. Aşa a spus şi Tahmasib…
Bîkov se simţi stînjenit.
— Ştiu, ştiu la ce vă gîndiţi! vorbi din nou Ermakov. Să nu fim superstiţioşi. Trebuie să ne grăbim. Spunînd asta, zîmbi ironic.
— Cum credeţi, Anatoli Borisovici — răspunse fîstîcit Mahov. Unde mergem?
— Poftiţi aici… Te rog, Grigori Moiseevici. Oaspeţii intrară primii: Mahov, înalt şi greoi, urmat de Ştirner, care semăna cu un adolescent, amîndoi în nişte salopete moi şi ponosite, cu căştile transparente date pe spate. Ştirner ţinea la subsuoară o mapă.
— Să trăieşti, tovarăşe Dauge! tună Mahov. Dumnealui e, desigur, tovarăşul Bîkov, da?
Fără a lăsa, din prudentă, coarda din mîna stîngă, Bîkov îi strînse mîna, apoi i-o strînse şi pe-a lui Ştirner. S-e aşezară cu toţii în jurul mesei.
— Aşa… Piotr Feodorovici — începu Ermakov — spune-ne ce ai de spus.
Mahov tuşi zgomotos, Ştirner deschise mapa şi consfătuirea începu. Vorbeau puţin şi precis, mai mult în formule şi în termeni matematici, purtîndu-şi degetele pe schiţele şi calculele aduse de Ştirner. Era vorba de asigurarea coborîrii cu precizie maximă a lui „Hius”, la hotarul Golcondei uranice, şi de menţinerea legăturii după coborîre. Mahov şi Ştirner, împreună cu colegii lor de pe alţi doi sateliţi artificiali, au elaborat în amănunt un sistem de dirijare prin radio, cu ajutorul căruia se presupunea că „Hius” va putea fi adus într-un loc situat la cel mult 50-100 de kilometri de hotarul Golcondei. E drept că sistemul acesta nu fusese încă aplicat pînă acum, dar încercările făcute îi îndreptăţeau să spere într-un succes deplin.
— De la noi se cere acum maximum de precizie — spuse Ştirner, lovind cu degetul într-o schiţă — iar de la dumneavoastră, tovarăşi, atenţie şi manevre prompte. După cîte ştiu, „Hius” nu e atît de limitat în evoluţiile sale ca o rachetă obişnuită cu impulsuri şi, orice s-ar întîmpla, se va putea menţine riguros pe relevmente. Dar, repet, înainte de toate se cere atenţie! Dacă „Hius” se va îndepărta cît de puţin de fasciculul de radiaţii electromagnetice, riscaţi să coborîţi la o mie de kilometri de locul hotărît.
Aşadar, „Hius” urma să coboare pe planetă, menţinîndu-se în punctul de intersecţie a trei fascicule de radiaţii electromagnetice, care aveau să-l dirijeze în punctul cel mai potrivit, după părerea specialiştilor. La altitudinea de zece-cincisprezece kilometri deasupra lui Venus, impulsurile radiogoniometrelor dispar: ele sînt fie absorbite, fie reflectate în sus, în atmosfera planetei. De la această înălţime, planetonava va trebui să coboare vertical. Nu sînt excluse unele complicaţii serioase: atmosfera ciudată a lui Venus ar putea să-l înşele, denaturînd semnalele. În vederea acestei eventualităţi vor acţiona instalaţii paralele de control. Spiţîn şi Ermakov notară nişte cifre, comparară calculele lor cu schema lui Ştirner şi declarară că nu mai au de pus nici o întrebare. Mahov trecu la punctul doi. Deoarece, după toate probabilităţile, nu vor reuşi să stabilească o legătură prin radio — în orice caz o legătură sigură — cu suprafaţa planetei Venus, trebuiau să cadă de acord asupra unui sistem de semnale optice. După părerea lui Mahov, erau necesare numai două semnale: primul — „proviziile alimentare şi apa”, al doilea — „piesele de schimb şi alimentarea cu energie”. O listă a pieselor de schimb şi a aparaturii fusese întocmită dinainte.
— V-am adus o instalaţie portativă de lansare şi două rachete cu încărcături atomice. Dacă… puşchea pe limbă!… dacă se întîmplă ceva rău şi aveţi nevoie de ajutorul nostru, lansaţi una din rachete vertical în sus. Racheta va face explozie la o altitudine de circa două sute de kilometri. Desigur, va trebui s-o lansaţi nu la întîmplare. Aveţi aici un tabel pentru calcularea timpului. În momentele stabilite, observatorii noştri vor supraveghea cu atenţie regiunea în care veţi fi coborît.
— Şi? întrebă Ermakov.
— Şi… nimic. O să ştim că la dumneavoastră e ceva în neregulă şi vom căuta să luăm măsuri.
— Ce fel?
— Vă vom trimite rachete automate cu piese de rezervă. Rachetele se vor deplasa exact pe relevmentul dumneavoastră.
— Perfect! Ermakov încuviinţă din cap. Şi ce nevoie avem de cea de-a doua rachetă?
— Veţi lansa două rachete una după alta în cazul cînd coborîrea n-a reuşit întocmai şi planetonava a suferit defecţiuni serioase. Se făcu tăcere.
— În cazul acesta s-ar putea să nu mai aibă cine să le lanseze — observă Dauge, strîmbîndu-se.
— Pesimismul meu nu merge atît de departe — răspunse blînd Mahov.
După consfătuire, Dauge îi propuse lui Bîkov:
— Hai s-o vedem pe frumoasa Venus. Ermakov ţi-a permis să ieşi.
Zece minute mai tîrziu, înveşmîntaţi în nişte cuirase care le stînjeneau mişcările, cu calote transparente pe cap, stăteau amîndoi în compartimentul-ecluză din faţa chepengului exterior. Dauge închise bine uşa în urma sa, apoi puse în funcţiune, pompa şi se întoarse spre manometrul din perete. Acul subţire al manometrului începu să coboare în salturi. Cînd se opri, Dauge trase în lături bara lată de oţel cu care era fixat chepengul capacul gros, prevăzut cu nervuri, se lăsă uşor într-o parte. Bîkov se aştepta să vadă lucruri descrise de sute şi sute de ori în reportaje şi romane; un abis negru-violet, spuzit de stele orbitoare. În loc de asta, prin deschizătura rotundă a chepengului pătrunse o lumină tulbure galben-trandafirie. Planetonava stătea suspendată deasupra unei uriaşe cupole nebuloase, slab luminate. Umbre ce băteau în cenuşiu se tîrau pe un cîmp portocaliu strălucitor, se împreunau încet şi se despărţeau, formau un şir de inele şi se destrămau în nişte pete vagi ce dispăreau apoi. Aproape de margini, cupola căpăta o nuanţă întunecată, dar marginile ei nu erau bine conturate, mistuindu-se pe nesimţite, cu tonurile lor liliachii, în hăul negru al beznei desăvîrşite. În centrul cupolei, nişte fuioare de fum, trandafirii, galbene şi cenuşii, se împleteau, dar nu se amestecau, aci reliefîndu-se. aci lăsîndu-se învăluite într-o pîclă roşiatică…
Iată cum arăta Venus, „cea mai teribilă planetă din sistemul solar”! Bîkov îşi dădu seama că aceste deplasări de umbre colorate, atît de neînsemnate la o depărtare de cîteva mii de kilometri, nu sînt altceva decît agitaţii puternice care se produc în atmosfera venusiană — furtuni, taifunuri, trombe — şi cărora pe Pămînt nu le poţi găsi asemănare.
Iată că o pată lungă, cenuşie s-a subţiat, s-a îndoit, a luat forma unui cerc… Era lesne de imaginat un vîrtej uriaş, care înghiţea cu o viteză nebună mase colosale de nori. „Nu arată prea bine” — îşi aduse aminte Bîkov. Privea şi nu-şi putea lua ochii de la priveliştea aceasta teribilă şi măreaţă.
Acolo, sub acoperămîntul de nori în clocot, se ascunde o lume uriaşă, cu munţi şi cu deşerturi… poate cu mări şi oceane. Undeva acolo stau ascunse comori pe care echipajul lui „Hius” trebuie să le cerceteze. Acolo zac sfărîmături de mecanisme teleghidate, planetonave zdrobite, morminte de cutezători… În sufletul lui Bîkov se cuibări un simţămînt nelămurit, asemănător cu o teamă superstiţioasă. Se gîndi cu cîtă furie a respins pînă acum planeta aceasta toate încercările de a o cuceri. Dar omul e mai inteligent şi mai puternic decît natura. Omul e îndrăzneţ şi perseverent, şi dacă echipajul lui „Hius” îşi va găsi moartea, pieirea acestor oameni nu-i va face să zăbovească nici măcar cu o clipă pe cei ce vor veni în urma lor.
Dinspre stînga, o umbră neagră, inegală, cu depresiuni adînci şi protuberante mari, învăluia cupola.
— Intrăm în partea planetei unde e noapte — auzi Bîkov în cască vocea lui Dauge.
„Hius” se afundă în conul de umbră al planetei Venus. Se făcu întuneric. Se mai vedea doar o fîşie rotundă de ceaţă spălăcită, cu vagi reflexe de lumină, mari ca marginile planetei. Curînd însă, pe fondul acela negru se iscară pîlpîiri slabe, de culoare trandafirie.
— Ce-i asta? întrebă Bîkov.
Dauge clătină din cap, privind atent. Apoi Bîkov îi auzi vocea:
— Probabil nişte vulcani. Am auzit că ar exista aici o regiune cu activitate vulcanică permanentă. Deocamdată nu ştie nimeni nimic precis. E o ipoteză…
Cei doi exploratori părăsiră ecluza, după ce în partea stîngă izbucni o lumină puternică şi se profilă o uriaşă seceră de culoare galbenă.
— Da… — îşi aduse aminte Bîkov. Dar unde e „Ţiolkovski”? Aş vrea să văd şi eu satelitul.
— De-aici nu se vede, Alexei. Noi ne-am întors cu chepengurile în jos, spre Venus, pe cîtă vreme „Ţiolkovski” se află deasupra noastră. Ca să ieşi pe corpul planetonavei e încă prea devreme pentru tine. Mai aşteaptă pînă data viitoare. Ai să-l vezi la înapoiere.
Bîkov îşi aminti de observaţia pe care o făcuse adineauri Dauge şi scoase un oftat, dar nu răspunse.
Erau aşteptaţi. Ermakov îi invită pe toţi la masă. Era prima masă în condiţii de imponderabilitate, şi Bîkov dori în sinea sa să fie şi ultima. Cosmonauţii duceau foarte serioşi la gură, fără a se opri din vorbă, nişte biberoane elastice, legate prin tuburi flexibile de o serie de vase din material plastic, bine închise. Bucăţile de pîine şi gustările le luau din nişte cutiuţe metalice, pe care nu uitau să le închidă cu grijă. Într-un cuvînt, conductorul „Băiatului” ar fi rămas flămînd dacă nu l-ar Îi luat sub oblăduirea sa Krutikov, care s-a aşezat special în acest scop alături de dînsul.
În timpul mesei au vorbit despre viaţa de pe satelitul artificial, despre planurile de construire a unor întregi armade de “Hius”-uri, despre necesitatea unor emisiuni speciale cu caracter de consultaţii pentru studenţii care urmează cursurile fără frecventă şi lucrează pe sateliţi. Mahov se plînse de cel care se ocupa de aprovizionarea lor, cam nepriceput: le trimisese o ladă de microfilme, privind tehnica sportului cu skiurile. Ştirner spuse rîzînd că cineva a adus pe „Ţiolkovski” şoareci. „Acum ne rugăm să ni se trimită şi un motan. O să fie un formidabil număr de atracţie: pisica vînînd şoarecele în condiţii de imponderabilitate.” S-a vorbit mult despre concertele unui uluitor ansamblu indonezian, despre noua simfonie „Drumul spre stele” a compozitorului Gadalov din Sverdlovsk, care a produs o zguduitoare impresie asupra tuturor. Au făcut glume, au rîs. Despre încercările prin care urma să treacă echipajul lui „Hius” nimeni n-a pomenit nimic.
Ermakov se uită la ceas şi Mahov se sculă zorit:
— E timpul, tovarăşi!
Se ridicară numaidecît cu toţii şi îşi luară rămas bun.
Mahov îi cuprinse de umeri pe toţi la rînd şi Bîkov observă neliniştit că i s-au tras obrajii şi s-a îngălbenit la fată. Pe chipul lui Ştirner emoţia nu era atît de vizibilă.
— Nu uitaţi — spuse Ermakov — să vă îndepărtaţi de noi cu cel puţin cincizeci de kilometri, fiindcă altfel s-ar putea să vă alegeţi cu arsuri grave.
— Bine, bine, să n-aveţi grijă de noi — mormăi Mahov. Ei, la revedere, fraţilor! Succes!
Mahov se întoarse şi mişcîndu-şi cu repeziciune mîinile de-a lungul corzii, ieşi pe coridor, Ştirner făcu un semn de salut cu mîna şi îl urmă. Chepengul exterior se închise cu zgomot. Se făcu linişte.
— Nu le-am spus nimic de atacul cosmic — îşi aduse deodată aminte Iurkovski.
Ermakov se uită la el cu un aer distrat.
— Nu le-am spus…Dar asta n-are importanţă. Vă rog să vă pregătiţi… Spiţîn, să mergem!
Bîkov îl întrebă în şoaptă pe Dauge:
— Ce, Mihail Antonovici rămîne aici?
— Da. Acum n-are ce face în cabina de comandă… — Dauge scutură din cap, alungind parcă un gînd, şi spuse: Eu zic să ne ocupăm locurile.
Mihail Antonovici şi Iurkovski se şi instalaseră în scaune şi îşi potriveau curelele. Dauge îl ajută pe Bîkov să se lege, apoi scoase corzile şi rămase nehotărît.
— Ei, ce mai aştepţi? strigă la el, iritat, Iurkovski.
— Mai sînt zece minute — răsună vocea lui Ermakov.
Dauge se grăbi să-şi ocupe locul.
Se făcu din nou linişte. Bîkov închise ochii şi se lăsă pradă aducerilor aminte. O noapte întunecată în Asia Centrală, o rochie albă profilîndu-se vag, un miros proaspăt de parfum… şi un chip gingaş şi nespus de drag… Ce mult a trecut de-atunci! I se opri un nod în gît, ceea ce-l făcu să înghită în sec de două-trei ori.
— Coborîm! hîrîi difuzorul.
Podeaua de sub picioare se cutremură. Speteaza scaunului se lăsă grea pe umeri. Vuietul tot mai puternic al reactorului izbi urechea, umplînd totul în jur.
Lipiţi de geamul rotund al „taxiului interplanetar”, Mahov şi Ştirner văzură ţîşnind o flacără difuză de sub planetonava care semăna cu o meduză neagră, răşchirată caraghios pe fondul uriaşului disc portocaliu al lui Venus. Apoi se aprinse un orbitor soare liliachiu. Cînd deschiseră din nou ochii, „Hius” nu se mai vedea. Doar un noruleţ uşor se destrăma în locul unde se aflase adineauri planetonava.