Pe bordul lui „Hius” nu-şi făcea nimeni iluzii că coborîrea va fi rapidă şi uşoară. Într-o comunicare făcută la timpul său cu privire la expediţia lui Tahmasib, Ermakov a arătat cît de greu i-a fost acestuia să conducă racheta în atmosfera venusiană. Racheta era smucită în toate părţile, ca o aşchie într-un vîrtej. Ce eforturi supraomeneşti au trebuit depuse pentru a menţine racheta cu ajutajele în jos. Ermakov a descris atunci vînturile cumplite şi viforniţele de gheaţă ce bîntuiau deasupra solului încins pînă la o temperatură de o sută de grade. În aceste condiţii erau inutile şi chiar primejdioase pînă şi cele mai perfecţionate dispozitive giroscopice, care, în atmosferele mai liniştite, menţineau automat nava interplanetară exact în poziţia necesară, fără a o lăsa să se legene, să se învîrtească sau să se dea peste cap…
„Hius” trebuia să se bizuie pe indicaţiile de orientare venite de pe sateliţii artificiali, foarte imprecise şi gata să se întrerupă în orice clipă. Radiogoniometrele dispozitivelor antimeteoritice nu funcţionau în cîmpurile electrice din atmosfera lui Venus, şi planetonava se putea prăbuşi în orice clipă cu toată greutatea ei pe vreun masiv stîncos. Furtunile şi trombele trebuiau să-l poarte pe „Hius” la voia întîmplării, cu o putere şi mai mare decît s-ar fi întîmplat cu o rachetă obişnuită, deoarece forma lui, deşi facilita întrucîtva coborîrea „cu spatele în jos”, era totuşi departe de a fi aerodinamică.
Cu toate acestea, numai „Hius” avea cele mai multe şanse să conteze pe o coborîre reuşită. Această planetonavă putea coborî extrem de încet, centimetru cu centimetru, putea să se ridice din nou şi să încerce să coboare în altă parte, ceea ce n-ar fi putut să facă nici cea mai bună rachetă atomică cu propulsie, cu rezerva ei limitată de deplasare liberă. Ermakov spusese că „Hius” este „stăpînul planetelor cu atmosferă”, şi acum urma să dovedească asta.
— Fleacuri, astea sînt fleacuri — bolborosea Mihail Antonovici Krutikov, verificînd pentru a zecea oară trăinicia curelelor care-l ţineau legat de scaun. Toate astea sînt fleacuri şi totul o să fie bine, vă asigur. O să ne cam zdruncine, poate… În schimb, gîndiţi-vă ce revoluţie, în istoria cuceririi spaţiului, va marca această cursă a lui „Hius”!
— Gîndul acesta mă consolează în faţa încercărilor ce ne aşteaptă — rosti tărăgănat Iurkovski. Păi da… Krutikov, ştii…
— Numai de-am coborî… — şuieră Dauge printre dinţi.
Mihail Antonovici îşi scoase din buzunar pipa goală şi trase o vreme din ea, gînditor.
— De s-ar sfîrşi odată! spuse el. Ce deosebire fată de cursele precedente! Nu-i aşa, tovarăşi?
— Aşa-i — răspunse Dauge. Aşa-i, Mihail Antonovici. Cînd cobori pe planete lipsite de atmosferă, caline, te simţi cu totul altfel.
— D-de ce? întrebă anevoie Bîkov, gîndindu-se dacă simt şi ceilalţi greaţă şi ameţeală.
— Pentru că avînd nişte piloţi ca Ermakov şi Spiţîn, atunci cînd decolezi şi cînd cobori, poţi să dormi, să citeşti, să joci şah… Dar asta nu aici, nu pe Venus.
— Da — întări Krutikov — nu pe Venus…
— Mi s-a făcut lehamite de văicărelile astea! se supără Iurkovski. Ce vă tot tînguiţi? Ia mai stăpîniţi-vă emoţiile. Luaţi exemplu de la Bîkov; s-a făcut verde la faţă… dar se stăpîneşte, tace. Hai, fraţilor, să cîntăm!
În clipa aceea se auzi din difuzor vocea încordată a lui Ermakov:
— Atenţiune!
În aceeaşi clipă, podeaua se clătină şi începu să sa dea încet peste cap.
Din cele ce s-au întîmplat în următoarele trei-patru ore, Bîkov a reţinut doar unele momente vagi, răzleţe. Şi nici mai tîrziu n-a putut reconstitui cu nici un chip ordinea în care s-au succedat evenimentele. Se pare că Iurkovski s-a tîrît cu balonul de oxigen pînă la Dauge, înainte ca acesta să fi încremenit cu bărbia în piept. Vocea teribilă, de nerecunoscut, a lui Spiţîn, care a comunicat că Anatoli Borisovici şi-a spart capul, s-a auzit după şocul care a rupt cureaua ce-l ţinea pe Bîkov legat de scaun. Ce s-a întîmplat după aceea nu-şi mai aducea aminte. Nişte forte colosale se jucau cu “Hius” după bunul lor plac. Cu toate acestea, cunoscuta expresie “ca o broască într-o minge de fotbal” i-a venit lui Bîkov în minte abia atunci cînd, strîngînd în pumni o bucată de curea, s-a rostogolit de-a curmezişul cabinei şi s-a izbit din viteză cu spatele de perete. Căptuşeala elastică l-a repezit înapoi şi se pare că şi-a pierdut o vreme cunoştinţa, apoi s-a trezit din nou legat strîns de scaun. Bîkov nu-şi amintea nici în ce fel a ajuns între genunchii lai balonul cu ozon activizat, nici ce anume s-a întîmplat cu Iurkovski, care atîrna moale. În scaunul său, cu faţa plină de sînge… Apoi Mihail Antonovici l-a scuturat pe Bîkov de umeri şi i-a strigat ceva la ureche… Toate acestea se învîrtejeau în creier ca într-o ceaţă galbenă-verzuie, printre leşinuri şi accese de greaţă. Tavanul se deplasa undeva într-o parte, apoi revenea fulgerător la loc. Podeaua se prăbuşea, şi din nou apăsa pe picioare cu o putere nestăvilită. Mai survenea cîte un moment de acalmie. Atunci Bîkov îşi dădea capul pe spate, căsca gura şi răsufla repede şi adînc. Deodată însă planetonava era iarăşi aruncată într-o parte şi totul reîncepea, Totodată, în locul vuietului asurzitor se făcuse o linişte desăvîrşită. Se auzea numai duduitul slab al reactoarelor, care nu acoperea nici gemetele, nici… glumele! Da, bătrînii lupi interplanetari mai găseau puteri să glumească. Bîkov însă n-a reţinut nici o glumă. Era pe de-a-ntregul stăpînit de senzaţiile sale, care decurgeau din convingerea că şocul următor o să-l dea gata. Din cînd în cînd îşi aducea aminte de piloţii din cabina de comandă şi, închipuindu-şi-i schilodiţi, vedea aparatele distruse, iar planetonava căzînd de la o înălţime ameţitoare pe nişte stînci abrupte şi ascuţite. Probabil că „Hius”, încetinindu-şi brusc viteza, a nimerit într-un puternic curent atmosferic, care-l îndepărta de ţintă, iar Ermakov şi Spiţîn trebuiau să depună toate eforturile pentru a-l menţine pe radiorelevmentele date. Spiţîn spunea mai tîrziu că n-a mai coborît niciodată cu o navă în condiţii atît de teribile.
Şi deodată s-a făcut linişte. O linişte desăvîrşită pe care n-o tulbura nici cea mai mică vibraţie, nici un sunet. Liniştea aceasta se lăsă grea, apăsătoare asupra oamenilor buimăciţi. Bîkov avu impresia că însuşi timpul s-a oprit. Mai vedea încă înaintea ochilor nişte pete multicolore, pe trupul lui lunecau şuviţe de sudoare, mîinile şi picioarele îi tremurau. Apoi puse stăpînire pe el o stare de ciudată apatie. Ar fi vrut grozav de mult să-şi întindă picioarele şi să doarmă, să doarmă, să doarmă… Printre genele coborîte îl văzu pe Iurkovski mişcîndu-se şi ridicîndu-se, făcînd cîţiva paşi nesiguri, petrecîndu-şi palma peste faţă şi privindu-şi nedumerit degetele mînjite de sînge.
— Ce-i cu tine? îl întrebă încet Dauge.
— N-nimic… Iurkovski se strîmbă şi scutură din cap. Mi se pare că e din nas… mă dor ochii…
— Ufff! răsuflă din greu Mihail Antonovici. Asta, da, scuturătură, nimic de zis!
Iurkovski îşi ridică mîinile, făcu cîteva mişcări de gimnastică şi deodată încremeni.
— Tovarăşi! strigă el. Ne aflăm pe Venus… şi sîntem în viaţă! „Hius” e întreg, drace! Dauge! Scoală! Îţi dai seama? Sîntem pe Venus…
— E cam devreme să te bucuri — îl opri Dauge. Se pare că i s-a întîmplat ceva lui Anatoli Borisovici…
— Da, am auzit şi eu vocea lui Spiţîn — întări Krutikov această presupunere.
— Mergem acolo!
Porniră spre cabina de comandă, dar uşa se deschise larg şi în prag îşi făcu apariţia Ermakov în persoană, alb la faţă, lac de sudoare, cu capul strîns legat într-un bandaj elastic de un alb lăptos.
— Teferi cu toţii? întrebă el, cuprinzîndu-şi iute cu privirea tovarăşii.
— Cu toţii — spuse Dauge.
— Vă felicit cu prilejul coborîrii!
Ermakov se apropie de fiecare şi le strînse cu putere mîinile.
— Bogdan ce face? întrebă Mihail Antonovici.
— Doarme.
— Hm…
— Era frînt de oboseală.
— Nici nu-i de mirare — rîse Krutikov. Trei ore şi jumătate… Şi eu abia mă mai ţin pe picioare.
— E interesant de ştiut ce-o fi cu „Băiatul”. Nu s-o fi desprins? întrebă Bîkov.
— Ieşim? întrebă oarecum fără convingere Iurkovski.
— Nu. Ermakov îi cuprinse încă o dată pe toţi cu privirea şi adăugă: Nu. În nici un caz. Întîi să vă reveniţi şi să vă odihniţi. În privinţa ieşirii o să stăm de vorbă peste vreo patru ore, cînd vom obţine toate datele laboratorului exterior. Daţi drumul la ionizatoare, spălaţi-vă şi… la culcare!
— N-ar strica o gustare… — spuse îngîndurat Mihail Antonovici.
„Şi un păhărel de coniac” — îşi zise Bîkov.
— Cum doreşti. În ceea ce mă priveşte, eu fac o baie şi mă culc… Alexei Petrovici, ajută-mă să-l duc pe Bogdan în cabina lui; vrei?
— Da, Anatoli Borisovici.
Nu, totul a fost altfel decît îşi închipuise Bîkov. Mult mai simplu şi mai bine: Cînd, o jumătate de oră mai tîrziu, cu părul răvăşit, moleşit de aburi şi mai roşu ca de obicei, se vîrî sub cearşaf, îşi aduse din nou aminte de căsuţa din Aşhabad… Zîmbi fericit şi adormi.
Ca întotdeauna, îl trezi Dauge. Iohanîci era tras la faţă, ochii negri i se înfundaseră în orbite şi aveau o sclipire ca într-un acces de febră.
— Îmbracă-te, Alexei! Pune-ţi costumul de protecţie şi vino în salon! spuse Dauge, cu o voce răguşită, ieşim.
Vor ieşi! Îl sfredeli gîndul că se află pe o planetă unde şi-au găsit mormîntul atîţia oameni cutezători. Acum trebuiau să înceapă lucrul cel mai de seamă pentru care veniseră ei aici…
Bîkov se îmbrăcă zorit, scoase dintr-o nişă costumul de protecţie şi şi-l puse. Toţi erau adunaţi în salon, stînd în jurul mesei, cu căştile din spectrolit date pe spate şi uitîndu-se tăcuţi unii la alţii. Ochii lui Ermakov erau larg deschişi şi parcă fosforescenţi, ca la pisică. Mihail Antonovici trăgea din pipa goală.
— O cafea? întrebă Bîkov, fără a se adresa nimănui.
— Cred că mai tîrziu — spuse Iurkovski, încruntîndu-se. Ce s-o mai lungim! Să mergem. E ceva nemaipomenit: au trecut cinci ore de la coborîre şi încă n-am deschis chepengurile!
— Haideţi! îi invită simplu Ermakov.
— Luăm şi arme? întrebă Bîkov, uitîndu-se la comandant.
Acesta încuviinţă cu un semn din cap şi ieşi pe coridor, aplecîndu-se. Ceilalţi îl urmară. Apucîndu-se de balustrada scării, Bîkov se repezi sus. Un minut mai tîrziu se alătură tovarăşilor săi, cu un pistol automat atîrnîndu-i la piept şi cu două grenade la cingătoare.
— Alexei cuceritorul! glumi Spiţîn. Iurkovski se mărgini să zîmbească acru.
Se îngrămădiră în ecluză, în faţa chepengului exterior. Bogdan înşurubă bine uşa în urma sa.
— Puneţi-vă căştile! comandă Ermakov.
Bîkov nu vedea feţele tovarăşilor săi şi asta era neplăcut. Intră în funcţiune pompa. Acul manometrului se deplasă din loc. Ermakov apucă mînerul chepengului. Bara grea de oţel se trase în lături. Chepengul se urni şi… sub picioarele oamenilor năvăli, plescăind cu putere, un fel de pastă infectă, unsuroasă, de culoare galbenă-cenuşie. Era densă şi vîscoasă, dar curgea uşor şi pe suprafaţa ei jucau, în lumina reflectorului, scînteieri aurii. A fost ceva atît de neaşteptat, încît în primele clipe nimeni n-a cutezat să se mişte din loc. Apoi Iurkovski se năpusti înainte, înăbuşindu-şi un strigăt. Dar Bîkov fu mai rapid. Se apucă de marginea chepengului şi apăsă cu toată puterea pe capacul gurii de acces. Picioarele îi alunecau în noroi. Căzu în genunchi. Îi săriră în ajutor Iurkovski şi Dauge, pe care-i sprijineau din urmă Bogdan şi Mihail Antonovici. Cu un plescăit uşor, chepengul cedă, reveni în poziţia de blocaj şi Ermakov se grăbi să apese pe butonul zăvorului.
Se ridicară cu toţii. Sub picioarele lor se întindea o mîzgă tulbure, din care ieşeau aburi. Bîkov ridică pistolul, îi şterse patul cu. mîneca, se uită pe ţeavă. Apoi îşi curăţă cu grijă genunchii mînjiţi.
— După cîte îmi dau eu seama — se auzi din căştile radiotelefonului vocea lui Dauge — acesta e departe de a fi nisip.
— Da, nu prea seamănă a deşert — întări Iurkovski. Vă spun eu, măcar că nu-s specialist.
Ermakov se lăsase pe călcîie şi examina băltoaca de noroi.
— Dacă lăsăm glumele pentru alt prilej mai fericit spuse el — sînt înclinat să presupun că „Hius” s-a împotmolit.
— Pină.peste urechi — se învoi Iurkovski. Dar unde e deşertul?
— Viaţa noastră e plină de surprize — constată sumbru Krutikov.
— Halal serviciu ne-a făcut şi Ştirner cu relevmentele lui!
— Ce-i de vină Ştirner?
— Dacă „Hius” s-a înfundat cu totul în mocirla asta… — începu Bogdan.
Iurkovski ridică nerăbdător din umeri:
— Nimic mai simplu! Ieşim prin chepengul de sus şi vedem cum stăm.
Părăsiră ecluza şi, lăsînd pe linoleum urme ruginii de unsoare, urcară în compartimentul strîmt al chepengului de încărcare a navei.
— O mlaştină pe Venus, gîndiţi-vă! bombănea Mihail Antonovici. Ce surpriză!
Deschiseră cu băgare de seamă chepengul de sus, gata în orice clipă să-l închidă la loc. Dar nu se produse nimic. Se auzi un şuierat subţire, pricinuit de pătrunderea atmosferei exterioare în cameră, şi apoi se făcu linişte.
— Ura! rosti calm Iurkovski. Totul e în ordine. Deschideţi!
Chepengul se dădu cu zgomot de perete. Ermakov, care se afla înainte, se aplecă peste marginea deschizăturii. În spatele lui, schimbîndu-se nerăbdători de pe un picior pe altul, se îndesau Iurkovski şi Mihail Antonovici. Dauge, care se strecurase între ei, se trase înapoi, scoţînd o exclamaţie nedesluşită.
— M-da — spuse cineva — foarte interesant!…
Nu văzură nimic. „Hius” era împrejmuit de un zid gros de ceaţă gălbuie, nestabilă, care nu lăsa să se zărească absolut nimic. Dedesubt, la un metru şi jumătate, suprafaţa lucie a mlaştinei. În liniştea care se lăsase, se auzeau nişte sunete tainice, ca o tuse înfundată sau ca un gîlgîit. Cosmonauţii au stat multă vreme, privind valurile de emanaţii, tulburi şi albicioase. Uneori li se părea că în faţa lor se mişcă umbre şi se iscă forme cenuşii cu înfăţişare monstruoasă, dar veneau mereu alte şi alte straturi de ceaţă şi totul dispărea.
— Ajunge — spuse în cele din urmă Ermakov. Am început să văd negru înaintea ochilor. O să trebuiască să punem în acţiune razele infraroşii. Ermakov îşi îndreptă spinarea şi privi în sus. Aha, „Băiatul” pare să fie la locul lui!
— Grozav ne-am mai împotmolit… — constată Spiţîn, stînd culcat cu pieptul pe marginea deschizăturii şi răsucindu-se neliniştit cînd într-o parte, cînd în alta. Colierele reactoarelor s-au afundat în mlaştină pînă la bază.
— Nu-i nimic, vedem cum stăm şi o să încercăm să ne ridicăm.
— Şi dacă corpul navei se afundă şi mai adînc?
Razele infraroşii nu îngăduiră să se vadă nimic.
Pe ecran se învîrtejeau umbre. Solul din acelaşi loc părea cînd nestabil, cînd bine bătătorit, cînd friabil…
— Eu zic să ieşim — propuse Iurkovski. Vedem noi pe urmă ce-i de făcut.
Iurkovski se pregăti să sară. Bîkov îl apucă de umăr.
— Ce s-a întîmplat? întrebă oarecum iritat geologul.
— Viaţa noastră e plină de surprize — spuse Bîkov. Cobor eu primul.
— De ce, mă rog?
Bîkov îi arătă pistolul, fără a spune o vorbă.
— Ia nu mai face pe viteazul! Iurkovski dădu la o parte mîna lui Alexei Petrovici.
— Bîkov are dreptate — spuse Ermakov. Te rog, lasă-ne să trecem, Vladimir Sergheevici!
— Nu înţeleg…
— Lasă-ne să trecem pe mine şi pe Bîkov. În trei minute mă întorc…
Ştiau cu toţii că, de regulă, comandantul nu trebuie să părăsească el, primul, nava, cînd aceasta coboară într-un loc necunoscut. Dar… îl înţelegeau pe Ermakov. Iurkovski se dădu tăcut în lături. Cu o mişcare iute, Bîkov împinse încărcătorul pistolului, puse siguranţa şi sări în urma lui Ermakov. Picioarele i se afundară pînă la genunchi în mocirlă.