Mlaştină pe Venus… Exploratorilor interplanetari li se părea absurd. Mai absurd decît ipoteza că pe Lună ar creşte crînguri de palmieri, iar pe piscurile golaşe ale asteroizilor ar paşte cirezi de vaci. O ceaţă albicioasă în locul unui cer de foc, şi un mîl fluid în locul nisipului uscat şi încins ca jarul. Aceasta infirma o părere de mult şi temeinic statornicită şi reprezenta o descoperire de prim ordin. Totodată însă complica nespus de mult situaţia, deoarece constituia o surpriză. Şi nimic nu dăunează mai mult unei acţiuni serioase decît surprizele. Pînă şi viteazul conductor de vehicule universale din Gobi, slab iniţiat în teoriile ştiinţifice privitoare la planeta Venus, şi de aceea neavînd categoric nici o părere în această privinţă, îşi cam pierduse curajul: puţinul pe care-l văzuse prin deschizătura chepengului nu se potrivea de loc cu rolul de ghid specialist în deşerturi pentru care se pregătise.
Cît despre ceilalţi membri ai echipajului, care priveau, fireşte, lucrurile mai larg, surpriza aceasta le-a produs temeri mult mai serioase. Nu că piloţii şi geologii n-ar fi fost pregătiţi pentru tot felul de complicaţii şi eşecuri. Nicidecum. Fiecare din ei ştia, de pildă, că, dată fiind viteza de deplasare a lui „Hius”, locul de coborîre putea să se nimerească a fi la mii de kilometri de Golconda; „Hius” ar fi putut să coboare în munţi, să se dea peste cap, în sfîrşit să se sfărîme de stînci. Toate acestea însă erau complicaţii şi eşecuri prevăzute, şi de aceea nu-i speriau, chiar dacă le ameninţau viaţa. „O acţiune mare e întotdeauna însoţită de riscuri — îi plăcea lui Kraiuhin să spună — şi cei cărora le e teamă de moarte n-au acelaşi drum cu noi”. Nimeni însă nu şi-ar fi putut închipui că va nimeri pe Venus într-o mlaştină!
Cu toată puterea lor de stăpînire şi uriaşa lor experienţă, cosmonauţii îşi ascundeau doar cu mare greutate neliniştea care-i cuprinsese. Profesia lor îi învăţase să fie stăpîni pe ei în astfel de cazuri. Fiecare din ei îşi dădea însă seama că soarta expediţiei şi viaţa lor depind acum de o serie întreagă de împrejurări încă necunoscute. Fiecare, din ei îşi punea mereu noi şi noi întrebări. Cît de mare o fi oare mlaştina? Ce reprezintă mlaştina asta? Va putea oare „Băiatul” să treacă prin ea? Nu e cumva ameninţat „Hius” să se împotmolească şi mai mult sau să se răstoarne şi să se scufunde? Pot ei risca să ridice din nou planetonava şi să încerce să coboare undeva în altă parte?
Cu puţin înainte de plecare, Dauge i-a spus lui Kraiuhin: „Numai să coborîm cu bine, că pe urmă răzbim noi şi prin iad”. Ştiau cu toţii că s-ar putea întîmpla să fie nevoiţi „să răzbească prin iad”, dar cine şi-ar fi putut închipui că iadul acela o să fie uite-aşa — tulbure, gîlgîitor, de neînţeles?…
După cum am mai spus, neiniţiat. cum era, pe Bîkov îl frămîntau cu totul alte gînduri. Soarta expediţiei nu-l neliniştea, căci avea încredere în posibilităţile miraculoase ale lui „Hius” şi, mai cu seamă, în tovarăşii săi, îndeosebi în Ermakov, în a cărui voce nu simţea nici o umbră de şovăială. Pentru Bîkov surpriza nu era decît o aventură. De aceea s-a simţit foarte măgulit cînd Ermakov i-a luat parte în mica dispută cu Iurkovski, din faţa chepengului.
Trăgîndu-şi anevoie picioarele din fluidul vîscos, Bîkov făcu cîţiva paşi în urma lui Ermakov. Acesta se opri şi trase cu urechea. În jurul lor stăruia o semiobscuritate compactă, gălbuie. Nu vedeau decît o mică porţiune din mlaştina cu sclipiri unsuroase, dar auzeau multe zgomote. Mlaştina nevăzută scotea nişte sunete ciudate: răsufla răguşit, tuşea, horcăia. De undeva de departe se auzeau nişte gemete înfundate, însoţite de un urlet gros şi de un duduit subţire şi prelung. Zgomotele acestea proveneau probabil din mlaştină, dar Bîkov se gîndi deodată la nişte făpturi fantastice care stăteau poate ascunse în ceaţă. Îşi pipăi cu un gest iute grenadele de la centură. „Dacă le-aş spune toate astea prietenilor cu care am fost în Gobi — îşi zise el — nu m-ar crede!” Îl cuprinse un simţămînt neplăcut de singurătate. Privi înapoi la silueta întunecată a lui „Hius”, luă pistolul automat în cumpănire şi porni mai departe, depăşindu-l pe Ermakov.
Tic… tic-tic… tic… începu să bată sfios, abia auzit, contorul de radiaţie. „E puţin, nu trece de o miime de unitate Roentgen” — se linişti el şi numaidecît uită de asta, dibuind sub picioare ceva tare. Bîkov se aplecă, scotocind în faţa sa cu mîna liberă. Prin pîcla emanaţiilor, deasupra întinderii unsuroase, ruginii, apărură nişte bolovani colţuroşi, plini de nămol.
— Cum merge treaba, Alexei Petrovici? se auzi vocea lui Ermakov.
— Deocamdată… nimic deosebit — răspunse Bîkov — totul e în ordine. Mocirlă mare. Simt sub picioare nişte pietroaie sau nişte sfărîmături…
Alunecînd şi împiedicîndu-se, Bîkov trecu peste bolovanii aceia. Sub picioare mocirla plescăia şi clipocea.
— Trage tare la fund? întrebă Ermakov.
— Nu, răspunse Alexei Petrovici şi se afundă pînă la brîu.
„Numai de nu m-aş îneca…” — îi fulgeră prin cap. În momentul acela însă, ţeava pistolului dădu de ceva tare. Bîkov se uită atent şi mirat. Drumul era barat de o platformă cenuşie, zgrunţuroasă, cu marginea lucioasă.
— Anatoli Borisovici!
— Da?
— De-aici încolo mlaştina e asfaltată.
— Nu-nţeleg. Stai că vin şi eu.
— Am zis că de-aici încolo mlaştina e acoperită cu asfalt.
— Aiurezi, Alexei? se auzi vocea neliniştită a lui Dauge. Acesta stătea împreună cu ceilalţi membri ai echipajului în deschizătura chepengului şi auzea tot ce spuneau cei plecaţi în recunoaştere.
— Într-adevăr, asfalt veritabil! Sau ceva ca takîrul din deşerturile noastre.
Bîkov îşi mută pistolul la spate şi se sprijini în braţe.. Scoţînd un zgomot prelung, mlaştina slăbi strînsoarea. Inginerul se săltă în genunchi, se tîrî în patru labe la marginea platformei şi se ridică În picioare.
…Tic… tic-tac… tic…
— Asfalt veritabil, rezistent, Anatoli Borisovici. Stau pe el!
— Poate e malul mlaştinei? întrebă cu o speranţă în glas Ermakov, apropiindu-se.
— Nu ştiu… nu, nu e malul. E ca un fel de scoarţă pe mlaştină.
Ermakov se aplecă.
— Are o grosime de treizeci-treizeci şi cinci de centimetri — constată el.
— Eu ştiu ce-i asta — interveni Krutikov. Ştim că „Hius” a coborît cu fotoreactorul…
— Drace! se auzi vocea lui Iurkovski şi în acelaşi timp palma pe care şi-o trase peste cască. Asta e…
— Nămol închegat, fără îndoială — întări Ermakov. Fotoreactorul a evaporat apa din el şi s-a format o coajă, pe care „Hius” a spart-o coborînd pe ea.
— Cam aşa pare să fie — se învoi Bîkov. Inginerul mergea pe marginea platformei, uitîndu-se curios la cele ce vedea. Platforma era largă ca Piaţa Roşie din Moscova şi netedă, încît ai fi putut dansa pe ea. Dar era toată numai crăpături.
— „Băiatul” poate să treacă? se informă Ermakov.
Bîkov răspunse cu un aer de nepăsare:
— „Băiatul” trece peste tot.
…Tic-tic… tic… tic-tac…
— Ei, tovarăşi, eu mă întorc. Cred că echipajul poate să debarce. Iurkovski şi Spiţîn, mergeţi la Bîkov!
— Am înţeles!
— „Înainte, cuceritori ai cerului! “ fredonă ironic Iurkovski, coborînd. Hei, Bogdan, păzea!
— Şi eu? se informă cu un aer ofensat Dauge.
— Dumneata şi cu mine o să facem analiza unor exemplare de rocă şi a atmosferei, şi-apoi mai avem de văzut cîte ceva.
— Bine, Anatoli Borisovici.
— Mihail Antonovici — ordonă Ermakov, făcîndu-şi apariţia în ecluză — du-te în cabina de comandă şi încearcă să tatonezi împrejurimile cu radiolocatorul.. Tovarăşe Bîkov, vezi că vin la dumneata Iurkovski şi Spiţîn. Dumneata eşti şeful. Încearcă să ajungi pînă la marginea opusă a platformei. Mai departe nu mergeţi.
— Am înţeles.
„Just — îşi zise Bîkov. E stupid să ne tîrîm orbeşte, afundaţi pînă-n gît în smîrcul ăsta, cînd avem la dispoziţie un transportor cu reflectoare infraroşii. E drept că transportorul trebuie mai întîi dat jos…”
Undeva pe-aproape, Iurkovski drăcuia în surdină. Vocea înăbuşită a lui Bogdan spuse:
— Mai la dreapta, mai la dreapta, Volodea…
Cîteva minute mai tîrziu, Bîkov auzi un plescăit rar şi din ceaţă se iviră două siluete cenuşii.
— Unde eşti, Aleoşka? Drace, nu văd nimic… Ce, nu te-au mîncat încă monştrii de pe-aici?
— M-a ferit dumnezeu — bombăni Bîkov, ajutîndu-i pe cei doi să urce pe „takîr”.
Iurkovski izbi cu piciorul, încercînd rezistenţa scoarţei. Bogdan, ştergîndu-şi cu palma casca stropită de mii, spuse:
— Degeaba, zău…
— Ce?
— Degeaba i-au zis Venus.
— Cui? A-a… — Bîkov ridică din umeri. Ştii, nu importă denumirea.
Iurkovski izbucni în rîs.
Porniră fără grabă, sărind peste crăpăturile largi, în care fumega mîlul.
— Bogdan! zise Bîkov, coborînd vocea. Ştii, mlaştina emite radiaţii… Auzi?
…Tic… tic-tac-tic-tac…
— Aud. Dar e o nimica toată. Avem nişte contoare foarte sensibile, Aleoşa.
— Tot ce nimereşte sub fotoreactor trebuie să emită radiaţii — spuse pe un ton didactic Iurkovski. E clar, pînă şi…
— Ia staţi… — Bogdan ridică mîna.
Se opriră. Vocile nedesluşite ale lui Ermakov şi Dauge abia se mai auzeau printre pîrîiturile din căştile radiotelefoanelor.
— Cu cît ne-am depărtat de,Hius”, ce ziceţi? întrebă Spiţîn.
— Cu vreo şaptezeci-optzeci de metri — răspunse repede Bîkov.
— Da. Înseamnă că radiotelefoanele noastre funcţionează numai pînă la această distanţă.
— Cam puţin — observă Iurkovski. Asta se datoreşte probabil fenomenului de ionizare, nu?
— Da…
...Tic… tic… tac… tic… tac…
Porniră mai departe. Gîlgîiala şi urletele se făceau auzite tot mai desluşit. Undeva în dreapta, înaintea lor, se auzi un sforăit puternic.
— Auziţi! Bubuie tunurile… — murmură Iurkovski.
— Uite-o!
Marginea opusă a uriaşei turte formate pe suprafaţa mlaştinei de flacăra fotoreactorului era rotunjită şi se afunda în mocirlă. Imediat dincolo de ea răsăriră din ceaţă siluetele de un cenuşiu palid ale unor plante bizare. Erau aproape de tot, cel mult la zece paşi, dar valurile albicioase ale emanaţiilor le schimbau şi le deformau necontenit înfăţişarea, scoţînd la iveală unele amănunte şi învăluind într-o pîclă de nepătruns altele, aşa încît nu era chip să le vezi cum trebuie.
— Pădurea de pe Venus — spuse în şoaptă Iurkovski, cu o expresie ciudată, care îl făcu pe Bîkov să se uite la el, neîncrezător.
— Da… eu găsesc că pădurea asta e o pacoste — constată Bogdan, tuşind.
— Taci, Bogdan! Vorbeşti prostii… gîndeşte-te, asta înseamnă viaţă! Noi forme de viaţă, pe care le-am descoperit noi, noi!…
— Uite, încă o formă nouă de viaţă, după cît se pare — bombăni Bîkov, uitîndu-se neliniştit la o pată mare, întunecată, ce apăruse pe neaşteptate la marginea scoarţei, nu departe de ei.
— Unde? se întoarse brusc Iurkovski.
Pata dispăru.
— Mi s-a părut… — făcu Bîkov, dar fu întrerupt de un urlet gros şi înfundat. Poftim, auziţi?
— E undeva pe-aproape… — Spiţîn arătă cu mîna în dreapta.
— Da, da, e pe-aproape. Înseamnă că într-adevăr am văzut ceva.
Bîkov trase încetişor o grenadă de la centură, uitîndu-se neliniştit în dreapta şi-n stînga.
— Era mare? întrebă Spiţîn.
— Mare…
Urletul se auzi din nou, de data aceasta în imediata lor apropiere. Nici o fiinţă de pe Pămînt nu putea scoate astfel de sunete, nişte sunete mecanice, care semănau cu şuieratul unei sirene cu aburi, avînd un timbru ameninţător.
Bîkov tresări.
— Urlă… — spuse el încet.
— Da… Mergem să vedem? propuse cu voce răguşită Iurkovski. Ah, pe Marte e cu totul altfel! Ce darnică şi cumsecade planetă! Sanatoriu, nu alta!
…Tic… tic-tac… tic-tac…
— Nu, să nu mergem — spuse Spiţîn. Ar fi o vitejie nesăbuită…
Bîkov rămase tăcut.
— Vă e teamă? Atunci mă duc singur… — Iurkovski făcu hotărît un pas înainte.
Totul s-a petrecut foarte repede. Bîkov se întoarse spre Spiţîn şi, în clipa aceea, ceva greu se prăbuşi pe platformă, de parcă ar fi aruncat cineva pe asfalt o legătură cu rufe ude. O matahală întunecată, rotundă, de mărimea unei vaci bine hrănite, înainta prin ceaţă spre oameni. Iurkovski se feri şi, scoţînd un ţipăt înăbuşit, se prăvăli în mlaştină. Spiţîn se trase îndărăt. O clipă, lui Bîkov i se păru că în juru-i s-a lăsat o linişte mormîntală. Apoi „tic-tac”-ul sfios al contorului de radiaţie pătrunse în conştiinţa lui şi inginerul îşi veni în fire.
— Culcat! urlă el.
Trîntindu-se cu faţa la pămînt, Spiţîn îl văzu pe Bîkov făcînd un salt înapoi şi ridicînd braţul drept — o dată şi încă o dată. Două lovituri înfundate îl asurziră.
Două explozii portocalii spintecară ceata şi de două ori se ivi şi se mistui numaidecît în întuneric un corp jilav şi lucios, un uriaş sac din piele brăzdat de zbîrcituri adînci. O puzderie de schije se împrăştiară şuierînd. Apoi se făcu linişte.
— Finita la commedia — bolborosi maşinal Spiţîn, ridicîndu-se anevoie în picioare.
— Iurkovski unde-i? strigă sufocat Bîkov.
— Aici… Dă-mi mîna…
Îl scoaseră pe „asfalt”. Iurkovski era mînjit din cap pînă-n picioare. Fără a spune o vorbă, „filfizonul” se repezi înspre locul unde cu trei minute în urmă se afla monstrul.
— Nimic — constată el, dezamăgit.
Într-adevăr, monstrul dispăruse.
— Dar a fost, nu? Iurkovski umbla pe marginea platformei, oprindu-se, aplecîndu-se, sprijinindu-se cu mîinile pe genunchi şi privind cu atenţie la siluetele vagi ale tulpinilor încîlcite de dincolo de perdeaua emanaţiilor.
— A fost…
— Şi a plecat.
— Parcă s-a mistuit — zise gînditor Spiţîn.
— Poate n-ai nimerit? întrebă naiv Iurkovski, oprindu-se înaintea lui Bîkov, care îşi examina cu un aer preocupat pistolul.
Bîkov pufni dispreţuitor.
— Ei bine, a plecat, slavă lui Allah — spuse Spiţîn. E interesant de ştiut ce-o fi vrut de la noi? O fi vrut să ia masa?
— Pr-rostii! rosti afectat Iurkovski. Prostii! De unde oare părerea asta stupidă că pe alte planete ar exista monştri antropofagi! Bine, înţeleg, romancierii şi autorii de scenarii, dar tu, Bogdan, tu care eşti un vechi cosmonaut!…
Porniră înapoi spre navă; nimeni nu scoase o vorbă. Vocea lui Ermakov şi a lui Dauge nu se auzea: cei doi intraseră probabil în interiorul navei. Înainte de a intra din nou în nămolul care fumega, Iurkovski spuse gînditor:
— Oricum ar fi, pe Venus e animaţie. Foaarte interesant! Numai că… eşti sigur, Alexei Petrovici, că n-ai dat greş?
Asta era prea de lot. Bîkov începu să pufăie — furios şi grăbi pasul.
…Tic… tic-tac… tic-tac…
Bîkov zăbovi să-şi cureţe arma, iar cînd intră în salon, îi găsi pe tovarăşii săi angajaţi într-o discuţie aprinsă. Despărţiţi de masă, Iurkovski şi Dauge ţipau unul la altul, scoţîndu-şi pătimaşi bărbiile înainte, în vreme ce Krutikov şi Bogdan Spiţîn îi ascultau zîmbind ironic şi plasînd din cînd în cînd cîte o replică usturătoare. Ermakov nu era în salon.
— Atunci ce explicaţie găseşti? întrebă îndîrjit Dauge, se vede treaba nu pentru întîia oară.
— Ţi-am spus…
— Ştiu asta. Vreau însă să ştiu de ce, în cazul acesta, s-a năpustit asupra voastră?
— Cine ţi-a spus că s-a năpustit asupra noastră?
— Bogdan a spus. Ai confirmat-o şi tu.
— Nu e adevărat.. A dat pur şi simplu peste noi. Mai mult decît atît, sînt încredinţat că pînă nu l-a împroşcat bravul Alexei Petrovici cu bombele lui, monstrul nici habar n-avea de existenţa noastră!
— În astfel de cazuri eu, personal — interveni Bogdan Spiţîn — sînt înclinat să presupun eventualitatea cea mai rea şi-i sînt foarte recunoscător lui Alexei Petrovici.
— Iar eu — spuse Bîkov, uitîndu-se pe sub sprîncene la Iurkovski — n-aveam dreptul să procedez altfel. Şi în viitor voi proceda la fel; notează, te rog!
Iurkovski strîmbă cu dispreţ din buze.
— Ne-am abătut de la miezul chestiunii — spuse el, adresîndu-se lui Dauge. Aşadar…
— Aşadar — interveni Spiţîn — tu, Vladimir, susţii că nişte fiinţe care fac parte din lumi diferite, de pe planete diferite, nu au o salivaţie abundentă atunci cînd se văd unele pe altele. Altă organizare, altă evoluţie şi aşa mai departe. Nu?
— Cam primitiv exprimat, dar aşa e — se învoi Iurkovski.
— Nu ştiu… poate ai dreptate, atît că… Ţi-aduci aminte de Valia Bezuhova de la grupul de întreţinere? Trebuie s-o ţii minte, nu se poate. Valia avea un cîine… O corcitură de cotei şi buldog, tare prost. Cînd a adus Voronov de pe Callistro o şopîrlă albă, hibridul acesta — mă refer la cîine! — s-a strecurat în rezervaţie şi în doi timpi şi trei mişcări i-a mîncat şopîrlei labele. E drept că după aceea, prostul de el, l-a durut teribil burta o săptămînă întreagă…
— Vezi… — spuse cu îndoială în glas Iurkovski.
Krutikov şi Bîkov izbucniră în rîs.
— Uite ce trist sfîrşit a avut întîlnirea dintre două fiinţe din lumi diferite — conchise serios Spiţîn. Un cîine de pe planeta Pămîntul şi o şopîrlă de pe satelitul lui Jupiter!
— Dar e clar ca bună ziua… — Iurkovski rămase puţin pe gînduri şi dădu din mînă: Sînteţi nişte troglodiţi!
Intră Ermakov, ca întotdeauna calm, doar ceva mai palid ca de obicei. Se aşeză la masă, îşi scoase notesul cu scoarţe de piele şi îşi plecă deasupra lui capul bandajat. Toţi cei de faţă amuţiră, uitîndu-se la dînsul, Bîkov se aşeză mai comod, pregătindu-se să asculte.
— Fiţi atenţi, vă rog, tovarăşi — începu Ermakov. Trebuie să discutăm planul de acţiune.
Se făcu linişte. Se auzea numai ţăcănitul frigiderului.
— Nu am primit încă un raport din partea grupului condus de Bîkov… — Ermakov închise notesul şi se lăsă pe speteaza scaunului. Alexei Petrovici, care sînt rezultatele recunoaşterii?
Bîkov se ridică.
— E o mlaştină — începu el — o mlaştină foarte mocirloasă. La zece paşi de „Hius”…
Vorbea rar, dîndu-şi silinţa să nu scape nici un amănunt şi se gîndea mîhnit că pentru un asemenea raport şeful Direcţiei geologice l-ar califica drept papă-lapte. Ermakov însă îl asculta cu atenţie, încuviinţînd din cap şi notînd ceva în carnetul său. Pe Bîkov îl miră oarecum faptul că, aflînd de apariţia unui animal necunoscut, comandantul nu s-a arătat de loc curios şi s-a mărginit doar să zîmbească atunci cînd Iurkovski a început să se frămînte nerăbdător, se vede treaba, nemulţumit de relatarea făcută într-o manieră mult prea naturalistă a comportării sale în timpul încăierării cu lighioana de pe Venus.
— Asta-i tot — încheie Bîkov, răsuflînd adînc.
— Va să zică deocamdată stăm prost… — observă Ermakov. Mulţumesc, tovarăşe Bîkov. Stai jos.
Dauge îi făcu cu ochiul lui Bîkov şi-i arătă cu capul în direcţia „filfizonului”, care şedea îmbufnat. Inginerul rămase impasibil şi îşi întoarse privirea în altă parte.
— Ei bine… — Ermakov se ridică, îşi pipăi bandajul şi se strîmbă la faţă: Să rezumăm ceea ce ştim. Spre surprinderea tuturor, „Hius” a coborît într-o mlaştină. Potrivit calculelor mele, ne aflăm la cel mult o sută de kilometri de Golconda. Cel mult o sută. Distanţa, după cum vedeţi, nu e mare. În alte împrejurări ne-ar fi ajuns douăzeci şi patru de ore ca s-o acoperim. Dar…
— Asta e — şopti Spiţîn —…ne aflăm într-o mlaştină. Mai mult decît atît. După indicaţiile radiolocatiei — nu prea sigure, ce e drept — mlaştina e împrejmuită de un lanţ de munţi, e prinsă într-un cerc de stînci şi în acest cerc nu s-a putut tatona nici o trecere.
— E un vulcan? întrebă Dauge.
— E posibil să ne aflăm în craterul unui uriaş vulcan de nămol. Vulcanul acesta trebuie să fie foarte, foarte curios, deoarece analiza apei din nămol ne arată… — Ermakov deschise notesul: Poftim. Un amestec în proporţie aproximativ egală de apă grea şi apă supragrea.
Iurkovski sări de la locul lui:
— Apă de tritiu?
— T2 O — încuviinţă, dînd din cap, Ermakov.
— Dar…
— Da. Perioada de înjumătăţire a tritiului este de numai aproape doisprezece ani. Asta înseamnă…
— Înseamnă — interveni Dauge — ori că vulcanul nostru este de formaţie foarte recentă, ori că există o sursă naturală care compensează pierderea de tritiu.
Bîkov nu-şi putea închipui cum arată o sursă naturală de hidrogen supragreu, izotop care pe Pămînt se produce în reactoare cu un utilaj special. Rămase însă tăcut, continuînd să asculte.
— Şi asta nu e tot — urmă Ermakov. Craterul — dacă e un crater — este o prăpastie fără fund. În orice caz, sondele noastre acustice s-au dovedit a fi neputincioase.
— Ce diametru are craterul? întrebă repede Iurkovski.
— Craterul pare să fie absolut rotund şi are un diametru de aproximativ cincizeci de kilometri. „Hius” se află mai aproape de marginea lui nord-estică: din partea aceasta ne despart de creastă doar opt kilometri. Asta-i situaţia, tovarăşi.
Iurkovski se ridică, netezindu-şi părul:
— Pe scurt, avem sub noi sute de metri de mocirlă. Ne despart de ţintă o sută de kilometri, din care zece kilometri de mlaştină şi un lanţ de stînci. Aşa e?
— Asta-i situaţia — încuviinţă dînd din cap Ermakov.
— Mlaştina e formată pe jumătate din apă de tritiu. Îmi permit să vă amintesc că tritiul se descompune emanînd neutroni, iar expunerea la acţiunea radiaţiei de neutroni — mă refer la o expunere îndelungata — nu e de loc dulce, cu toate costumele de protecţie.
— Absolut just.
— Dar… Bîkov ne asigură că „Băiatul” va putea trece prin mlaştină. Va putea trece oare şi peste stînci?
— „Băiatul” va trece peste orice — repetă cu încăpăţînate Bîkov. La nevoie voi arunca în aer stîncile.
— Hm… Şi totuşi, dacă plecăm cu „Băiatul”, aş prefera să-l lăsăm pe „Hius” într-un loc mai sigur. Trebuie să ne gîndim că…
Iurkovski se aşeză.
— Nu cred că va fi nevoie să aruncăm stîncile în aer — începu Dauge. Creasta de stînci nu poate fi compactă. O să trebuiască numai să căutăm o trecere şi o vom găsi.
— Ţineţi seama, vă rog — spuse Spiţîn — şi de faptul că „Hius” nu este adaptat pentru zborul orizontal. E foarte uşor să greşim cu cîteva mii de kilometri. Ştim cu toţii ce figură ne pot face curenţii atmosferici de pe planeta aceasta drăgălaşă. La urma urmei e mai bine să stăm în mlaştină decît să zăcem pe stînci…
Iurkovski ridică din umeri.
— După cîte îmi dau eu seama — interveni Krutikov — care pînă atunci nu scosese o vorbă — trebuie să ştim ce e mai riscant: să lăsăm totul aşa cum e, sau să încercăm să ieşim din mlaştină? Nu?
— Dumneata ce părere ai? întrebă Ermakov.
— Dacă Aleoşa… adică Alexei Petrovici garantează de „Băiatul” şi dacă geologii garantează de „Hius”, trebuie să lăsăm totul aşa cum e.
— Ce înseamnă: „garantează de „Hius”? întrebă Iurkovski.
— Adică pot dovedi că „Hius” nu se va scufunda în mlaştină şi nu se va răsturna.
Zicînd acestea, navigatorul îşi vîrî în gură pipa goală.
Ermakov se ridică.
— Atunci „Hius” rămîne aici — spuse el, ferm. Eu şi cu Dauge am făcut măsurătorile necesare şi am impresia că planetonava stă destul de bine. În orice caz, ca să mă exprim ca Mihail Antonovici, riscul de a ne scufunda în mlaştină nu e mai mare decît acela de a ne prăbuşi pe stînci dacă încercăm să schimbăm locul. Aşadar, „Hius” rămîne aici.
Bîkov se uită cu coada ochiului la Iurkovski. Acesta rămase impasibil.
— Mai departe: „Hius” nu poate fi lăsat singur. De aceea vor pleca cu „Băiatul” cinci oameni. Unul din piloţi rămîne.
Spiţîn tresări şi se uită neliniştit la Ermakov, Krutikov îşi scoase pipa din gură.
— Las aici de serviciu permanent pe Krutikov. Are cineva de făcut vreo obiecţie? Mă refer la o obiecţie substanţială…
Pe faţa largă şi blajină a navigatorului se vedea că el avea obiecţii, din păcate însă nesubstanţiale.
— Perfect! Să nu pierdem timpul, tovarăşi. Va trebui să pornim la drum în cursul următoarelor douăzeci şi patru de ore. După ora de pe Venus acum e seară şi, ca atare, vom porni noaptea, dar nu cred ca întunericul să ne împiedice mai mult decît ne împiedică acum ceaţa. Haideţi să luăm şi noi o gustare…
— …cu ce avem — îl completă Krutikov.
— …şi pe urmă ne apucăm de „Băiatul”. Are cineva de pus vreo întrebare?
Consfătuirea luă sfîrşit. Bîkov observă că toţi căutau să-şi exprime, care mai de care, compasiunea faţă de Mihail Antonovici, care arăta într-adevăr foarte nefericit. Iurkovski îi turnă cu mîna lui o ceaşcă de cacao. Dauge scutura mereu nişte firicele nevăzute de praf de pe dînsul. Spiţîn deschise pentru el o cutie de salam degresat.
— Ştiţi — spuse Iurkovski, înfigîndu-şi furculiţa într-o bucată de găină fiartă — e foarte bine că de la cupola lui „Hius” şi pînă la suprafaţa mlaştinei sînt doar cîţiva metri. N-o să trebuiască să ne mai batem capul cu sistemul acela de scripeţi, din care, ca să fiu sincer, eu n-am înţeles mare lucru.
— E un fleac — declară Dauge. Sistemul acesta nu e de loc complicat şi o să mai ai prilejul să ai de-a face cu el, Vladimir, atunci cînd o să-l punem pe „Băiat” la loc. Acum, desigur, norocul nostru… Ce zici, Alexei?
— În doi timpi şi trei mişcări — mormăi Bîkov, cu gura plină.
Într-adevăr, „Băiatul” fu coborît „în doi timpi şi trei mişcări”. Peretele din faţă al containerului fu scos şi Bîkov îi pofti foarte solemn pe tovarăşii săi să se întoarcă în ecluză.
— Aşa o să fie… hm… mai puţin periculos — spuse el, nelămurit, eschivîndu-se de la alte precizări.
Rîzînd miraţi, cosmonauţii îi dădură ascultare. Bîkov închise bine chepengurile maşinii sale, se aşeză în faţa tabloului de comandă şi îşi puse degetele pe butoane. „Băiatul” începu să hîrîie, zăngănind uşor din şenile. „Şi acum… — îşi zise Bîkov — acum o să vedem noi”. Motorul scoase un şuierat asurzitor şi „Băiatul” sări. Cosmonauţii văzură silueta lui mare şi întunecată apărînd pentru o clipă şi afundîndu-se în ceaţă cu un cumplit zdrăngănit metalic. „Hius” se clătină ca o barcă pe valuri. Mlaştina se cutremură de pe urma puternicei izbituri. Hîrşîind cu şenilele pe sfărîmăturile scoarţei de „asfalt”, transportorul ieşi din mocirlă, pluti sau alunecă surprinzător de uşor, stropind cu nămol în jurul său, descrise un cerc mic şi încremeni în faţa deschizăturii de la intrarea în planetonavă. Lumina albă şi puternică a reflectorului străpunse norii groşi ai emanaţiilor.
— O figură de maestru! îngăimă Iurkovski.
Krutikov bătu încîntat din palme. O siluetă lungă şi dezlînată se ivi ca o vedenie cenuşie în faţa chepengului, îşi puse mîinile în şolduri şi o voce răsună în căştile radiotelefoanelor:
— Tovarăşe comandant, „Băiatul” e gata de drum.
Dacă se poate vorbi de sport în profesie, Bîkov a fost întotdeauna oarecum sportiv. În orice caz, săriturile lui fără a-şi face vînt cu maşinile pe şenile îl situau în primele rînduri ale conductorilor auto virtuoşi. Ştia asta şi era mîndru. Ideea de a-i ului pe tovarăşii lui îi venise pe neaşteptate, cînd desfăcea peretele din faţă al containerului. Nu ştia încă ce va spune de acest număr acrobatic comandantul şi era oarecum neliniştit. Dar Ermakov îi strînse mîna şi atît.
— Totuşi, Alexei Petrovici, ar fi trebuit să ne previi.
— Imposibil — spuse rîzînd Spiţîn. Un adevărat maestru e întotdeauna puţin scamator. Doar trebuie să aibă şi el o satisfacţie de pe urma măiestriei sale!
Începu încărcarea compartimentelor pentru bagaje ale „Băiatului”. Exploratorii interplanetari lucrară cîteva ore în şir, cărînd lăzi cu alimente şi echipament, precum şi burdufuri de nailon cu apă vitaminizată acidulată, din magazii în ecluză şi de-aici în orificiile de intrare ale transportorului. Deasupra mlaştinei se lăsase noaptea. Un întuneric de nepătruns învălui totul în jur. Din ceaţa neagră răzbăteau sunete sinistre, înfundate. Abia auzit, contoarele ţăcăneau necontenit şi stăruitor: tic… tic-tic-tic…
În sfîrşit totul fu gata. Bîkov şi Ermakov inspectară pentru ultima oară transportorul, de la periscoape pînă la şenile, se foiră în sala maşinilor, încercară dacă e bine legată încărcătura, care umpluse tot spaţiul liber din compartimentul pasagerilor. Apoi ieşiră afară. Toţi îi aşteptau. Ţesătura de silichet a costumelor, umezită de ceaţă, lucea în bătaia reflectorului.
Bîkov închise bine chepengurile. Ermakov ordonă:
— Acum toată lumea la culcare! Peste un sfert de oră controlez.
Obosiţi, dar mulţumiţi, făcînd glume între ei, cosmonauţii urcară pe „Hius”.
Dar de dormit n-au dormit. După ce şi-au scos costumele de protecţie, s-au îndreptat spre salon, ca să cineze la repezeală, cînd Krutikov, care o luase înainte, lunecă deodată şi se aşeză pe podea.
— Iată roadele unor obiceiuri proaste! rosti Iurkovski.
— Drace! Navigatorul corpolent sări în picioare şi îşi duse palma la nas, mirosind-o: Care… cine a vărsat aici porcăria asta?
— Ce porcărie?
— Un moment, tovarăşi… — spuse alarmat Ermakov. Într-adevăr, ce înseamnă asta?
Podeaua salonului era acoperită cu o pojghiţă subţire dintr-o mucoasă transparentă de culoare roşiatică. Abia acum simţi Bîkov un miros pătrunzător şi neplăcut, care semăna cu exalaţiile produse de fructele putrezite. Iurkovski trase cu zgomot aer pe nas, pufni şi strănută.
— De unde vine mirosul ăsta urît? făcu el, uitîndu-se în dreapta şi-n stînga.
Ermakov se aplecă şi luă cu băgare de seamă puţină mucozitate cu degetul înmănuşat. Exploratorii se uitau nedumeriţi unii la alţii.
— La drept vorbind, ce s-a întîmplat? întrebă Dauge, nerăbdător.
— Ia uitaţi-vă! Krutikov arătă înspre bufet: Şi acolo! Şi acolo!
De sub uşiţa bufetului, care nu fusese bine închisă, atîrnau fire roşcate. O pată mare stacojie se vedea într-un ungher, lîngă frigider.
— Mucegai să fie?
Ştergîndu-şi scîrbit degetul cu batista, Ermakov clătină din cap.
— De asta am uitat… — bolborosi el.
Iurkovski luă o farfurie de pe masă, o aplecă într-o parte şi o puse cu dezgust la loc:
— A! Acum înţeleg.
Zicînd acestea, se apropie de bufet, apoi se aplecă deasupra petei de lîngă frigider. Bîkov îl urmărea speriat şi mirat.
— Ce s-a întîmplat? întrebă din nou Dauge.
— Am spus — făcu Iurkovski. N-am fost vigilenţi. Am lăsat inamicul să pătrundă în fortăreaţa noastră.
— Care inamic?
— Mucegaiul… ciupercile… — spuse, vorbind parcă pentru sine, Ermakov. Am adus pe „Hius” spori ai faunei de pe Venus şi iată consecinţele… Cum de am putut să uit asta? Ermakov îşi frecă zdravăn faţa cu palmele. Tovarăşi, lăsăm somnul şi cina. Trebuie să inspectăm nava şi să dezinfectăm minuţios toate compartimentele, folosind dispozitivul cu ultrasunete. Să sperăm deocamdată că nu e nimic periculos… Dar, pentru orice eventualitate, vă ordon să faceţi imediat un duş şi să vă frecaţi cu spirt.
— Poate facem asta mai tîrziu? întrebă Iurkovski.
— O faceţi şi mai tîrziu. Dar şi acum e obligatoriu. Apucaţi-vă de treabă chiar acum!
Uluiţi de această nouă surpriză, alarmaţi de intonaţia neliniştită din vocea comandantului, exploratorii începură inspecţia. În unele cabine, căptuşeala de piele a pereţilor era acoperită cu nişte băşici albicioase cît o gămălie de ac. Căptuşeala de polimer nu avusese de suferit. Obiectele care conţineau ceva umed prinseseră fire de mucegai. Pe covoraşele de lînă din sala duşurilor, pe prosoape şi pe cearşafuri se formaseră nişte umflături într-un păienjeniş ruginiu. Krutikov constată cu oroare că toate alimentele neconservate din bufet, printre care şi o bucată de şuncă pe care pusese el ochii, se prefăcuseră în nişte bulgări cafenii informi, care emanau un miros pătrunzător şi greţos. Era o adevărată catastrofă. A fost nevoie să fie scotocite cu detectoarele ultrasonice toate ungherele.
— Pesemne că apa uşoară îi prieşte microfaunei locale mult mai bine decît apa grea — observă Iurkovski.
— Da… din păcate… — răspunse sec Ermakov.
Pentru orice eventualitate, Bîkov stropi cu un lichid dezinfectant toate pistoalele automate şi grenadele şi coborî să-i dea o mînă de ajutor lui Dauge, care examina pachetele cu pesmeţi în ambalaj de polietilenă. Pesmeţii erau intacţi.
— Nu ştii de ce s-o fi alarmat Ermakov? întrebă el.
— Nu ştiu. Adică, desigur, am fi fost mult mai liniştiţi fără pacostea asta… Pot să spun însă un lucru: Ermakov nu e omul care să se sperie de te miri ce.
Asta o ştia şi Bîkov. De altfel, Ermakov îi satisfăcu curiozitatea. Trei ore mai tîrziu, cînd membrii echipajului, cu desăvîrşire istoviţi, se adunară în sfîrşit în salon ca să cineze „cu ce aveau”, cum se exprimase ironic Krutikov (bulion cu carne şi ciocolată), comandantul spuse fără să se uite la nimeni:
— Acum cinci ani, echipajul astronavei „Astra-12”, debarcat pe Callistro, şi-a găsit moartea din pricina unei boli necunoscute, care şi-a făcut efectul la cincisprezece ore. Cred că nouă n-o să ni se întîmple una ca asta. Am toate motivele s-o cred. Dar… fiţi cu băgare de seamă. La cea mai mică indispoziţie, să fiu imediat înştiinţat! Tăcu, lovind cu degetele în masă, după care adăugă: După cină, toată lumea se spală, face o frecţie şi merge la culcare. Aveţi la dispoziţie şapte ore de somn. Tovarăşe Krutikov, dumneata, te rog, să treci pe la mine.
— Tare aş bea un păhărel de coniac! spuse în şoaptă Bîkov.
Iohanîci oftă scurt.