În dreapta şi în stînga se înalţă stînci negre prăpăstioase, netede şi lucioase ca antracitul. În faţa totul se cufundă într-o obscuritate roşiatică. Acolo se pare ca se împreunează zidurile acestui coridor fără sfîrşit. Fundul defileului, cumplit sfîrtecat, e acoperit cu un strat gros de praf greu, de culoare închisă. Praful se ridică în urma transportorului şi se aşază apoi repede, acoperind urmele lăsate de şenile. Deasupra se întinde fîşia îngustă şi dinţată a cerului roşu-portocaliu, pe care lunecă cu o viteză teribilă pete de nori purpurii. Ciudat şi sinistru e în trecătoarea aceasta dreaptă şi îngustă, ca o tăietură făcută de un cuţit în stîncile negre de bazalt. De bună seamă că pe un drum ca acesta l-a condus odinioară Virgiliu în infern pe autorul „Divinei Comedii”. Pereţii netezi te fac să te minunezi de precizia cu care cine ştie ce forţe, poate… înzestrate cu raţiune, au săpat trecătoare. Iată încă o enigmă a planetei Venus, mult prea complicată pentru a putea fi dezlegată din fugă.
De altfel, Dauge şi Iurkovski n-au lăsat, fireşte, să le scape prilejul de a emite pe tema asta cîteva ipoteze. Legănîndu-se şi săltînd din pricina zdruncinăturilor, izbindu-se cu capetele de căptuşeala tavanului jos, ei vorbeau de sinclinale şi epirogeneză, acuzîndu-se reciproc că ignorează unele adevăruri elementare şi făcînd mereu apel la Ermakov şi la Bogdan Spiţîn. În cele din urmă, comandantul îşi puse casca şi deconectă radiotelefonul, iar Bogdan, întrebat, cu intenţii pur retorice, ce părere are despre posibilitatea metamorfismului rocilor superioare sub efectul penetraţiilor de granit, spuse grav:
— După părerea mea, alela recisivă influenţează asupra fenotipului numai atunci cînd genotipul e homozigot…
Răspunsul acesta provocă indignarea preopinenţilor, dar puse capăt discuţiei. Bîkov, care se pricepea la tectonică tot atît cît la genetica formală, se bucură de încheierea discuţiei; replicile rapide şi prea puţin convingătoare ale geologilor i se păreau deplasate în lumea sălbatică şi aspră, învăluită în umbrele unui crepuscul negru-roşu ce se întindea în faţa transportorului.
În ajun, cînd transportorul, acoperit de un noroi lipicios, trăgînd după el lujerele lungi ale plantelor albicioase din mlaştină, s-a smuls în sfîrşit din mocirlă şi din ceaţă, ieşind pe temelia pietroasă a unui lanţ de munţi negri, au trebuit să manevreze vreme îndelungată înainte şi înapoi, în căutarea a ceva asemănător cu o trecătoare. Stîncile, acoperite de un muşchi des, brun şi dur ca fierul, păreau cu tot al inaccesibile. Atunci lui Ermakov i-a venit ideea să facă o recunoaştere cu radiolocatorul şi, în cîteva minute, exploratorii au găsit ceea ce căutau: o crăpătură ascunsă în dosul unui desiş de crengi golaşe, cu spini de o jumătate de metru. Urlînd şi zăngănind din fiare, transportorul a pătruns în junglă şi, ajutîndu-se cu „picioarele” de sprijin larg desfăcute, rupînd şi strivind tulpinile elastice, a răzbit în trecătoare. Exploratorii au ieşit afară, uitîndu-se tăcuţi la pereţii muntelui şi la fîşia însîngerată a cerului. Apoi Dauge a spus:
— Ia vezi că tremură solul sub picioare…
Bîkov nu simţea nimic, dar Ermakov a răspuns încet:
— Asta e Golconda. Şi, întorcîndu-se spre Bîkov, l-a întrebat: Trecem?
— Să încercăm, Anatoli Borisovici — a răspuns Alexei Petrovici. Şi dacă dăm de vreo stavilă sau de-o fundătură, ne întoarcem şi căutăm din nou. Ori aruncăm stînca în aer…
„Băiatul” a pornit mai departe. Orele se scurgeau una după alta, maşina înghiţea kilometri după kilometri. Nu se vedea nimic care să semene cu o fundătură ori cu o stavilă, şi Alexei Petrovici se mai linişti.
Motorul duduie ritmic. Lăzile şi curelele cu care sînt legate bagajele pîrîie şi trosnesc. Toţi au adormit, pînă şi veşnic neastîmpăratul Iurkovski. În oglinda fixată mai sus de ecranul reflectorului de raze infraroşii, Bîkov vede interiorul cabinei. Bogdan doarme cu capul pe capacul staţiei de radio. Doarme şi Iurkovski, cu faţa în jos, pe nişte baloturi. Rezemat de el, doarme Iohanîci, încreţindu-şi în somn faţa blîndă şi şireată. Alături moţăie, cu casca lui argintie, Ermakov. Prin faţa vizorului se tîrăsc, legănîndu-se şi aplecîndu-se, pereţii negri şi lucioşi ai trecătorii — în dreapta un perete şi în stînga celălalt. Lumina farurilor dănţuieşte pe suprafaţa brăzdată de şanţuri a dunelor nemişcate de praf negru. Mai departe, semiobscuritatea se mistuie în beznă. Undeva, pereţii se vor desface şi „Băiatul” va ieşi într-un deşert. Dacă n-or da în vreo fundătură.
…Pereţii negri se apleacă şi se răstoarnă. În vizor se iveşte cerul încins. Transportorul iese dintr-o văgăună adîncă. Pe valurile de praf negru se văd plutind din nou pete de lumină. Încă un hîrtop, încă o crăpătură şi încă…
Maşina a străbătut douăzeci de kilometri prin mlaştină şi cam tot atîţia prin defileu. Bîkov stă de cinci ore la tabloul de comandă. Picioarele i-au înţepenit, îl doare ceafa. Din pricina încordării şi a permanentului fundal colorat bizar şi roşu şi negru îi lăcrimează ochii. Dar pe un drum ca acesta nu poate încredinţa transportorul nimănui, nici chiar comandantului. Transportorului nu i s-ar întîmpla, fireşte, nimic, dar viteza… Nici chiar Bîkov nu-şi poate permite luxul de a merge cu o viteză mai mare de şase-opt kilometri pe oră. De s-ar sfîrşi odată stîncile astea blestemate!
Ermakov îşi îndreptă spinarea şi îşi dădu casca pe ceafă:
— Cum e drumul, Alexei Petrovici?
— Tot aşa.
— Ai obosit?
Bîkov ridică din umeri.
— Poate trec eu la conducere şi mai dormi şi dumneata?
— Drumul e foarte greu.
— Da, drumul e prost. Nu-i nimic, în curînd o să ieşim în deşert.
— Bine-ar fi…
Iurkovski se ridică şi se aşeză, frecîndu-şi faţa cu palmele:
— Uf, am tras un somn! Dauge!
— Mm…
— Scoală!
— Ce s-a întîmplat? Pfui… Ce-am visat, fraţilor!…
Iohanîci se apucă să povestească cu vocea răguşită ce-a visat, dar Bîkov nu-l asculta. Afară, dincolo de blindajul rezistent al „Băiatului”, se întîmplase ceva Se făcuse mult mai întuneric. Cerul căpătase o nuanţă cafenie murdară. Deodată, în lumina farurilor se învolburară, miriade de punctişoare negre, lăsîndu-se pe fundul defileului. Un praf negru se scurgea de undeva de sus, des ca fulgii de zăpadă cînd ninge bine. Curînd nu se mai putea vedea nici drumul, nici stîncile. Becurile de semnalizare ale contoarelor exterioare de radiaţie se înroşiră, acele de pe cadranele alfa-beta-radiometrului începură să tremure neliniştite. Bîkov frînă brusc. Transportorul alunecă cu şenila din dreapta într-un şanţ, se întoarse şi se opri de-a curmezişul defileului. Lumina farurilor, palidă din pricina prafului care umpluse atmosfera, se propti într-un perete neted de bazalt.
— Ce s-a întîmplat? întrebă Ermakov.
Bîkov deschise în tăcere oblonul vizorului din faţa acestuia.
Ermakov rămase o vreme tăcut, uitîndu-se cu atenţie, apoi spuse:
— Furtuna neagră. Am mai văzut asta.
— Ce-i acolo? întrebă alarmat Dauge.
Spiţîn mormăi, privind peste umărul lui Bîkov:
— Carnavalul coşarilor.
— Ce-i asta, Anatoli Borisovici?
— Furtuna neagră. Încă o dovadă că ne aflăm în apropierea Golcondei. Opreşte motorul, Alexei Petrovici.
Inginerul se supuse, dar,Băiatul” continuă să se scuture, cuprins de un tremur mărunt şi neplăcut. Un obiect metalic ce nu fusese prea bine fixat zdrăngănea în tact.
— Ieşim? propuse Iurkovski.
— Pentru ce? Praful e radioactiv; nu vezi? Pe urmă o să trebuiască să pierdem mult timp cu dezinfectarea.
— N-ar strica să luăm o probă din porcăria asta…
— Putem s-o luăm cu manipulatoarele — propuse Bîkov. Permiteţi, Anatoli Borisovici? Bîkov se întoarse spre Dauge: Scoate containerul.
Iurkovski şi Dauge dispărură în ecluza care duce la chepengul de sus şi, cîteva clipe mai tîrziu, în praful negru din faţa „Băiatului” căzu un cilindru de plumb cu capacul filetat. Bîkov apucă pîrghiile manipulatoarelor. De sub fundul transportorului se iviră nişte „mîini” articulate şi lungi, care pipăită încet aerul, cu teamă parcă, apoi se lăsară pe cilindru. Bîkov săltă caraghios umărul drept şi îşi trase brusc coatele. Ghearele manipulatoarelor se înfipseră în cilindru.
— Ia să vedem! spuse vesel Spiţîn.
— Nu te băga! şuieră printre dinţi Bîkov.
Ghearele puternice deşurubară capacul, ţinură puţin containerul deschis sub ninsoarea aceea neagră, închiseră la loc capacul şi, cu o mişcare precisă, expediară containerul în deschizătura de sus a navei.
— Gata! strigă din ecluză Dauge.
Bîkov trase manipulatoarele în lăcaşurile lor şi îşi şterse sudoarea de pe frunte.
Ermakov spuse încet:
— Am văzut de două ori viscolul negru. De fiecare dată, se produceau înainte de asta puternice zguduituri în adîncuri.
— Acum însă îmi face impresia că n-au fost nici un fel de zguduituri — observă Bîkov.
— Aflîndu-ne în mişcare, se poate să nu le fi observat.
— Văd că solul se cutremură tot mai tare… — zise Spiţîn, trăgînd cu urechea. La intrarea în defileu, zguduiturile abia se simţeau, pe cînd acum…
— Sîntem mai aproape de Golconda…
Iurkovski şi Dauge se întoarseră din ecluză, împărtăşindu-şi cu multă însufleţire impresiile. Ermakov ordonă să se continue drumul. Bîkov conectă reflectorul cu raze infraroşii. Din nou începură să se clatine pereţii defileului. Peste o jumătate de oră „ninsoarea neagră” încetă şi fîşia de cer îşi recăpătă nuanţa roşie-portocalie. Manipulînd încordat butoanele tabloului de comandă, Bîkov trăgea cu urechea la amestecul de glasuri din spatele său.
Din discuţia foarte animată pe care o purtau Iurkovski şi Dauge reieşea că, înainte de toate, „zăpada neagră” este fără îndoială cenuşă de natură vulcanică; că, în al doilea rînd, poate vorbi serios de o cenuşă vulcanică radioactivă numai un om „incapabil să calculeze o integrală curbă pe un contur simplu” (această caracterizare a neputinţei ştiinţifice i se păru lui Bîkov oarecum nebuloasă, dar era limpede că, în orice caz, amîndoi geologii nu puteau vorbi serios despre o cenuşă vulcanică radioactivă); că, în al treilea rînd, apariţia „viscolelor negre” se datoreşte probabil activităţii Golcondei; că, în al patrulea rînd, deocamdată nu se poate spune nimic precis în această privinţă.
Cu toată situaţia confuză, exploratorii luară o gustare într-o atmosferă veselă. Bîkov încetini viteza, înghiţi la repezeală două bucăţi de şuncă cu pîine şi bău un termos întreg de ciocolată. După masă, Ermakov, Dauge şi Iurkovski examinară indicaţiile laboratorului rapid. Departe de mlaştină, umiditatea atmosferei a scăzut brusc, aproape pînă la zero. A crescut procentul de izotopi radioactivi de gaze inerte din atmosferă şi procentul de oxid de carbon şi de oxigen. Temperatura oscila între 75 şi 100 de grade. Spre surprinderea tuturor şi spre bucuria lui Iurkovski, laboratorul rapid indică în atmosferă urme vizibile de protoplasmă vie: în aerul acesta uscat şi încins trăiau nişte microorganisme, bacterii sau virusuri. Această descoperire a avut drept consecinţă imediată un ordin al lui Ermakov, care recomanda de două ori prudenţă la ieşirea din transportor, cum şi făgăduiala de a se face, la prima ocazie, întregului echipaj injecţii cu un complex de antibiotice puternice.
Dauge oftă ce oftă şi spuse că trage nădejde să apuce ziua cînd planeta Venus va fi transformată într-o grădină înfloritoare şi oamenii se vor putea plimba prin această grădină, fără costume de protecţie şi fără teama de a se alege cu vreo parşivă de boală.
— În general, menirea omului — adăugă el după cîteva clipe de gîndire — e să transforme orice loc unde pune el piciorul într-o grădină înfloritoare. Şi dacă noi n-om mai apuca să vedem grădini pe Venus, copiii noştri au să apuce negreşit ziua aceea.
Urmă apoi o discuţie lungă cu Iurkovski despre posibilităţile de transformare a naturii — şi, înainte de toate, a atmosferei şi a climei — pe scara unei întregi planete. Dauge şi Iurkovski căzură de acord că, în principiu, nimic nu e cu neputinţă în această direcţie, dar, în ceea ce priveşte metodele practice, părerile lor se arătară a fi foarte diferite, din care pricină fură cît pe ce să se ia la hartă.
Defileul se sfîrşi pe neaşteptate. Pereţii stîncilor se micşorară deodată şi se desfăcură; lumina farurilor se risipi în aureola roşiatică a cerului liber.
— Deşertul! comunică bucuros Bîkov.
— Opreşte, Alexei! îl rugă cu vocea tremurînd de emoţie Dauge.
„Băiatul” se opri. Prinzîndu-şi zoriţi căştile, exploratorii se repeziră la chepenguri. Bîkov ieşi afară ultimul.
Da, munţii se sfîrşiseră. Coama de stînci negre şi dinţate ce se pierdeau în zare rămăsese în urmă. Rămăsese în urmă şi trecătoarea îngustă, uimitor de dreaptă. Dar ceea ce păruse la început a fi un deşert, oferea din nou o surpriză. În orice caz, pentru Spiţîn, care nu văzuse niciodată deşertul. El nu-şi putea închipui un deşert fără nisipuri roşcate şi negre, fără dune. Înaintea „Băiatului” se întindea o suprafaţă netedă ca o masă, neagră, pe care goneau vertiginos valuri nebuloase de praf negru, extrem de fin. Departe în zarea învăluită într-o pîclă roşiatică se deplasau încet umbre subţiri, pline de graţie, ca nişte şerpi uriaşi ridicaţi în coadă. Peste toate acestea se aşternea cupola roşie-portocalie a cerului, acoperită de nori diformi de un purpuriu închis, ce veneau cu o iuţeală nemaipomenită în întîmpinarea „Băiatului”.
— Cum îţi place un drum ca acesta? auzi Bîkov vocea lui Ermakov.
— Deşert… — răspunse el calm.
— Fireşte. Peisajul îţi este cunoscut. E drept că aici nu creşte haloxylonul, în schimb te afli parcă în Gobi, în Deşertul nisipurilor negre.
— De negre-s negre… — Bîkov înghiţi în sec — drumul însă nu e rău. E neted şi drept… Acuma o să zburăm nu alta.
— Ura! strigă Dauge, şăgalnic. O să petrecem şi noi în voie!
Exploratorii se întoarseră în transportor, glumind şi rîzînd. Erau vădit într-o dispoziţie mai bună. Numai Bogdan Spiţîn zăbovi în faţa intrării în transportor, mai dădu o roată cu privirea şi spuse oftînd:
— Aici e curat ca la Stendhal.
— Adică? nu înţelese Bîkov.
— Totul e roşu şi negru. Ştii, Stendhal nu mi-a plăcut niciodată…
Bîkov îşi reluă locul în faţa tabloului de comandă. „Băiatul” tresări şi, luînd viteză, porni înainte, legănîndu-se lin. Vîntul prinse să împrăştie praful desprins de pe şenile. În întîmpinarea exploratorilor venea în goană deşertul negru, pe care vîntul mîna valuri nebuloase — praful fierbinte de pe suprafaţa solului. Pe fondul roşu al orizontului dănţuiau coloane mlădioase, ce se împreunau cu norii grei. Iată că a răsărit o moviliţă, s-a săltat în sus într-un vîrtej şi s-a mistuit în nori. Şi vîntul mînă altă coloană neagră prin deşert.
— Trombe — constată Bîkov. Ce multe-s aici…
— Mai bine să nu nimereşti într-un vîrtej din acestea — observă Dauge.
— Da, mai bine să nu nimereşti — bombăni Bîkov, aducîndu-şi aminte cum, o dată, o trombă mult mai mică decît cele de pe Venus, dar uriaşă şi ea, a prefăcut sub ochii lui o tabără a geologilor din centrul lui Gobi într-o dună de nisip.
Vîntul se înteţea. Abia simţit, la poalele zidului de bazalt, acum izbea în blindajul frontal al transportorului şi şuiera ascuţit în firele antenelor. Drumul urca, ceea ce devenea tot mai evident. Transportorul suia pe un platou vast. Pe alocuri, stratul de nisip era smuls de vînt şi atunci şenilele bocăneau cadenţat pe nişte lespezi albe de piatră, brăzdate de crăpături.
Vîrîndu-şi în cască mănunchiuri de fire multicolore, Spiţîn stătea aplecat deasupra staţiei de radio, încercînd — pentru a cîta oară! — să intre în legătură cu „Hius”. Dauge şi Iurkovski se apucară să discute planul de cercetări, trecînd din cînd în cînd la limbajul gesturilor, ca să nu ţipe şi să nu-i împiedice pe ceilalţi.
Bîkov îi cedă locul lui Ermakov, dîndu-i şi cîteva sfaturi folositoare, apoi se retrase pe baloturi şi se pregăti să doarmă o oră-două, cît mai aveau de mers, după spusele lui Ermakov. Dar nu izbuti să închidă ochii.
Bogdan Spiţîn ridică deodată mîna, cerînd să se facă linişte.
Iurkovski întrebă bucuros:
— Ce? S-a făcut legătura?
— Nu… Dar… Staţi puţin.
Spiţîn se apucă să învîrtească zorit rozetele zimţate ale vernierelor, apoi încremeni, trăgînd cu urechea.
— Relevmente.
— De unde? De pe „Hius”?
— Nu. Ascultaţi!
Dauge şi Iurkovski se aplecară peste umerii lui. Ermakov lăsă tabloul de comandă şi. se aplecă şi el spre staţia de radio. Dauge fluieră prelung:
— Va să zică e cineva aici?
— Cam aşa ceva.
— La tribord… Interesant! Ermakov se întoarse spre Bîkov: Alexei Petrovici, treci dumneata la conducere.
— Am înţeles…
Ermakov îşi făcu loc lîngă Spiţîn, care îi întinse o pereche de căşti. Faţa lui exprima îngrijorarea.
— Trei puncte linie punct. Cine-o fi?
Ermakov îşi scoase căştile şi se ridică.
În ultimii zece ani s-au trimis în regiunea Golcondei şase expediţii şi cel puţin o duzină de diferite aparate fără pilot.
— Atunci, poate că… — Dauge făcu ochii mari — poate că acolo sînt oameni? Au avut vreun accident şi cer ajutor?
— Mă îndoiesc — clătină din cap Iurkovski. Dumneavoastră ce ziceţi, Anatoli Borisovici?
— Kriviţki a rezistat în racheta sa pe Marte trei luni. Dar el a găsit apă…
— Da, apă…
— Aşa că în cazul de faţă avem de-a face mai curînd cu un radiogoniometru automat.
Bîkov, care se foia nerăbdător în scaunul său, interveni:
— Ei, întoarcem?
— Întoarcem…
Ermakov era îngîndurat. Pentru întîia oară Bîkov îl văzu pe comandant şovăind. Dar şovăielile acestea aveau motive destul de întemeiate şi toţi ştiau asta.
— Apă — rosti Ermakov.
— Apă — repetă ca un ecou Iurkovski.
— Poate nu e departe totuşi? zise pe un ton rugător Dauge.
Ermakov se hotărî:
— Bine! Dacă nu e de mers mai mult de două ore, sînt de acord. Alexei Petrovici, întoarce! Te orientezi după busola giroscopică. Apoi, aplecîndu-se din nou asupra staţiei de radio, urmă: Aproximativ şaizeci de grade. Da. Soliciţi motorul la maximum!
„Băiatul” gonea de-a curmezişul şuvoaielor de praf mînate de vînt dinspre nord. Vîntul izbea în babord şi, uneori, rafalele erau atît de puternice, încît Bîkov sesiza cu „al şaselea simţ”, cu simţul lui de conductor, că maşina nu avea stabilitate. Atunci schimba uşor direcţia, căutînd să pună în bătaia valului compact de gaze şi nisip partea frontală a blindajului, sau scotea bara de sprijin din dreapta. Bogdan şedea cu căştile la urechi în faţa staţiei de radio şi corecta cu glas scăzut direcţia, în oglindă se clătina faţa palidă a lui Dauge, care îşi muşca buza de jos. Minutele zburau, cum zburau şi norii purpurii… Odată Iurkovski se aplecă şi strigă ceva nedesluşit, arătînd înainte. Bîkov apucă să vadă prin perdeaua de praf o formă rotundă de natură sticloasă, cu un diametru de cîteva zeci de metri, în mijlocul căreia se căsca o gaură uriaşă, cu marginile zdrenţuite, apoi şenilele maşinii huruiră scurt pe ceva tare. Se uită întrebător la Dauge, dar acesta se pare că nu observase nimic şi-i răspunse la rîndul său cu o privire nedumerită. „O fi şi asta o enigmă, ca multe altele de pe Venus — îşi zise Bîkov. Înainte, înainte!” Acul vitezometrului oscila între 100 şi 120. În dreapta şi-n stînga se perinda o lume misterioasă roşie-neagră.
— Mai repede, Alexei, mai repede! îi şopti Dauge.
Bîkov strînse din ochi şi clătină din cap. În clipa aceea Iurkovski strigă:
— Ia-o la stînga, la stînga! Uite-o!
— O astronavă! constată abia şoptit Dauge.
Da, era o astronavă. Pînă şi Bîkov, care nu era specialist în treburile interplanetare, îşi dădu dintr-o singură privire seama de catastrofa ce se abătuse asupra acestui con metalic. Astronava fusese probabil izbită, cu o forţă de neînchipuit, de creştetul unei coline plate şi rămăsese acolo în mijlocul unei grămezi de bolovani de piatră ciclopică, smulşi din sol în timpul izbiturii. Paletele largi ale stabilizatoarelor erau turtite şi zdrenţuite ca nişte foi de tablă. O crăpătură sinuoasă, umplută cu nisip negru, străbătea toată partea din spate a navei. Jos, în imediata apropiere a solului, se vedea un orificiu rotund — deschizătura de intrare în navă, cu chepengul dat de perete.
— Da, relevmentele sînt comunicate de automate… — spuse cu o voce surdă Iurkovski.
Bîkov se uită la tovarăşii săi. Dauge îşi muşca buza. Fata frumoasă a lui Iurkovski încremenise. Spiţîn clătina din cap, ca un om care a văzut ceea ce se aştepta să vadă. Ermakov privea posomorît prin vizor.
— Apropie-te mai mult, Alexei Petrovici — spuse el. Trebuie să cercetăm nava…
Trecînd peste mormanele de bolovani, „Băiatul” se opri sub chepengul astronavei. Toţi prinseră să-şi încheie zoriţi căştile, pregătindu-se de ieşire. Dar Ermakov îi opri:
— Nu e nevoie să mergem toţi. Au să mă însoţească Bîkov şi Spiţîn.
Luminîndu-şi cu lanternele drumul în bezna de nepătruns, cei trei se tîrîră în patru labe pe coridorul răsturnat înspre o uşiţă de oţel ce fusese strîmbată. Bîkov auzea cum scîrţîie silichetul sub genunchi şi simţea cum îi zvîcneşte sîngele în tîmple.
— Dr-race… — făcu Ermakov, abia trăgîndu-şi răsuflarea. Nu mă ţin puterile. Încearcă dumneata, Alexei Petrovici.
Bîkov se rezemă în uşă şi apăsă pe ea. Uşa cedă cu un scîrţîit pătrunzător, lăsînd un spaţiu îngust de trecere.
— Intraţi, tovarăşi…
Exploratorii intrară într-o încăpere cubică pustie, probabil în cheson. În bătaia lanternelor sclipiră cioburile aparatelor sfărîmate. Ermakov se aplecă, ridică de jos un costum din solzi metalici şi-l examină cu atenţie.
— Baloanele cu oxigen sînt goale — bolborosi el. E clar.
— Uitaţi-vă aici! exclamă cu vocea sugrumată Spiţîn.
Bîkov întoarse capul şi se dădu îndărăt. Sub picioarele lui zăngăni ceva. În spate se vedea o dungă subţire de lumină.
— Intrarea — rosti Ermakov. Hai!
Străbătură salonul luminat, păşind cu băgare de seamă peste sfărîmăturile mobilierului şi peste nişte zdrenţe carbonizate, cu pete brune pe ele, care fuseseră, probabil, cîndva cearşafuri. Pătrunseră în cabina de comandă.
— Aici…
Pe un perete, care la vremea lui fusese tavan, ardea globul mat al unei lămpi. Tabloul de comandă, crăpat de-a curmezişul, era deplasat din loc. De sub el atîrnau nişte fire carbonizate. Radioemiţătorul însă funcţiona; în dosul gemuleţelor rotunde, ce fuseseră sparte, tremurau luminiţe verzi şi albastre. În faţa tabloului de comandă şedea un om cu capul pletos înfăşurat în bandaje cenuşii, lăsat în piept. Omul era mort.
— Salut, pandit Bidhan Bondepathai — cutezător din Calcutta — spuse încet Ermakov şi îşi îndreptă spinarea, punînd mîna pe speteaza scaunului. Iată unde ne-a fost dat să ne-ntîlnim… Ai murit la post, ca un om adevărat… — Ermakov rămase tăcut o vreme, dîndu-şi silinţa să-şi stăpînească emoţia. Apoi ridică pumnul şi rosti limpede: Slăvit să-ţi fie numele!
Noii veniţi ridicară cadavrul cosmonautului şi-l întinseră cu grijă jos.
— Un monument mai bun decît astronava asta nu i-ai putea găsi — spuse Ermakov, plecîndu-şi capul. Să-l lăsăm aici!
Bîkov se uită la faţa slabă şi la trupul schilodit, înfăşurat în pripă şi cu stîngăcie în cearşafuri şi bucăţi de rufărie sfîşiată, şi îşi zise că omului acestuia, un luptător în slujba ştiinţei, nu i-a fost teamă să moară singur, la milioane de kilometri departe de Pămînt. Oamenii de felul lui nu se pierd cu firea, nu dau îndărăt. Ei sînt aceia care fac puterea omenirii.
Spiţîn se retrase de lîngă radioemiţător.
— A reparat singur aparatele — spuse el — şi a pus singur la punct radiogoniometrul automat. Dar nu pot să-mi închipui cum de a rezistat la un şoc ca acesta. Aici totul e făcut ţăndări.
Bîkov se cutremură, fulgerat de un gînd:
— Anatoli Borisovici, dar unde sînt ceilalţi?
— Cine?
— Însoţitorii lui.
Ermakov răspunse:
— Bondepadhai-diji a zburat pe Venus singur.
Luînd jurnalul de bord, filmele din laboratoarele automate şi însemnările lui Bondepadhai, exploratorii închiseră cu grijă uşile în urma lor şi se îndreptară spre ieşire. Odată ieşiţi afară, Ermakov spuse coborînd vocea:
— Acolo, în transportor, să daţi cît mai puţine amănunte despre ceea ce aţi văzut. Spiţîn, fotografiază nava şi să mergem!
În cabina „Băiatului”, luînd loc la tabloul de comandă, Ermakov îi informă pe scurt pe geologi despre moartea lui Bondepadhai.
Dauge întrebă doar:
— E vorba de Bidhan Bondepadhai din Calcutta, care a înfiinţat un observator pe Lună?
Nu-i răspunse nimeni. Abia după cîteva minute, Ermakov spuse, fără a-şi lua ochii de la vizor:
— Planeta aceasta e un monstru… Dar noi o s-o cucerim! O îmblînzim noi!
Ermakov îşi pusese casca şi Bîkov nu-i vedea faţa, dar îl văzu strîngînd pumnii pe tabloul de comandă şi ştia că sub ţesătura de silichet degetele lui erau reci şi albe ca marmura.
„Băiatul” înainta sigur spre nord, în întîmpinarea vîntului, ocolind trombele. Deodată, în faţa maşinii, acoperind aureola roşie a cerului, se aprinse o lumină albastră orbitoare, neînchipuit de frumoasă. Pe fondul albastru se profilă distinct lanţul ondulat al unor dealuri îndepărtate, cu nuanţe liliachii. Lumina tremura în valuri albe-albastre. Asta a durat cîteva minute. Apoi lumina s-a stins.
— Golconda ne-a zîmbit perfid — spuse Ermakov. Vine Furtuna neagră. Alexei Petrovici, treci la conducere! Acum cred că o să fie nevoie de toată îndemînarea dumitale.