Bîkov n-a putut niciodată să restabilească mai tîrziu în memorie, de la început şi pînă la sfîrşit, tot ce s-a petrecut la cîteva minute după cele spuse de comandant. Şi mai puţin ar fi putut spune ceilalţi, care nu apucaseră sau nu doriseră să se lege bine de scaun. Furtuna neagră din Golconda nu vine şi nu se abate ca un uragan, ea apare subit, ca imaginea într-o oglindă, simultan din dreapta şi din stînga, din faţă şi din spate, de sus şi de jos. Aruncîndu-şi ochii pe ecranul de raze infraroşii, Bîkov apucă să vadă doar un vid uriaş, negru ca cerneala, la o sută de metri de transportor, după care se făcu întuneric beznă. Aici au încetat impresiile şi au început senzaţiile.
Transportorul fu aruncat îndărăt cu o viteză de tren expres şi Bîkov se izbi cu casca de peretele din fată. Văzu stele verzi. Şuieră de durere şi simţi deodată că „Băiatul” îşi ridică botul în sus, lăsîndu-se pe partea dinapoi. Curelele i se înfipseră în corp, pîrîiră şi cedară. În bezna din jur era o hărmălaie cumplită. Agăţîndu-se de tabloul de comandă, asurzit, orbit şi sufocat din pricina cumplitei încordări, Bîkov cuplă viteza cea mai mare şi în acelaşi {timp scoase toate cele patru bare de sprijin. În clipa următoare, bara dreaptă din spate se rupse. Bezna se prinse într-un vîrtej sălbatic. „Băiatul” se lăsă într-o rînă, se tîrî cîţiva metri prin. nisip şi se răsturnă cu fundul în sus. Barele rămase intacte îl săltară şi furtuna făcu restul — transportorul se repuse pe şenile.
Ca întotdeauna în clipele de mare primejdie, creierul lucra repede, calm şi precis. Bîkov opunea rezistenţă, contopindu-se cu splendida maşină, încordîndu-şi toţi muşchii, urmărind cu ochii sticloşi, larg deschişi, ecranul, pe care apăreau, învăluite într-o pîclă fără sfîrşit, nişte ghemotoace albastre tremurătoare. „Să pot să rezist, să pot să rezist!…” Pe ecran dănţuiau globuri orbitoare, care explodau fără zgomot, împroşcînd foc. În urletele furtunii, şenilele maşinii acesteia atît de grele se mişcau cu o viteză nebună, barele supradurabile de titan se înfipseseră în sol, dar „Băiatul” dădea îndărăt. Furtuna îl răsturnă din nou şi-l tîrî după ea. „Să pot să rezist, trebuie să rezist!…”
U-u-u, u-u-u… urlă şi tună furtuna, gata să spargă timpanele. Bîkov simte pe buze ceva umed şi lipicios… Sînge? A-ah! Inginerul rămîne atîrnat în curele, cu capul în piept, apăsînd inconştient pe. butoane… Iar pe ecran ţopăie ghemotoace lăţoase de foc… Fulgere sferice. A-ah!… „Trebuie să rezist orice-ar fi…” Şi din nou „Băiatul” e zvîrlit cu botul în sus.
Apoi totul s-a sfîrşit tot atît de neaşteptat cum a început. Bîkov opri motorul şi îşi retrase anevoie mîinile de pe tabloul de comandă. În vizor apărură din nou şuvoaiele de lumină roşiatică. Lumina aceasta i se păru acum splendidă. În liniştea care se lăsase, se auzea distinct ţăcănitul zorit al contoarelor de radiaţie. Bîkov întoarse capul. Ermakov se încurcase în curele; degetele nu-i dădeau ascultare. Bogdan Spiţîn, fără cască, şedea pe podea lîngă staţia de radio, sucindu-şi ca un smintit capul. Avea faţa mînjită cu negru în aşa hal, încît Bîkov se sperie; pilotul radiotelegrafist era greu de recunoscut. Ermakov desfăcu în sfîrşit curelele şi se ridică. Picioarele i se îndoiau din genunchi.
— M-da, decît aşa viaţă… — făcu Bogdan. Un zîmbet calm îi dezvălui dinţii albi: Oare şi Pămîntul nostru să fi avut o tinereţe tot atît de zbuciumată?
De sub măsuţa de lîngă perete ieşi tîrîş Dauge, se săltă în patru labe, încercă să se ridice, dar apoi, răzgîndindu-se, trase o înjurătură în limba letonă, se aşeză din nou, rezemîndu-se de baloturi, şi îşi scoase casca, îi era greaţă. Pe Iurkovski îl găsiră sub un morman de lăzi. Îşi pierduse cunoştinţa, dar îşi veni numaidecît în fire şi, deschizînd ochii, se informă:
— Unde mă aflu?
Bîkov zîmbi uşurat. Bogdan spuse serios:
— Pe bordul „Băiatului”. „Băiatul” e un transportor…
— Încetează cu amănuntele! Pe ce planetă?
— Uluitoare însuşire să spui în orice condiţii anecdote cu barbă! remarcă Dauge, cu răutate. Iohanîci şedea în aceeaşi poziţie, bătînd darabana cu degetele în casca pe care o ţinea pe genunchi.
Iurkovski se ridică numaidecît şi se uită atent la el:
— Mon cher, Dauge! Ştii ce culoare ai?
— Galbenă, presupun.
— Purpurie, amice, purpuriu închis! Te adaptezi la planetă, mimetism…
Îl întrerupse deodată vocea violentă a lui Ermakov:
— Tovarăşi exploratori! Puneţi-vă imediat căştile! Alarmă!
Bîkov, care tocmai se pregătea să-şi scoată casca, întoarse mirat capul.
— Praf! Funingine radioactivă! Ermakov se aplecă lîngă perete, într-o atitudine încordată. Puneţi-vă căştile! Spiţîn, să te speli imediat! Pregătiţi-vă pentru dezactivizare!
Bîkov înţelese. Pereţii, podeaua, lăzile şi baloturile, aparatele, costumele, faţa lui Spiţîn — toate erau acoperite cu un strat subţire de pudră neagră, nespus de fină, introdusă de uriaşa presiune a furtunii prin porii microscopici, aproape capilari, ai chepengurilor închise. Pe capacul prăfuit al unuia din indicatoare licărea o luminiţă verde. Iurkovski căută febril cu degetele copcile costumului de protecţie. Bogdan dădu fuga la spălător. Dauge şovăi o clipă, dar, sub privirea severă a comandantului, îşi vîrî hotărît capul în cască.
— Alexei Petrovici, inspectează „Băiatul” la exterior! ordonă scurt Ermakov şi îşi puse şi el pe cap calota argintie.
Afară stăruia o linişte surprinzătoare. Vîntul ce bătuse necontenit dinspre Golconda încetase. Uriaşele trombe, care cu o jumătate de oră în urmă mai hoinăreau în zare, dispăruseră. Bîkov sări jos şi se afundă pînă la genunchi în praful negru şi moale. Solul se zguduia cu atîta putere, încît inginerului începură să-i clănţăne dinţii. În căştile radiotelefonului răzbeau necontenit bubuituri înfundate.
— Golconda! Bîkov îşi aţinti privirea în zarea mărginită de dealuri.
În pîcla purpurie, aci se profila, aci se mistuia un lanţ îndepărtat, foarte îndepărtat de munţi, oscilînd în torentele de gaze incandescente ce se ridicau în sus. De-acolo veneau bubuituri.
„Băiatul” stătea cu botul ridicat, uşor aplecat în dreapta, semănînd cu un uriaş păianjen negru schilodit. Sub fundul lui se făcuse o moviliţă. Barele articulate intraseră adînc în praf.
Ocolind transportorul prin faţă, Bîkov văzu nişte brazde largi, acoperite pe jumătate cu praf, care se întindeau pe o distanţă de cîteva zeci de metri. Acestea erau urmele retragerii. Brazdele nu păreau adînci, dar, păşind pe una din ele, inginerul se afundă pînă la brîu.
Bara dreaptă din spate abia se mai ţinea. Presiunea furtunii scosese „osul” de titan din articulaţie şi acesta zăcea inert, pe jumătate acoperit de pulberea neagră. Stricăciunea putea fi reparată, dar bara n-avea să mai fie tot atît de trainică cum fusese. Bîkov oftă şi se apucă de lucru.
Reparaţia se apropia de sfîrşit, cînd Alexei Petrovici, cufundat în muncă, auzi la ureche vocea lui Ermakov:
— Cum merge? Noi am terminat…
Comandantul sări de pe transportor şi se chinci alături de Bîkov.
— Am scăpat ieftin. Văd că şi dumneata eşti aproape gata.
— M-da!… gîfîi inginerul. Îmi pare rău de „Băiat”. Şi-a rupt un picior, bietul de el. Bîkov se lăsă în genunchi, examinînd cu un ochi critic rezultatele muncii sale: Bun pentru plimbări de agrement… E de rău, Anatoli Borisovici, vedeţi şi dumneavoastră… — Bîkov scoase un oftat şi se apucă să-şi strîngă sculele: Ar fi trebuit să dau îndărăt. Atunci n-am fi avut nici o stricăciune…
Comandantul zîmbi.
— Ştii dumneata cît a durat uraganul? întrebă el deodată.
— Să zicem douăzeci de minute… E greu de spus, nu m-am uitat la ceas.
— Eu m-am uitat: trei minute şi jumătate.
— Cuum?!!
— Trei minute şi jumătate, Alexei Petrovici. În acest răstimp am fost împinşi înapoi cu o mie de metri. Dacă ai fi dat îndărăt, „Băiatul” s-ar fi aflat acum la o sută de kilometri de-aici… Şi, pe deasupra, ar fi fost făcut ţăndări. Nici nu bănuieşti, Alexei Petrovici, cît de bine te-ai comportat! Ermakov mîngîie cu gingăşie bara de otel. Şi acum, înainte! Drumul e liber, Golconda e aproape. Auzi? (Bu-bu-bu-bu!…) Mai avem de mers vreo cincizeci de kilometri. Se şi vede, uite petele acelea negre… Nu, nu sînt munţi, sînt emanaţiile Golcondei.
Înainte de a-l urma pe comandant în maşină, Bîkov întoarse capul. În zare se iviră, ca într-o negură ciudată, nişte fîşii late, liliachii, care luau proporţii. Imaginile se suprapuneau. Inginerul miji ochii şi scutură din cap. Fîşiile dispărură.
— Atît mai lipsea — îngăimă el, căţărîndu-se pe blindaj. Halucinaţii… Frumoasă afacere!
Compartimentele „Băiatului” erau proaspăt spălate. Accesoriile de metal şi din material plastic luceau ca noi. Încărcătura fusese aranjată şi consolidată. Cu părul vîlvoi şi ud după baie, Bogdan trebăluia la staţia de radio. Geologii şedeau în ungherul lor, la măsuţa rabatabilă. Iurkovski frunzărea la repezeală un îndreptar, şuierînd printre dinţi. Stăruia o atmosferă de confort… Lui Bîkov i se făcu deodată somn. Încordarea supraomenească din ultimele ore îşi făcea efectul. I se lipeau ochii.
— Anatoli Borisovici…
— La culcare, la culcare! îl întrerupse Ermakov. La culcare imediat.
— Am înţeles! spuse bucuros Bîkov şi se aşeză pe nişte baloturi, scoţîndu-şi casca.
Dauge îl urmărea cu un zîmbet prietenos. Dar în clipa în care Bîkov îşi scoase casca, Dauge sări în picioare şi scoase un sunet ciudat, care-l ului pe Alexei Petrovici şi-i făcu pe toţi ceilalţi să-şi întoarcă deodată capetele.
— Ce e? întrebă fîstîcit Bîkov, examinîndu-se.
— Ia stai, ia stai, Alexei; ce-i asta? zise Dauge, bîlbîindu-se.
— Ce s-a întîmplat?!
— Ţi-i faţa plină de sînge, Alexei Petrovici — spuse Ermakov. Te-ai lovit probabil cu fruntea în timpul unui şoc.
— Într-adevăr m-am lovit o dată — bolborosi Bîkov, pipăindu-şi nasul.
— Nu pune mîna… Stai să-ţi spăl vînătaia… Nu pune mîna, ţi-am spus!… Vladimir Sergheevici, dă-i o oglindă.
Bîkov avea pe frunte o vînătaie zdravănă, nasul i se umflase, buza de jos luase o formă neobişnuită şi sîngera încă. Obrajii îi erau mîzgăliţi într-un chip savant. Bîkov dădu oglinda la o parte, supărat.
— Nimic periculos. Ermakov îi spăla repede şi cu dibăcie rănile: E de efect, dar fără consecinţe… Mă mir numai cum de n-ai observat şi n-ai simţit nimic?…
— M-am lovit aşa… un pic… Cine putea să-şi închipuie?…
— Pe mine nu mă miră — spuse Dauge.
— Ce?
— Că n-ai simţit nimic. Eu, de pildă, nu simţeam decît că stau cu picioarele-n sus şi că îmi ţin stomacul cu limba…
— Nu se poate să fi stat tot timpul cu picioarele-n sus… Foarte mulţumesc, Anatoli Borisovici. Acum e-n ordine.
Bîkov atîrnă casca în cui şi se sui pe baloturi, gemînd de plăcere.
Iurkovski îi spuse ceva, dar inginerul adormise. O navă mare, albă îl purta pe un rîu larg şi albastru, legănîndu-se lin. Soarele lumina cu putere. Undeva, departe, se profilau malurile pierdute într-o pîclă albăstrie. Pe deasupra apei zbura cu mare iuţeală o pasăre albă. Tangajul devenea tot mai puternic, puntea fugea de sub picioare. Cineva strigă: „Bu-bu-bu! Ce mai drum!” Bîkov căzu peste bord, dădu din picioare şi se trezi. Transportorul era aruncat dintr-o parte în alta. Ermakov conducea; ceilalţi se îngrămădiseră în spatele lui, ţinîndu-se unii de alţii, cu ochii la ecran.
— Parcă-s nişte colţi — observă Bogdan Spiţîn. Bătrîna zeiţă a frumuseţii ne-a înşfăcat în dinţi.
Bîkov se dădu jos din aşternutul tare şi, apropiindu-se de tovarăşii săi, se strecură între Bogdan şi Dauge. Deşertul se sfîrşise. Ocolind nişte grămezi de bolovani cenuşii, „Băiatul” străbătea o pădure de stîlpi drepţi şi netezi. Din grămezile de bolovani se ridicau nişte stînci negre, ascuţite la vîrf, care atingeau o înălţime de cîţiva metri. În depărtare se vedeau sute de stînci din acestea. Terenul era sfîrtecat de crăpături şi gropi, pe care crescuse un muşchi aspru. Turnurile stîncoase ce sprijineau cerul erau înlănţuite de nişte crengi ţepoase. Transportorul se afla în mijlocul unui desiş de stînci. Bogdan avea dreptate: stîncile acestea semănau uimitor cu colţii unei babe.
Zdruncinătura devenea insuportabilă. Iurkovski scoase deodată un strigăt şi scutură din cap: îşi muşcase limba. Bîkov puse mîna pe umărul lui Ermakov:
— Trebuie să ne oprim, Anatoli Borisovici. Aici ne alegem lesne cu „Băiatul” spintecat.
Ermakov dădu din cap şi conduse maşina pînă la cel mai apropiat stîlp, apoi opri motorul.
— Se cere să întreprindem o recunoaştere — propuse Bîkov, aplecîndu-se spre vizor. Poate e mai bine să ne întoarcem şi să facem un ocol.
— Nu! replică Ermakov. Fîşia asta de stînci poate fi foarte lungă. N-avem timp.
— Trebuie să aruncăm stîncile în aer — propuse Bogdan Spiţîn. Ne ajung cîteva mine.
Ermakov rămase puţin pe gînduri, apoi se ridică hotărît:
— Mergem în recunoaştere. În patru. Conductorul rămîne la maşină.
— Am înţeles.
— Plecăm în recunoaştere, plecăm în recunoaştere! fredonă înveselit Dauge, agitîndu-şi ciocanul geologic.
— Ciocanul îl laşi — ordonă Ermakov. Luăm numai arme.
— Anatoli Borisovici, dar încă n-am…
— N-avem timp! Iurkovski, Spiţîn, mai repede! Bîkov, să nu te depărtezi de maşină. Chiar dacă auzi împuşcături… Sînteţi gata? Haide.
Bîkov ieşi din maşină împreună cu ceilalţi şi se aşeză pe blindaj. Şedea pe turela de comandă a „Băiatului” şi privea cum se îndepărtează, răzleţindu-se, siluetele oamenilor, mici ca nişte gîngănii printre blocurile acelea masive, pline de crăpături. Iurkovski şi Bogdan o luară la dreapta, Ermakov şi Dauge — înainte. O vreme mai auzi vocea lui Iurkovski, care dădea asigurări că aici e cea mai bună rezervaţie geologică din lume, rîsul vesel al lui Bogdan, basul vocii al lui Iohanîci, care fredona cîntecul despre argonauţi, apoi se făcu tăcere. Bîkov rămase singur.
Pe cer continuau să lunece nori, vîntul urla printre vîrfurile stîlpilor negri, de cîteva ori se auziră nişte trosnete scurte. Lui Bîkov i se păru că erau focuri de semnalizare şi, de fiecare dată, sări de la locul lui şi se uită în jur. Apoi îşi dădu seama că era vîntul care lovea blocuri de piatră unele de altele. Coborî totuşi în maşină, îşi luă pistolul automat şi-l aruncă pe umăr. Lovituri grele zguduiau solul.
Uluitor de sumbru era locul acesta! În faţă şi în spate se înălţau stîlpi golaşi, cu aspect sinistru, ca nişte coloane ale unei clădiri uriaşe prefăcute în ruine. Bîkov îşi imagină un minunat palat antic care trebuie să se fi înălţat aici odinioară. Palatul nu avea încăperi, ci numai splendide coloane de piatră neagră. În mijlocul acestor coloane, oameni în veştminte albe ca zăpada rosteau, plini de demnitate, cuvîntări, se foiau înţelepţi bărboşi cu chipuri nobile, femei graţioase, războinici cu coifuri de aramă şi scuturi… Ca într-un desen pe care l-a văzut odată într-un roman istoric despre Atlantida… Pe urmă s-a abătut Furtuna neagră şi a dărîmat bolta, care s-a prăbuşit printre coloane. Totul a pierit, şi în pustiul de-aici n-a rămas decît pădurea aceasta de stîlpi negri, netezi şi tăcuţi.
Bîkov sări deodată în picioare şi puse mîna pe pistol. I se păru că de după coloana cea mai apropiată a răsărit, fără zgomot, silueta întunecată a unui uriaş, înalt cît o casă. Inginerul încremeni, uitîndu-se ţintă într-acolo. Nu, era doar o stană de piatră. Blocurile acestea aveau nişte forme uluitor de ciudate. Liniştindu-se, Bîkov se apucă să le examineze pe cele mai apropiate, căutînd să ghicească în ele trăsături cunoscute. Iată un leu adormit, o faţă care rîde, cu căciulă în cap, o broască uriaşă, iată ceva cu totul nelămurit, cu coarne şi cu ochii holbaţi… Desişul de piatră îşi trăia viaţa somnolentă, imobilă. Fiare ciudate, încremenite, răsuflau încetişor, ca să nu se bage de seamă, umflîndu-şi coastele şi privind pe furiş pe sub pleoapele grele la veneticii sosiţi din altă lume. Tigri, reptile, dragoni — fauna încremenită a pădurii de piatră de pe Venus.
Bîkov îşi zise că pe meleagurile acestea viaţa este totuşi foarte săracă. Pe Pămînt mai vezi în deşert un şarpe, un scorpion, o falangă, la marginea deşertului mai zăreşti o antilopă… Dar aici? E drept că în mlaştină e multă viaţă, poate chiar prea multă, dar în munţi şi în deşert — numai spini tari care cresc de-a dreptul din piatră… Atunci cînd „Băiatul” îşi croia drum prin lanţul de munţi de lîngă mlaştină, lui Bîkov i se păruse că a văzut o umbră lunecînd vertiginos de-a lungul peretelui de stîncă şi dispărînd în desişul ţepos. Nu, a fost de bună seamă o iluzie optică… Nenorocite locuri…
Bîkov revăzu în gînd covorul verde de iarbă al primăverii, crengile ulmilor lăsate la pămînt, căsuţele albe de lut de la periferie, clipocitul apei în canal, şi oftă trist: „Pămînt, Pămînt”…
În depărtare răsări de după un bolovan o siluetă neagră: se întorc! Bîkov se ridică în picioare, uitîndu-se atent într-acolo. Cineva mergea alene, dînd din mîini ca să-şi menţină echilibrul. Iată-l că s-a împiedicat şi era cît pe aci să cadă. În căştile radiotelefonului lui Bîkov răsună slab o voce. Iurkovski! Al naibii de plăcut este să vezi un om în cimitirul ăsta de cremene! Omul vine fără să se grăbească şi, după voce, pare a fi supărat: se vede treaba că n-au găsit nici un drum… E cam albastru, o să trebuiască să arunce stîncile în aer… pierdere de timp… Bîkov oftă din nou, apoi izbucni fără să vrea în rîs: „Tii, da' ce-l mai leagănă!” Geologul ridică caraghios un picior în aer, se îndoi şi alunecă de pe un bolovan mare pe care se suise, vrînd pesemne să scurteze drumul. În căşti se auzi o explozie de mînie. Alexei Petrovici zîmbi: ce plăcut e, ce uimitor de plăcut e să vezi aici un om! La urma urmei, Iurkovski nu e de loc băiat rău şi nicidecum un „filfizon”. Dar îi cam place să umble cu nasul pe sus şi, în general, e… un poet. Bîkov nu prea se pricepea la versuri şi avea o atitudine foarte sceptică faţă de romantism.
Iurkovski se apropie răsuflînd din greu. Trase cureaua pistolului peste cap, îl aruncă în silă pe blindajul maşinii şi se aşeză pe un pietroi. Bîkov aşteptă puţin şi-l întrebă:
— Există drum?
Iurkovski dădu din mînă:
— Blocuri de stîncă şi gropi, lua-le-ar naiba să le ia… Răsar din nisip nişte colţi de cîte un metru şi jumătate, ascuţiţi ca briciul, iar acolo — Iurkovski arătă cu mîna în direcţia de unde venise — după vreo două sute de metri, are Venus asta nişte colţi atît de deşi, că nici omul nu poate trece printre ei. Pe scurt, am dat într-o fundătură. O să trebuiască să întorci oiştea la căruţa asta blindată. Un deştept venise cu ideea să luăm pe „Hius” un helicopter. Ce-ar mai fi fost! Praful s-ar alege aici de maşinuţa asta… cît ai clipi din ochi…
— Poate găsesc Ermakov şi Dauge un drum…
— Poate, deşi mă îndoiesc. Cred că o să trebuiască să căutăm un drum ocolit; doar n-o să aruncăm toate stîncile în aer! Eu, în locul dumitale, aş pune maşina sub presiune.
Iurkovski se caţără pe blindaj, se aşeză alături de Bîkov, îşi întinse picioarele şi îşi lovi tălpile una de alta.
— Cum se aude Golconda! Auzi, Alexei Petrovici? Minunate meleaguri, pline de enigme şi mistere… Natura e sălbatică, primitivă! Văzduhul nu e întinat de răsuflarea omului şi întinderile-s nebătătorite. Ai?…
Bîkov mormăi ceva nedesluşit. Maniera lui Iurkovski de a vorbi îl irita. Şi „romantismul” lui i se părea stupid, un pretext de a poza. El, Bîkov, consideră că „Hius” deschide drum celor ce vor veni în urma lor şi care vor pune capăt „întinderilor nebătătorite”, vor transforma clima, vor construi oraşe minunate… şi atunci pe locul acesta vei putea bea o halbă de bere rece, ca în pavilionul din colţul unde se întretaie bulevardul Proletarski cu strada Dzerjinski din Aşhabad…
— Iată încă o enigmă… — zise „filfizonul” şi întinse mîna.
Peste vîrfurile stîncilor apărură fără zgomot şi se întinseră pe cer fîşiile acelea liliachii pe care Bîkov le mai văzuse. Inginerul sări ca ars:
— Aha! Le vezi şi dumneata!
— Ce înseamnă că le văd „şi eu”? se miră Iurkovski. E greu să nu le vezi…
Fîşiile se stinseră încet, mistuindu-se parcă într-o lumină purpurie.
În depărtare se arătară alte două siluete. Acestea se ridicară pe un bloc de stîncă şi una din ele făcu un semn cu mîna, la care Bîkov răspunse în acelaşi fel.
— Iată-i pe Ermakov şi Dauge. Dar Bogdan unde-i? Te-ai despărţit de el, Vladimir Sergheevici?
— Da, m-am despărţit — răspunse distrat Iurkovski, uitîndu-se la tovarăşii care se apropiau. Aici e lesne să te desparţi. La zece paşi nu mai vezi nimic din pricina bolovanilor. Pe urmă m-am întors pe alt drum. Bogdan a plecat de mult?
— Cum adică a plecat? A plecat o dată cu dumneata…
— Cum? întrebă Iurkovski, care probabil nu-l auzise bine pe Bîkov.
Alexei Petrovici rămase tăcut, chibzuind. Ce, îşi rîde de el caraghiosul ăsta?
— Era o nimica toată; balonul de oxigen avea o scurgere. Nu era perfect etanş…
— Ce? Bîkov avu senzaţia unei ciudate nelinişti. Nu-l înţelegea pe Iurkovski.
Acesta era, se pare, şi el mirat:
— Lui Bogdan i s-a întîmplat ceva la balonul de oxigen. Mi-a spus să nu-l aştept şi s-a întors singur la transportor, ca să-şi ia alt balon… Pentru orice eventualitate. Dumneata ai fost plecat, Alexei Petrovici?
— Bogdan s-a întors la transportor?
— S-a întors. Ca să ia alt balon..
— Bogdan nu s-a întors la transportor — vorbi anevoie Bîkov, furnicat de o presimţire rea.
— Nu s-a întors?
Săriră amîndoi deodată în picioare şi se uitară ţintă unul la altul, abia dîndu-şi seama de cumplita nenorocire pe care o bănuiau. Bîkov nu vedea fata lui Iurkovski, dar constată că nu-i mai aude respiraţia.
— Încet, încet, Anatoli Borisovici… Aşa, aşa!… răsună vocea lui Dauge.
Bîkov întoarse capul. Dauge şi Ermakov se apropiau de transportor. De gîtul geologului atîrnau două pistoale. Dauge îl ţinea pe comandant de braţ. Ermakov mergea încet, lăsîndu-se mult pe piciorul drept. La cîţiva paşi de transportor, comandantul spuse strîngînd din dinţi:
— Fii gata, Bîkov! Pe-acolo se poate trece. Toată lumea în maşină!
Deodată Iurkovski sări jos, apucă pistolul şi, fără a spune nimic, o luă la fugă, alunecînd şi împiedicîndu-se de pietre. Bîkov rămase în urma lui doar cu o secundă.
— Dauge! strigă el, cu o voce care-l făcu pe acesta să tresară şi să ia poziţia de drepţi. Lasă un pistol comandantului şi hai fuga după Iurkovski!… Anatoli Borisovici, cred că lui Bogdan i s-a întîmplat o nenorocire. Permiteţi să mergem?
— Duceţi-vă! strigă Ermakov.
Dauge o şi luase înainte, încurcîndu-se în lujerele ţepoase ale muşchiului. Bîkov se repezi după el. Picioarele lunecau pe pietrele netede. Solul, format din pietriş amestecat cu bolovani, peste care se aşternuse un strat de nisip şi de praf, fugea de sub picioare. Peste tot răsăreau colţi ascuţiţi de piatră. În cîteva clipe, Bîkov fu lac de năduşeală. „Mai repede, mai repede” — îl îndemna gîndul, ciocănind în tîmple. Creierul lucra cu febrilitate, precis: Bogdan ori a fost atacat („E îndoielnic, fiindcă stîncile sînt neînsufleţite…”), ori a alunecat, s-a lovit şi zace fără cunoştinţă („Atunci îl găsim, îl găsim negreşit…”), ori s-a rătăcit („De ce, atunci, nu trage, nu strigă?”). Pocni sec o rafală de pistol. Bogdan!… Nu, Iurkovski. Foarte bine, bravo! A pus încărcătorul de semnalizare, s-a urcat pe o stîncă ce seamănă cu o broască şi trage de zor în cerul jos. Nu mai trage, ascultă… Nimic, răspunsul se lasă aşteptat… Stîncile răspund cu un ecou prelung, revărsat în cascade. Printre vîrfurile ascuţite ale stîncilor urlă vîntul…
Bîkov şedea rezemat cu spatele de stiva de baloturi şi mînca fără grabă şuncă presată, sorbind din cînd în cînd cu lăcomie, dintr-un păhărel de nailon, cîte o înghiţitură de suc de fructe. Dauge dormea. Răsuflarea lui grea era însoţită de sforăieli. Somnul îl doborîse acolo unde îl găsise: de-a dreptul pe podea. Faţa lui oacheşă se înnegrise şi mai mult. Obrajii ţepoşi i se scofîlciseră. Din cînd în cînd bolborosea repede ceva nelămurit în limba letonă, mişcîndu-şi febril buzele. Ermakov şedea nemişcat, aplecat deasupra staţiei de radio, cu ochii închişi; numai degetele lui albe şi slabe se mişcau pe cremaliera lucioasă. Cerceta eterul, încercînd să intre în legătură cu „Hius”. Înainte, treaba asta o făcea întotdeauna Bogdan. Bogdan… Deasupra, pe blindaj, se auzeau paşi rari, osteniţi. Era Iurkovski.
Geologul se socotea vinovat de nenorocirea care i se întîmplase lui Bogdan. Dauge şi Bîkov încercaseră să-l convingă că nu avea nici o vină, dar fără a izbuti.
— Nu trebuia să-l las singur — o ţinea într-una Iurkovski, uitîndu-se la tovarăşii săi cu o privire lipsită de expresie.
Bietul Bogdan… Bietul Iurkovski…
Douăsprezece ore au colindat prin desişul de piatră. La focurile de armă pe care le trăgeau, răspundea un ecou înfundat. Din depărtare se auzea vuietul uniform al Golcondei. Blocurile de piatră se spărgeau cu zgomot, făcîndu-i pe oameni să tresară şi să se uite de jur împrejur. Bogdan nu răspundea. Exploratorii găseau cartuşe goale în locurile pe unde mai trecuseră. Dădeau de urmele aproape şterse ale propriilor lor paşi. Bogdan nu răspundea… Oamenii nu vorbeau aproape de loc. Numai în răstimpuri, atunci cînd Dauge sau Iurkovski încercau să se răzleţească de micul detaşament, Bîkov le ordona să se întoarcă, cu o voce pe care n-o recunoşteau nici ei, nici el însuşi. De cîteva ori li se păru că aud împuşcături îndepărtate. Se repezeau cît îi ţineau picioarele într-acolo, trăgînd din fugă, dar de fiecare dată constatau că s-au înşelat. Sudoarea le înceţoşa ochii, picioarele li se îndoiau şi tremurau. Tot mai des se împiedicau şi cădeau, şi tot mai greu le era să se ridice. În cele din urmă, Iurkovski s-a prăbuşit; Dauge, încercînd să-l ajute, s-a prăbuşit şi el. Bîkov s-a apropiat de ei şi s-a lăsat pe pietriş, îndoindu-şi anevoie picioarele înţepenite. O vreme s-a uitat la Iurkovski, care încerca să se scoale, răsuflînd din greu, abia mişcîndu-şi mîinile, fără a putea să-şi ridice capul greu ca de plumb, apoi a spus:
— Hai la maşină! Trebuie să ne odihnim un pic.
— Nu-u-u! a şuierat furios Iurkovski.
S-au întors totuşi şi Bîkov a dus toate cele trei pistoale, sprijinindu-l şi pe Iurkovski de umeri. Dauge mergea înainte, clătinîndu-se, fără a alege drumul. Cînd se oprea, lipindu-se de cîte o stîncă, Bîkov se apropia de dînsul şi-l înghiontea în spate. Geologul se desprindea anevoie de stîncă şi pornea mai departe împleticindu-se. Părea frînt de oboseală, dar tocmai el a fost acela care a observat cel dintîi o crăpătură largă şi întunecată, pe marginea căreia pistolul lui Bogdan răspîndea reflexe şterse. Dauge a scos un ţipăt şi a căzut în genunchi, bolborosind ceva neînţeles şi arătînd cu mîna lui slabă în prăpastie…
Cînd transportorul s-a apropiat de marginea prăpastiei, legănîndu-se peste mormanele de bolovani, Bîkov s-a legat cu un cablu de oţel şi a coborît în crăpătură. De sus îl auzea pe Iurkovski strigînd răguşit: „Bogdan! Bogdan!”… La lumina lanternei, Bîkov a văzut pe fundul crăpăturii mormane de pietroaie, nisip, crengi spinoase de muşchi, pietriş… A scotocit prin beznă o jumătate de oră, a pipăit fiecare bolovan, s-a uitat în fiecare crăpătură… Bogdan nu era nicăieri. Bîkov a mai avut putere să iasă din crăpătură şi să se urce în maşină. Acolo a căzut şi a adormit…
Alexei Petrovici sfîrşi de băut sucul, apoi strînse firimiturile şi le aruncă în crematoriu. Ermakov şedea nemişcat. Dauge se ridică deodată, holbîndu-şi ochii tulburi, şi se repezi la dînsul:
— Bogdan! Bogdanîci! L-am găsit, dragul de el! Vocea i se frînse. Dauge se lăsă moale şi se aşeză, frecîndu-şi faţa cu amîndouă mîinile. După ce rămase o vreme tăcut, spuse: Iertaţi-mă, Anatoli Borisovici… Mi s-a părut. Şi se apucă să-şi pună casca cu mîinile tremurînde.
Ermakov îi aruncă o privire şi întoarse numaidecît capul.
— Eu aş zice să mai încercăm o dată, Anatoli Borisovici — propuse nehotărît Bîkov.
— Da — încuviinţă Ermakov, abia mişcîndu-şi buzele.
Au mai trecut patruzeci şi opt de ore de maximă încordare, de speranţe şi amarnice greşeli. Căutările au fost zadarnice.
Nimic! Nici o urmă. Pe o rază de un kilometru în jurul „Băiatului”, exploratorii au cercetat fiecare crăpătură din sol. În prăpastia la marginea căreia fusese găsit pistolul au coborît de patru ori. Nu puteau face mai mult. Iurkovski se tînguia cu o voce surdă, frîngîndu-şi mîinile-i mari în furia neputincioasă care-l cuprinsese. Dacă Bogdan şi-ar fi găsit moartea sub ochii lor, în luptă sau acoperit de o avalanşă, dacă măcar i-ar fi găsit cadavrul, le-ar fi fost mai uşor.
Ermakov tăcea. De fiecare dată cînd tovarăşii săi plecau în cercetare, el ieşea anevoie afară, tîrîndu-şi piciorul scrîntit, şi şedea ore în şir lîngă transportor, cu pistolul pe genunchi, aşteptînd un semnal. În vreme ce ceilalţi se odihneau, istoviţi de marşul lung, el făcea de gardă sus sau încerca să intre în legătură cu „Hius”. Ermakov aştepta o convorbire cu navigatorul aflat departe şi se temea de această convorbire, dar în clipa cînd se auzi, în sfîrşit, în difuzor vocea veselă a lui Mihail Antonovici, întreruptă de trosnetele supărătoare ale paraziţilor, comandantul vorbi pe un ton calm, chiar puţin glumeţ. Spuse că ţinta e aproape, că totul e în ordine, că oamenii sînt în bună dispoziţie. A cam zăbovit printre stînci din pricina drumului rău, dar asta nu-i grav. Toţi membrii expediţiei trimit salutări. Ascultînd această convorbire, geologii tăceau încuviinţînd: nu era nevoie ca Mihail să ştie totul, că şi aşa nu se simţea el la largul lui în singurătate.
În ziua aceea Iurkovski a făcut ultima încercare de a dezlega misterul dispariţiei lui Bogdan. Alpinist încercat, a izbutit să se urce pe vîrful uneia din cele mai semeţe stînci aflate la o depărtare de vreo sută de metri de transportor. Stîncă neagră, înaltă de treizeci de metri, era despicată de-a lungul ei, şi geologul, sprijinindu-se de marginile crăpăturii, se căţără cu o dibăcie nemaipomenită, pentru a cerceta împrejurimile.
Bîkov şi Dauge, care era mereu posomorit, au stat răbdători la poalele stîncii. Pe urmă, cînd Iurkovski a coborît şi s-a odihnit, rezemat cu spatele de piatra netedă, au aşteptat tot atît de răbdători să audă ce le va spune.
Iurkovski spuse numai atît:
— Golconda e aproape… Se vede ca-n palmă…
Ermakov îi aştepta lîngă maşină. Îi lăsă să intre, se strecură şi el în transportor şi, cînd îşi scoaseră cu toţii căştile, zise încet:
— Peste o oră plecăm.
Bîkov nu se miră; se aştepta să audă asta. Chiar dacă balonul de oxigen al lui Spiţîn n-ar fi fost defect, rezerva de oxigen din el se sfîrşise de mult, iar ceea ce putea să absoarbă din atmosfera planetei Venus filtrul de oxigen ar fi prelungit agonia sufocării doar cu treizeci-patruzeci de ore. Bogdan Spiţîn era mort.
În clipa cînd Ermakov anunţă că „Băiatul” porneşte mai departe, Iurkovski îşi strînse pumnii, iar Dauge îşi ridică fata întunecată, cu ochii obosiţi, înfundaţi în orbite.
— N-avem timp. Nu consider posibil şi… logic să mai rămînem aici.
Iurkovski se ridică clătinîndu-se:
— Anatoli Borisovici!…
Ermakov tăcea. Mişcîndu-şi buzele fără a scoate o vorbă, Iurkovski îşi duse la piept mîinile care-i tremurau. Dauge îşi lăsă capul în piept. Tăcerea aceasta părea nesfîrşită. Bîkov nu se mai putu stăpîni. Se ridică şi se îndreptă spre tabloul de comandă. Atunci răsună vocea stridentă şi gîtuită a lui Iurkovski:
— Eu nu plec de-aici!
Avea o privire pierdută. Pe obrajii lui albi se iviră pete roşii.
— E aici, undeva aproape… poate că încă… Eu nu plec… — Vocea i se frînse. Anatoli Borisovici!
Ermakov spuse blînd, convingător:
— Vladimir Sergheevici, trebuie să plecăm. Bogdan e mort. Nu. are oxigen. Trebuie să ne facem datoria. Nu avem dreptul… Crezi că primelor expediţii din Antarctica le-a fost mai uşor? Dar Barentz, Sedov, Scott, Amundsen?… Dar străbunicii noştri la Stalingrad?… Moartea oricăruia dintre noi nu poate, nu trebuie să oprească ofensiva…
Niciodată n-a perorat Ermakov atît de mult.
Sprijinindu-se de pereţi, Iurkovski se dădu mai aproape de Ermakov:
— Puţin îmi pasă mie de toate astea!… Puţin îmi pasă mie de Golconda! E o mîrşăvie, tovarăşe Ermakov! Eu nu plec! La naiba! Rămîn singur…
Bîkov îl văzu pe Ermakov făcîndu-se cenuşiu la faţă. Comandantul astronavei nu se clinti, dar vocea lui îşi pierdu tonul prietenos:
— Tovarăşe Iurkovski, încetează cu isteria, vino-ţi în fire! Îţi ordon să-ţi pui casca şi să fii gata de plecare!
Ermakov se întoarse la loc şi se aşeză în faţa tabloului de comandă. Iurkovski se prăbuşi frînt în scaunul lui. Umerii i se zguduiau. Era vrednic de plîns şi înfiorător.
— Trebuie, Volodea, trebuie! Dauge stătea aplecat deasupra lui, ţinîndu-se de pereţii ce se clătinau. Avea faţa pămîntie, schimonosită, ochii stinşi şi vorbea cu o voce lipsită de viaţă, străină: Trebuie, Volodea, trebuie… Asta e inevitabil! Aşa e lupta!