— Coborîm aici!
— Am înţeles, Anatoli Borisovici! Daţi-mi voie să vă ajut… Aşa… Iohanîci, pune mîna…
Bîkov scoase capul prin deschizătură, închise fără să vrea ochii, ieşi pe blindaj şi-i întinse lui Ermakov mîna. După comandant ieşi Dauge, posac. Numai Iurkovski rămase culcat în transportor, cu faţa la perete.
Iată şi Golconda!… La un kilometru depărtare de transportor se învălătucea deasupra solului o perdea cenuşie de fum şi de praf, ce se întindea în dreapta şi-n stînga pînă-n zare. Perdeaua se mişca, se umfla, se învolbura în valuri uriaşe. Iar în depărtare, acoperind o jumătate de cer, se înălţa un uriaş munte stîncos, negru ca un cărbune, luminat de scăpărările orbitoare ale unei flăcări multicolore. Vîrful muntelui se pierdea în talazurile mişcătoare ale norilor purpurii. Din adîncurile acestui colosal cazan, veşnic în clocot, venea un bubuit asurzitor. Solul se cutremura, fugind de sub picioare, ca o fiinţă vie. Bîkov îşi muşcă buza şi întrerupse zorit orice legătură cu lumea exterioară.
— Deconectează telefonul exterior!… Auzi, Alexei? Îi strigă Dauge la ureche, făcîndu-l să tresară. Ale-oşka-a-a!…
— Ce urli aşa! L-am deconectat de mult.
— A, l-ai deconectat? făcu Dauge, coborînd vocea. Bine. Urlam la tine ca-n pădure…
Bu-bu, bu-bu… Din vălul acela învîrtejat se desprinse un glob de foc, se avîntă în sus şi se sparse cu un trosnet asurzitor.
— Frumos! exclamă încîntat Dauge. Mă duc să-l chem pe Vladimir…
— Lasă-l în pace! spuse Ermakov printre dinţi.
Bîkov nu-şi putea lua ochii de la muntele acela uriaş, neînchipuit de negru, ce se vedea în zare. În cele din urmă înţelese: avea înaintea lui o coloană de fum. Nu-i venea să creadă că colosul acela sumbru e alcătuit din aburi, gaze incandescente şi particule de praf. Numai dacă te uitai atent, puteai distinge mişcarea înceată şi continuă, abia vizibilă de la această depărtare, a pereţilor netezi, în sus, spre cerul jos. Pentru cîteva clipe Bîkov avu o senzaţie neplăcută. Părea că în trupul planetei fusese înfipt un coş uriaş, care sugea din ea mii de tone de nisip, praf şi pietriş, aruncînd totul în atmosferă. Acolo, pe povîrnişurile „muntelui” aceluia negru, se avîntă spre cer cu o viteză uluitoare nori de piatră fărîmată, încinsă la temperaturi de neînchipuit.
Bîkov îşi reveni:
— Ce facem mai departe, Anatoli Borisovici? Care e ruta?
Ermakov şedea pe turelă şi privea Golconda prin binoclu.
— Asta au să ne-o spună geologii. Cred că o să mergem pe malul Golcondei, ca să strîngem material… Totodată o să întocmim şi o hartă… Trebuie să căutăm un loc pentru rachetodrom.
Din deschizătura chepengului îşi făcură apariţia geologii. Dauge dădea surescitat din mîini:
— Ia uite, Vladimir! O catastrofă geologică! Un cataclism! Ciupeşte-mă! E ceva grozav!…
Iurkovski se aşeză molatic lîngă comandant. Era vădit indiferent la toate. Dauge sări jos. Casca lui se aplecă mult deasupra solului. Rămase o vreme cu ochii ţintă la picioare, apoi îşi afundă mîinile înmănuşate într-un strat gros de praf negru şi, luîndu-l în palme, îl duse la casca lui Iurkovski:
— Nisipuri gudronate! Priveşte!… Anatoli Borisovici, începem chiar de-aici… Adică nu!
Dauge se căţără din nou pe transportor:
— Nu, mergem acolo, mai departe! şi arătă cu mănuşa mînjită de praf în direcţia perdelei de fum. E o comoară! Vă daţi seama? Ce mai contează aurul! Aici sînt nişte zăcăminte nemaipomenite! Repede într-acolo, înainte!
— E periculos, Iohanîci — observă Bîkov. Naiba ştie ce se petrece acolo…
— E periculos? strigă Dauge. Atunci de ce ne-am mai obosit pînă aici? Caraghiosule! Şi cum au să lucreze cei ce vor veni după noi?… Periculos! Recunoaşterea e întotdeauna periculoasă…
— Să rişti… — începu Bîkov şi se înecă.
La vreun kilometru şi jumătate depărtare se ridică o coloană de fum cenuşiu, străpunsă de o flacără albă, puternică. Coloana se profilă pe fondul muntelui negru, umplîndu-se de o lumină orbitoare şi formînd la vîrf un ghemotoc albastru, cu marginile zdrenţuite. Din nou răzbi un bubuit prin vuietul uniform, şi „Băiatul” se clătină. Bîkov îşi pierdu echilibrul, se agăţă de umărul lui Dauge şi, în cădere, apucă să observe cum ghemotocul albastru şi greu se desprinse de coloana de fum şi se avîntă spre cer, după care se afundă din nou în viitoarea de jos.
— Ai văzut? strigă Bîkov, căutînd să se ridice. Asta nu e numai periculos…
— Neapărat! Dauge îşi vîntură pumnii. Trebuie să ajungem acolo neapărat! Cu orice preţ!
Aşa a început munca de zi cu zi a expediţiei.
Ermakov refuză categoric să satisfacă cererea lui Dauge: „Băiatul” îşi continuă drumul, depărtîndu-se de marginea perdelei de fum şi ţinîndu-se cam la trei sute de metri de ea.
— Atîta vreme cît nu va fi amenajat un rachetodrom cu faruri — spuse comandantul, răspunzînd la stăruinţele geologului — nu permit, Grigori Iohanovici, să supunem riscului maşina şi oamenii. Noi nu ne-am îndeplinit încă nici una din misiunile ce ne revin. Mărgineşte-te la recunoaşterea geologică din apropierea Golcondei şi caută un loc pentru un teren de coborîre. Atunci cînd rachetodromul va fi gata şi „Hius” va veni aici, vedem noi ce-i de făcut. Asta-i.
La fiecare doi-trei kilometri, „Băiatul” se oprea şi cercetaşii coborau. Ermakov rămînea în maşină, ceilalţi se duceau la lucru. Dauge şi Iurkovski mergeau înainte, culegeau fragmente de rocă, cercetau locul, instalau aparatele geofizice, pe care le căra Bîkov şi care erau apoi luate pe drumul de întoarcere. Bîkov mergea de regulă în urmă, grozav de plictisit, blestemîndu-i pe geologi, care-l împovărau cu „calabalîcul” lor. „Calabalîcul” era nespus de greu. Pachetele speciale şi containerele cu fragmente de rocă tot nefericitul de Bîkov trebuia să le care. Pe deasupra, în timpul recunoaşterii, geologii vorbeau numai ei între ei, adresîndu-se lui Bîkov exclusiv atunci cînd aveau de dat ordine.
Fiecare avea la el pistolul automat. Pistolul îi stînjenea pe geologi şi Dauge a încercat o dată să i-l dea pe-al său lui Bîkov. Acesta însă a protestat. Fiecare trebuie să fie înarmat. Dacă o să care două pistoale, n-o să se poată apăra la nevoie, şi dintr-o dată doi oameni au să fie astfel inapţi pentru luptă. E foarte posibil, ca pistolul să-i împiedice pe geologi, dar n-ai ce-i face. E greu? Atunci de ce-au mai venit aici?
— Alexei, scumpule! căută să-l convingă Iohanîci. Cine să ne atace? Ce tot vorbeşti? Eşti prea din cale-afară de prudent!… Deschide ochii şi ai să vezi că totul în jur e lipsit de viaţă! La o radiaţie ca asta nu poate să trăiască nici o făptură, afară poate doar de tine, cap tare ce eşti!…
Bîkov era de neînduplecat. În cele din urmă Dauge şi-a ieşit din fire şi a întrebat, pe un ton cît se poate de caustic, ce va întreprinde el, Bîkov, dacă el, Dauge, va refuza totuşi să care „vătraiul ăsta de fier”.
Bîkov s-a uitat la dînsul, mijindu-şi ironic ochii şi scoţînd dispreţuitor înainte buza de jos. Dauge a scuipat de ciudă şi atît.
Pe cîmpul de bătaie a rămas stăpîn Bîkov.
Pădurea de stînci ascuţite „Colţii lui Venus” se învecina cu „Marea de Fum”, cum botezase Dauge perdeaua cenuşie ce învăluia craterul Golcondei uranice. Aici întîlneai la tot pasul stînci îngrămădite în pîlcuri sau singuratice, solul era sfîrtecat de gropi, plin de crăpături, năpădit de bolovani. În locul acesta ar fi fost cu neputinţă de curăţat terenul pentru amenajarea unui rachetodrom veritabil. Expediţia avea la dispoziţie zece mine atomice de calibru mic şi vreo douăzeci de grenade, dar asta era puţin. Ar fi fost nevoie de o întreagă armată de constructori, înarmaţi din belşug cu cele mai noi explozive şi cu mecanisme rutiere perfecţionate pentru a putea croi, cu şanse de succes, cele mai apropiate căi de acces spre Golconda. Cîndva se vor amenaja aici gigantice rachetodromuri, echipate cu puternice radiofaruri de dirijare exactă, se vor construi combinate sub scoarţa solului pentru producerea de combustibil nuclear, se vor aşterne autostrăzi largi ce vor spinteca lanţul de stînci şi deşertul negru, dar deocamdată… Deocamdată trebuia găsit în apropiere de craterul Golcondei, la o distanţă de vreo douăzeci de kilometri, un teren suficient de larg şi suficient de neted, care să poată fi adaptat pentru a primi cele dintîi nave de pe Pămînt. Aceasta se putea face cu ajutorul a vreo zece mine atomice de calibru mijlociu. Dar exploratorii nu izbuteau încă să găsească un astfel de teren. După una din scurtele consfătuiri pe care le ţinea cu oamenii săi, Ermakov spuse:
— Geologii ard de nerăbdare să se afunde în Marea de Fum. Au perfectă dreptate; poate că enigma Golcondei se ascunde tocmai acolo. Asta aşa e. Dar noi sîntem primii care am venit aici. Noi avem misiunea să facem o recunoaştere, să aducem pe Pămînt o mică colecţie de exemplare mineralogice şi botanice, să evaluăm Golconda şi să dovedim rentabilitatea exploatării ei, să stabilim prin sondaje, în scopuri de orientare, caracterul scoarţei lui Venus. Vă rog foarte mult să înţelegeţi lucrul acesta aşa cum trebuie. De altfel, pe Pămînt eraţi lămuriţi… Să nu uităm că mai avem o misiune: amenajarea unui rachetodrom, fie chiar primitiv. Lucrul acesta este de mare importanţă. Fără asta nu plecăm de-aici, orice s-ar întîmpla. Terenul trebuie amenajat. Lipsa apei urgentează lucrarea. Dacă în zece zile terestre nu găsim un loc pentru terenul de coborîre în direcţia pe care o urmăm, am să scot „Băiatul” de cealaltă parte a lanţului de stînci şi amenajăm terenul acolo.
Da, apa impunea urgentarea lucrărilor. Consumul ei pentru dezactivizare era uriaş, depăşind orice prevederi. De fiecare dată cînd se întorceau în transportor, exploratorii trebuiau să se spele cu grijă în ecluză. Praful radioactiv, extrem de fin, lipicios şi pretutindeni prezent, pătrundea în timpul raidurilor în cutele costumelor de silichet şi, pentru a scăpa de el, oamenii trebuiau să se învîrtească cîte un sfert de oră sub şuvoiul puternic al duşului de dezactivizare. Ermakov verifica el însuşi, cu radiometrul în mînă, gradul de curăţenie a costumelor, şi uneori se întîmpla să-i trimită pe cei neglijenţi înapoi în ecluză. Între timp, rezervele de lichid dezactivizant scădeau cu repeziciune. Filtrele şi schimbătorii de ioni, care dădeau de altfel rezultate foarte bune, ajutau prea puţin. Bîkov încercă zeci de combinaţii de absorbanţi, dar nici una din ele n-avu efectul dorit. Apa dezactivată rămînea, după purificare, activă şi trebuia aruncată. Praful gudronat al Golcondei conţinea probabil anumiţi radiocoloizi, asupra cărora procesele cunoscute de schimb ionic nu aveau efect. Rezervorul cu lichid dezactivizant, cu o capacitate prevăzută pentru patruzeci de zile de lucru, se golea repede. Venea rîndul apei potabile din burdufurile de nailon…
„Băiatul” continua să înainteze spre vest, lăsînd în dreapta valurile învolburate ale Mării de Fum. Solul se clătina adesea, zguduit de lovituri grele ce veneau de departe. Rafalele vîntului aduceau nori de ceaţă cenuşie: aburi şi praf radioactiv. Departe în zare, proptită în cerul purpuriu, urla cumplit o uriaşă coloană de fum, suspendată peste craterul cazanului de uraniu în clocot. Acolo se formau în fiecare secundă elemente transuranice; acestea apăreau sub formă de mici aglomerări, în care se declanşa o vertiginoasă reacţie în lanţ: făcea explozie o mică bombă atomică, echivalentă cu cîteva zeci de tone de trotil. Privind prin binoclu, uriaşul nor părea spintecat de sute de fulgere. Cazanul natural de uraniu, cu un diametru de cîteva sute de kilometri, clocotea agitat de mii de explozii.
— Interesant loc — constată Dauge. E greu de închipuit ce s-ar întîmpla dacă n-ar fi acolo o colosală cantitate de diferite amestecuri care absorb neutronii. O bombă atomică cu acţiune continuă, în greutate de o sută de milioane de tone!
Locul era într-adevăr lugubru. În perdeaua de fum izbucneau uneori nişte misterioase fîşii liliachii de lumină nestabilă, care îţi lua ochii; un jet de praf luminos se ridica cu repeziciune spre cerul coborît. Puternicele bubuituri făceau ineficace sistemul de apărare acustică din costumele de protecţie.
Odată a răsărit din perdeaua de fum un nor greu vînăt-negru şi a pornit pe cîmpie de-a dreptul spre transportor. Sărind în deschizătura chepengului, Bîkov observă izbucnind deasupra Golcondei o uriaşă pălălaie albastră. Ermakov trase transportorul mai departe, dar norul îl ajunse şi se năpusti asupra lui. Pe blindaj răpăiră lovituri grele: norul purta pietre şi grămezi de nisip. Acul termometrului sări la patru sute. Pe ecran izbucniră, ca atunci în deşert, ghemotoace lăţoase de fulgere sferice, imaginile se deformară. Apoi ecranul se stinse. Ermakov opri maşina. Rămaseră cu toţii multă vreme nemişcaţi, atenţi la zgomotele de afară, la ţăcănitul contoarelor de radiaţie, la bătăile propriilor lor inimi. Norul se depărtă. Ieşind din maşină, exploratorii văzură norul dispărînd în zare, în direcţia lanţului de munţi.
— Uite, aşa se naşte Furtuna neagră — spuse Iurkovski, petrecînd norul cu ochii.
Golconda respira. Uneori asupra transportorului se abăteau din senin nişte torente invizibile de radiaţie radioactivă. Becurile indicatoarelor se aprindeau cu putere. Tic-tacul contoarelor de radiaţie, care nu înceta aici nici o clipă, se transforma într-un ţîrîit. Din fericire aceste furtuni treceau repede şi se iveau destul de rar. Exploratorii luau toate măsurile de precauţie. Sistemul de protecţie al costumelor a fost consolidat. Ermakov le făcea zilnic tuturor injecţii cu aradiatină, un preparat care nu lăsa boala actinică să evolueze. Geologii lucrau la adăpostul unor scuturi grele, de dimensiuni mici, impenetrabile pentru radiaţii. Şi totuşi boala actinică ameninţa întreg echipajul „Băiatului”. Oamenii deveniseră anemici, nu mai aveau poftă de mîncare, erau moleşiţi, uşor iritabili. Ermakov tăcea şi continua să conducă maşina pe malul Mării de Fum.
La scurtă vreme după ce au ajuns la Marea de Fum, Bîkov a observat un lucru care i s-a părut ciudat. La fiecare douăzeci şi patru de ore, exact la ora 20.00, după ora astronavei (în eternul crepuscul purpuriu de pe Venus, exploratorii foloseau socoteala timpului de pe Pămînt), Ermakov, tîrînd după el piciorul schilodit, se urca în scaunul din turela comandantului şi, întorcînd telemetrul grandangular spre sud, se uita îndelung în direcţia deşertului, aşteptînd parcă un semnal. Bîkov nu putea pricepe ce aşteaptă Ermakov, dar să-l întrebe nu îndrăznea.
Recunoaşterile geologice dădeau rezultate strălucite. Golconda se dovedea a fi o adevărată Golcondă — un ţinut cu bogăţii imense: uraniu, toriu, radiu… Elementele transuranice — plutoniul, americul, curiul, californiul, substanţe pentru producerea cărora, în condiţiile de pe Pămînt, se cheltuiau forţe şi mijloace uriaşe şi care erau obţinute, cu ajutorul unor instalaţii foarte complexe, în cantităţi neînsemnate — zăceau aici de-a dreptul sub picioarele oamenilor. Fără cheltuieli prea mari, aceste substanţe puteau fi extrase pe scară industrială, cu tonele. Dauge era nespus de încîntat, manifestîndu-şi în gura mare entuziasmul. Pînă şi Iurkovski, mereu posomorit de la o vreme încoace, cînta în timpul lucrului. Descoperirile se succedau una după alta. Importanţa acestor descoperiri era de nepreţuit. Ele marcau un progres nemaivăzut în domeniul energeticii, tehnicii, industriei, medicinei. Exploratorii vedeau aievea Pămîntul acoperit de păduri veşnic verzi de la un pol la altul, împînzit de miriade de lumini, populat de oameni viguroşi şi puternici, care nu cunosc bolile, vedeau o lume îmbelşugată, oraşe înfloritoare, puternice centrale electrice, o viaţă luminoasă şi fericită. Viaţa aceasta trebuia să capete întăriri de-aici, din negrele nisipuri gudronate ale Golcondei. Sub un cer purpuriu, posomorît, în mijlocul unor nemărginite pustiuri mohorîte, un mănunchi de oameni înfruntau chinurile, durerea căutărilor, pierderea tovarăşilor, mergînd în întîmpinarea unei mari biruinţe. Pentru a obţine mult trebuia să rişti mult.
Lui Dauge începu să-i cadă părul. Cînd se pieptăna după somn, lăsa în pieptene şuviţe negre de păr. Geologul slăbise şi îşi pierduse din puteri. Numai în ochii lui scînteia necontenit îndîrjirea. Temperatura se ridica la 39 de grade.
— Gripă să fie oare? E şi asta o artă să te laşi tras de curent, fără a ieşi din costumul de protecţie! se mira Dauge, uitîndu-se la termometru. Asta e categoric temperatură de gripă! Nu-i aşa, Anatoli Borisovici?
Ermakov se mărginea să dea din cap. Nu se simţea nici el bine; îl durea piciorul scrîntit şi asta îl stînjenea mult. Lui Iurkovski îi apărură abcese pe corp şi omul devenea din ce în ce mai taciturn.
Bîkov se ţinea mai tare ca ceilalţi, dar într-un rînd observă că nu prea stă bine cu ochii. Vedea prost, miopia făcea progrese rapide. Ermakov îl examină cu grijă, îi picură în fiecare ochi un lichid uleios şi-i prescrise un regim special. Bîkov observă că din ziua aceea comandantul începu să-i injecteze o doză dublă de aradiatină.
Deşi solul era foarte radioactiv şi temperatura foarte ridicată, ajungînd pînă la o sută de grade, locul părea să fie populat. În timpul unei recunoaşteri, Bîkov rămase puţin în urma geologilor, examinînd impregnaţii le unui frumos metal argintiu de pe laturile zbîrcite ale unor blocuri pline de crăpături, cînd deodată auzi nişte strigăte îndepărtate.
Trăgînd piedica pistolului, inginerul se repezi în direcţia de unde venea zgomotul, pipăindu-şi din fugă grenada de la centură. De după o stîncă săriră în întîmpinarea lui geologii. Iurkovski întorcea mereu capul, agitîndu-şi pistolul. Dauge îl trăgea de centură. După cîteva secunde erau cu toţii împreună şi Dauge spuse, vorbind confuz şi întorcînd mereu capul:
— Ce drăcovenie! Teribilă lighioană!… Ai văzut, Volodea?… Închipuie-ţi, Alexei, de-a dreptul dintr-o stîncă a răsărit un gît lung de cinci metri, cu un plisc la capăt… Am pus mîna pe pistol… Ai văzut, Volodea?
— Am văzut pe naiba — spuse acru Iurkovski, îndreptîndu-şi rucsacul. Ai scos un ţipăt, ai tras o salvă şi ai luat-o la fugă, tîrîndu-mă şi pe mine… Eu n-am văzut nimic…
Rămaseră o vreme locului, tăcuţi, uitîndu-se la stîncile negre din jur, apoi Dauge se apucă din nou să povestească cum mergeau ei, culegînd materiale, şi cum el, Dauge, s-a aplecat ca să ridice „o pietricică interesantă” şi a zărit deodată pe nisip o umbră lungă, sinuoasă. A ridicat ochii şi a apucat să vadă cum s-a ridicat peste capul lui Iurkovski, care stătea întors într-o parte, răsărind de-a dreptul din stîncă, gîtul lung şi mlădios al unui animal ce semăna cu un şarpe, cu o gură uriaşă şi fără ochi. Printr-un gest reflex, Dauge a ridicat pistolul şi a deschis focul, iar atunci cînd monstrul, ferindu-se de arsuri, a sărit pînă mai sus de stînci, Dauge l-a înhăţat pe Iurkovski şi a luat-o la fugă, trăgîndu-l după el.
— Ceea ce mă uluieşte e că lighioana a ieşit de-a dreptul din stîncă — adăugă el, oarecum mai calm.
— Ţi s-a părut! remarcă Iurkovski, dînd din mînă. Pur şi simplu dihania aceea, sau ce-o fi fost, şedea acolo sub stîncă, şi pe urmă a observat că Dauge, distrat, are de gînd s-o calce pe cap. Ei, şi atunci… fireşte…
— Lasă gluma! se supără Iohanîci. Hai mai bine să vedem ce-a fost!… Ai o grenadă, Alexei?
— Grenadă am eu, dar cred că nu face să mergem…
— De ce? Nu-i venim noi de hac în trei? Şi pe urmă, zău, am lovit-o. Ce zici, Volodea?
Iurkovski stătea nehotărît, jucîndu-se cu piedica pistolului. Bîkov spuse pe un ton rugător:
— Nu face, tovarăşi! Nu-mi plac mie stîncile astea. Mai bine ne întoarcem aici cu un tanc… cu „Băiatul”.
— Haidem! spuse deodată Iurkovski. Dacă ai ucis-o, e ceva al naibii de interesant. Biologii noştri au să fie încîntaţi, nu alta. Iar Bîkov, dacă nu vrea, poate să se întoarcă la tancul lui.
Inginerul vru să le-aducă aminte că aici el comandă, pe urmă însă hotărî să nu se opună: poate era într-adevăr o descoperire valoroasă pentru ştiinţă.
Merseră cu băgare de seamă, uitîndu-se şi-n stînga şi ţinîndu-se aproape unul de altul. Bîkov avea grenada pregătită.
— Aici! spuse Dauge.
Iohanîci se apropie de baza stîncii, lovi cu palma în ea, se aplecă şi ridică de jos o pietricică, pe care o vîrî în geantă.
— Am impresia că n-ai atins ţinta, scumpule! observă răutăcios Iurkovski. Hai acasă, e ora mesei…
Bîkov cercetă cu privirea locul: erau numai stînci, blocuri de piatră, nisip, pietriş. Pe o stîncă înaltă de trei-patru metri se vedeau nişte arsuri în zig-zag: urme de împuşcături. Trebuie să fi fost o lighioană mare de tot; nu degeaba a luat-o Dauge la fugă.
— Da, am dat greş! se învoi mîhnit Iohanîci. Păcat! Ar fi fost un splendid exponat pentru muzeul nostru…
La întoarcere, Iurkovski a tot făcut glume pe socoteala lui Dauge, zicîndu-i „biruitorul dragonilor”, iar la masă vorbiră cu toţii neobişnuit de mult, pentru întîia oară în ultimele zile. Ascultînd rîsetele vesele ale lui Iohanîci, Bîkov îşi zise că orice rău e spre bine. De la o vreme încoace, atmosfera din transportor era cam proastă. Întîmplarea cu geologii făcuse parcă să se mai risipească starea aceea bolnăvicioasă de încordare şi aduse din nou armonie între membrii echipajului. Iurkovski a făcut în timpul mesei, în două rînduri, unele remarci cu totul amicale în privinţa aspectului exterior al lui Bîkov şi chiar l-a rugat să-i dea cuţitul de conserve (ceea ce l-a uluit nespus de mult pe inginer). După masă, Ermakov n-a întîrziat să observe că, cu prilejul ultimelor evenimente, acţiunile micului detaşament au fost imprudente. Uitîndu-se ţintă la Iurkovski, comandantul sublinie (pe un ton de loc dojenitor) că întreaga răspundere pentru securitatea oamenilor care efectuează lucrări în afara transportorului îi revine lui Bîkov. Drept răspuns, Iohanîci spuse, arborînd un zîmbet larg, „am înţeles!”, iar Iurkovski se încruntă.
O oră mai tîrziu, în timp ce Bîkov conducea transportorul, ocolind cu băgare de seamă grămezile uriaşe de bolovani, iar Ermakov era ocupat cu însemnările lui, Dauge spuse deodată în şoaptă, dar destul de tare:
— Ia te uită ici, Volodea! Priveşte ce descoperire!
— M-da, Iohanîci! răspunse cu oarecare întîrziere Iurkovski, nu fără admiraţie. Asta face senzaţie! Unde-ai găsit-o?
— Sub stîncă unde domiciliază dragonul. Uite, pare o piatră ca toate celelalte, dar pe mine m-a frapat numaidecît forma ei.
— Un trilobit… Curat trilobit! Băieţii noştri de pe Pămînt au să-şi iasă din minţi!
— Un trilobit pe Venus? I se auzi vocea mirată a lui Ermakov. Eşti sigur, Vladimir Sergheevici?
— Ei, bine, să precizăm — se apucă să explice Dauge. Nu e chiar un trilobit. Deosebirile sînt evidente, cu toate că eu nu sînt specialist. Dar asemănarea e de-a dreptul uluitoare şi, în general, e uluitor însuşi faptul că pe Venus există fosile! După cîte ştiu eu, nicăieri şi niciodată nu s-au descoperit fosile pe alte planete…
Ciudatul obiect descoperit trecu din mînă în mînă. 1 l-au dat şi lui Bîkov să-l admire. Era o pietricică de culoare cenuşie, pe care se imprimase un desen distinct: o vietate lunguiaţă, cu capul mare şi cu numeroase lăbuţe îndoite. Dauge spuse că acest miriapod a stat în sol milioane şi milioane de ani, devenind o fosilă, şi că pe Pămînt se găsesc adesea fiinţe fosilizate care seamănă foarte mult cu aceasta şi care se numesc trilobiţi.
Cu sute de milioane de ani în urmă, aceste minuscule vietăţi populau oceanele Pămîntului, apoi au dispărut, bietele de ele, din motive necunoscute.
— Enigme, enigme! urmă el, cu sclipiri în ochi. Golconda e o mare enigmă. „Colţii lui Venus” — o enigmă, norii roşii — un mister, ca şi mlaştina în care stă „Hius”, furtunile negre, vîlvătăile ce se aprind deasupra Golcondei… Şi acum, trilobitul acesta… Oare să fi fost aici odinioară o mare?
— Dragonul tău, „Ofidiu Dauge” — completă Iurkovski.
— Enigma lui Tahmasib — aminti Ermakov.
— Enigme, enigme…
Bîkov nu spuse nimic, dar se gîndi la Bogdan. Pesemne că şi ceilalţi şi-au amintit de el, deoarece buna dispoziţie a tuturor dispăru deodată şi discuţia încetă brusc.
A mai trecut o zi. „Băiatul” înainta grăbit spre vest, în căutarea unui loc pentru rachetodrom. Şi iarăşi şi-au făcut simţită prezenţa misterioasele fiinţe care populau meleagurile acestea. În timpul unei opriri, Dauge, care ieşise primul din maşină, se repezi înapoi ţipînd, deoarece văzuse ieşind de sub şenilele „Băiatului” un şarpe uriaş. Bîkov întoarse transportorul şi-i trase, cum s-a exprimat Iurkovski, un joc, săpînd cu şenilele o groapă uriaşă în nisip pe locul suspect, dar monstrul izbutise pesemne să se facă nevăzut.
Ermakov îi ordonă lui Bîkov să fie şi mai prudent, iar acesta nu mai rămînea acum nici măcar cu un pas în urma geologilor. Lua cu el cîte patru grenade şi ţinea pistolul la subsuoară, gata să-l pună în orice clipă în funcţiune. Dar zilele treceau, „dragonii” nu se mai arătau şi starea de încordare slăbi încetul cu încetul.
Bîkov observă că geologii erau acum mai calmi, mai veseli. Uneori, în timpul lucrului, se hîrjoneau chiar ca nişte băieţaşi, se luau la trîntă, rîdeau în gura mare şi-l necăjeau pe inginer, prefăcîndu-se că intenţionează să meargă pe jos, fără ştirea lui Ermakov, în Marea de Fum. Bîkov se supăra şi chiar ţipa la ei, dar în adîncul sufletului simţea o mare uşurare, care-l bucura. Pentru întîia oară, după moartea lui Bogdan, totul revenea la normal.
„Seara”, la cină, după zece ore de muncă, Iurkovski şi Dauge împleteau care mai de care vise despre viitoarele expediţii în craterul Golcondei, angajau dispute despre originea acestui colosal crater de pe Venus, după care săreau deodată la problemele legate de noile cercetări interplanetare. Cu pumnii la piept, Iurkovski se jura că, după ce vor sfîrşi cu Golconda, el va insista să fie trimisă o expediţie pe teribilul Jupiter, unde şi-a găsit moartea Paul Dangée. Dauge îi răspundea supărat că Jupiter nu e decît o uriaşă băşică de hidrogen şi că un geolog n-are ce căuta pe această planetă, că, în general, Jupiter nu e încă accesibil omului nici chiar cu racheta fotonică, şi că deocamdată este potrivit dictonul chinezilor din antichitate: „Cînd se uită rinocerul la lună, îşi oboseşte splina”. Iurkovski pufăia dispreţuitor şi se apuca să demonstreze, îndoindu-şi cîte un deget: „întîi şi-ntîi… în al doilea rînd…”
Bîkov îi asculta moţăind, stăpînit de un simţămînt cald, desfătat de senzaţia prieteniei şi a fericirii. Erau cu toţii iarăşi prieteni buni, fiecare clocotea de energie, însufleţit de visuri îndrăzneţe. Succesul expediţiei părea apropiat şi sigur.
O întîmplare neaşteptată dădu din nou totul peste cap.
Odată, Bîkov şi Dauge plecară în recunoaştere. Iurkovski rămase să selecţioneze materialul cules şi să scrie ciorna raportului cu privire la cercetarea preliminară a bogăţiilor geologice din regiunea Golcondei.
Inginerul se învoi cu greu să plece numai ei doi. Nu-i surîdea de loc o întîlnire cu dragonii.
Cei doi prieteni au mers cam vreo două ore. În drum nu s-a întîmplat nimic neobişnuit. Cînd să pornească înapoi, Bîkov, care îndurase fără murmur, în tot acest răstimp, şi tonul de comandă al lui Iohanîci, şi teribila greutate a containerelor, şi izbiturile în şolduri ale grenadelor grele, se simţi deodată rău.
Strîmbîndu-se din pricina durerii de cap, se tîra în urma lui Dauge, care mergea cu paşi mari, încercînd molatic să-şi aranjeze mai bine povara grea de pe umeri, („Mult au să mai care ei oare bolovanii aceştia în maşină? Şi aşa nu mai ai unde să te culci…”) Ochii îl dureau În jur se legănau stîncile acelea plictisitoare, grămezile de bolovani, perdeaua de fum dinspre nord… „Am impresia că mă îmbolnăvesc” — îşi zise el, cu indiferentă. Îi veni să se culce şi să închidă ochii. Golconda duduia ca de obicei şi duduitul ei îl îndemnă la somn.
— Poftim alta! Vocea lui Dauge îl făcu să-şi vină în fire. Tare nu-mi plac mie formaţiunile astea!
Stăteau la marginea unui crater larg. În adîncul craterului se vedea o groapă fără fund, de la care porneau crăpături în toate direcţiile.
— Ia te uită cum s-au topit marginile craterului — spuse Dauge. A fost o temperatură nemaipomenită, de mii de grade!
— O explozie de adîncime? întrebă moleşit Bîkov, simţind că i se împleticeşte limba în gură. (“Mi-i rău… Trebuie să ajungem mai repede la maşină, să mă culc…”)
— O explozie atomică de adîncime… — Dauge adăugă pe şoptite ceva în limba letonă. Nu-mi plac mie de fe! formaţiunile astea. Nu-mi place culoarea solului.
Totul în jur era parcă acoperit cu un strat roşu.
— Aici totul e roşu. Roşu şi negru… — Bîkov îşi aduse aminte de Bogdan. Haide, Dauge! Sînt foarte obosit.
Făcură cîţiva paşi şi deodată Dauge scoase un ţipăt sălbatic. Bîkov îşi veni în fire şi începu să se rotească în loc, bolborosind:
— Ce e? Unde…
— O grenadă! O grenadă, Alexei: strigă Dauge, zgîlţîindu-l de umeri. Repede, repede!
Bîkov scoase o grenadă, fără a înţelege încă unde s-o arunce. Dauge îşi sprijini pistolul de burtă şi începu să tragă în faţa sa.
În jur se rînduiau aceleaşi stînci. Bîkov văzu raza şuierătoare a pistolului lăsînd fîşii lungi şi negre pe piatra crăpată!
— Un dragon! ţipă Dauge. Grenada!
Dauge apăsa mereu pe trăgaci, îndreptînd ţeava pistolului spre o ţintă nevăzută, aflată la vreo zece metri de el.
Bîkov nu vedea nimic.
— Dauge! bolborosi el. Iohanîci, dragul meu… Ce-i cu tine?
Dauge lăsă în cele din urmă în jos mîna în care ţinea, pistolul.
— S-a dus — spuse el, cu o voce ciudată. S-a dus… De ce n-ai aruncat o grenadă?
Bîkov îşi mai roti o dată ochii. Tare ar fi vrut să vadă măcar ceva suspect, dar în jurul lui nu era nimic. Inginerul vîrî grenada la centură.
— Iohanîci, să mergem!… Haide, dragul meu…
Porniră încet mai departe. Dauge mergea clătinîndu-se şi vorbea încurcînd cuvintele ruseşti cu cele letone.
În dreptul transportorului îi aşteptau tovarăşii lor.
— Ce s-a întîmplat? întrebă Ermakov.
— Nişte animale cu totul ciudate — vorbi confuz Dauge. Nişte fiare uriaşe… negre, lungi de cîte zece metri… Pielea le luceşte de parcă ar fi udă… De ce n-ai azvîrlit grenada, Alexei?…
Dauge fu ajutat să urce în maşină şi să-şi scoală casca. Faţa geologului era leoarcă de sudoare, ochii tulburi.
— Mă întreb de ce-or fi transparente? spuse el, mîhnit, şi se prăbuşi cu faţa în jos pe perne.
Tovarăşii îl aşezară ca să stea cît mai bine şi Dauge adormi buştean numaidecît. Ermakov ascultă raportul lui Bîkov şi rămase multă vreme tăcut, apoi întrebă doar atît:
— Eşti absolut sigur, Alexei Petrovici, că n-a fost nici un dragon?
— N-a fost nici un dragon — răspunse ferm Bîkov.
— Nu-i bine… — bombăni Iurkovski, muşcîndu-şi buzele.
Ermakov pocni şchiopătînd prin cabină, luă cutia cu instrumente medicale şi se aşeză lîngă Dauge. Iurkovski veni lîngă el. Se auziră nişte sunete ciudate ce semănau cu un trosnet slab, se răspîndi un miros de ozon, apoi Iohanîci gemu prelung şi dureros.
— Gata, gata — rosti blînd Iurkovski.
Ermakov se ridică.
— Nu-i bine de loc — spuse el. Dauge e bolnav şi…
Iurkovski îşi înălţă capul, aşteptînd.
— …îmi aduc aminte de Tahmasib — urmă cu glas înfundat Ermakov. Simptomele sînt aceleaşi. Par să fie halucinaţii…
Cînd „Băiatul” porni din nou la drum, Dauge se trezi, se ridică, îşi netezi părul rebel şi spuse calm:
— Mi se pare că mergem, nu?
Bîkov, care aţipise alături, se ridică într-un cot. Iohanîci întoarse capul înspre el şi zise zîmbind:
— Stai, stai Leoşka! Iartă-mă că te-am trezit… Iurkovski încremeni la măsuţa lui, întorcîndu-se uluit spre ei. Pe faţa lui se citea bucuria. Ermakov opri maşina, îşi frecă cu putere obrajii cu palmele şi spuse uşurat:
— Mi se pare că i-a trecut…