Bîkov încercă să-şi şteargă sudoarea de pe frunte, dar îşi retrase înciudat mîna. Mereu uită de casca asta! Uneori, într-o clipă de cumpănă, îşi duce fără să vrea degetele la ceafă, ca să se scarpine, sau încearcă, distrat, să vîre în gură o bucăţică de ciocolată, şi dă de stavila asta netedă şi transparentă. Înainte, cînd cădea pe gînduri, avea obiceiul să-şi zgîndăre cu degetul buza de jos; a trebuit să se dezobişnuiască. Dauge a observat acest lucru şi n-a întîrziat să-i ţină o scurtă conferinţă despre „Rolul costumelor de protecţie astronautice pentru izbăvirea omenirii de obiceiurile proaste”.
De două zile, cerul jos cernea fulgi de praf negru. Zăpada neagră se învolbura răscolită de un vînt slab, acoperind cîmpia ondulată în mijlocul căreia se afla „Băiatul”. Bîkov aruncă o privire de jur împrejur. Au avut noroc! În faţa lui se întindea un splendid rachetodrom natural, absolut neted, excepţie făcînd vreo zece stînci ce se ridicau din nisipul gudronat. Spre sud, în direcţia deşertului, cîmpia era mărginită de semicercul Colţilor lui Venus. În depărtare, spre nord, dincolo de perdeaua Mării de Fum, bubuia Golconda. Pînă acolo erau aproape patruzeci de kilometri; nu era deci nici prea departe, nici prea aproape. Solul se dovedise a fi radioactiv exact în măsura în care putea să alimenteze bateriile de seleniu şi ceriu, sursele de energie ale radio-farurilor. Radiofarurile trebuiau instalate în vîrfurile unui triunghi uriaş, în măsura posibilului echilateral, la marginile terenului de coborîre. Dar mai întîi trebuiau aruncate în aer stîncile cu pricina. Era destul de probabil ca astronava să coboare tocmai pe ele. Stîncile alcătuiau două grupuri situate aproape în centrul viitorului rachetodrom. Exploratorii erau în măsură să rezolve această problemă. Ajutat de geologi, Bîkov plantă două mine în mijlocul grupului de stînci dinspre nord; explozia trebuia să smulgă din sol stîlpii de piatră şi să-i fărîmiţeze. Celălalt grup, grupul din sud, alcătuit din şase stînci, urma să fie aruncat în aer „de sus”. Mina se plantează pe vîrful uneia din stînci şi explozia distruge toate stîncile, „le bagă în pămînt”, cum spunea Dauge.
— Pe ce undă o acordez? strigă Iurkovski, care şedea în vîrful stîncii condamnate, unde tocmai fusese ridicată, nu fără greutate, mina.
— Indicele opt! îi răspunse Bîkov, înălţînd capul.
— Aha… e clar… — Silueta lui Iurkovski se mişcă pe fondul norilor roşii, în răbufnirile viscolului negru. Gata! Cam asta-i tot, nu?
— Dă-te jos! strigă la el Alexei Petrovici.
— E interesant de ştiut ce mutră ai să faci dacă stîncile au să reziste — observă Iohanîci, aşezîndu-se alături de Bîkov pe turela transportorului.
— N-ai grijă, că nu rezistă ele — răspunse acesta, urmărind îngrijorat mişcările dibace ale lui Iurkovski, care cobora pe peretele vertical şi neted al stîncii. Ce naiba s-o fi căţărînd şi el fără frînghie?… Doar avem un cablu… Aş! Dumnealui nu poate fără scamatorii… Dar ce-o fi avînd de s-a oprit? Nici încolo, nici încoace!
Iurkovski se lipise parcă de piatra neagră, la o înălţime de şase-şapte metri de la sol. Părea nemişcat şi numai poziţia lui nefirească şi respiraţia scurtă şi răguşită îi trădau încordarea maximă.
Dauge sări neliniştit în sus:
— Vladimir, ce-i cu tine?
Iurkovski nu răspunse şi deodată alunecă în jos, ca un bolovan desprins dintr-o stîncă. Bîkov făcu o mişcare şi închise fără să vrea ochii, iar cînd îi deschise din nou, îl văzu pe geolog suspendat în mîini, cu trei metri mai la vale, ţinîndu-se de o ieşitură ce nu se vedea de jos.
— Volodka!… Iohanîci sări de pe transportor şi se repezi la stîncă.
— Fii calm, Dauge! spuse Iurkovski, cu vocea uşor frîntă din pricina încordării. Cît mai e pînă la pămînt?
— Vreo patru metri!… gemu Dauge. Ai să-ţi spargi oasele, păcătosule!…
— Dă-te la o parte! strigă Iurkovski şi sări jos.
Căzu după toate regulile clasice, se săltă și se lăsă într-o parte. Bîkov sări şi el jos de pe maşină, dar neînfricatul geolog şedea jos, pe pămînt. Atunci inginerul îşi recăpătă glasul.
— Ce înseamnă asta, tovarăşe Iurkovski? ţipă el. Cum ai îndrăznit să te expui unui asemenea risc? Du-te imediat la comandant şi raportează-i…
— Ei, şi dumneata, Alexei Petrovici!… Iurkovski se ridică cu agilitate şi îşi scutură tot trupul, verificînd dacă totul e în ordine. Avea o voce smerită. Patru metri sînt o nimica toată! Judecă şi dumneata…
Dar Bîkov era furios:
— Puteai foarte bine să cobori cu cablul! Te-ai comportat ca un copil. Ai şi găsit cînd să faci sport!… Ce dracu!…
— Lasă, Alexei! interveni Dauge, cuprinzîndu-l cu drag pe Iurkovski de umeri. E un copil, fireşte! Dar ce să-i faci, e un om curajos!…
— „Curajosul”!… Ce te făceai dacă-şi rupea gîtul?…
— Iartă-mă, Alexei Petrovici — spuse deodată Iurkovski şi Bîkov se muie numaidecît.
— Îi raportezi comandantului ce-ai făcut — mormăi acesta şi se apropie de stîncă pentru a înfăşură cablul.
Cei doi geologi îi veniră în ajutor.
— Păcat de ea s-o aruncăm în aer — spuse Dauge, arătînd spre stîncă învăluită în vîrtejul de praf, cînd, după sfîrşitul lucrului, se adunară cu toţii în faţa transportorului. Ar fi o barbarie să distrugem un monument ridicat în onoarea neasemuitei fapte eroice a lui V. Iurkovski!…
Şi Dauge îi dădu o palmă pe spate prietenului său, care tocmai se strecura prin deschizătura chepengului, făcîndu-se nevăzut în bezna din ecluză.
Ermakov conduse transportorul spre sud şi-l opri abia în apropiere de Colţii lui Venus. Stîncile condamnate nu se mai vedeau; dispăruseră în zare, în viforniţa neagră.
— Începem, Anatoli Borisovici? întrebă Bîkov.
— Dă-i drumul…
Bîkov apăsă pe întrerupătorul declanşatorului prin radio al explozibilului. Ecranul se lumină de o lumină albă, puternică, apoi se întunecă deodată. În depărtare se ridicară, legănîndu-se greoaie în vînt, trei coloane de foc şi fum, de un roşu sîngeriu, care se transformară în nişte nori de forma unor ciuperci. Dincolo de zare, acoperind vuietul Golcondei îndepărtate, se auzi un tunet, care trecu pe deasupra transportorului şi se rostogoli mai departe.
În aceeaşi zi ninsoarea neagră încetă şi se aşternu deodată un întuneric de neînţeles. Norii purpurii se stinseră pe neaşteptate. Deasupra deşertului se lăsase o noapte adîncă. Cîmpurile de nisip gudronat din jur răspîndeau o lumină slab fosforescentă. Din crăpăturile solului se ridică, legănîndu-se în bătaia vîntului, un fum albăstriu care răspîndea lumină.
Începură lucrările de montare a radiofarurilor. Oamenii lucrau pe întuneric, cu ajutorul lanternelor de la căşti sau al reflectoarelor „Băiatului”. Radiofarul nu era greu de asamblat şi de montat; acum îşi făcea efectul antrenamentul migălos de la Poligonul Nr. 7. Dar aşezarea uriaşelor pînze cu elementele de seleniu şi ceriu lua mult timp. Exploratorii trebuiau să despacheteze, să scoată din transportor, să aşeze şi să acopere cu nisip sute de metri pătraţi de pînză subţire şi elastică. Era o muncă obositoare. La capătul zilei de lucru oamenii erau istoviţi şi se trînteau în pat, după ce înghiţeau în silă cîte o cană de bulion cu pîine.
Lucrau geologii şi Bîkov. Ermakov nu se putea deplasa aproape de loc. Şedea ceasuri întregi în transportor; menţinînd legătura cu „Hius” şi încercînd să pună la punct dispozitivul de televiziune. Ţinea jurnalul expediţiei, nota indicaţiile laboratorului rapid, întocmea o hartă a împrejurimilor Golcondei, marcînd migălos cu tuş negru şi colorat pe foaia de nailon tot felul de linii şi semne convenţionale. Strîngîndu-şi pungă buzele cenuşii, pipăia burdufurile cu apă, care se dezumflaseră mult, şi socotea ceva în sinea lui, lăsîndu-şi peste ochi pleoapele-i roşiatice. Ca şi mai înainte, la fiecare douăzeci şi patru de ore, cu cinci minute înainte de ora 20, după ora de pe „Hius”, stingea lumina în transportor, se urca în turelă, se lipea de ocularele telemetrului şi se uita îndelung spre sud. Cînd era gata „plapuma” din jurul unui far, ieşea afară ajutat de Bîkov, controla instalaţia şi o punea el însuşi în funcţiune.
Legătura cu „Hius” era uneori surprinzător de bună, în funcţie de capriciile eterului de pe Venus. În aceste perioade, Ermakov comunica cu Mihail Antonovici la fiecare trei-patru ore. Krutikov punea întrebări, transmitea salutări. Spunea că se simte foarte bine, că totul e în ordine, dar vocea lui vădea adesea atîta dor de Pămînt, de tovarăşii lui, încît Bîkov se simţea foarte stînjenit. Navigatorul nu ştia încă nimic de Bogdan…
Şi totuşi clipele acestea erau clipe minunate, cele mai frumoase clipe. Să stai întins pe baloturi, destinzîndu-ţi trupul istovit, şi să asculţi ca pe o muzică vocea îndepărtată şi puţin răguşită a navigatorului… Şi să te gîndeşti că nu mai ai mult de stat aici, că bunul Mihail Antonovici e viu şi nevătămat, că „Hius” va veni în curînd pe noul rachetodrom, ca să-i ia pe toţi şi să-i ducă de-aici…
Echipajul iar nu prea stătea bine cu sănătatea. Fiecare căuta să-şi ascundă cu grijă indispoziţia, dar nu prea reuşea. Cînd se trezea noaptea din pricina durerii de ochi, Bîkov îl vedea adesea pe Ermakov, descălţat, examinîndu-şi glezna umflată şi gemînd încet printre dinţi. Iurkovski îşi bandaja pe furiş abcesele de la mîini şi de la picioare. Starea lui Dauge era cea mai gravă. Părea aproape sănătos, dar îl măcina o boală ascunsă şi de neînţeles. Geologul slăbise, temperatura lui continua să se menţină foarte ridicată. Ermakov făcea şi el ce putea — îi dădea calmante, îi aplica un tratament electroterapeutic, dar toate acestea ajutau prea puţin. Boala nu dădea înapoi, provocînd uneori accese de delir, un delir ciudat: uneori geologul fugea de nişte şerpi închipuiţi, urlînd în gura mare. Nimeni nu ştia ce să-i facă. În astfel de clipe el nu vedea nimic, iar cînd îşi venea în fire, nu-şi amintea ce s-a petrecut cu dînsul…
Montarea celui de-al doilea radiofar era aproape gata. Mai aveau cîteva ore de lucru, cînd Bîkov, simţindu-şi mîinile obosite, dădu o fugă în transportor, ca să-şi şteargă sudoarea de pe frunte şi să se mai odihnească. Geologii rămaseră afară să aşeze ultima sută de kilograme de pînză de seleniu şi ceriu. Ermakov trebăluia la staţia de radio, cu faţa încruntată, exprimînd nemulţumire. Bîkov stătu puţin în aşteptare, apoi întrebă cu băgare de seamă:
— Sînt defecţiuni serioase?
Ermakov tresări şi se întoarse.
— A, erai aici, Alexei Petrovici?!… Da, s-a întrerupt legătura. O întrerupere neaşteptată şi… destul de ciudată…
Ermakov se ridică, ştergîndu-şi cu buretele mîinile murdare, Bîkov se uita la el, aşteptînd.
— Vorbeam cu Mihail… şi… — comandantul şovăi — şi deodată legătura s-a întrerupt.
— S-a întîmplat ceva cu aparatajul?
— Nu, staţia e în ordine. Probabil am avut pur şi simplu ghinion. Pînă atunci legătura a fost aşa de bună, cum rar se întîmplă să fie.
Ceva în glasul comandantului i se păru neobişnuit lui Bîkov. O vreme, cei doi cosmonauţi se priviră în tăcere, pe urmă Ermakov întrebă:
— Mai aveţi mult?
— Nu. Vreo două ore de lucru. Nu mai mult…
— Bine. Comandantul îşi consultă ceasul de la mînă şi întrebă cu un aer indiferent: Alexei Petrovici, dumneata n-ai observat cumva nişte explozii spre sud?
— Spre sud? în direcţia lui „Hius”? Nu, Anatoli Borisovici. Spre sud, în regiunea mlaştinei, nu se produc niciodată fulgerări. Cel puţin nu s-au produs pînă acum.
— Da, da, ai dreptate… — Acum Ermakov vorbea calm: Hai, isprăviţi treaba şi odihniţi-vă! Mai avem puţin.
Bîkov îşi puse din nou casca şi se ridică. Deodată se simţi odihnit şi plin de vioiciune. La ieşire mai zăbovi:
— Mă întorc curînd, Anatoli Borisovici, şi vă ajut să ieşiţi afară.
Ermakov înălţă capul, se uită din nou la ceas şi spuse enigmatic:
— Trebuie să supraveghem orizontul, Alexei Petrovici.
— Orizontul?
— Da, spre sud, în direcţia mlaştinei…
— B-bine…
Trezindu-se în cursul nopţii, Bîkov îl văzu pe Ermakov stînd la staţia de radio. Legătura nu se restabilise. „Hius” a tăcut toată noaptea. Toată noaptea şi toată ziua următoare…
Cel de-al treilea far, ultimul, fu montat foarte repede, în mai puţin de zece ore. Ermakov ieşi din transportor. Şchiopătînd rău, se plimbă pe suprafaţa elastică a pînzei de seleniu şi ceriu, acoperită cu nisip şi pietriş, controlă schema de conectare şi puse instalaţia în funcţiune.
Exploratorii stăteau lîngă turela cu reflexe opalescente a transportorului şi tăceau. Nu se schimbase nimic. Acolo unde clocotea de explozii cazanul de uraniu al Golcondei se ridica, la fel ca înainte, un zid purpuriu de lumină. Solul se cutremura sub picioarele oamenilor. Spre sud, în bezna de nepătruns, goneau trombe pe deasupra pustiului negru. Farul scotea un zumzet abia auzit, iar fasciculul de radiaţii electromagnetice emis de el, subţire şi invizibil, îşi începu vertiginoasa goană în rotogoale pe cer, de la orizont la zenit şi de la zenit la orizont, desfăşurînd parcă o uriaşă şi nesfîrşită spirală.
Ţelul era atins. „Băiatul” va pleca, „Hius” va decola din uriaşa mlaştină şi se va întoarce pe Pămînt. Pe cerul negru se va aprinde de multe-multe ori lumina aceea purpurie, vor veni şi vor pleca zeci de astronave, dar cele trei turnuleţe, mici şi trainice, îşi vor trimite necontenit apelurile în eter: „Aici terenul de coborîre, aici Golconda, aici e ţinta voastră, călători pe oceanele fără apă ale Cosmosului!”
— Aşa… Rachedromul „Golconda uranică numărul unu” este gata pentru a primi cele dintîi astronave — spuse Ermakov, cu o voce gravă şi vibrantă. Ora 17.45, 16 septembrie 19…
Toţi tăceau. Ermakov ridică mîna şi rosti solemn, distinct şi tare:
— În numele Uniunii Republicilor Comuniste Sovietice, noi, echipajul astronavei sovietice „Hius”, declarăm Golconda uranică, cu toate comorile ei, proprietate a omenirii!
Bîkov se apropie de far şi prinse de bara lui hexagonală o pînză mare. Vîntul flutură steagul roşu, cu o stea de aur şi cu măreaţa, străvechea emblemă a secerii şi ciocanului — drapelul Patriei.
— Ura! strigă Iurkovski.
Dauge bătu din palme.
Cu aceasta, ceremonia luă sfîrşit.
Odată întors în transportor, Ermakov se aşeză numaidecît lîngă staţia de radio. Iurkovski îşi scoase casca, se întinse şi, căscînd zgomotos, se trînti în patul său.
— Ei, Iohanîci, cu ce ne tratezi? se informă el.
Atunci Bîkov îşi aduse aminte că era ziua de naştere a lui Iohanîci. Încă pe cînd montau primul far, Dauge le vorbise despre asta şi-i poftise solemn să sărbătorească această dată însemnată prin „îngurgitarea a cît mai multe băuturi şi gustări şi prin rostirea unor cuvîntări de circumstanţă”. I-a invitat în versuri:
Bîkov zîmbi vesel şi întrebă:
— Şi unde-s bunătăţile făgăduite?
Dauge începu să se agite, scotoci prin sacul său şi scoase o sticlă învelită cu grijă în hîrtie, două cutii de rollmops [fileu de peşte în rulou, cu ceapă, castravete şi mirodenii (n. t.)] şi o bucată groasă de şuncă afumată, letonă.
Toate aceste bunătăţi nu se încadrau în raţia obişnuită a cosmonauţilor. Dauge izbutise să le aducă aici prin contrabandă. Bîkov aşternu un şerveţel, scoase din bufet cîteva păhărele, furculiţe şi o pîine în ambalaj de polietilenă. Iurkovski îşi drese glasul, rosti un semnificativ „M-da-da” şi se dădu mai aproape de masa festivă, improvizată ad hoc. Interiorul maşinii blindate căpătă deodată un aspect sărbătoresc. Era tare bine! Dauge despachetă sticla, o puse la mijlocul şerveţelului şi îşi frecă bucuros mîinile. Iurkovski îşi făcu freza. Bîkov se gîndi puţin şi îşi înnodă cravata pe deasupra costumului de protecţie, ceea ce îl bucură nespus pe sărbătorit.
Cît durară aceste promiţătoare pregătiri, Ermakov rămase, fără a-şi scoate casca, lîngă staţia de radio. După ce sfîrşi de făcut nişte calcule, se apucă să-l cheme pe „Hius”. Dar eterul rămînea mut. În difuzor se auzeau sunete răguşite, pocnituri, fluierături. Mihail Antonovici nu răspundea. Ermakov deconectă aparatul, îşi scoase obosit casca şi o agăţă cu grijă în perete. Bîkov observă mirat că faţa comandantului se întunecase şi se înăsprise. Pe Ermakov îl neliniştea ceva. Îl neliniştea acum, după ce străbătuseră un drum atît de greu, cînd nu-i mai rămînea decît să-i dea un ordin lui Krutikov şi să aştepte venirea lui „Hius” pe noul rachetodrom! Ciudat… Alexei Petrovici îşi apucă cu degetele buza de jos.
— Tovarăşi, vă recomand să vă odihniţi şi… — Ermakov amuţi, privindu-şi mirat prietenii veseli. Ridică din sprîncene: Asta ce mai e?
— „La sărbătoarea-n cinstea mea”… — începu Dauge, timid. Expresia de pe faţa comandantului îl lăsă perplex. Anatoli Borisovici, azi e sărbătoare… Într-un anumit sens… s-a încheiat…
— E ziua lui, Anatoli Borisovici! spuse vesel Iurkovski, chinuindu-se cu sticla. Bem şi noi cîte-un păhărel de coniac, mai stăm de vorbă.
Ermakov se uită la el, apoi la Iohanîci, care stătea stînjenit, la bravul Bîkov (acesta îşi acoperi repede cu palma cravata stupidă). Ochii comandantului se îmblînziră.
— Haideţi! spuse el şi împături harta întinsă pe măsuţa de lîngă staţia de radio.
Se aşezară cu toţii solemn în jurul şerveţelului.
— Va fi şi un toast? se informă Ermakov, luînd din mîna lui Iurkovski un păhărel galben.
— Neapărat — îi răspunse acesta şi rosti solemn: Azi sărbătorim un îndoit eveniment! Azi s-a născut marele G. I. Dauge şi micul rachetodrom „Golconda uranică”. Amîndoi au un mare viitor, amîndoi ne sînt dragi. Să trăiţi, să creşteţi şi să vă înmulţiţi! Ura! ura! ura!
Afară şuiera vîntul încins. Nisipul negru troienise „Băiatul”. Noaptea neagră şi străină cuprinsese din toate părţile acest mic şi intim colţ de viaţă şi lumină.
— Bun rollmops — spuse Iurkovski, luînd foarte preocupat în furculiţă o bucăţică apetisantă de peşte. Îmi place foarte mult rollmopsul…
Iohanîci clătină din cap şi zise, adresîndu-se lui Ermakov:
— Ştiţi, mie mi s-a întîmplat cu rollmopsul ceva foarte interesant. Mai bine zis, nu cu rollmopsul, ci… Închipuiţi-vă deşertul Gobi, cîteva corturi, în fine… o expediţie geologică. Pe o rază de trei sute de kilometri nici o casă, numai sălbăticiune. O splendoare, nu alta. Eram un grup de tineri practicanţi şi aveam cu noi o sticluţă de coniac şi o mult dorită cutie de rollmops. Aşteptam şi noi vreun eveniment solemn pentru, hm… — Dauge pocni semnificativ din degete. Ei, a venit şi ziua aceea! Uite ca acuma, ziua de naştere a unei… a unui tovarăş. Ne-am strîns grămadă lîngă cort toţi practicanţii, şase persoane. Am desfăcut sticla, am tăiat pîinea, ne-am spălat pe mîini. Am pus toate astea pe cutia teodolitului şi, ţin minte ca acum, eu m-am apucat să deschid, sub privirile lacome ale celorlalţi, cutia de rollmops. Ştiţi, tot mereu carne de berbec, şuncă… Ni se făcuse o poftă straşnică de ceva picant! Ei, n-apuc eu bine să deschid cutia…
Dauge făcu o pauză. Bîkov tuşi nerăbdător şi spuse:
— Ai deschis-o, şi?
— Zău, nici nu-mi aduc aminte cum s-a întîmplat. Mi-am aruncat din întîmplare privirea peste capetele tovarăşilor, care, fireşte, se aplecaseră cu toţii deasupra cutiei, şi ce-mi văd ochii? Pe panta unei dune din apropiere se tira şerpuind un uriaş vierme liliachiu… Un adevărat şarpe boa… Tot numai inele…
— Minţi! spuse cu convingere Iurkovski.
— Stai puţin, Vladimir Sergheevici! îl opri supărat Bîkov. Lasă-l să vorbească.
— Nu mint, Volodea. Era un olhoi-horhoi.
— Olhoi… cum? întrebă Bîkov.
— Olhoi-horhoi — repetă Dauge. Pare-se singurul animal de uscat de pe Pămînt înzestrat cu electricitate.
Iurkovski îşi împreună sprîncenele, căutînd să-şi aducă aminte de ceva.
— Olhoi-horhoi… Mi se pare că a fost descris pentru prima oară într-una din povestirile din Gobi ale lui Ivan Efremov acum o jumătate de secol, nu?
[povestirea lui Ivan Efremov, Olgoi-Khorkhoi (1944)]
— Da — confirmă Dauge. Mai tîrziu am aflat că în acest răstimp de o jumătate de secol, noi eram a treia sau a patra expediţie care l-am văzut.
— Şi ce s-a întîmplat? întrebă nerăbdător Bîkov.
Dauge răsuflă adînc:
— Nimic deosebit, desigur. Am scos un ţipăt şi am sărit în picioare. Rollmopsul a căzut în nisip. Ne-am repezit la cort după puşti, iar cînd ne-am întors… — Dauge îşi desfăcu mîinile: Ia-l de unde nu-i. Viermele electric se făcuse nevăzut.
— Cred că ţi-au făcut destule zile fripte pentru treaba asta fraţii — spuse Iurkovski şi îşi vîrî din nou furculiţa în cutia cu rollmops.
— Aş! Pînă la sfîrşitul expediţiei nu s-a vorbit decît de olhoi-horhoi.
— Eu n-am văzut nimic asemănător în deşert — observă Bîkov.
Dauge îl lămuri că olhoi-horhoiul trăieşte probabil numai în cele mai călduroase şi mai pustii regiuni din Gobi-ul mongol.
— Am o propunere… — spuse Iurkovski.
— Mă iertaţi — îl întrerupse Ermakov. Comandantul se ridică şi deschise staţia de radio.
Încăperea se umplu deodată de şuierături şi trosnituri.
Cei doi geologi se uitară unul la altul.
— N-avem legătură? întrebă alarmat Dauge.
— N-o mai avem de două zile — îi răspunse încet Bîkov, uitîndu-se cu coada ochiului la comandant.
Ermakov întoarse maneta aparatului şi trosniturile încetară numaidecît.
— Plecăm la „Hius”… — Comandantul îşi consultă ceasul: Peste o oră şi ceva. Dacă, fireşte, nu intervine vreo schimbare…
Exploratorii se uitară perplecşi unii la alţii.
— Daţi-mi voie — se încruntă Iurkovski. Şi Marea de Fum?
— Nu intrăm în Marea de Fum? întrebă mirat Dauge.
Comandantul tăcea.
— Şi apoi… aşa cum ne-am înţeles, Mihail Antonovici trebuie să-l aducă pe „Hius” aici. Rachetodromul e gata să-l primească… Mihail n-aşteaptă decît ordinul dumneavoastră…
— Nu avem legătura… — spuse cu vocea sugrumată Ermakov.
— Mare lucru! Iurkovski ridică din umeri. S-a mai întîmplat. Să mai aşteptăm…
— …şi între timp cercetăm Marea de Fum — îl susţinu Dauge. Asta înseamnă să îmbinăm utilul cu…
Ermakov clătină din cap:
— Nu. Vom pleca la „Hius”. Vorbi pe un ton foarte blînd şi în vocea lui răsunară parcă nişte intonaţii cu totul necunoscute: comandantul părea să-i roage. Legătura poate să se restabilească şi poate să nu se restabilească. Noi nu trebuie să aşteptăm. Sîntem obligaţi să ne întoarcem imediat la „Hius”. Ne-a mai rămas apă pentru mai puţin de patru zile. De mîine reduc raţia.
Iurkovski sări în sus:
— Să plecăm? Cînd n-am făcut treaba decît pe jumătate? Să ne mulţumim cu nişte firimituri nenorocite, cînd ne aflăm la doi paşi de această comoară de mistere şi enigme? Ni s-a încredinţat o misiune de mare răspundere…
Bîkov înţelese că discuţia era decisivă. Această discuţie începuse în mai multe rînduri; geologii insistau de mult şi cu disperare să se întreprindă o recunoaştere în profunzimea Mării de Fum. Dar Ermakov fie că prefera să tacă, fie că dădea răspunsuri atît de vagi, încît geologii, nefiind în stare să încalce legile disciplinei de campanie, se sufocau de necaz, gata-gata să tune şi să fulgere.
Ce-i drept, Bîkov nu se aşteptase ca discuţia decisivă să aibă loc tocmai acum cînd s-au adunat să petreacă două-trei ore într-o atmosferă atît de intimă. Seara era definitiv compromisă. Nu-i mai rămînea decît să se împace cu situaţia şi să asculte… Şi să-şi spună cuvîntul, dacă i se va cere. I se va cere cu siguranţă; era destul să se uite la oamenii aceştia palizi, traşi la faţă. Fiecare din ei părea ferm hotărît şi fiecare era convins că are dreptate…
Ermakov îl întrerupse pe Iurkovski:
— Consideraţi suficient de complete datele geologice asupra împrejurimilor Golcondei?
— A împrejurimilor îndepărtate?… Iurkovski îşi miji ochii.
— Da, îndepărtate.
— Datele sînt relativ complete — spuse prudent Dauge — dar…
— Aţi desăvîrşit studierea în prima linie de acces a compoziţiei calitative şi cantitative a zăcămintelor utile din împrejurimile Golcondei uranice. Acum Ermakov vorbea tare şi pe un ton violent: Aţi dovedit că împrejurimile Golcondei pot fi exploatate. Aţi cules un material destul de bogat cu privire la condiţiile naturale ale regiunii. Aţi determinat regimul de radioactivitate. Aţi întocmit o hartă a locului, geologică şi topografică. Aţi făcut recunoaşterea geofizică a subsolului planetei Venus în această regiune…
— Datele sînt însă nebuloase şi insuficient de complete — interveni Iurkovski. Avem posibilitatea să obţinem date mult mai precise…
— Nu avem această posibilitate! spuse răspicat Ermakov.
— Cum adică nu avem?!
— Am mai spus. Sînt gata să repet. Mai avem apă pentru patru zile. Legătura s-a întrerupt. Situaţia în care se află „Hius” în mlaştină nu e lipsită de pericol. O incursiune în Marea de Fum înseamnă, în condiţiile noastre, o aventură. Orice defecţiune mai serioasă a transportorului poate face să eşueze întreaga acţiune. În afară de asta…
— De ce aventură, cînd e vorba de o sarcină dată de guvern? se repezi Iurkovski. Ni s-a încredinţat o acţiune de cea mai mare răspundere, şi noi o îndeplinim numai pe jumătate. E o ruşine! Cînd au să mai vină oameni aici?!
— Dacă noi ne întoarcem, o să vină curînd, dar dacă rămînem aici — niciodată Sau peste douăzeci de ani! Nu intenţionez să expun riscului rezultatele expediţiei.
— Risc! Iarăşi risc! tună şi fulgeră Iurkovski. Mie nu mi-e teamă de risc! Puteţi spune orice, Anatoli Borisovici, dar nu puteţi face din noi nişte laşi! (Ermakov tresări fără să vrea: acestea erau propriile lui cuvinte.) Principala sarcină a expediţiei nu va fi îndeplinită!
— Nu-i chiar aşa — interveni în discuţie Bîkov.
Alexei Petrovici îşi aduse deodată aminte de discuţia pe care o avusese cu Ermakov chiar la începutul zborului şi înţelese motivele care-l făceau pe comandant să fie prudent. Geologii, obişnuiţi să-l vadă pe Bîkov rămînînd pasiv la discuţiile pe această temă, se uitară miraţi la el. Numai Ermakov rămase neclintit.
Bîkov urmă:
— Nu aceasta e sarcina principală a expediţiei. Voi uitaţi de ordinul comitetului. Încercarea lui „Hius”, iată sarcina principală!
— Alexei Petrovici are dreptate. Principala noastră sarcină este aceea de a dovedi că numai nişte aparate ele tipul lui „Hius” pot rezolva problema cuceririi planetei Venus. Iată ce trebuie să dovedim noi! În afară de asta, trebuie să ducem pe Pămînt rezultatele recunoaşterilor preliminare. Aceste rezultate le avem. Rachetodromul a fost amenajat. Mai rămîne principalul: să ne întoarcem pe Pămînt.
Sărbătoritul ghinionist se apucă să mestece cu scîrbă rollmopsul. Era vădit că se dă bătut.
Iurkovski exclamă mîhnit:
— Să lăsăm treaba neterminată!
— E mai bine aşa, Vladimir Sergheevici. Şi apoi, noi ne-am făcut treaba…
— Dumneavoastră nu sînteţi specialist — îl înfruntă Iurkovski.
— Eu sînt comandantul! Lui Ermakov i se umflară vinele de la tîmple. Spuse stăpînindu-se: Eu sînt cel care răspund de rezultatele întregii expediţii. Aş fi putut pur şi simplu să ordon, dar v-am ascultat argumentele şi… le consider neconvingătoare. Să nu mai vorbim de asta… Dacă însă stabilim în decurs de o oră legătura cu Mihail şi el îl aduce pe „Hius” aici, atunci vă mai acord două-trei zile…
Seara era indiscutabil stricată. Geologii se aşezară unul lîngă altul, cu capetele în piept. Ermakov trecu din nou la staţia de radio. Difuzorul vuia şi păcănea cumplit. Clipele treceau în zbor. Legătura nu putea fi restabilită. Sticla de coniac stătea uitată la mijlocul şerveţelului alb.
Prr! prr! ţiu-u-u!… — făcu prelung difuzorul. Indicatoarele de pe perete se înroşiră încetul cu încetul. Contoarele de radiaţie porniră să ţăcăne.
— Venus te salută, Iohanîci — spuse cu o voce rigidă Iurkovski.
— Ah, dumnezeule, dumnezeule!… răspunse sărbătoritul, cu o cumplită nostalgie, şi începu să drăcuiască în limba letonă.
Ţiu-u-u… — făcea difuzorul.
Iurkovski începu deodată melodia unui cunoscut cîntec liric.
— A, asta e ceva nou! se învioră Dauge. Şi mai departe?
— Mă acompaniezi? întrebă Iurkovski, puţin jenat.
— Sigur! Dă-i drumul!
Iurkovski repetă strofa şi Dauge îl secondă cu o voce înfiorătoare:
— „Dar cînd se vor întoarce oare?… Cînd?” repetă, dus pe gînduri, Dauge. Bravo, Volodea, frumos…
Îşi umplură păhărelele şi le dădură pe gît. Cuprins de nostalgie, Iurkovski îşi lăsă pe braţe capul frumos, cu fire cărunte în păr. Ermakov se gîndea încordat la ceva, uitîndu-se mereu, cu un gest mecanic, la ceas. Bîkov se simţi mîhnit de-a binelea. Se lăsă pe speteaza scaunului şi închise ochii. Revedea chipuri dragi, cumplit de îndepărtate, cerul albastru şi adînc, un vîntuleţ călduţ, mîngîietor, fîşii de nori oglindindu-se în apa tremurătoare a unui lac… Pămîntul…
Deodată Ermakov se ridică. Absolut calm, fară a-şi lua ochii de la cadranul ceasornicului, spuse:
— Iertaţi-mă, am să sting lumina. Trebuie să cercetăm împrejurimile. Alexei Petrovici, ajută-mă!
Ermakov urcă în turelă. Stinse lumina, întoarse telemetrul spre sud şi rămase lipit de oculare. Bîkov se aplecă spre cel de-al doilea telemetru. Înaintea lui, într-un cerc negru-plumburiu, brăzdat de linii fosforescente, sclipiră deodată, una după alta, puţin deasupra dungii negre a orizontului, două steluţe strălucitoare, de un roşu sîngeriu.
— Indicaţiile — auzi el deodată la ureche vocea răguşită a lui Ermakov. Indicaţiile dumitale, Bîkov! Fii atent, ce naiba…
Fără a sta pe gînduri, Bîkov marcă maşinal şi zorit direcţia în care se aflau ciudatele luminiţe. Stelele roşii păliră şi se stinseră. Ermakov aprinse lumina în turelă şi citi febril indicaţiile de pe tambururile telemetrului său.
— La dumneata cît arată? întrebă el repede.
— Altitudine zece grade zero opt minute, azimut treizeci de grade douăzeci şi şase de minute… Dar ceea ce…
— Taci, Alexei Petrovici… — Ermakov notă cifrele în carnet. Taci! Despre asta vom vorbi mai tîrziu…
Bîkov îşi apucă buza de jos cu degetele.
— Lumină! strigă deodată Iurkovski. Aprindeţi lumina. Lui Dauge i s-a făcut iarăşi rău!…