„Băiatul” înainta încet. Pe ecran se perindau contururile unor stînci care se succedau la mici intervale — un haos de piatră. Reflexele îndepărtatei vîlvătăi a Golcondei jucau pe grumajii unor uriaşe blocuri albe, brăzdate de crăpături.
Deşi drumul era rău, „Băiatul” ar fi putut merge de două ori mai repede, dar de fiecare dată cînd transportorul se zdruncina, nimerind în cîte un hîrtop, Iurkovski gemea în bezna cabinei, fără să se trezească, şi conductorul maşinii strîngea din dinţi, de parcă ar fi simţit el însuşi arsura trupului spuzit de abcese.
Prin vuietul uniform al motorului răzbea hîrîitul înfundat al aparatului de radio; comandantul nu-l mai închidea acum nici o clipă. Ermakov frunzărea nişte hîrtii, stînd la măsuţa rabatabilă. Pesemne zguduiturile îl stînjeneau mult, dar comandantul nu spunea nimic.
Cît de ciudate erau toate acestea şi cît de mult se deosebeau ele de tabloul pe care şi-l imaginase atît de des Bîkov! Operaţiile de recunoaştere s-au încheiat, rachetodromul e gata, „Hius” coboară solemn pe cîmpia netezită, are loc o splendidă întîlnire, oamenii se văd din nou în cabine confortabile, iată-l şi pe bunul Mihail Antonovici şi, în sfîrşit, pornesc spre casă… Dar în loc de asta apar nişte luminiţe ciudate la sud, maşina goneşte pe un teren sfîrtecat şi faţa comandantului e rece şi încordată, cu o expresie bizară întipărită pe ea. Bîkov nu l-a văzut încă niciodată astfel… Fireşte, era riscant să aştepte restabilirea legăturii cu „Hius”, avîndu-l pe bord pe Dauge grav bolnav şi dispunînd de o rezervă de apă doar pentru trei-patru zile.. Se înţelege de ce a hotărît Ermakov să se întoarcă la „Hius”. Dar de ce graba asta? De ce dă comandantul atîta importanţă luminiţelor acelora din sud? E limpede, doar, că le aştepta. Să fie oare Mihail? Oare…
— Alexei Petrovici, trebuie să vorbesc cu dumneata — spuse încet Ermakov…
Bîkov răspunse fără a întoarce capul, atent numai la drum:
— Vă ascult, Anatoli Borisovici.
Alt hîrtop. Altă izbitură. Iurkovski gemu puternic prin somn.
— Opreşte maşina.
— Am înţeles…
Ermakov şedea fără cască la măsuţa rabatabilă. Lumina albastră, intimă din turelă cădea pe hartă, pe degetele subţiri şi albe ale comandantului, care se jucau cu creionul.
— Ascultă-mă cu atenţie, Bîkov. E ceva foarte important. Îţi aduci aminte de cele două luminiţe de la sud?
— Da.
— Le-am determinat coordonatele, presupunînd că sînt nişte rachete de semnalizare…
— “Hius”?!
— Asta nu ştiu. Uite…
Era o hartă a regiunii explorate. Bîkov desluşi cercul aproape regulat al uriaşei mlaştini, al craterului aceluia de noroi, şi, înăuntrul lui, o cruciuliţă — locul unde a coborît „Hius”. Drumul străbătut de transportor prin deşert şi prin lanţul de stînci spre rachetodromul „Golconda-1” era marcat cu o linie punctată. Pata neagră ca cerneala a Golcondei, împrejmuită de centura de un cenuşiu palid al Mării de Fum, apărea deosebit de izbitor.
Ermakov arătă cu vîrful creionului un cerculeţ roşu la sud-est de mlaştină.
— Uite, punctul acesta. Îl vezi… ceva mai la o parte de mlaştină… De-aici au fost lansate rachetele, dacă, desigur, erau rachete. Coordonatele sînt determinate cu o precizie de cinci-şase kilometri.
— Dar cum şi de ce să se fi deplasat „Hius” acolo?
— N-am spus că e „Hius”. Dar…
— Ce anume?
Ermakov se încovoie şi îşi privi piciorul bolnav.
— Uite ce e, Bîkov. Noi ne deplasăm acum spre locul unde a coborît „Hius”, spre mlaştină. Rachetele puteau fi lansate de vreo expediţie care ştie că ne aflăm în această regiune. E posibil să fi fost doar o rachetă autodirijată, încărcată cu alimente. Sau să nu fi fost nimic. E posibil ca noi să fi văzut nişte explozii atmosferice… Ele însă coincid curios cu semnalul convenit.
— Fix la douăzeci zero zero? întrebă Bîkov.
— La douăzeci şi douăsprezece — preciză cu răceală Ermakov.
— Şi în caz de ceva, Mihail trebuia… trebuia să semnalizeze la douăzeci precis?
— Da.
Bîkov simţi lămurit în piept fiorul unei presimţiri rele.
— Legătura s-a întrerupt într-un chip foarte ciudat — urmă Ermakov, ca şi cum ar fi dat glas gîndurilor sale. Difuzorul a început să duduie şi nu l-am mai auzit aproape de loc pe Krutikov. Mi s-a părut însă că m-a strigat nu ştiu cum… tulburat. Mult prea tulburat… Pe urmă s-a făcut linişte. Şi iată că e a treia zi de cînd tace. Comandantul se aplecă la urechea lui Bîkov. Pentru o clipă, ochii lui sclipiră în obscuritatea cabinei ca nişte ochi de pisică. Oricum ar fi, una din hărţi ţi-o dau dumitale. Ascunde-o şi ţine-o la dumneata. S-o ţii tot timpul la dumneata. Ce-a de-a doua rămîne la mine. O pun uite aici, în sertarul măsuţei. Orice s-ar întîmpla, ţii direcţia spre mlaştină. Nu căuta alt drum. N-avem de ce să ne pierdem vremea. Ţine direcţia spre „Hius”. Şi numai dacă „Hius” nu se mai află în mlaştină…
Bîkov îşi opri răsuflarea.
— De altfel sper să fie bine — încheie Ermakov pe un ton care-l făcu pe Bîkov să se îndoiască de sinceritatea acestei declaraţii optimiste a comandantului.
Cîteva secunde rămaseră tăcuţi.
— Asta-i tot ce voiam să-ţi spun. Ţii direcţia spre mlaştină!
Ermakov tuşi discret şi se întoarse spre receptor.
Turtind pietrişul de sub el, „Băiatul” porni mai departe. Bîkov nu mai lua în seamă gemetele lui Iurkovski. Acul vitezometrului se deplasă la 30. Transportorul îşi mărea viteza. «„Hius” — se gîndea Bîkov. Mihail Antonovici… Să se fi întîmplat oare o catastrofă? Să fi pierit astronava?»
Nefericitul Dauge geme cu capul dat pe spate. E tras la faţă şi are în obraji pete roşii, nesănătoase. Sinistră şi neînţeleasă boală! Ce-o fi oare? Nimic nu ajută. „Febra care a nimicit echipajul ceh al acelei nave” — a spus Iurkovski. Febra deşertului. Dar de ce s-a îmbolnăvit numai Iohanîci? Aici, în transportor, aveau cu toţii aceleaşi condiţii. E drept că acolo, printre stînci, cînd îl căutau pe Bogdan, Dauge a ieşit o dată afară fără costumul de protecţie şi a înghiţit praf… Dar… dacă aceasta e febra deşertului, aceeaşi febră, o să fie foarte rău de Iohanîci, de bunul şi cinstitul Dauge. Ermakov a spus: „Cerul albastru vindecă toate bolile mai bine decît orice medic”. Dar dacă ei nu vor vedea aşa de curînd cerul albastru?… Sărmanul Iohanîci!…
Pe Bîkov începură să-l doară ochii. Ridică mîna stîngă de pe butoane şi îşi frecă cu băgare de seamă pleoapele umflate.
— Te dor? întrebă deodată Ermakov.
— Da. Mă jenează…
Ermakov veni cu băgare de seamă pe scaunul alăturat şi se uită la vitezometru: 45 de kilometri pe oră. Puţin. Transportorul se sălta, sfărîmînd bolovanii de sub el. Şenilele zăngăneau. „Drace!” gemu din spate Iurkovski. Acul vitezometrului oscila lîngă cifra 70…
„Băiatul” era aproape de lanţul de stînci, cînd Bîkov observă înaintea sa nişte pete şi dungi roşii, deasupra cărora juca un abur greu, liliachiu. Drumul era barat de un neînţeles şuvoi de foc. Bîkov opri maşina şi îl chemă încet pe Ermakov. Aplecaţi deasupra vizorului, priviră o vreme în tăcere ciudatul fenomen.
— Încercăm să trecem? întrebă în cele din urmă Bîkov.
Ermakov clătină nelămurit din cap:
— Nu… Nu face. Să încercăm mai bine să ocolim.
— Ce poate fi oare?
— Nu ştiu… Trage maşina mai aproape.
„Băiatul” se tîrî încet vreo două sute de metri şi se opri. Pe solul negru jucau nişte dungi sinuoase, răspîndind o lumină de un roşu aprins. În depărtare, după o perdea de pîclă viorie, dungile se împreunau alcătuind o pată roşie. Părea că se revarsă de undeva, acoperind deşertul, un torent de lavă incandescentă. Bîkov observă că acest cîmp roşu se apropia încet, imperceptibil, de un bloc mare de piatră, de culoare neagră. La baza acestuia, cîmpul roşu se învolbura, ridicîndu-se peste blocul de piatră…
— Se mişcă — bolborosi Ermakov.
Blocul de piatră dispăru sub aluatul acela roşu, mişcător.
— Drace!
— Ieşim să vedem — propuse hotărît Ermakov. Se ridică repede, dar se prăbuşi din nou în scaun, scoţînd fără să vrea un geamăt. Nu, nu pot… Trezeşte-i pe geologi, Alexei Petrovici!
Nu părăsiră numaidecît transportorul. Masa aceea roşie, luminoasă avea ceva sinistru. Pînă şi Iurkovski rămase tăcut atunci cînd Bîkov spuse cu băgare de seamă:
— Putem să ne apropiem şi să cercetăm chestia asta cu manipulatoarele…
— Se poate — confirmă nesigur Dauge. Eu cred că nu e lavă…
Ermakov se aplecă şi îşi pipăi piciorul, strîmbîndu-se de durere.
— Fiţi prudenţi. Cum se iveşte cel mai mic pericol, întoarceţi-vă în transportor. Vă veţi putea îndepărta oricînd. Şuvoiul se deplasează încet.
Cînd ajunse la uşiţa care da în ecluză, Bîkov întoarse capul. Ermakov şedea încovoiat în faţa tabloului de comandă, fără a-şi lua ochii de la fîşia purpurie ce se întindea în faţa transportorului. Nu-şi pusese costumul de protecţie şi Bîkov văzu în lumina trandafirie a ecranului pumnii strînşi ai comandantului…
Şuvoiul tremurător se deplasa lateral de ambele părţi, cuprinzînd transportorul într-un uriaş semicerc. Braţele lui lungi, aruncate înainte, păreau să pipăie terenul. Deasupra acestui covor roşu în continuă mişcare stăruia o ceaţă liliachie, cu reflexe schimbătoare. În căştile radiotelefoanelor se auzea vuietul Golcondei îndepărtate, însoţit de un freamăt uniform: şuvoiul purpuriu ducea cu el pietre şi bolovani.
— Grozav mai seamănă cu o fiinţă vie — bolborosi Dauge.
— Nu vorbi prostii, Grigori… — spuse Iurkovski.
— E o fiinţă vie. Priveşte-i tentaculele: caută drumul printre stînci…
— Nu caută nimic…
Dauge se aplecă, ridică un bolovan şi, zicînd „Fie ce-o fi!”, îl aruncă în masa aceea roşie. Bîkov, care nu apucase să-l oprească, se încordă, gata la orice neplăceri. Dar nu se întîmplă nimic. Bolovanul căzu pe suprafaţa roşie, se săltă, se rostogoli puţin şi se opri, înnegrindu-se. În jurul lui se ridicară fuioare de fum trandafiriu. Apoi bolovanul dispăru, de parcă s-ar fi topit: masa roşie îl absorbise.
— Temperatura e, normală — comunică Iurkovski, examinînd termometrul de mînă: cincizeci şi patru de grade şi trei linii. Pentru locurile acestea e o temperatură absolut normală. Asta nu e lavă.
Se apropiară mult de tot. Peretele de ceată liliachie se ridica drept în fata ochilor lor; încă cîţiva paşi şi ar fi călcat pe acel extraordinar covor roşu.
— Mai departe nu mergem — spuse Bîkov. La mine în cască contorul de radiaţie a luat-o razna.
— M-da-a! făcu prelung Iohanîci şi se opri. Radiaţia se intensifică. Chestia asta emite radiaţii, Volodea…
— Văd — bombăni Iurkovski, lăsîndu-se pe călcîie şi examinînd atent marginea şuvoiului purpuriu.
Solul era acoperit de o crustă groasă, luminiscentă, probabil foarte dură, spongioasă ca un burete. Crusta aceasta se deplasa încet, umflîndu-se pe-alocuri, smulgînd bolovanii din nisip.
— Are o grosime de vreo cincisprezece centimetri — constată Iurkovski, privind-o cum se tîrăşte peste un pietroi ascuţit. Nu e o fiinţă vie, Grişa! E cu totul indiferentă la excitaţiile dinafară.
— Caraghiosule! Dauge ridică din umeri: Buretele e şi el absolut indiferent la excitaţiile dinafară… Aceasta e cu siguranţă o colonie de microorganisme.
— Microorganisme… La o radiaţie atît de ridicată şi în regiunea asta? Iurkovski dădu glas gîndurilor sale. Deşi, desigur, o fiinţă se poate adapta la orice condiţii. Cu atît mai mult, cu cît chestia asta radiază ea însăşi… Aici ai dreptate, Iohanîci. Dar cum ai putea dovedi?… Hai să luăm o probă; vedem noi acasă ce e.
— Aşadar, credeţi că putem străbate cu “Băiatul” cîmpul acesta roşu? întrebă Bîkov.
Geologii rămaseră o vreme tăcuţi, după care Dauge răspunse:
— Mai curînd da decît nu. În orice caz asta nu e lavă.
— Atunci hai la maşină. Ermakov ne aşteaptă.
— Imediat, Alexei! Stai numai să luăm o probă.
Transportorul se afla la o depărtare de vreo sută de metri, sclipind în lumina roşie. Deschizătura chepengului se vedea ca o pată neagră. Crusta aceea roşie părea să încercuiască transportorul; în depărtare se şi vedeau în întuneric fîşiile ei, învăluite într-un abur liliachiu. Crusta împresurase „Băiatul” din trei părţi. Bîkov se alarmă.
— Hai mai repede, tovarăşi! spuse el. Nu prea-mi place mie cum se comportă acest interesant fenomen al naturii.
— Staţi un pic, să aduc un container — mormăi Dauge şi porni în pas alergător, călcînd nesigur, spre maşină.
Bîkov îl petrecu cu privirea. Cînd se întoarse spre Iurkovski, îl văzu străduindu-se să taie cu cuţitul o bucăţică din crusta aceea.
— Nu, Vladimir Sergheevici, de ce faci asta? Las' că luăm cu manipulatorul.
Iurkovski gîfîia supărat, operînd cu lama cuţitului. Aceasta pătrundea în masa elastică. Dar pe urma tăieturii masa se lipea numaidecît la loc. Înfuriat, geologul rupea şi ciopîrţea piftia aceea mişcătoare. În cele din urmă izbuti să desprindă o bucată. Din golul făcut răbufni un gaz luminiscent, învăluit într-un nor gros. Iurkovski se ridică şi aruncă cu piciorul bucata desprinsă, cît mai departe. Pe nisipul negru se aprinse o pată roşie. În spate răsună un bubuit. Cei doi exploratori întoarseră capul şi-l văzură pe Dauge căzînd de pe transportor; şedea jos într-o poziţie caraghioasă.
— Tii!… făcu înciudat Iurkovski.
Dauge se ridică repede şi se aplecă să caute ceva sub picioare. Bîkov observă că tentaculele de foc împresuraseră complet transportorul, împreunîndu-se la o depărtare de vreo trei sute de metri de maşină şi alcătuind un cerc aproape perfect.
„Un cerc… — îl fulgeră gîndul. O centură de foc… Unde am mai auzit de centura asta?”
Dauge venea spre ei, tîrînd după el containerul de metal pentru probele radioactive, pe care-l legase cu o curea. La subsuoară ţinea un scut greu.
— Drace! făcu uimit Iurkovski.
Bîkov se uită sub picioare şi văzu că bucăţica de crustă pe care o tăiase Iurkovski luase forma unei stele, întinzînd nişte lăstari lungi şi subţiri în direcţia covorului roşu. Deodată îşi aduse aminte: „Centura roşie! Fereşte-te de Centura roşie! Enigma lui Tahmasib…”
În clipa aceea solul se cutremură. Bîkov îşi pierdu echilibrul şi fu cît pe ce să cadă. Îl văzu pe Dauge prăbuşindu-se şi scăpînd jos tot ce avea în braţe. Iurkovski încerca să se ridice, stînd în patru labe.
Pe cerul negru izbucni o lumină orbitoare albă-albastră. O nouă zguduitură îl trînti jos pe Bîkov. Auzi sub picioare un trosnet asurzitor. De jur-împrejur văzduhul răsuna de bubuituri.
— A-a-a! strigă Iurkovski şi strigătul lui abia se auzi în vacarmul acela cumplit.
Agăţîndu-se febril de neregularităţile terenului, Bîkov văzu că lîngă transportor solul crăpă. O coloană de foc ţîşni în sus. În viitoarea limbilor de foc, Alexei Petrovici văzu „Băiatul” cu botul ridicat, învîrtindu-şi cu o iuţeală nebună şenilele. Îl văzu pe Iohanîci ridicîndu-se şi prăbuşindu-se din nou cu faţa în jos. Apoi îl învălui o căldură insuportabilă, răzbind prin ţesătura de silichet a costumului de protecţie. Gata să-şi piardă cunoştinţa, se ridică în picioare, menţinîndu-şi anevoie echilibrul, făcu cîţiva paşi nesiguri în direcţia transportorului scorojit şi căzu din nou; solul îi fugise de sub picioare. Bubuiturile încetară brusc. Printre şiroaiele de sudoare care-i înceţoşaseră ochii, Bîkov văzu solul zguduit şi crăpat căpătînd o lumină roşie-cenuşie. Transportorul, încins la roşu, se afunda în nisipul topit.
— A-a-a! strigă din spate Iurkovski.
Strîngînd din dinţi, căutînd să biruie slăbiciunea care-l cuprinsese, Bîkov se sili să se tîrască în direcţia de unde se auzea ţipătul tînguitor. Văzu întinse spre el mîinile negre, carbonizate parcă, ale lui Iurkovski. Mai găsi puteri ca să le apuce, să se proptească în sol şi să-l tragă pe geolog mai departe de smîrcul acela roşu.
Pe urmă îşi pierdu totuşi cunoştinţa, se pare însă că nu pentru multă vreme, căci, venindu-şi în fire, constată că geologul zăcea alături de dînsul, cu mîinile strînse caraghios sub el, că solul încins din jurul „Băiatului” nu apucase încă să se întunece şi transportorul stătea puternic aplecat într-o rînă, adînc înfundat în pămîntul topit; blindajul din material plastic al transportorului mai scotea fum, întunecîndu-se cu repeziciune.
Orbitoarele fîşii albe-albastre de pe cer se stinseseră. În urechi se auzea necontenit un sunet pătrunzător; Bîkov nu-şi dădu numaidecît seama că era contorul de radiaţie. „Zeci, sute de unităţi Roentgen” — îi fulgeră prin minte. Se ridică în picioare, îl apucă de subsuori pe Iurkovski (care atîrna neputincios în braţele lui) şi-l tîrî spre transportor, mai departe de crusta roşie, care se băşicase, învăluită în aburi trandafirii. După vreo patruzeci de paşi dădu de Dauge. Iohanîci zăcea pe spate, cu degetele crispate înfipte în ţesătura costumului de protecţie în dreptul pieptului. Culcîndu-l pe Iurkovski alături, Bîkov se aplecă deasupra prietenului său. Dauge era leşinat şi respira des, hîrîind. Partea de jos a costumului său de protecţie era numai zdrenţe. Alexei deşurubă zorit robinetul buteliei de oxigen, luă cureaua pistolului automat şi legă strîns trupul nemişcat în jurul taliei, pentru a opri pătrunderea aerului de afară, sărac în oxigen şi saturat de praf activ. Dauge scoase un geamăt şi trase, cu un sughit, în piept gazul dătător de viaţă. Iurkovski îşi veni singur în fire. Se scutură, se ridică cu o mişcare iute şi se aşeză din nou. Dauge continua să respire greu.
— „Băiatul”… Anatoli Borisovici… — îngăimă Iurkovski. Repede…
Bîkov îl ajută să se ridice şi porniră amîndoi, clătinîndu-se, spre transportorul aflat la o depărtare de o sută de metri şi care se răcea treptat. Trecură peste o crăpătură largă ce se căsca înaintea lor şi o luară la fugă. Iurkovski se vîrî primul în deschizătura chepengului, dar căzu.
Bîkov îl dădu la o parte şi se vîrî el.
Chepengul, topit de foc, se făcuse oval. Blindajul era încă încins. Căldura pe care o degaja răzbea prin costumul de protecţie, devenind insuportabilă. În ecluza cufundată în întuneric, Bîkov căută zadarnic întrerupătorul de lumină şi, negăsindu-l, aprinse lanterna de la cască. Uşa ecluzei n-o putea deschide.
— Anatoli Borisovici! Tovarăşe Ermakov! strigă el, disperat, şi deodată îşi dădu seama că e inutil. Comandantul murise.
Temperatura exploziei fusese mult prea înaltă. Totul se topise, „Băiatul” devenise pentru un timp incandescent, iar Ermakov era fără cască atunci cînd plecaseră ei. Acolo, înăuntrul transportorului, totul a ars. Totul. Şi comandantul… Nu mai există nimic…
— Chepengul, chepengul. Mai repede, la naiba! Iurkovski se tîrî în ecluză şi se năpusti asupra chepengului care da în interior şi împinse. Se lăsă cu tot corpul asupra chepengului, iar Bîkov i se alătură. Zadarnic! Iurkovski izbi furios cu pumnii în chepeng.
— Trebuie tăiat… — îngăimă Bîkov, cu vocea răguşită.
— Cu ce, Alexei Petrovici? Hai la chepengul de rezervă, hai!…
Bîkov sări afară din maşină. Chepengul de rezervă, de care nu se folosiseră niciodată, se afla în partea din spate a transportorului. Dar ocolind maşina, Bîkov pricepu că totul e pierdut. „Băiatul” se afundase adînc în solul muiat de temperatura înaltă şi se lipise de el. Chepengul ajunsese sub nivelul scoarţei dure, care se întărise, şi era cu neputinţă de ajuns acolo. „Băiatul” se, transformase într-o fortăreaţă moartă, inaccesibilă celor rămaşi în viaţă. Ermakov era izolat de lume şi mort. Mort! Comandantul a murit!
Bîkov se lăsă obosit pe solul înfierbîntat şi schilodit şi îşi acoperi faţa cu palmele. Degetele i se loviră de calota netedă a căştii…
Iohanîci fu adus lîngă transportor şi întins, pe cît era cu putinţă, mai comod. Înainte de asta, Bîkov a trebuit să piardă cîteva minute ca să-l aducă în fire pe Iurkovski. Geologul umbla în jurul transportorului lipsit de viaţă, fără să audă şi fără să vadă nimic, fără a răspunde la întrebări. Bîkov l-a apucat de umeri, l-a zgîlţîit cu putere şi atunci geologul şi-a venit în fire şi l-a urmat docil.
Dauge nu-şi recăpăta cunoştinţa. Exploratorii nu aveau medicamente, nu aveau bandaje. Nu aveau cu ce să acopere picioarele arse ale prietenului lor. Nu puteau nici măcar să-i scoată casca şi să-i dea apă, după explozie, temperatura aerului era încă mult prea ridicată — peste 80 de grade. Fără a spune o vorbă, Iurkovski şi Alexei Petrovici îl tot întorceau pe Iohanîci cînd pe-o parte, cînd pe alta, scotoceau prin rucsacuri şi îi înfăşurau cu cîrpe picioarele rănite. Căutau să-i facă respiraţie artificială, fără a şti ei înşişi pentru ce, îi acopereau cu zdrenţele costumului de protecţie trupul dezgolit, ferindu-l de vîntul arzător. Bîkov se uita mereu la termometrul de mînă, dar temperatura scădea încet..
— Moare — spuse Iurkovski. Are arsuri de gradul doi. E rău…
— Taci! urlă furios Bîkov.
— Alexei! Vine — bolborosi Iurkovski în delir. Uite-o, vine…
— Cine? Alexei Petrovici întoarse capul şi înţelese numaidecît.
În jurul „Băiatului” se strîngea încet, dar vizibil, centura aceea roşie. Masa purpurie se tîra din toate părţile, apropiindu-se de centrul groaznicei explozii din adîncuri care distrusese transportorul şi unde se vedeau acum mormane de bolovani topiţi. Deasupra gropii negre şi adînci se ridicau nori de fum.
— Vine peste noi — urmă Iurkovski. O să ne strivească… trebuie să plecăm de-aici.
— Unde? Bîkov făcu ochii roată: covorul roşu înainta din toate părţile.
Iurkovski se ridică anevoie, se aplecă asupra lui Dauge şi-l apucă cu băgare de seamă de subsuori:
— Pune mîna, Alexei!… Ne închidem în maşină. Poate rezistăm…
Iohanîci scoase un geamăt de. durere cînd îl traseră prin deschizătura îngustă a chepengului. În ecluză era foarte cald. mult mai cald decît afară.
— Doamne! rosti disperat Alexei Petrovici, aruncîndu-şi privirea la termometru. Nouăzeci!
Bîkov se lungi pe podeaua încinsă şi-l trase pe Dauge peste el. Iurkovski se străduia febril să închidă chepengul, dar nu izbutea; şi deschizătura şi chepengul îşi pierduseră forma iniţială. Geologul fixă cum putu bucata grea şi fierbinte de blindaj şi privi printr-o crăpătură:
— Acuş urcă pe tanc… Nu ocoleşte obstacolele; trece peste el… Ia să vedem!
Iurkovski se retrase şi se aşeză într-un colţ întunecos. Alexei Petrovici rămase tăcut, atent la zgomotele de-afară şi la horcăitul lui Dauge, simţind căldura insuportabilă încingîndu-i spinarea. Erau condamnaţi. „Băiatul” era distrus. Nu aveau mîncare, oxigen, apă… Iohanîci stătea prost, foarte prost. Ce puteau oare face pentru el? Măcar ceva, ceva nefolositor, dacă nu-i mai rămînea nimic de făcut…
„Băiatul” se cutremură. Lumina roşie care răzbea prin crăpătura chepengului deveni mai puternică. Se auzi un scîrţîit, apoi un huruit: covorul roşu învăluia transportorul schilodit…
După o jumătate de oră temperatura scăzu pînă la şaizeci de grade. Scoţînd cu băgare de seamă pacostea aceea de cască de pe capul lui Dauge, Alexei Petrovici îi turnă în gură puţin suc de portocale. Iohanîci se înecă şi deschise ochii, în care se citea suferinţa. Bîkov îl mîngîie pe obrazul neras şi-i puse din nou casca.
— Unde sîntem?
— În maşină, Iohanîci prietene… Eşti rănit.
— Ah, ce mă doare… Picioarele… Ce s-a întîmplat? De ce-i întuneric? De ce nu mergem?…
— S-a produs o explozie, Iohanîci — răspunse Iurkovski şi rămase tăcut: n-avea puteri să-i spună totul pînă la capăt.
— Da… O explozie… Îmi aduc aminte. M-a trîntit jos şi m-a ars… Vladimir, tu pricepi ce-i asta?… Undeva în adîncuri a făcut explozie un cazan atomic… Ţii minte… noi doi am avut o discuţie pe chestia asta… Ce ghinion!… Exact sub noi…
Dauge respira repede, neregulat. Alexei Petrovici întoarse pînă la refuz robinetul de oxigen.
— E bine, e bine… încă… — Dauge respira adînc, cu lăcomie. Unde-i Ermakov? De ce tăceţi? Alexei! Ce s-a întîmplat?…
— „Băiatul” a fost distrus, Grişa… — Iurkovski făcu o pauză, apoi sfîrşi, vorbind rar: Ermakov a murit…
Dauge scoase un sughiţ de plîns şi îşi pierdu din nou cunoştinţa. „Băiatul” se cutremura. Pe blindaj scîrţîia ceva. Prin crăpăturile din jurul chepengului răzbea o lumină roşie. Iurkovski spuse încet:
— Grişa, Grişa, vino-ţi în fire!… O să plecăm de-aici… O să te ducem pe braţe… Grişa!
Dauge tresărea, o chema în delir pe Maşa, plîngea.
Bîkov luă în palme capul lui neputincios, închis în cască, şi-l strînse la piept. Dauge amuţi.
— A murit? întrebă cu o voce străină Iurkovski.
Bîkov scrîşni din dinţi:
— Nu, Dauge n-a murit. O să-l ducem noi, ai înţeles? Cît mai sîntem în viaţă…
— O să-l ducem…
Iurkovski se apropie de chepeng, se lipi de el şi spuse abia auzit:
— Şase ani împreună… Luna, deşerturile de pe Marte… Şase ani…
Geologul deschise larg chepengul cu o mişcare bruscă, surprinzător de puternică. În jur era noapte, întuneric… Departe-departe bubuia cutremurîndu-se Golconda uranică, răspîndind la orizont o lumină difuză brăzdată de fulgerări…