Au rămas trei.
Dauge nu-şi venea în fire. Bîkov şi Iurkovski l-au scos anevoie afară şi au rămas o vreme nemişcaţi, nefiind în stare să părăsească locul acesta cumplit. Solul se cutremura ca de obicei. Covorul roşu dispăruse. Cosmonauţii au mai apucat să vadă rămăşiţele lui deasupra gropii de pe locul exploziei, la vreo douăzeci de metri depărtare de transportor, masa roşie era absorbită repede şi cu lăcomie de hăul fără fund. Lumina liliachie se stingea încetul cu încetul. Se făcu mai întuneric. Bîkov ridică pistolul pentru ultimul salut, dar se răzgîndi şi-l lăsă în jos. Mai rămînea doar un încărcător de semnalizare, cu şaizeci de cartuşe, iar în faţa lor se întindeau o sută de kilometri prin deşertul nisipos, prin defileu, prin mlaştină… O sută de kilometri, o sută de mii de metri, o sută cincizeci de mii de paşi. Şi fiecare pas le putea rezerva o surpriză!
— O salvă de salut! ceru cu glas răguşit Iurkovski. Bîkov ridică pistolul şi trase o salvă scurtă…
Din nişte bucăţi de ţesătură de seleniu şi ceriu, găsite în ecluză, făcură un fel de targă şi-l culcară în ea pe Dauge. Ţesătura era bună şi trainică; le-a mai rămas ca să-l înfăşoare pe Iohanîci de la picioare pînă la gît.
Mergeau acum încovoiaţi, în bătaia vîntului greu, prin bezna străpunsă arareori de fulgerări albastre, reci. În clipele acelea Bîkov vedea înaintea sa casca lui Dauge de pe targă, spinarea neagră a lui Iurkovski, ce se legăna în faţă, nisipul lipsit de viaţă şi norii grei şi joşi, prin care răzbea cîte o geană de lumină. Fulgerările se stingeau încet, şi din nou îi învălui întunericul, nisipul li se lipea de picioare, vîntul şuiera în căştile radiotelefonului…
Nu-şi vorbeau. Era greu de respirat şi de aceea făceau economie de oxigen, care se rărise. Inhalau aerul de afară, trecut prin filtrul de oxigen. Aerul acesta era fierbinte şi sărac în oxigen, sufocant, făcîndu-i să caşte spasmodic; amîndoi deschideau larg gura uscată…
Lui Bîkov îi e sete! Îşi simte gîtlejul plin de praf. Limba e grea ca o piatră seacă. Dar chiar lîngă gură, numai să întindă buzele, e sucul rece de lămîie… acrişor şi aromat… Trebuie numai să-şi plece un pic capul… să apuce cu buzele uscate capătul tubului rece de ebonită… Să soarbă… Bîkov îşi simte dinţii strîngînd tubul neted de ebonită… Un pic… O înghiţitură, numai una… Să-şi umezească limba…
Nu se poate! Au de făcut o sută cincizeci de mii de paşi. Le-au mai rămas pe puţin o sută de mii… şi Grişa… Bîkov îşi linge buzele. Iată tubul negru şi rece, la cinci centimetri de faţa lui…
Dar de fapt pentru ce toate astea? De ce să meargă, să se chinuiască… Misiunea a fost îndeplinită. Departe în urmă, fulgerările Golcondei aruncă reflexe pe oţelul neted al turelelor de pe faruri. Curînd — poate foarte curînd — vor veni aici alte astronave, şi oameni voioşi vor porni adevăratul asalt. Oameni puternici şi sănătoşi, care beau mult suc de lămîie, proaspăt şi răcoritor. Golconda va capitula. Asta nu mai depinde de cele două umbre istovite, în costume de silichet. Ce-i împiedică să se trîntească jos, să bea pe săturate din licoarea aceea rece şi să adoarmă în nisip?
Da… Ce bine ar fi să se culce, să-şi întindă picioarele istovite, să-şi astîmpere setea şi să doarmă! Vîntul cel negru n-are decît să ridice deasupra lor o moviliţă de nisip… Pentru început n-ar strica să-şi scoată pistolul de la gît. Dă-l încolo de pistol! Ce nevoie mai e de el aici, în deşertul lipsit de viaţă? Aici suflarea morţii a pustiit de mult totul; oricine vede limpede că, în deşertul acesta, cel mai bun lucru e să te culci, să bei suc pe săturate — în termos mai este peste o jumătate de litru! — şi să aştepţi să te troienească nisipul.
E drept că mai departe vine mlaştina, şi acolo nu se poate să n-ai armă. Iar acolo se află Mihail Antonovici, la bordul lui “Hius”. El o să-i aştepte, chinuit de insomnie, stînd ceasuri întregi în faţa aparatelor de radio. El nu va pleca fără ei, nu va pleca pînă nu va primi măcar o veste… Poate va porni el însuşi în căutarea lor, încălcînd toate instrucţiunile. Căci Mihail Antonovici ştie că aici nu-i chip să trăieşti dacă n-ai o mare, o foarte mare cantitate de băutură proaspătă şi răcoritoare…
N-au voie să se culce! Trebuie să-l ducă pe Grişa. Mihail Antonovici îi aşteaptă. Îi aşteaptă şi Kraiuhin, şi Mahov, şi inginerul acela calm de pe „Ţiolkovski”. Aşteaptă şi fata din Aşhabad… Şi toţi oamenii, întreaga planetă, atît de dragă şi îndepărtată. Va fi foarte rău dacă se vor culca aici şi vor adormi… Pot să ajungă, pot… „Dacă nu vrei, trebuie!” spunea Iohanîci.
…Merg de mai bine de-o zi prin nisipul în care li se afundă picioarele. Vîntul bate cu atîta putere, încît oamenii abia-abia se ţin să nu cadă. În ultimele două zile au mîncat numai o dată. Şi au băut tot o singură dată. Iurkovski cade şi-l scapă pe Dauge. Bîkov caută să-l ajute. „La naiba!” horcăie geologul. Cum adică „la naiba”, doar nu se poate să nu ajungă! N-au mai rămas decît o sută de mii de paşi… Ori ceva mai mult… Bîkov se aşază alături şi aşteaptă. Dar nu le este îngăduit să aştepte! Timpul înseamnă apă, iar apa înseamnă viaţă. Inginerul îi dă un ghiont lui Iurkovski. Acesta mîrîie.
— Haide-haide, Vladimir Sergheevici! A mai rămas o nimica toată!
Drept răspuns, Iurkovski mîrîie şi nu se clinteşte din loc. Atunci Bîkov se apleacă spre el, caută pe dibuite robinetul de oxigen şi-l deschide pentru cîteva secunde. Iurkovski respiră lacom, apoi se ridică încet, clătinîndu-se. Alexei Petrovici îl ajută…
E a patra zi de cînd tot merg. În prima zi au mers prin deşert. Atunci a căzut Iurkovski pentru întîia oară şi nu mai voia să se ridice. Bîkov i-a dat oxigen. În cea de-a doua zi… hm… în cea de-a doua zi? A, Bîkov era cît pe ce să cadă într-o groapă cu nisip mişcător. Abia l-a scos Iurkovski. S-au odihnit mult, aproape o oră, în locul acela şi au băut suc. Şi Grişa respira parcă mai uşor, cu toate că nu şi-a recăpătat cunoştinţa… Bună zi… Dar ziua a treia? Da, în ziua a treia le-au înţepenit mîinile şi nu le mai dădeau ascultare. Grişa se făcuse de trei, de cinci ori mai greu… Au legat curelele una de alta şi şi-au atîrnat targa de grumaji. Pe urmă, cît au dormit, i-a troienit nisipul. Şi azi, înainte de a porni din nou la drum, i-a troienit. Iurkovski şi Dauge au trebuit să fie dezgropaţi… Aşa e — trei zile! Iar într-o zi străbat în medie treizeci de mii de paşi. Bîkov are un pasometru. Au străbătut o sută de mii de paşi şi aveau în total o sută cincizeci de mii. Va să zică au mai rămas numai cincizeci de mii.
Azi au examinat arsurile lui Dauge. Pielea s-a cojit, sîngerează… Bîkov îi bandajează picioarele cum se pricepe. Apoi ia din spinarea lui Iurkovski rucsacul în care se află termosurile lui Dauge. Are impresia că Iurkovski a băut de două ori pe ascuns…
Bîkov cară totul în spinare. Iurkovski a căzut iar. Fulgerările albastre aruncă o lumină tremurătoare pe corpul lui negru, întins pe jos.
— Scoală!
— Nu…
— Scoală, am zis!
— Nu pot…
— Scoală, că te omor! tună Bîkov, făcînd un efort.
— Lasă-mă pe mine cu Grişa! horcăie furios Iurkovski. Du-te singur.
Totuşi se ridică.
Printre pleoapele grele de oboseală, Bîkov vede o umbră lungă, care se clatină mereu. Vîntul îşi schimbă direcţia. Acum bate din spate, îi ajută la mers, iar cînd conteneşte, corpul pare insuportabil de greu. Bine că nu s-a abătut Furtuna neagră… Iurkovski cade din nou şi rămîne nemişcat, cu degetele înfipte în nisipul cu boabe mari. Spre miazănoapte zările se mistuie încet.
— Scoală!
În timpul unui popas, Bîkov, istovit, sleit de puteri, a adormit, lăsîndu-l pe Iurkovski de veghe. În cea de-a patra zi au făcut cel mult douăsprezece mii de paşi. Cît a dormit Bîkov, Iurkovski şi-a scos termosurile cu resturi de ciocolată lichidă şi cu limonadă, balonul cu oxigen, a pus totul cu grijă în rucsacul aproape gol, care stătea lîngă targă şi, prinzîndu-şi cu chiu cu vai casca, a pornit tîrîş în bezna nopţii, ca să-şi afle moartea în mijlocul deşertului. Bîkov s-a trezit la timp. L-a găsit pe geolog tocmai în clipa cînd acesta, simţind că n-o să-l tină puterile să se îndepărteze prea mult, se căznea să-şi scoată casca, ce se agăţase de ceva. Bîkov l-a luat în cîrcă — n-au suflat nici unul o vorbă — l-a dus la locul popasului, l-a ajutat să-şi fixeze casca şi să-şi prindă termosurile şi balonul cu oxigen, după care i-a spus:
— Vreau să dorm, sînt foarte obosit. Dă-mi cuvîntul că în timp ce voi dormi n-ai să fugi…
Iurkovski nu răspunse.
— Mi-e tare, tare somn… Tu nu mă laşi să dorm, Volodea…
Iurkovski se încăpăţîna să tacă, fîrnîind cu ură în microfon.
— Lasă-mă să dorm, Volodea!… O să vorbim cînd am să mă trezesc. Te rog, Vladimir Sergheevici…
— Bine — zise deodată Iurkovski. Dormi, Alexei, e-n ordine…
Bîkov vru să spună un cuvînt de încurajare, dar nu mai fu în stare: adormise.
Cerul e din nou învăluit de nori purpurii. Bate un vînt puternic dinspre nord, care ajută la mers. Norii au venit dinspre Golconda, în vreme ce Bîkov dormea. În zare se agită umbrele sinuoase ale trombelor, exact ca în urmă cu trei săptămîni, cînd „Băiatul” gonea împotriva vîntului spre Golconda uranică, mergînd spre pieire. Acum „Băiatul” a încremenit pentru totdeauna, lipit cu blindajul fumuriu de nisipul sticlos, uriaş monument al Marelui marş. Comandantul lui doarme somnul de veci. Undeva printre stînci şi-a găsit o moarte ciudată Bogdan Spiţîn… Dar marşul nu s-a sfîrşit încă. Nu s-a sfîrşit!
De fiecare dată cînd se trezea după un somn chinuit, Bîkov se uita nespus de furios la Iurkovski. Geologul nu mai putea duce targa. Cădea mereu şi-l scăpa pe Dauge. A mai încercat o dată să fugă. Bîkov nu putea însă să-l piardă pe Iurkovski! Prin dispariţia lui s-ar fi pierdut o sumedenie de cunoştinţe valoroase, cunoştinţele unui om care a studiat drumurile de acces spre Golconda. Omul acesta cutezător trebuie să ajungă. El le va da oamenilor Golconda, le va da fabuloase cîmpii de nisip, unde nisipul e mai scump ca aurul, mai scump ca platina…
Bîkov se ridică anevoie în picioare. Deschide robinetul de oxigen şi înghite cu lăcomie, numărînd zorit pînă la zece. E o porţie necesară, căci altfel picioarele nu se vor mai urni. Se lasă încet în genunchi şi ia în cîrcă, icnind, corpul moale al lui Dauge. Iurkovski rămîne în nisip. În cîteva ore vîntul a strîns în jurul lui un mic val de nisip negru.
— Ştii, Bîkov, aşa nu merge… — Vocea îi este răguşită, dar calmă: Nu sînt de acord cu asta…
Bîkov ar fi în stare să-l sfîşie, dar nu-l ţin puterile şi de aceea spune cu glas hodorogit şi ameninţător:
— Vorbe!… Scoală!
— Lasă-ne aici! Ce să te mai chinuieşti! Ai să mori şi dumneata şi…
— Nu-i treaba ta! Scoală! Înainte! Iurkovski şovăie. Ce, vrei să capeţi o cunună de erou?… De mucenic? Te înşeli. Am să te mîn din urmă, pînă am să cad şi eu! Iar dacă am să cad, ai să te tîrăşti singur mai departe! Ai înţeles? Scoală!
Şi Iurkovski se ridică. Bun băiat! De-ai noştri, sovietic, măcar că are metehnele iui… După cel de-al cincilea kilometru, Bîkov nu mai este furios pe el, iar după cel de-al zecelea îl îndrăgeşte ca pe un frate. Tace, nesuferitul, nu cîrteşte, nu se jeluie, măcar că-i cade părul, pielea îi e numai crăpături, iar faţa lui — mai neagră ca pustiul. Se clatină… „Prietene drag, o să ajungem, o să ajungem neapărat! Uite că am mai făcut zece kilometri. Înainte, înainte!”… Un pas, doi, trei…
Iurkovski bombăne:
— Ascultă, Alexei… În caz că totuşi n-ajung… E vorba de enigma lui Tahmasib, de Centura roşie… Cred… sînt sigur… Acestea sînt nişte bacterii. Colonii de bacterii. Dar nu bacterii de-ale noastre. E o altă viaţă… O viaţă anorganică. Trăiesc pe seama radiaţiilor. Absorb radiaţiile radioactive şi trăiesc din energia lor… Auzi, Bîkov?
Da, da, aude. „Bacterii şi radiaţii…”
— Se strîng în jurul locului unde urmează să se producă o explozie atomică — continuă Iurkovski. Formează un cerc… Centura roşie… şi aşteaptă. „Băiatul” a nimerit într-un loc din acestea. Sub el s-a produs o explozie. O explozie atomică în adîncuri. Ele sînt acolo unde trebuie să se producă explozia, se strîng şi aşteaptă… Produsul dezintegrării e foarte activ… O desfătare pentru ele… Auzi? Sînt aproape sigur…
Da, Bîkov aude. Merge de-a lungul unui şir de bolovani şi aude tot. Dar unde e, în definitiv, defileul? Trebuie să fie aici… Apă…
— Comunică tuturor să se ferească de Centura roşie. Unde e Centura roşie, are loc o explozie în adîncuri. Ai să comunici? Auzi?
— Da, da, am să comunic… Ai să comunici tu însuţi!…
Un pas, doi… zece… cincisprezece…
În cea de-a şasea zi s-au apropiat de defileu. N-au găsit numaidecît intrarea în trecătoare. Lăsîndu-i pe Iurkovski şi pe Dauge lîngă un zid de piatră, Bîkov a umblat mult în căutarea trecătorii. Văgăuna neagră era năpădită de spini şi avea un aspect lugubru în lumina roşie a cerului de loc. Bîkov se întoarse la Iurkovski, îl luă pe Dauge în cîrcă, porni de-a lungul zidului şi se prăbuşi chiar la intrarea în defileu. Cînd părea că-şi pierde cunoştinţa, cînd că şi-o recapătă, apoi iarăşi şi-o pierdea, de parcă i-ar fi fost suflată de vînt. Cu mintea tulbure, îl auzi pe Iurkovski strigînd cu glasul răguşit, înghiţind cuvintele:
— Ticăloaso! Las' că mai venim noi… Ne întoarcem! Ai să plăteşti tu pentru moartea, pentru chinurile noastre! Blestemată planetă!… Ai să munceşti pentru noi, pentru oamenii de pe Pămînt, ai să ne dai lumină şi viaţă… O să te ferecăm în oţel, în beton! Ai să munceşti!
— Ajunge! spuse Bîkov şi se ridică, sprijinindu-se de un bolovan zgrunţuros…
Nu, nu mai poate merge. Dar se poate tîrî. Se poate tîrî în patru labe, trăgîndu-l după el pe Dauge. E mult mai uşor decît să-l care în spinare. Iurkovski se tîrăşte şi el…
Bîkov se opreşte, aprinde lanterna şi se uită de jur împrejur. Iurkovski e aici. Şade lungit ceva mai la o parte de corpul inert al lui Iohanîci, cu coatele sprijinite în nisip, şi-l priveşte prin peretele opac al căştii.
S-au legat unul de altul cu o curea de la rucsac. Trebuie să fie mereu cu ochii la curea; odată s-a desfăcut şi Bîkov a luat-o mult înainte. A trebuit să se întoarcă şi să-l caute pe Iurkovski, care se învîrtea neputincios în mijlocul defileului. Se pare că a orbit. Dar cînd se ţine de curea, nu rămîne în urmă…
Iată urmele „Băiatului”: crengi înnegrite şi scorojite, smulse cu tot cu bolovani din stîncă. Spinii au năpădit din nou defileul, dar de mers se poale merge. Au mai rămas doar cîteva mii de paşi…
Bîkov se aşază, trăgîndu-şi sub el picioarele înţepenite. Pielea de pe genunchi s-a luat cu totul, dar, ciudat, nu simte nici o durere. Şi e bine aşa.
— Acolo e mlaştina, Volodea. A mai rămas o nimica toată. Hai!
— Hai! zice Iurkovski.
— Aşadar, înainte? întreabă Bîkov.
— Înainte! răspunde Iurkovski.
… În ceaţa luminiscentă ce stăruia deasupra mlaştinii fremătau lujere de uriaşe plante albicioase. Creşteau des, aşa încît cosmonauţii trebuiau să se strecoare printre tulpinile lor groase şi alunecoase. Smîrcul plescăia şi clefăia, trăgîndu-i pe oameni în gura lui udă şi murdară. Înaintea ultimului salt, a saltului hotărîtor, făcură un lung popas şi Bîkov scoase preţiosul şi mult rîvnitul termos al lui Dauge, ultima lor nădejde şi ultimul lor sprijin. În termos erau aproape doi litri de suc de portocale. Cînd văzu bidonul negru, cu pereţii zgrunţuroşi, legănîndu-se în lumina lanternei, Iurkovski rîse pe înfundate. Bîkov îi permise geologului şi îşi îngădui şi sieşi să bea cîte cinci înghiţituri de suc dătător de viaţă, apoi turnă în gura uscată a lui Dauge un pahar întreg. Pe urmă dormiră cu rîndul trei ore şi mai băură cîte cinci înghiţituri…
Apoi Bîkov, cu Dauge pe umeri, se afundă în smîrc şi Iurkovski îi scoase afară. Ceea ce i-a uimit mai mult a fost că au găsit numaidecît locul unde coborîse cu o lună în urmă „Hius”.
Dar Hius” nu era aici…
Pe locul lui se întindea un cîmp larg, cu diametrul de vreo şaizeci de metri, acoperit cu o scoarţă tare ca de asfalt. Din centrul cîmpului porneau crăpături lungi, prin care răzbea desişul plantelor acelora mari şi albicioase, cu tulpinile groase şi alunecoase…