Lui Mihail Antonovici îi plăcea asta cel mai mult pe lume — să stea în grădiniţa vilei sale din Altai, unde, sub un arin mare şi des, avea o măsuţă pusă anume pentru el, şi, înconjurat de cărţi, să lucreze pe îndelete, metodic. Îl interesau unele probleme ale cosmonauticei teoretice şi visa de mult să scrie o carte mică, dar plină de miez, care să sistematizeze toate realizările cele mai de seamă obţinute în acest domeniu în ultimii douăzeci de ani.
De specialitate matematician, absolvent al facultăţii de matematică şi mecanică de la Universitatea din Leningrad, el a lucrat la început în cadrul Institutului de Cosmonautică. Îşi iubea nespus de mult munca. Simţea cea mai mare desfătare să vadă răsărind de sub pana lui rînduri de formule, aproape întotdeauna foarte complicate, dar de regulă elegante şi frumoase, pline de un înţeles adînc. Lucra bine şi greşea rar.
Fără să-şi dea seama, s-a lăsat pasionat de problemele matematice legate de dirijarea automată a rachetelor cu propulsie pe bază de combustibil atomic, noi pe atunci. Asta i-a hotărît soarta. Energicul Kraiuhin l-a atras în sfera vastei sale activităţi, l-a pus să facă şcoala de cosmonauţi şi l-a trimis, printre cei dintîi, în zborurile de încercare de dincolo de centura asteroizilor. Aceasta s-a întîmplat cu vreo cincisprezece ani în urmă.
Mihail Antonovici a fost şi pe Lună, şi pe Marte, şi chiar în centura asteroizilor, a devenit un excelent navigator, a trecut prin numeroase aventuri şi a văzut atîtea cîte nici prin vis nu puteau să-i treacă unui colaborator ştiinţific al Institutului de Cosmonautică, specializat în matematica aplicată. Totuşi, cel mai mult pe lume îi plăcea să stea la umbra copacului aceluia pletos, să caute prin tomuri groase, cu scoarţe tari, să umple foile albe de hîrtie cu rîndurile graţioase ale tainicei scrieri matematice şi să asculte freamătul frunzelor deasupra capului, cînd soarele arzător stă neclintit în tăriile albastre… Adie un vînticel blînd, sub masă stă, pusă la rece, într-o căldăruşă cu gheaţă artificială, o sticluţă de narzan. Printre tufele de coacăze, soţia şi fetiţa lui strîng poame pentru dulceaţă, iar feciorul, un băiat tare poznaş, s-a aşezat, desigur, lîngă un muşuroi de furnici şi îşi exprimă în gura mare profunda lui uimire… Cerul e senin, fără nici un nouraş. Pe marginea cupolei albastre a cerului pluteşte o libelulă şi aripile ei reflectă toate culorile curcubeului… E tare bine!
După ce şi-a luat. rămas bun de la tovarăşii săi, Mihail Antonovici a mai stat mult în ecluză, rezemat în coate de marginea deschizăturii chepengului, privind cum se mistuie în negura învolburată luminile din spatele „Băiatului”, ce se afunda în jungla mlaştinei. Luminile au dispărut şi dintr-o dată s-a făcut mai întuneric. Navigatorul a rămas singur.
A trecut o zi şi o noapte şi deasupra mlaştinei s-a făcut iarăşi ziuă. Era o zi mohorîtă. Bezna de peste noapte a devenit trandafirie. Ca şi pînă atunci, deasupra mlaştinei stăruia ceaţa. Lipicioasă, deasă, se ridica în valuri moi, fără zgomot, peste craterul de noroi în clocot, şi rămînea suspendată ca un val greu deasupra planetonavei, învălătucind tulpinile albicioase ale plantelor uriaşe — ciuperci în culori opace, droseraceele tremurătoare, şi altele — incolore şi strîmbe. În semiobscuritatea roşiatică, tulpinile lor aci se iveau, aci dispăreau, părînd că plutesc ca într-un vis şi că nu pot nicidecum să se îndepărteze şi să se facă nevăzute. Uneori cădea cîte o. ploaie caldă, pîcla se îndesa şi clocotul izvoarelor fierbinţi era acoperit de răpăitul uniform al stropilor de ploaie.
Mihail Antonovici cercetă întreaga navă. Înlocui cîteva aparate care avuseseră de suferit în timpul coborîrii, controlă aparatele şi făcu ordine în cabinele tovarăşilor săi. De sub perna lui Dauge căzu jos un teanc de foi albăstrii cu muchiile roşii. Erau nişte scrisori bătute la maşină; scrisorile Mariei Sergheevna. Mihail Antonovici le strînse cu grijă şi le vîrî în sertarul măsuţei. În cabina lui Iurkovski zăcea pe podea un caiet gros, cu scoarţe negre de piele. Mihail Antonovici îl recunoscu; era caietul în care Volodea îşi scria de cîţiva ani încoace poeziile. Filele scrise erau pline de desene care înfăţişau fregate şi profiluri mîndre de oameni. Ultima poezie începea aşa:
Toate cele patru strofe (scrise pe acelaşi ton) erau subliniate apăsat şi însoţite de un comentariu categoric al autorului însuşi. Mihail Antonovici scoase un oftat, se aşeză pe marginea patului, citi cîteva versuri şi vîrî caietul în buzunarul salopetei, ca să aibă ceva de citit înainte de culcare. Iurkovski nu făcea niciodată un secret din versurile sale, cu atît mai puţin faţă de prietenii apropiaţi.
În prima zi, legătura a fost proastă, aparatul de recepţie rămînea mut. Zadarnic şedea Mihail Antonovici ore întregi în faţa microfonului, răsucind maneta variometrului bolborosind plin de speranţe:
— „Băiatul”, „Băiatul”… Aici „Hius”! Răspunde. De ce nu răspunzi? „Băiatul”, „Băiatul”, aici „Hius”! Ascult…
„Băiatul” nu răspundea. O dată însă au ajuns prin eter pînă la „Hius” nişte semnale misterioase: trei puncte linie punct, trei puncte linie punct… Zguduit, navigatorul a încercat în van să intre în legătură cu necunoscutul aflat la ananghie. Abia multe zile mai tîrziu Ermakov l-a lămurit că semnalele acelea erau relevmentele lui Bondepadhai, care şi-a găsit moartea.
Cînd, în sfîrşit, s-a auzit în difuzor, printre foşnetele, vuietele şi pîrîiturile din eter, vocea calmă şi măsurată a lui Ermakov, Mihail Antonovici s-a bucurat ca un copil. Din momentul acela legătura a fost restabilită. Comandantul i-a comunicat că totul e în ordine. Ţinta a fost atinsă. Golconda opune rezistenţă, recurgînd la cele mai infernale mijloace, totuşi cercetările îşi urmează cu succes cursul. Geologii lucrează zi şi noapte şi au strîns un material bogat. Spiţîn şi Bîkov îi ajută şi ei cum pot.
— Aşa, aşa… — spuse Mihail Antonovici, dînd bucuros din cap. Transmiteţi-le salutările mele, Anatoli Borisovici!
Echipajul „Băiatului” e acum atît de ocupat cu cercetările, încît legătura cu Mihail Antonovici o va ţine de cele mai multe ori Ermakov. El şi-a scrîntit puţin piciorul şi, din pricina aceasta, nu poate lua parte la lucrările din exterior.
— Vai! făcu îngrijorat Mihail Antonovici. Cum aşa? Ce imprudentă!…
Uneori vorbea cu el Alexei Petrovici. După spusele acestuia, Bogdan nu izbutea de loc să intre în legătură cu „Hius” atunci cînd era de cart. Ce ghinion! Mihail Antonovici se arăta dezolat şi-l ruga să-i transmită lui Spiţîn salutări aparte. Ţinea foarte mult la Bogdan, mai mult decît la toţi ceilalţi. Erau prieteni vechi. Cincisprezece ani nu-s glumă!
Adesea însă eterul rămînea mut. Nu se auzeau decît trosnetele descărcărilor electrice din atmosfera aceea atît de agitată. Pe Mihail Antonovici îl apăsa nostalgia şi singurătatea; E tare greu cînd n-ai cu cine să schimbi o vorbă, să mai rîzi, să te mai ciorovăieşti. Pînă şi la masă îi era urît de unul singur; nu-i venea să pună nimic în gură. Mihail Antonovici încerca să lucreze, dar nu putea să scrie nici măcar un rînd. A încercat să citească. La început, îndeletnicirea asta l-a mai distrat; biblioteca planetonavei avea multe cărţi bune şi noi; unde mai pui că Mihail Antonovici a citit puţine cărţi de literatură în anii din urmă, căci munca nu-i lăsa o clipă de răgaz. Această pasiune n-a ţinut însă mult; nu-i dădeau pace gîndurile: prietenii, familia…
Nostalgia l-a făcut să iasă afară. Odată, trecînd peste ordinul strict al comandantului, care îi interzisese să părăsească nava, fără a avea absolută nevoie s-o facă, Mihail Antonovici a luat pistolul automat şi a ieşit în ceaţa ce se ridica valuri-valuri. A hoinărit mai bine de un ceas prin jungla de echisetacee, uitîndu-se sperios în dreapta şi-n stînga, atent la orice zgomot al mlaştinei, şi a strîns într-un container cîteva exemplare interesante din flora locală — bucăţi de alge albicioase, căciuliţele fosforescente ale unor ciuperci tinere. Într-un borcan special a luat şi puţin din nămolul acela respingător. Pe urmă a pierdut toate astea, cînd, afundîndu-se în mlaştină, a încercat să iasă, apucîndu-se de tulpinile alunecoase şi şubrede ale uriaşelor plante ce creşteau aici. Ieşind la suprafaţă, dezarmat, căci îşi pierduse în mlaştină şi pistolul, a căutat multă vreme planetonava, orbecăind prin ceaţa roşiatică. După toate cîte a pătimit atunci, s-a jurat să nu-şi mai părăsească adăpostul, mulţumindu-se cu ceea ce putea vedea şi auzi din pragul navei. Şi trebuie spus că nu ducea lipsă de impresii noi…
Într-un rînd, din mlaştină s-a ivit o vietate uriaşă, cu pielea lucioasă; răsuflînd greu şi sforăind, dihania îşi aţinti albeaţa ochilor ei hidoşi asupra navigatorului, care încremenise locului. Venindu-şi în fire, Mihail Antonovici a dat să ia pistolul, dar ciudatul musafir s-a făcut nevăzut, mistuindu-se în ceaţă. Pe blindajul planetonavei se prelingeau nişte moluşte uriaşe liliachii, apoi cădeau greu, afundîndu-se în nămol. Pe deasupra capului treceau uneori, prin pîcla roşiatică, umbre largi. Cîte o plantă carnivoră sfîşia în bucăţi o omidă gigantică, ce se zbătea disperată; cineva ţipa răguşit în pîclă; prin ceaţă plutea parcă un şirag uriaş şi nesfîrşit de ghemotoace păroase, fluturîndu-şi aţele lipicioase. Mihail Antonovici a închis chepengul şi s-a dus să se culce, fără a mai apuca să vadă coada uriaşului monstru. Odată, cînd moţăia lîngă aparatele de bord, planetonava s-a clătinat uşor. Mihail Antonovici s-a trezit şi a ieşit afară, să vadă ce s-a întîmplat. Lîngă planetonavă se formaseră, nişte gropi largi, ovale, care se umpleau repede cu un fluid tulbure: probabil trecuse pe-alături un monstru necunoscut, atingînd planetonava şi lăsînd urmele acestea uriaşe, precum şi un coridor larg în zidul fremătător al junglei.
Aducînd în ecluză sistemul de semnalizare al instalaţiei de radio, ca să nu scape cumva apelul prietenilor săi, Mihail Antonovici şedea ore întregi cu degetul pe declanşatorul pistolului, observînd împrejurimile şi trăgînd cu urechea. Platforma de asfalt din jurul planetonavei s-a umplut repede de alge albicioase. Primele zile, Mihail Antonovici a urmărit centura aceasta de alge, care se strîngea mereu. Pe urmă s-a văzut nevoit să taie de fiecare dată, înainte de a-şi începe observaţiile, o ferestruie în peretele de plante care împăienjeniseră corpul planetonavei. Adînc înfundată în mlaştină, planetonava era înconjurată de lumea ciudată şi înfiorătoare a acestei planete, care numai datorită unei erori poartă numele zeiţei dragostei şi a frumuseţii. Atmosfera planetei era compusă din bioxid de carbon, azot şi o ceaţă fierbinte, apa de pe planetă era apă grea, otrăvitoare, cu un mare procent de apă de deuteriu şi tritiu. Stăruia aici o căldură jilavă, a cărei temperatură se ridica la 100 °C. Flora şi fauna erau de aşa natură, încît numai văzîndu-le îţi pierea pofta să le foloseşti la mîncare…
— Bine că Golconda voastră nu seamănă cu mlaştina asta — îi spunea uneori Mihail Antonovici lui Ermakov.
Drept răspuns, acesta se mărginea să tuşească.
În semiobscuritatea fierbinte a zilei de pe Venus se aprindeau ici-colo nişte luminiţe îndepărtate, mlaştina scotea cîte un oftat greu, tulpinile ciupercilor uriaşe plesneau cu zgomot, aruncînd o ploaie de spori alunecoşi şi luminiscenţi. Poate nu erau spori, dar Mihail Antonovici a văzut cu ochii lui cum bilele acestea liliachii, elastice, cît pumnul de mari, scoteau nişte tentacule albe de îndată ce cădeau în mlaştină. Vîntul aducea cu sine o ceaţă care răspîndea o lumină puternică. Vălurile ei de un albastru vînăt se aşterneau grele printre alge. O dată s-a stîrnit o furtună. Ceaţa a devenit verzuie, tremurătoare. Bubuiturile s-au învălmăşit. Printre tulpinile plecate la pămînt s-au pornit să dănţuiască globurile albastre ale fulgerelor sferice, împroşcînd foc.
S-a lăsat o dogoare şi deodată s-a abătut un vifor încins. Planetonava se clătina într-o parte şi în alta. Ţinîndu-se de marginile deschizăturii chepengului, Mihail Antonovici văzu uimit acul termometrului urcînd vertiginos şi trecînd de două sute. Un val de nămol izbi planetonava, aruncîndu-l pe navigator departe de chepeng. Multă vreme n-a putut să se ridice, sucindu-se în mîlul acela gros şi lunecînd cu picioarele, iar cînd, în sfîrşit, s-a ridicat, n-a mai avut putere să închidă chepengul. După a treia sau a patra încercare, capacul greu, izbit de o rafală de vint, îl trînti jos pe Mihail Antonovici, care îşi pierdu cunoştinţa. Şi-a revenit după o jumătate de oră sau poate după o oră. Uraganul se potolise. Ecluza era plină de nămol. În jurul planetonavei se adunase o grămadă de alge în putrefacţie.
A doua zi, Ermakov i-a comunicat că Dauge e bolnav. Vestea asta l-a tulburat mult. I se părea că este prima lovitură ce li se dă şi că e de rău augur. Venus se năpustea asupra oamenilor cutezători veniţi de pe Pămînt. Mihail Antonovici a stat cîteva ore culcat în pat, cu ochii ţintă în tavanul căptuşit cu burete galben de polimer. Îşi aduse aminte de ciudatele cuvinte rostite de Tahmasib, în delir. Navigatorul avea febră. Termometrul arăta 39° — temperatura lui Dauge, care şi el era bolnav. Mihail Antonovici scutură termometrul, se ridică în capul oaselor şi, descumpănit, îşi înfipse dinţii în muştiucul pipei goale. Ce-i asta? Poate că boala s-a şi cuibărit în el şi stă la pîndă… Cînd au să se întoarcă tovarăşii, au să găsească planetonava goală, lipsită de viaţă, şi nici măcar n-au să poată intra în ea. Ar trebui, pentru orice eventualitate, să ţină deschis măcar chepengul de la exterior… Da, dar dacă intră în ecluză vreo dihanie? N-o mai scoţi de-acolo…
Mihail Antonovici ofta şi îşi sugea pipa. Apoi, pentru întîia oară de cînd era aici, intră în cabina-arsenal şi controlă rachetele de semnalizare. Erau ca două ţigări de oţel, lungi de o jumătate de metru, acoperite cu un strat gros de unsoare, prevăzute cu dispozitivele de lansare — nişte trepiede grele, la care era ataşată o şină. Racheta se aşază pe şină, apoi se conectează un mic dispozitiv de stabilizare şi racheta e gata de lansare. Iar aici se află dispozitivul de lansare de la distanţă… N-o să fie greu să facă toate pregătirile. Navigatorul încearcă să ridice una din rachete, se încordează: da, nu e cine ştie ce grea, poate s-o ducă şi singur… Dacă va rămîne în viaţă, va trebui să lanseze rachetele. „La douăzeci zero-zero, ora lui „Hius”, aşa cum s-a înţeles cu Ermakov. Pe urmă va trebui să deschidă, fie ce-o fi, chepengul de la exterior şi să aştepte. Mihail Antonovici fixă tripiedele, asudă punînd pe ele rachetele, îşi admiră opera şi-şi simţi sufletul parcă mai uşurat..
Ziua, o zi lungă cum sînt zilele de pe Venus, trece şi se lasă noaptea. Deasupra mlaştinei se aşterne din nou bezna înceţoşată. „Băiatul” îşi încheie acţiunea. Exploratorii montează radiogoniometrul pe noul rachetodrom şi adună ultimele exemplare de rocă. În curînd Mihail Antonovici va decola cu „Hius” şi va zbura după relevmentele ce i se vor indica. Mai e puţin şi exploratorii vor fi iarăşi cu toţii laolaltă! Vor zbura apoi pe satelitul „Ţiolkovski”, unde-i aşteaptă întîlnirea cu cei de acolo! Apoi vor face cale-ntoarsă pe Pămînt, şi acolo — altă întîlnire, cea mai frumoasă dintre toate!
Mihail Antonovici îşi aduce aminte cum s-a întors pentru întîia oară din Cosmos. Flori, muzică, o mare mulţime de oameni şi printre ei — Zoia. Era tînără de tot laboranta-şefă a institutului lui Kraiuhin. Mihail Antonovici o necăjea mereu. Frumoase vremuri! Era în perioada de înflorire a rachetelor cu propulsie atomică, o perioadă în care s-au ridicat oameni de talia lui Kraiuhin, Privalov, Sokolovski… Era perioada cînd bătrînul Şraiber din Novossibirsk a emis minunata idee a “reflectorului total”. Dar, vai, cum a fost primită ideea aceasta! „Un bătrîn dement! Un alchimist obscurantist! Un idealist! Un fantast!” Unii şuşoteau pe la colţuri: „Ha-ha!… Reflector total… Curat ca nuca-n perete!” „Nişte proşti, dacă nu ceva mai rău!”-a spus atunci despre ei, furios, Kraiuhin. A fost o luptă cumplită. Kraiuhin era cît pe ce să fie îndepărtat sub motiv că ar fi exercitat presiuni. Şi pînă la urmă, iată „reflectorul total”: „Hius” versus Venus! Deocamdată merge bine! Ptiu, să nu-i fie de deochi.
În cea de-a nouăsprezecea zi de la plecarea „Băiatului”, Mihail Antonovici se simţi rău. S-a trezit la auzul unei voci şi, sărind din pat, a scrutat îndelung semiobscuritatea din cabină, pînă şi-a dat în cele din urmă seama că era propria lui voce. Îşi simţea capul nespus de greu. În vîrfurile degetelor îl înţepau mii de ace. I se făcu iarăşi somn. Aţipi puţin şi, cînd se trezi, căută termometrul. Controlă temperatura, care se dovedi a fi normală.
— „Ridicaţi-vă, oameni ai muncii…” — fredonă el fals şi îl fulgeră gîndul că murmura întotdeauna cîntecul acesta dimineaţa, cînd se simţea prost, ca să înşele vigilenţa soţiei; niciodată nu l-a cîntat în cursul expediţiilor sale. Ce poate fi mai rău decît să se îmbolnăvească acum, cînd e singur cuc pe o navă pustie!
Se sili să se ridice şi, ţinîndu-se cu mîna de nervurile de oţel de pe pereţii coridorului, trecu în cabina de comandă, unde se aşeză lîngă staţia de radio. „Băiatul” nu răspundea.
— Trebuie să iau puţin aer — spuse Mihail Antonovici, cu glas tare. Sînt bolnav, trebuie să iau puţin aer.
Străbătu coridorul, călcînd nesigur, şi se opri în faţa cabinei în care se păstrau costumele de protecţie. Aruncă o privire împrejur. Globurile mate ale lămpilor aruncau o lumină odihnitoare. Pe pereţii grei de metal se mai vedeau ici-colo pete cafenii, urme ale mucegaiului roşcat care pătrunsese în planetonavă cu trei săptămîni în urmă. Mihail Antonovici simţi deodată, cu toată fiinţa lui, liniştea apăsătoare ce se cuibărise în coridoarele şi în cabinele pustii, liniştea aşteptării, liniştea singurătăţii.
— Sus, sus, la aer… — bombăni navigatorul, punîndu-şi costumul.
Ajunse anevoie la ecluza de sus. Casca îl apăsa pe umeri parcă mai tare ca oricînd. Mîinile lui deschiseră anevoie chepengul. Se trînti în coate pe marginea deschizăturii largi.
Ceaţa se risipise. Deasupra capului stăruia o beznă de nepătruns; în jur, cît puteau cuprinde ochii, se întindea cîmpia, răspîndind o lumină slabă.
Mihail Antonovici dădu în lături tulpinile lipicioase ale algelor care împresuraseră nava şi le rupse cu ciudă, căci îl împiedicau să vadă. Pretutindeni stăpînea întunericul şi pustiul…
— Pustiu… — şopti navigatorul.
Deodată văzu o lumină purpurie la orizont. Geana aceea de lumină se apropia, creştea, mistuia bezna. Mihail Antonovici scoase un ţipăt, desluşind drept înaintea sa un deşert nisipos. În mijlocul cîmpiei măturate de vînt se înălţa o trombă uriaşă. Stătea absolut nemişcată, ameninţătoare. Vedenia rămase suspendată în faţa navigatorului, care se trase speriat înapoi. Apoi tromba se clătină, străbătută de un freamăt, şi se făcu nevăzută. Doar în depărtare, dincolo de coama munţilor care deveniseră purpurii, se aprinse şi se stinse iute o pată luminoasă…
…Deasupra mlaştinei se ridică din nou o geană de lumină. Mihail Antonovici se trase îndărăt. În ceaţa luminoasă se profilară contururile unei stînci gigantice, cu vîrful scînteind în argint. „Zăpadă? La o sută de grade?” La poalele stîncii se vedeau copaci roşiatici, cu coroane ciudate, turtite. Erau mulţi, foarte mulţi, o pădure întreagă… Povîrnişurile muntelui erau acoperite de copaci. Ce frumos era!…
Navigatorul închise ochii şi-i deschise încet din nou. În jur — întuneric şi pustiu. „Să fi fost un miraj?… se întrebă el. Miraj sau halucinaţie?…”
Mihail Antonovici nu-şi mai aducea aminte cum a coborît în cabinele echipajului. Capul i s-a mai limpezit. „Miraj sau halucinaţie?” Luă aparatul de filmat şi se întoarse în ecluza de sus. Ciudata vedenie apăruse din nou în faţa deschizăturii şi navigatorul o filmă, consumînd zeci de metri de peliculă.
Developă filmul numaidecît. Cadrele de pe pelicula ultrasensibilă arătau lămurit nişte coroane de copaci, o stîncă… Da, şi-a adus aminte: mirajele din deşerturile de pe Pămînt se imprimă şi ele pe peliculă. Aşadar, pe planeta aceasta nu-s numai mlaştini infecte şi deşerturi negre…
Mihail Antonovici se lăsă pe scaun şi rămase aşa multă vreme, cu privirea aţintită înainte. Un sunet strident îl făcu să tresară: prietenii! Se repezi la emiţător. Vocea calmă a lui Ermakov îl făcu, ca întotdeauna, să prindă curaj. Mai bine să nu spună nimic despre toate neliniştile astea. Mirajul ca mirajul, dar vezi că azi cînd s-a trezit, a simţit un fel de slăbiciune. Cine ştie ce boală o mai fi şi asta… Poate totuşi e mai bine să-l prevină pe Ermakov, să se sfătuiască cu el? Dar Mihail Antonovici nu se sfătui. Aduse vorba de Bogdan. Iar nu putea veni la aparat. Ce ghinion! De altfel a mai rămas puţin… Planul de acţiune?… Merge foarte bine…
În clipa aceea, sub picioarele navigatorului podeaua tremură şi se lăsă în jos. Se auzi un şuierat subţire, prelung. Se pare că Mihail Antonovici a ţipat, deoarece Ermakov l-a întrebat ce-a spus. În difuzor începură sa vîjîie sirene, se auziră hîrîituri, trosnete… Navigatorul încercă să se ridice de pe scaun, dar o nouă izbitură îl trînti jos. În cădere se apucă de marginea instalaţiei de radio şi o trase după el. Se auzi un zăngănit. Ceva căzu şi se sparse… Cutremur să fie oare? Mihail Antonovici se ridică, îl strigă la microfon pe Ermakov. Drept răspuns se auziră nişte hîrîituri şi vuiete… Pereţii se clătinară şi se lăsară într-o parte… Ridicînd mîinile, navigatorul se prăbuşi din nou pe podea şi se rostogoli pînă se opri cu spinarea în metalul rece al tabloului de comandă. Şuierul ascuţit şi prelung se transformă într-un duduit gros şi puternic, care încetă o dată cu o izbitură însoţită de zgomote.
Din clipa în care planetonava s-a afundat adînc cu colierele reactoarelor în terenul acela mocirlos, straturile de nămol au continuat să se preseze şi să coboare necontenit sub apăsarea masei ei de oţel, grele de mii de tone. Nămolul ceda micron cu micron, centimetru cu centimetru şi, în cele din urmă, n-a mai rezistat. Uriaşa planetonavă se lăsă greu într-o groapă cu noroi fără fund… Cînd se vor întoarce tovarăşii, o vor căuta zadarnic… Ei nu vor găsi decît o mare pată neagră pe locul unde a stat planetonava… Şi vor muri, lipsiţi de apă, de oxigen şi de hrană, dar mai ales fără mijloace de semnalizare, căci nu vor putea chema în ajutor pe cei de pe „Ţiolkovski”…
Mihail Antonovici se apucă de marginea mesei de comandă, încercînd să se ridice. Planetonava se aplecase mult, lăsîndu-se într-o rînă… Peste cîteva secunde „Hius” se va culca orizontal… ba poate chiar se va răsturna cu duzele în sus. Asta înseamnă moartea! Mihail Antonovici ajunse, în sfîrşit, la masa de comandă şi apucă manetele… În aparatele de bord se aprinse un curcubeu de becuri…
Mlaştina se cutremură. Un freamăt puternic răscoli jungla albicioasă. În mlaştină se căscă o groapă neagră, plină cu zeamă fierbinte, din care ţîşniră nori de aburi albaştri… Înconjurat de o lumină orbitoare, însoţit de un tunet şi un urlet prelung, „Hius”, aidoma unui uriaş artropod cu cele cinci labe ale sale, se desprinse din mlaştina în clocot, rămase pentru o frîntură de secundă suspendat deasupra ei, apoi se avîntă spre cerul negru, lăsînd în urma lui o platformă largă de asfalt, cu un diametru de vreo şaizeci de metri, plină de crăpături şerpuitoare care porneau de la centru…
— … „Băiatul”, „Băiatul”, aici „Hius”! Vă ascult! Aici „Hius”! „Băiatul”, „Băiatul”, „Băiatul”! „Hius” vă ascultă. Aici „Hius” vă ascultă. Trec pe recepţie…
Mihail Antonovici aşteptă o vreme, ascultînd vuietele din eter, după care închise staţia. „Nu răspund. De cinci zile tac. Ce s-o fi întîmplat? De ce nu apare semnalul pentru coborîrea pe noul rachetodrom? Nu cumva…”
În bezna de nepătruns, „Hius” stă sprijinit cu toate cele cinci coloane pe un teren pietros, sigur, acoperit cu un strat subţire de praf negru. „Hius” e o maşină minunată. Numai „Hius”, cu sistemul lui de conducere uluitor de simplu, perfect stabil în zbor, cu motoarele lui puternice, putea să facă saltul acela peste stînci şi să coboare cu o precizie absolută, fără a se sfărîma, cu toată vijelia cumplită de-aici, cu toate că era condus de un pilot, deşi încercat, dar dezorientat în clipele acelea. Nu au fost zadarnice nopţile de nesomn ale lui Kraiuhin, Privalov şi ale altor zeci şi sute de oameni, care şi-au pus la contribuţie toată priceperea, uriaşa lor experienţă, tot sufletul lor de visători şi creatori, pentru făurirea rachetei fotonice! „Hius” a ieşit biruitor acolo unde orice altă rachetă ar fi eşuat şi ar fi zăcut acum sfărîmată, prefăcută într-un morman de blocuri de oţel…
„Hius” stă într-o beznă de nepătruns, teafăr şi nevătămat, dacă nu punem la socoteală cele cîteva aparate lipsite de importanţă şi o garnitură de echipament radiofonic, pe care a spart-o, pare-se, Mihail Antonovici însuşi…
„Hius” stă teafăr şi nevătămat, dar unde? Navigatorul n-o ştie. Asta însă n-are importanţă. Mihail Antonovici zăboveşte ore în şir aplecat deasupra staţiei de radio, chemînd transportorul şi aşteptînd semnalul pentru coborîrea pe noul rachetodrom. Dar semnalul se lasă aşteptat. Dacă nu mai apare de loc? Mihail Antonovici se ridică şi începe să umble prin cabină, potrivindu-şi mereu, inconştient, bandajele murdare de pe mîinile pline de tăieturi.
Dacă nu se restabileşte legătura, „Băiatul” va veni acolo unde a coborît „Hius” prima oară. Exploratorii vor căuta planetonava şi n-o vor găsi în mlaştină. Au apă puţină… Atunci de ce nu semnalizează? Sau or fi semnalizat?
Mihail Antonovici îşi încordează mintea, străduindu-se să-şi biruie slăbiciunea. Calm! Calm! Din orice situaţie sînt cel puţin două ieşiri, cum spune Grişa Dauge. Planetonava e teafără şi nevătămată, deci pe Mihail Antonovici nu-l ameninţă nici o primejdie… Dar nu e vorba de asta… Să plece spre mlaştină? Să lase acolo un semn? Prostii! Ar trebui să străbată zeci de kilometri pe un drum din cele mai grele, „Hius” ar rămîne singur… Şi-apoi, unde-i mlaştina? Încotro s-o apuce?…
Mihail Antonovici se plesni cu palma peste frunte. Cum de-a putut uita una ca asta? Amîndouă rachetele «la douăzeci zero-zero în orice zi, după ora de pe „Hius”» — aşa a spus Ermakov. Navigatorul coborî în ecluza de jos şi, dînd chepengul de perete, păşi în bezna răscolită de vînt. E greu să coboare rachetele de semnalizare. Trebuie să le lanseze pe amîndouă, negreşit pe amîndouă! Una s-ar putea să n-o vadă Ermakov; aşa i-a spus atunci.
Mihail Antonovici duse rachetele la vreo sută de metri depărtare de planetonavă. Le-a tîrît anevoie, clătinîndu-se în bătaia vîntului puternic, şi le-a montat. A controlat ceasul şi a conectat mecanismele de lansare. Pentru a se pune la adăpost, trebuia să se urce în planetonavă, dar nu putu găsi scăriţa flexibilă, pe care vîntul o împinsese undeva într-o parte. Pierzîndu-şi cunoştinţa, Mihail Antonovici s-a ascuns după una din coloanele motoarelor cu reacţie ale planetonavei, N-a văzut şi n-a auzit cum s-au avîntat una după alta spre cer, ca două fulgere albe, cele două rachete de semnalizare, şi acolo sus, dincolo de nori, cum s-au spart în orbitoare globuri de foc…
…Întors în sfîrşit pe bordul planetonavei, navigatorul se sili să-şi scoată costumul de protecţie, se tîrî anevoie pînă-n cabina lui şi se trînti în pat. Stătu aşa pierdut cîteva ore, după care bău, cu totul absent, o cană de bulion rece: apoi se urcă în cabina de comandă. Abia aici observă că ceasul lui de mînă era cu douăsprezece minute în urma cronometrului mare, un aparat ireproşabil, care funcţiona pe baza disocierii moleculelor de metal. Aşadar, a lansat rachetele de semnalizare cu douăsprezece minute mai tîrziu decît era convenit. Ermakov se poate să fi observat exploziile, după cum se prea poate să nu le fi observat… Dar navigatorul nu mai avea putere să se gîndească la consecinţele posibile ale erorii sale. Acum nu-i mai rămînea altceva de făcut decît să aştepte.
Mihail Antonovici sări în picioare. Trebuie să fii măgar… adică nu, trebuie să fii speriat de moarte, ca să scapi din vedere o altă posibilitate, cea mai simplă! El poate să pună în funcţiune radiolocatoarele! Mai devreme sau mai tîrziu, Ermakov va intercepta semnalele şi va găsi planetonava. E aşa de simplu!…
Navigatorul se aplecă zorit deasupra tabloului de comandă al instalaţiei antimeteoritice. Începu chiar să fredoneze un cîntec vesel, cînd văzu aprinzîndu-se lumina cenuşie de pe ecranele rotunde…
Au trecut de-atunci patru zile.
— „Băiatul”, „Băiatul”, aici „Hius”… Dau relevmentele. Lungimea de undă…
Atmosfera de pe Venus e capricioasă. Ea nu lasă întotdeauna să treacă radioimpulsurile radiolocatorului. Răbdare, răbdare…
— Aici „Hius”, aici „Hius”! Dau relevmentele. Lungimea de undă…
Ce şi-or fi zis oare cei de pe „Ţiolkovski”, în caz că au observat rachetele? Şi-au pus probabil doliu. Mahov o fi pregătit camioanele de salvare dirijate automat. Kraiuhin, îmbătrînit şi mîhnit, şade în cabinetul său: visurile lui s-au spulberat, ţinta pe care a urmărit-o toată viaţa n-a fost atinsă, „Hius” a pierit! Nu, „Hius” nu poate să piară! Nu poate să piară maşina aceasta minunată!…
— …Vă ascult. „Băiatul”, „Băiatul”, „Băiatul”…
Zilele treceau una după alta. „Băiatul” nici nu venea, nici nu răspundea. Înseamnă că s-a întîmplat o nenorocire. Înseamnă că degeaba aşteaptă el şi se chinuieşte… Nu! El e obligat să aştepte. Nu se poate să nu se întoarcă ei…
— „Băiatul”, aici „Hius”! Vă ascult. Aici „Hius”… Dau relevmentele…
În cea de-a noua zi, Mihail Antonovici verifică radiolocatorul, controlă garnitura de alimentare din costumul de protecţie, îşi luă pistolul şi ieşi afară, pe solul dur, pietros, pe care stătea „Hius”, Pe cer goneau nori purpurii. Aici nisipul era roşcat şi mărunt. Vîntul mîna nisipul, vîjîia în căştile radiotelefonului şi legăna desişurile de plante uscate, aflate la vreo două sute de metri de planetonavă. Erau copacii aceia cu coroanele turtite. Mulţi din ei păreau arşi, deşi se aflau la mai bine de o jumătate de kilometru de planetonavă.
Mihail Antonovici se uită în dreapta şi-n stînga, îşi îndreptă pistolul care-i atîrna de gît, îşi purtă palma pe suprafaţa zgrunţuroasă, acoperită cu noroi uscat, a uneia din uriaşele tălpi ale planetonavei şi porni înainte spre desiş. Nu mai putea să aştepte. Prietenii lui au murit, e limpede, dar el nu va pleca de-aici, nu va decola de pe planetă, pînă nu va găsi cadavrele lor…
Pătrunzînd în desişul ars, dădu aproape numaidecît de trei oameni. Unul dintre ei, de statură uriaşă, se tîra şerpuind ca un vierme, agăţîndu-se de asperităţile solului, şi-l căra în spinare pe un altul, nemişcat şi neputincios, înfăşurat în cîrpe murdare. Cel de-al treilea venea tîrîş în urma lor. Avea petrecută în jurul şalelor o curea, al cărei capăt se întindea pînă la omul din faţă. Cei trei se tîrau drept spre navigator, care încremenise locului. Pierzîndu-şi deodată glasul, sufocat de groază şi de bucurie, Mihail Antonovici îl văzu pe cel ce se tîra ca un şarpe, izbindu-se cu casca argintie, ce-i ascundea capul, de trunchiul unui copac. Omul gemu surd şi ocoli copacul, văzîndu-şi în sfîrşit de drum…
Mihail Antonovici scoase un ţipăt şi se repezi spre ei. Atunci, cel din faţă se săltă cu o iuţeală uimitoare în genunchi şi ridică pistolul.
— Care eşti? spuse el, cu un glas răguşit.
— Alexei! strigă Mihail Antonovici şi, căzînd în genunchi lîngă inginer, se lipi de dînsul şi izbucni în lacrimi, copleşit de emoţie şi totodată nespus de bucuros.
Sub gheata lui afundată în nisip foşni o foaie de hîrtie, care fusese cîndva albă, dar care acum era mînjită de noroi, mototolită, cu marginile zdrenţuite. Pe foaia de hîrtie se mai puteau încă desluşi şi pata neagră a Golcondei, şi cercul care marca mlaştina, şi un cerculeţ roşu la sud-est de craterul de nămol. Dacă Mihail Antonovici ar fi cunoscut propriile sale coordonate, ar fi văzut numaidecît că „Hius” se afla în acest cerculeţ — Anatoli Borisovici Ermakov, comandantul celei mai bune planetonave din lume, se înşela rar. Şi de data aceasta s-a înşelat doar cu cîţiva kilometri…
Cînd Bîkov sfîrşi de povestit, Mihail Antonovici izbucni din nou în plîns:
— Tovarăşii mei! Dragii mei! Bogdan, Ermakov… — Pe obrajii lui bucălaţi şi blînzi lunecau cu repeziciune boabe mari de lacrimi, încurcîndu-se în barba nerasă de cîteva zile.
— Nu plînge… — vorbi anevoie Iurkovski.
Acesta şedea tolănit într-un fotoliu, lîngă un cilindru închis, de un alb mat, în care moţăia, plutind gol-goluţ într-o soluţie tămăduitoare, Iohanîci, chinuit de atîtea bandaje şi injecţii.
Înghiţindu-şi lacrimile, Mihail Antonovici se uita cînd la capacul bombat al cilindrului, cînd la faţa lui Iurkovski, neagră ca un tăciune, cînd la faţa lui Bîkov, acoperită aproape în întregime de ochelari medicali speciali.
— Nu plînge, Mihail! repetă Iurkovski. Mai bine recepţionează încă o dată Golconda…
Alexei Petrovici Bîkov îşi scoase ochelarii, cînd o cascadă subţire de “tu-tu”-uri” stăruitoare umplu cabina.
— Farurile — şopti el, mijindu-şi ochii. Farurile noastre!…
„Tu-tu, tu-tu, tu-tu…”
— Te-ai putea orienta după aceste relevmente, Mihail? întrebă încet Iurkovski, cu o sclipire de triumf în ochii înfundaţi adînc în orbite.
— Sigur că da… Sigur că da! Navigatorul rotofei îşi frecă obrajii. Lacrimi mari începură să-i picure din belşug pe masa de comandă. Nu numai eu, orice novice ar putea s-o facă!… Pune-ţi ochelarii, Alexei! strigă el, cu o voce îndurerată. Vrei să orbeşti?…
,Tu-tu, tu-tu, tu-tu,” — răsuna în spaţiu, peste deşerturile şi mlaştinile ce se pierdeau în hăul beznei, peste norii purpurii, peste navele sfărîmate, peste „Băiatul” schilodit, peste mormîntul necunoscut al lui Bogdan, peste craterul veşnic în clocot al Golcondei…
— Pînă la „Ţiolkovski” mai avem o mie cinci sute de kilometri — spuse Mihail Antonovici şi îşi căută în sfîrşit batista.
— Să nu plîngi, Mihail! şopti Iurkovski. Misiunea a fost îndeplinită… Mai mult… nu puteam face… Dar drumul e acum deschis. Iar noi… Bîkov… eu… şi Grişa… ne-am întors.
Bîkov îşi puse din nou ochelarii.
„Tu-tu, tu-tu, tu-tu,” — cîntau farurile îndepărtate.