Lui Bîkov Alexei Petrovici, biruitorul deşerturilor de pe Pămînt, de pe Venus etc, etc, mîndria anului trei al Şcolii superioare de Cosmonautică de la nevrednicul planetolog Volodka Iurkovski.
Salve!
Nu ţi se pare, oare, frate al meu roşcovan, că corespondenţa dintre noi are un caracter oarecum convulsiv? În ultimii doi ani şi jumătate (corectează-mă dacă greşesc) ţi-am expediat patru scrisori la care am primit drept răspuns numai aproape o scrisoare. Şi aceasta din urmă, cu un scris foarte lăbărţat, pe o jumătate de filă dintr-un caiet de şcoală. Istoria cunoaşte un singur exemplu de corespondenţă tot atît de intensă, şi anume corespondenţa dintre ţarul Ioan cel Groaznic şi cneazul fugar Kurbski. Istoria ne spune că într-un răstimp de şaptesprezece ani, înaltele persoane au izbutit să-şi scrie numai şase scrisori.. Ivan a scris două, Kurbski — patru, după care a murit, se vede treaba din pricina efortului depus. În zilele noastre, oamenii sînt mai rezistenţi, şi eu îţi scriu cea de-a cincea scrisoare. E drept că pentru asta mi-a trebuit un mare efort de voinţă şi un anumit concurs de împrejurări.
Ieri, la vizita medicală, medicul-şef Leontiev, sprijinindu-şi prima guşă pe cea de-a doua, a doua pe cea de-a treia, iar restul în piept, mi-a făcut cunoscut că-mi interzice să iau parte la cea de-a treia expediţie în jurul Golcondei şi îmi recomandă să fac gimnastică medicală şi să consum (închipuie-ţi!) biftecuri suculente. Somn, sală de sport, bazin, duş ionic, bibliotecă, iar mai departe om trăi şi-om vedea. N-am obiectat nimic. Orice discuţie cu Leontiev se reduce la contemplarea guşilor lui ridicate spre tavan şi la această replică adînc gîndită:
„Hm… Nu pot nicidecum să-mi aduc aminte cînd pleacă următoarea planetonavă spre Pămînt!”
Aşadar, acum o oră i-am petrecut pe băieţii care pleacă în expediţie şi, fiind adînc mîhnit, m-am apucat să-ţi scriu. M-ai rugat cîndva să-ţi povestesc totul. Îmi aduc aminte că, neavînd timp, te-am sfătuit să citeşti ziarele şi să urmăreşti emisiunile de televiziune destinate popularizării expediţiilor interplanetare. Acum am timp.
Cu optsprezece luni în urmă, cam pe vremea cînd tu osteneai la examene, de la baza interplanetară „Ţiolkovski” au decolat, din ordinul lui Kraiuhin, fără discursuri pompoase şi fără muzică, trei rachete fotonice de tip „Hius” şi s-au avîntat una după alta la interval da o jumătate de oră, în pîcla trandafirie a atmosferei de pe Venus. Prima planetonavă zbura sub pavilionul lui Mihail Antonovici Krutikov, amiral al oceanelor fără apă. Amiralul, solid şi proaspăt ras, stătea în persoană la masa de comandă. Ochii îi străluceau. Împroşcînd o lumină violetă, puternica navă se orienta după relevmentele farurilor de pe rachetodromul de categoria a doua Golconda uranică. De trei ori s-a aprins o lumină violetă pe cerul purpuriu. De trei ori au plesnit norii grei. De trei ori s-au cutremurat nisipurile gudronate. Cu cele cinci tălpi larg desfăcute, giganţii de oţel s-au rînduit unul lîngă altul, înfundîndu-şi în pietriş coloanele cu reacţie.
Din planetonave au coborît oameni cu căşti de spectrolit, tanchete automate, agregate de săpat, transportoare pe şenile, prevăzute cu cabine ermetice. Oamenii s-au învîrtit. Opt din ei au pornit cu două transportoare, încărcate cu mine, spre est, ca să arunce în aer stîncile, să lărgească rachetodromul şi să monteze alte faruri. Cele două transportoare s-au făcut nevăzute în negura neagră. Curînd după aceea au răsunat în depărtare bubuituri înfundate şi s-au înălţat spre cer ciupercile lăţoase ale exploziilor.
Douăzeci de constructori, conduşi de Viktor Gaidadîmov (cel care a construit portul „Marele Platou” de pe Marte), s-au urcat în maşinile lor ciudate şi au pornit spre sud, în direcţia lanţului de munţi, pentru a sistematiza, degaja şi pregăti terenul pe care avea să se deschidă şantierul unui viitor oraş-port. În aceeaşi direcţie au pornit în salturi de cîte patru kilometri două mici rachetomobile cu astrobiologi; amatorii de floră şi faună extraterestră, aşezaţi pe bidoanele lor cu formalină şi pe lăzile pentru colecţii, nu-şi mai găseau loc de nerăbdare, grăbiţi să ajungă în Mlaştina Fierbinte.
Ultimii, cu un aer grav şi demn, am plecat noi, geologii. Şeful grupului, Pavel Nikolaevici Lin, a dat plecarea. Luînd loc în transportoare, am pornit spre nord, în direcţia Mării de Fum, mînînd din urmă o cireadă de roboţi cu mai multe mîini, cu două şi şase picioare sau cu şenile. Roboţii, împinşi de substanţele active, înaintau desfăşuraţi în lanţ, mirosind din mers solul, selectînd exemplare de rocă, notînd, calculînd, memorînd şi comunicîndu-ne din cînd în cînd rezultatele cercetărilor lor. Acţionau metodic şi cu multă siguranţă, ceea ce ne făcea să credem că n-o să ne rămînă decît să punem în geamantane descoperirile făcute. Dar în Marea de Fum ne-am izbit de unele dificultăţi.
Roboţii au dat de cîmpuri de crustă roşie, blestemata aceea de crustă care ocupa acolo mii de hectare de teren. Radiaţia s-a dovedit a fi mult prea puternică, pentru ca robotii să poată funcţiona. Sărind ca arşi afară din Marea de Fum, au rămas multă vreme locului, agitîndu-şi furibunzi tentaculele. A trebuit să-i reacordăm imediat, după care roboţii au pornit din nou la atac, avîntîndu-se cu mult eroism, şi ne-au adus atîta crustă din aceea roşie, că nu mai ştiam ce să facem cu ea. Le-am cedat gratuit astrobiologilor zece tone din porcăria asta. Ştii că presupunerea noastră s-a dovedit a fi fost justă: acestea sînt într-adevăr nişte colonii de microorganisme, care trăiesc din energia degajată de dezintegrările radioactive. S-a stabilit de asemenea în mod cert că masa roşie e atrasă de focarele de explozii din adîncuri. Unii de-aici speră s-o adapteze ca indicator pentru prevenirea pericolului. Să fi ştiut noi atunci!
A început asaltul Golcondei. Urlet de motoare, forfotă de oameni, transportoare mişunînd în toate direcţiile şi ridicînd nori de praf negru… Unii au şi început să se ciorovăiască. Cineva umplea eterul cu strigătele sale, avertizînd că n-a venit aici ca să se ţină de fleacuri, iar medicul-şef Leontiev s-a şi apucat să-i facă nu ştiu cui injecţii cu aradiatină, întrebînd mînios cînd pleacă prima planetonavă spre Pămînt… După cîteva ore, „Hius”-ii au plecat şi s-au întors cu întăriri, în urma lor au coborît din norii purpurii rachete automate încărcate cu materiale, aparate, alimente, cărţi, îmbrăcăminte. Cu fiecare clipă, mîna Omului strîngea tot mai puternic beregata neagră a Golcondei.
Şi Golconda a căzut. Golconda s-a dat bătuta. Urlă, clocoteşte, ameninţă cu norii ei purpurii şi cu tot felul de artificii pirotehnice, dar acum asta nu mai impresionează pe nimeni, decît numai pe novici. Nu ne mai temem nici chiar de Furtunile negre: meteorologii noştri le distrug în germene, bombardîndu-le cu hidrogen. Acolo unde am aşternut noi cîndva pînzele de seleniu, se întinde acum un rachetodrom de categorie superioară, cu un trafic de aproape o sută de nave pe lună. Spre sud, la o depărtare de cincizeci de kilometri, la poalele lanţului de munţi, s-a înălţat un oraş, spre care duc opt excelente şosele din material plastic sticlos. În centrul oraşului stă „Băiatul” nostru. A fost găsit, scos din sol şi aşezat, aşa cum se afla, cu bucăţi de piatră topită pe el, pe un postament din material plastic metalic. Pe blindajul lui a fost săpată o scurtă inscripţie: „Celor dintîi”. E un monument ridicat lui Anatoli Ermakov, Bogdan Spiţîn, Tahmasib Mehti şi tovarăşilor lui.
Da, Aleoşa, Golconda a căzut! Dar nu numai atît! În curînd întreaga planetă Venus va fi la picioarele învingătorului. Se fac cercetări în centura de mlaştini şi lacuri cu apă grea din jurul Golcondei (deocamdată este imposibil de înţeles de unde provine apa din ele; la început s-a crezut că aceste lacuri şi mlaştini sînt legate de Golconda, dar acum două luni s-a descoperit un mare lac cu apă grea pe cealaltă emisferă a planetei, la o depărtare de cîteva mii de kilometri). Irgensen a coborît la Polul Sud. Acolo s-a descoperit o nouă ţară. Ţara aceasta are păduri întinse de copaci roşii, lacuri verzi, animale bizare, o adevărată rezervaţie a unei vieţi stranii, ascunsă sub cupola unei atmosfere de-a dreptul turbate. Se pregăteşte o expediţie la Polul Nord, şi dacă şi căciula de la Polul Nord a planetei Venus se va dovedi cît de cît la fel cu cea de la Polul Sud, am să-i iert multe acestei planete. Aici unde ne aflăm, expediţiile noastre pătrund tot mai departe în deşerturile negre de dincolo de Centura Mlaştinilor Fierbinţi. Şi eu care sînt nevoit să fac băi şi să mănînc biftecuri!
Fiindcă veni vorba de biftecuri.
Nu de mult m-am văzut cu Mihail Antonovici. Mi-a spus că directorul Şcolii superioare de Cosmonautică are o părere foarte bună despre tine. Aceeaşi părere o are şi Mihail. Cunoşti maniera lui de a discuta: „Aleoşenka? O să iasă din el un excelent navigator; ex-ce-lent, ai să vezi!” Mă bucur pentru tine, roşcovanule.
Am lăsat pentru o jumătate de oră scrisoarea, ascultînd ce mi-a debitat vecinul meu, cibernetistul Şcerbakov. Ştii, cred, că la nord de rachetodrom se construieşte un gigantic combinat subteran pentru prelucrarea uraniului şi a elementelor transuranice. Oamenii lucrează în şase schimburi. Roboţii lucrează zi şi noapte; minunate maşini, ultimul cuvînt al ciberneticii practice. Dar, aşa cum zic japonezii, maimuţa cade şi ea din copac. Adineauri a venit la mine Şcerbakov, furios la culme, şi mi-a spus că o bandă de idioţi mecanici (expresia lui) a devastat astă-noapte un mare depozit de minereuri, luîndu-l, se vede treaba, drept un zăcămînt extrem de bogat. Roboţii aveau programe diferite şi de aceea a doua zi dimineaţa o parte a depozitului se afla în antrepozitele rachetodromului, o parte în faţa intrării de la Direcţia geologică, iar o parte nu se ştie unde. Cercetările continuă. L-am consolat cum am putut pe Şcerbakov (era să mă dea gata efortul pe care l-am depus ca să par serios) şi m-am întors la scrisoare.
La drept vorbind, e cazul să pun punct. Condeiul cere odihnă, iar pe de altă parte sînt chemat la tratament.
Vreau numai să-ţi spun că Mihail e detaşat acum pe Almateia. Almateia e cel de-al cincilea satelit al lui Jupiter. Adevărul acesta l-ai aflat probabil la şcoală, desigur însă că l-ai uitat. Acolo se pune acum la cale ceva interesant. Uite ce: tu ai să te faci navigator, ai să fii şi căpitan de navă; las' că te cunosc eu! Dar Aspice hoc sublime candens, quem invocant omnes Iovem, adică: „Priveşte această sublimă strălucire, căreia toţi îi zic Jupiter”. Te rog insistent: priveşte! Următorul asalt de mari proporţii va fi îndreptat într-acolo.
Da, Mişa mi-a spus că Dauge s-a făcut bine şi îl pisează pe Kraiuhin, cerînd stăruitor să fie trimis aici. Are, desigur, intenţii nobile, dar dacă-l vezi caută să-l convingi să-şi mute gîndul. Să mai aştepte pînă om planta pe Venus grădini. Iar dacă e să vorbim serios, mi-e pur şi simplu teamă să nu recidiveze febra. Totuşi mi-e tare dor de voi, diavoli împieliţaţi!
Rămîi cu bine, roşcovanule! Sper că cel mult în doi ani ai să-mi scrii şi tu ceva!
Multe salutări soţiei şi băieţelului. Sărută, frăţioare, din partea mea, mîna soţiei.