Ultima zi mi s-a scurs ca niciodată. Nu de emoție. Nu-mi era frică. De altfel, n-aveam de ce. În mulțimea care vorbea atâtea limbi, mă simțeam mereu singur. Nimeni nu mă băga în seamă. Gazdele nu mi se înghesuiau în față și, de fapt, chiar nu le cunoșteam. Şi pentru că nu credeam în blestemul pe care îl atrag asupra-mi, dormind în pijamalele lui Adams, bărbierindu-mă cu mașina lui și mergând pe urmele lui de-a lungul golfului, trebuia să fi simțit o ușurare la gândul că, a doua zi, voi arunca masca. Nici pe drum nu mă așteptasem la vreo capcană. Doar nici lui nu i se întâmplase nimic pe autostradă. Iar singura noapte la Roma aveam să mi-o petrec sub o pază specială. Îmi spuneam că asta era numai dorința de a încheia acțiunea, căci s-a dovedit a fi un fiasco. Îmi spuneam o mulțime de lucruri chibzuite, și totuși mereu mă abăteam de la ordinea zilei.
După baie, aveam să mă întorc la “Vesuviu” pe la trei, dar de pe la două și douăzeci mă și aflam în apropierea hotelului, de parcă m-ar fi împins ceva într-acolo. În cameră nu se putea întâmpla nimic, desigur, așa că am mai zăbovit pe străzi. Ştiam toate împrejurimile pe dinafară. La colț era o frizerie, mai departe, o tutungerie, o agenție de voiaj și apoi parcarea hotelului, în golul format dintre case. De la hotel în sus, treceam pe lângă un atelier de curelărie, unde Adams își reparase mânerul rupt al valizei, și apoi pe lângă un mic cinematograf non-stop. În prima seară era cât pe-aci să intru și eu la film, pentru că ghiulelele trandafirii de pe afiș le-am luat drept planete. Abia când am ajuns la casă, mi-am dat seama de greșeală. Era un fund de muiere, imens. Acum, în plină arșiță, m-am îndreptat spre colțul străzii și m-am întors, trecând pe lângă vânzătorul de migdale prăjite. Castanele de anul trecut se terminaseră. Admirând pipele de tot felul, am intrat în tutungerie și am cumpărat un pachet de “Cool”, deși nu obișnuiesc să fumez mentolate. În plin zgomot se puteau distinge din difuzoarele cinematografului icnete și scrâșnete ca dintr-un abator. Vânzătorul de migdale și-a dus căruciorul la umbră, sub acoperișul parcării de la “Vesuviu”. Cândva fusese, poate, un hotel de prima mână, dar vecinătatea stătea mărturie a decăderii lui lente. Holul era aproape pustiu. În lift era mai frig decât în cameră. M-am uitat la el cu un ochi critic. Să-mi fac bagajul în fierbințeala asta, însemna să ajung lac de nădușeală, și atunci senzorii n-ar fi rezistat. M-am mutat cu împachetatul în baie, care, într-un hotel vechi ca acesta, era aproape la fel de mare ca și camera. Baia era și ea sufocantă, dar avea barem podeaua de marmură. Am făcut un duș, stând pe vârful picioarelor, și înadins nu m-am șters de-a binelea, apoi am început să-mi aranjez lucrurile în valize, desculț, ca măcar așa să simt nițică răcoare. În trusă am dat peste ceva tare, bine înfășurat. Revolverul. Uitasem cu totul de el. Tare aș fi vrut să-l arunc sub baie. L-am băgat pe fundul valizei celei mari, sub cămăși, mi-am șters bine pieptul și m-am postat în fața oglinzii ca să-mi pun aparatele. Cândva aveam niște semne în aceste locuri de pe corp, dar au dispărut. Mi-am pipăit bătaia de la capul inimii, între coaste, pentru primul electrod. Cel de-al doilea, în adâncitura claviculară, nu voia să se lipească. M-am șters încă o dată și am apăsat plasturele de ambele părți, pentru ca aparatul să nu depășească clavicula. Nu prea reușeam, pentru că altădată nu făceam toate astea de unul singur. Mi-am pus apoi cămașa, pantalonii, bretelele. De la întoarcerea pe Pământ, începusem iar să le port. Era foarte comod acolo, pe orbită. Omul nu-și ținea mereu pantalonii de teamă să nu-i alunece. În Cosmos, îmbrăcămintea n-are greutate, iar când te întorci, rămâi cu acel “reflex al pantalonilor”, și de aceea e bine să porți bretele.
Eram gata. Tot planul îl aveam în cap. Trei sferturi de ceas pentru masa de prânz, plus achitarea notei hotelului, o jumătate de ceas până la autostradă, având în vedere ora de vârf, zece minute de rezervă. Am mai aruncat o privire prin dulapuri, am pus valizele lângă ușă, mi-am spălat fața cu apă rece, am verificat în oglindă să nu se vadă aparatele lipite de piele și am coborât, în restaurant era deja plin. Chelnerul, leoarcă de sudoare, mi-a pus în față un pahar de Chianti, am comandat o pastă de busuioc și cafea în termos. Tocmai terminasem de mâncat și mă uitam la ceas, când difuzorul a anunțat: “Mister Adams la telefon!” Am văzut cum mi se ridică părul pe mâini. Să mă duc sau nu? Un grăsan în cămașă pestriță s-a ridicat de la o măsuță de lângă fereastră și s-a îndreptat spre cabină. Un oarecare Adams. Puțini sunt oare cei pe care-i cheamă Adams? Ştiam că n-o să se întâmple nimic, dar eram furios pe mine însumi. Liniștea mi se dusese pe apa sâmbetei. Mi-am șters gura de grăsime, am luat o tabletă verde, amară, apoi o ultimă înghițitură de vin, și m-am îndreptat spre recepție. În hotel se mai făcea curățenia de dimineață, iar dinspre bucătărie răzbăteau tot felul de mirosuri. Îți venea rău ca unui aristocrat, numai cu gândul la varză. Așa arăta despărțirea. Urmându-l pe portarul care-mi ducea valizele, am ieșit în aerul încins de-afara. Autoturismul, comandat de la casa Hertz, ocupa trotuarul pe jumătate. Era un Hornet, negru ca tuciul. Nu l-am lăsat pe portar să-mi pună bagajul la spate, fiindcă acolo putea fi vreun emițător. L-am expediat cu un bacșiș și m-am urcat în mașina încinsă ca un cuptor. Asudat de îndată, mi-am dus mâna la buzunar să-mi scot mănușile. Inutil, căci volanul era îmbrăcat în piele. În spate, la bagaje, locul era gol — unde putea fi amplificatorul? Pe podea, în fața locului liber, acoperit de coperta unei reviste ilustrate, de unde mă privea o blondină goală, scoțând limba. Am tăcut mâlc, dar parcă ceva a icnit ușor în mine când am început să mă încadrez în traficul continuu. Pe toate benzile de circulație nu găseai un loc liber. Deși odihnit, mă simțeam, totuși, moale, oarecum amețit, nițel cam prostește amuzat, poate pentru că mâncasem o farfurie zdravănă de macaroane, pe care nu le pot suferi. Ca și până atunci, înainte de toate, îmi era groază că mă îngrășasem. După stopul următor am pus în funcțiune aerul condiționat. Mirosul de gaze arse se și făcu simțit. L-am oprit. Mașinile se îndesau unele în altele italienește. Un ocol mare. În oglinzi nu vedeai decât măști și acoperișuri, la potente benzina italiana[1] otrăvise tot aerul.
M-am oprit în spatele unui autobuz, cu respirația lui împuțită. Copiii, toți cu aceleași șepci verzi, se zgâiau la mine prin geamul din spate. În stomac parcă aveam un cocoloș, capul îmi fierbea, iar pe inimă simțeam aparatul care, prin cămașă, se agăța de bretele la fiecare rotire a volanului. Am desfăcut un pachet de “Kleenex” și am întins foițele pe arătătorul de viteze, ca să le am la îndemână, pentru că mă zgândărea nasul ca înainte de furtună. Am strănutat o dată, încă o dată, și eram într-atât de ocupat cu strănutul, încât nu știam când am lăsat în urmă Napoli, dispărut în albăstrimea litoralului. Am început să urc deja pe del Sole. Ca pe orice vârf, nu era mai nimeni. Parcă nici nu luasem plimasină. Urechile îmi țiuiau, nasul îmi curgea, în schimb, gura îmi era uscată. Mi-ar fi prins bine o cafea, deși băusem la hotel două Capucino mici, dar altă cafea nu puteam avea decât pe la Maddalena. “Herald” nu se găsea pe la chioșcuri, se vede că erau iar în grevă. Între micile Fiaturi afumate și un Mercedes, am dat drumul la radio. Ultimele știri. Înțelegeam cam pe jumătate. Demonstranții au dat foc. Declarația purtătorului de cuvânt al poliției private. Ilegalistele feministe anunțau noi acțiuni. Crainica citea cu glas profund declarația teroristelor, condamnarea Papei, una după alta, pe urmă, comentariile presei. Clandestinitate muierească. Nimeni nu se mai mira de nimic. Am pierdut capacitatea de a ne mira. De fapt, ce le deranja, tirania bărbaților? Eu unul nu mă simțeam un tiran. Nimeni nu se simțea așa. Vai de play-boy! Ce-or păți ăștia din partea lor? O să-i răpească și pe preoți? Am închis radioul, ca pe un capac la ghenă de gunoi.
Să fii la Napoli și să nu vezi Vezuviul — și eu nu-l văzusem. Privisem întotdeauna vulcanii cu bunăvoință. Tata îmi povestea de ei înainte de culcare, dar asta cu o jumătate de veac în urmă. În curând o să fiu și eu bătrân, îmi ziceam, și asta mă surprindea, de parcă mi-aș fi spus că în curând am să fiu vacă. Vulcanii erau ceva solid care trezea încrederea. Pământul crăpa, lava curgea, casele se prăbușeau. Totul era clar și minunat când aveai numai cinci anișori. Eu credeam atunci că prin craterul vulcanului se putea ajunge în centrul pământului. Tata nega faptul acesta. Păcat că n-a mai trăit, ar fi fost bucuros. Nu te gândeai la înspăimântătoarea liniște a acelor spații nesfârșite, când se auzea splendidul sunet al croșetelor care fixau portantul la modul. Ce-i drept, cariera mea n-a fost prea lungă. Nu m-am dovedit demn de Marte. Tata ar fi suportat asta, poate, mai greu decât mine. Cum adică, să fi murit după primul meu zbor? Să-și fi planificat astfel moartea, ca să închidă ochii crezând în mine, nu era asta o dovadă de cinism, sau numai prostie?
Dar n-ar fi mai bine să fii ceva mai atent la trafic? Rămânând în urma unei Lancia psihedelice, am aruncat o privire în oglinda din spate. Chryslerul de la Hertz dispăruse. Parcă ceva se întrezărea, departe, în urmă, lângă Marianella, dar nu eram sigur dacă erau ei; mașina cealaltă s-a ascuns și ea. Traseul acesta banal, nu prea lung, plin de o mulțime preocupată, motorizată, mie unuia îmi dădea privilegiul secretului care pândea într-un mod de neînțeles pentru toate polițiile din lumea nouă și cea veche; eu unul nu aveam în mașină pompă de umflat, papuci de înot, rachetă de tenis, ca să mă duc în vacanță, ci ca să atrag asupra mea lovitura necunoscută. Așa încercam să mă excit, pe degeaba, pentru că farmecul acestei escapade se spulberase de mult; nu-mi mai băteam capul cu misterul conspirației aducătoare de moarte, ci numai cum să pot înghiți a doua plimasină, pentru că nasul îmi curgea întruna. Mi-era indiferent unde se afla Chryslerul. Emițătorul avea o rază de o sută de mile. Iar bunica avea în pod chiloți de culoarea acestei Lancia.
La șase și jumătate am început să gonesc. Un timp m-am ținut în spatele unui Volkswagen, cu niște ochi mari de berbec pictați în spate, care mă priveau cu vădit reproș. Autoturismul îți definește, de obicei, personalitatea. Pe urmă am rămas în coada unui compatriot din Arizona, cu eticheta HAVE A NICE DAY[2] pe bara antișoc. Înainte și după mine se îngrămădeau pe acoperișurile turismelor bărci cu motor, schiuri nautice, saci de dormit, unelte de pescuit, planșeuri de surfing, rucsacuri zmeurii și portocalii — toată Europa se căznea din răsputeri să aibă a nice day[3].
Cinci și douăzeci și cinci de minute. Am ridicat iar, a nu știu câta oară, mâna dreaptă, apoi cea stângă, ca să-mi privesc degetele întinse. Nu tremurau. Şi ăsta urma să fie primul semn. Dar puteai oare să fii sigur? Doar nimeni nu știa nimic. Sau poate să-mi fi ținut răsuflarea o clipă — abia atunci Randy ar fi intrat în panică. Ce idee prostească!
Viaductul. Aerul se zbătea de-a lungul barelor de beton. Am aruncat o privire, să admir peisajul. Minunat era hăul acesta verde, întins până la orizontul înconjurat de munți. Pe banda stângă m-a ajuns din urmă un Ferrari, turtit ca o ploșniță. Iar i-am tras câteva înjurături, în rafale. Parbrizul era pătat cu resturi de muște, pantalonii mi se lipeau de pulpe, reflexul ștergătoarelor îmi fulgera ochii. Mi-am frecat nasul. Pachețelul de “Kleenex” a căzut între scaune, fâșâind în aer. Cineva ar putea să descrie natura moartă pe orbită. Când omul se gândea că avea de-acum totul fixat, magnetizat, legat, lipit cu hârtie specială, abia atunci începea un veritabil circ — un soi de pixuri, ochelari, tot felul de capete de cabluri ieșeau afară ca niște șopârle, și cele mai rele erau resturile. Vânătoare de pesmeți cu aspiratorul. Dar mătreața? Numai mistere în acești primi pași ai omului în Cosmos. Până și copiii întrebau, mai întâi, cum se putea face pipi pe Lună.
Munții apăreau în toată măreția lor, cenușii, liniștiți, greoi, într-un cuvânt ei înșiși. Una din părțile bune ale Pământului. Drumul își schimbase direcția, soarele se strecurase în fâșii înăuntrul mașinii și asta îmi amintea de rotirea mută, maiestuoasă, a luminilor în cabină. Ziuă în plină noapte, una cu alta amestecate, ca înaintea facerii lumii, și visul devenind realitate, realitatea zborului, în învălmășeala, aiureala aceea a corpului, că era așa cum nu putea să fie. Ascultasem prelegeri despre boala locomotorie, dar mă gândeam la ale mele. Astea nu erau simple grețuri, ci o adevărată panică a mațelor și a mucoaselor; măruntaiele, de regulă, imperceptibile, se burzuluiau, protestau. Mi-era pur și simplu milă de ele. În timp ce noi ne delectam cu Cosmosul, trupurilor noastre li se făcea rău din cauza lui. Dintr-o dată se saturaseră de el. Noi le trăgeam acolo după noi, iar ele se împotriveau. Desigur, antrenamentul își spunea cuvântul. Doar și un urs putea să învețe mersul pe bicicletă, dar oare pentru asta existau urșii? Era doar o curată batjocură. Nu ne lăsam învinși, zvâcnetul sângelui în cap se potolea, intestinele încremeneau, dar asta era numai o amânare a socotelilor, pentru că, până la urmă, trebuia să ne întoarcem. Pământul ne întâmpina cu presa lui ucigătoare, îndreptarea genunchilor, a grumazului… era o acțiune disperată, capul zbura în toate părțile ca o bilă de plumb. Îmi dădeam seama că așa urma să fie… Am văzut bărbați atletici, jenați că nu puteau pune piciorul în pământ, pe care eu însumi i-am așezat în baie… Apa se disloca pentru o clipă, primind corpul, dar naiba știe de ce credeam că n-o să fie așa și cu mine.
Psihologul ăla bărbos îmi spusese că așa se întâmpla cu toți. Dar mai apoi, când omul se obișnuia iar cu gravitatea, imponderabilitatea de pe orbită îi reapărea în visuri ca o nostalgie. Nu suntem făcuți pentru Cosmos, și tocmai din cauza asta nu renunțăm la el. Lumina roșie m-a făcut să apăs instinctiv pedala, luând-o înaintea conștiinței. A trecut o secundă bună până să înțeleg că frânez. Cauciucurile scârțâiră pe orezul împrăștiat, boabele fiind tot mai mari, ca grindina. Nu era sticlă. Coloana de mașini încetinea din ce în ce mai mult mersul. Banda din dreapta era mărginită de bornele de siguranță. Am încercat să ies cu privirea din grămada de mașini. Unde? Pe pământ se lăsa alene un elicopter galben, stârnind sub el nori de praf fin ca făina. Două cutii băgate una într-alta, cu măștile smulse. Așa departe de drum? Dar oamenii? Cauciucurile mușcară iarăși asfaltul presărat de cioburi; mergeam bară la bară de-a lungul șirului de polițiști, dând din mâini: “Mai repede, mai repede!” Căști polițienești, ambulanțe, tărgi, roțile mașinii răsturnate încă învârtindu-se, cu luminile ei mici care încă mai clipeau. Fumul plutea deasupra drumului. Asfaltul? Nu, probabil benzina. Coloana de mașini se întorcea pe banda din dreapta; cu viteza scăzută, mai puteai răsufla. Cadavre, vreo patruzeci. Restaurantul de la pod, alături; din imensa Arep di Servizio, cu halele ei enorme și întunecoase, zburau în toate părțile scânteile sudorilor. M-am uitat la kilometraj. În curând o să apară Cassino. La prima cotitură, brusc îmi trecu mâncărimea de nas, de parcă abia acum plimasina și-a făcut loc prin macaroane.
Al doilea viraj. M-a cuprins un tremur, simțind o privire străină ce venea într-un mod imposibil de undeva de jos, de parcă cineva ar fi stat întins pe spate și m-ar fi observat la rece, de sub scaun. Nu era altceva decât o blondină cu limba scoasă, de pe coperta revistei luminate de soare. Fără să mă uit, am întors revista alunecoasă pe partea cealaltă. “Aveți o prea bogată viață interioară, cât pentru un astronaut”, îmi spusese psihologul acela, după ce mi-a făcut testul lui Rorschach. Îl provocasem la discuție. Sau poate el mă provocase. Considera că există două soiuri de frică — unul superior, al imaginației, și altul, inferior, direct din măruntaie. Poate că intenționa, în felul acesta, să mă liniștească, sugerându-mi că sunt prea bun?
Cerul își storcea norii asemenea clăbucilor. Mă apropiam de stația de benzină. Am încetinit. M-a depășit un bătrânel cu aer de adolescent; pletele albe, lungi, îi jucau în vânt și gonea însoțit de o fanfară răgușită, ca un Wotan ramolit. Am tras aproape de pompe. În timp ce mi se turna benzină în rezervor, am azvârlit tot ce mai rămăsese în termos, inclusiv zahărul de culoarea bronzului de la fund. Geamurile murdare de grăsime și de sânge le-au lăsat necurățate. Am pornit mai departe, spre șanțuri; am coborât și mi-am îndreptat oasele. Exista aici un mare pavilion comercial, sub sticlă, de unde Adams cumpărase o pereche de cărți, imitație de tarot italian din secolul al XVIII-lea sau al XIX-lea. Stația se afla în renovare. Groapa făcută pentru noul distribuitor întrerupea terenul plin de pietriș alb, încă nelaminat. Ușile de sticlă s-au dat la o parte înaintea mea. Am intrat înăuntru. Era pustiu. Siesta? Trecuse de mult. M-am strecurat printre grămezile de cutii colorate și fructe artificiale. Scara mobilă care ducea la etaj a pornit-o la apropierea mea, iar când i-am dat târcoale, s-a oprit. M-am zărit, din profil, la televizor, lângă vitrine… Imaginea în alb-negru tremura în lumina soarelui. În realitate nu eram chiar atât de palid, așa cred. Nici un vânzător în tot magazinul. Pe la colțuri se îngrămădeau tot felul de suveniruri ieftine, aceleași cărți de joc și multe altele. Tocmai căutam prin buzunare ceva mărunțiș, încercând să zăresc un vânzător, când pietrișul de afară a scârțâit iar sub niște roți. Dintr-un Opel alb, care se oprise brusc, a coborât o fată în jeanși, a ocolit șanțul și a intrat în pavilion. Am văzut-o pe monitor. Stătea la câțiva pași buni înaintea mea, nemișcată. Am luat de pe tejghea o imitație de xilogravură veche, un Vezuviu fumegând deasupra golfului; mai erau acolo vederi cu fresce pompeiene, care-i făceau să strâmbe din nas pe părinții noștri. Fata a făcut câțiva pași în direcția mea, de parcă n-ar fi fost sigură dacă sunt vânzător. Scările s-au pus în mișcare. Rulau încet, iar ea stătea acolo — o figură măruntă, în pantaloni. M-am întors cu gândul să ies. Nu era nimic neobișnuit în asta. Avea o față aproape de copil, inexpresivă, gura mică, și numai faptul că privea: parcă prin mine cu ochii rotunzi, zgâriindu-și cu unghia gulerul alb al bluzei, m-â făcut ca, trecând pe lângă ea, să-mi încetinesc pașii; fata, tăcută, liniștită, a început să se dea de-a dura. Am fost atât de surprins, încât înainte de a-i sări în ajutor, ea s-a dus cât colo. N-am reușit s-o sprijin, i-am slăbit numai căderea, apucând-o de umerii goi, de parcă aș fi culcat-o pe spate, cu asentimentul ei. Stătea întinsă ca o păpușă. Privind din afară, puteai crede că am îngenuncheat lângă un manechin răsturnat, pentru că, în apropierea geamurilor, stăteau de ambele părți manechine în costume napolitane, iar eu între ele. Am apucat-o de încheietura mâinii. Avea pulsul slab și neregulat. Stătea întinsă la pământ, arătându-și vârfurile dinților și colțul ochilor de parcă ar fi dormitat O sută de metri mai încolo, mașinile veneau una după alta la pompa de benzină, apoi se întorceau brusc, cufundându-se în praful alb al drumului spre del Sole. Numai două mașini mai rămăseseră în fața pavilionului — a mea și a fetei. Mi-am îndreptat încet spinarea și i-am aruncat o ultimă privire. Antebrațul cu încheietura delicată, pe care i-o lăsasem în jos, se odihnea într-o parte. Ridicându-și puțin brațul, își dezvălui puful alb al subsuorii dezgolite, cu două mici semne ca niște zgârieturi sau ca un tatuaj în miniatură. Văzusem cândva ceva asemănător la prizonierii SS-ului — niște semne ca niște prune. Dar astea erau mai degrabă o simplă inscripție. Picioarele îmi tremurau, mai că-mi venea să-ngenunchez din nou, dar mi-am stăpânit pornirea. M-am îndreptat spre ieșire. De parcă ar fi dorit să sublinieze că scena se terminase, scările rulante se opriră și ele. În prag, am mai aruncat o privire înapoi. O grămadă de baloane colorate mă împiedica s-o văd pe fată, dar am zărit-o pe monitor. Imaginea tremura. Mi se părea că ea era cea care tremura. Am mai așteptat vreo două-trei secunde. Nimic. Ușa de sticlă, servilă, m-a lăsat să trec. Am sărit șanțul, m-am urcat în Hornetul meu și am dat înapoi ca să văd numărul Opelului. Era nemțesc. Înăuntru, dintr-un maldăr de lucruri colorate, se vedea un baston de golf. Aveam la ce să mă gândesc în timp ce mă încadram în trafic. Părea să fi fost un ușor atac epileptic, nu prea grav. Există din astea, fără zbucium. Poate că simțea ceva și de aceea s-a oprit, iar când a intrat în pavilion, și-a pierdut cunoștința. De aici acea privire inexpresivă și acea mișcare insectilă a degetelor, zgâriind gulerașul. Dar mai putea fi și o simulare. Nu-i zărisem Opelul pe traseu. Ce-i drept, nu prea fusesem atent, iar mașini din acestea, albe, cu linia ascuțită, întâlnisem destule. Am trecut ca printr-o oglindă care mărește fiecare amănunt ce mi-l aminteam, în pavilion ar fi trebuit să existe cel puțin doi, poate trei vânzători. Oare toți au plecat în același timp la un păhărel? Ciudat lucru. Deși, ce-i drept, și asta era posibil în zilele noastre. Se duseseră la bar, socotind că la ora aceea nimeni nu intra în magazin, iar fata a tras acolo pentru că prefera să fie găsită în acel loc, și nu în stația de benzină; nu dorea să ofere un spectacol băieților în uniforme de Supercontemaggiore. Lucrurile s-au întâmplat cât se poate de natural. Așa o fi fost? Sau poate mult prea natural? Era singură. Cine, aflându-se într-o asemenea situație, călătorea singur? Şi ce? Dacă s-ar fi trezit, n-aș fi condus-o înapoi la mașină? M-aș fi străduit s-o conving să nu se mai urce la volan. Şi atunci? Aș fi sfătuit-o să-și lase Opelul și să vină în mașina mea. Oricine ar fi procedat la fel. Desigur, așa aș fi făcut, dacă m-aș fi aflat acolo ca simplu turist. M-au trecut toate căldurile. Ar fi trebuit oare să rămân, să mă bag în cine știe ce belea — dacă merita să fac așa ceva! Doar pentru asta eram acolo! Pe naiba! Tot mai serios mă convingeam că, într-adevăr, își pierduse cunoștința, și tot mai puțin eram sigur de acest lucru. Pe deasupra, nu se lasă așa un pavilion comercial, doar e o casă de mărfuri. Măcar casiera trebuia să rămână la locul ei. Iar locul de la casă era gol. Ce-i drept, tot interiorul se vedea ca în palmă de la cafeneaua de vizavi, de partea cealaltă a șanțurilor. Cine putea, totuși, să știe că am să trec pe acolo? Nimeni. Așadar, oricum, toată povestea nu fusese plănuită împotriva mea. Urma să devin o victimă anonimă? Şi, de fapt, victima cui? Cum adică, vânzătorii, casiera, fata — toți să se fi înțeles dinainte? Asta ar fi fost de-a dreptul fantastic. Atunci, era o simplă întâmplare. Şi tot așa, întruna. Adams a ajuns întreg la Roma. Şi era singur. Dar alții? Deodată mi-am amintit de bastonul de golf pe câmp. Dumnezeule mare, păi… bastoane din astea…
M-am hotărât să nu mă las doborât, chiar dacă mi se părea că o luasem razna de-a binelea. Ca un actor prost, dar încăpățânat, m-am întors la rolul jucat alandala. La următoarea stație de benzină, fără să cobor, am cerut o cameră de automobil. Un brunet chipeș, îmbrăcat în overall, s-a uitat la roțile mele: ale dumneavoastră sunt fără camere. Dar eu am nevoie de cameră! Am plătit, privind mereu spre autostradă, ca să nu pierd din ochi Chryslerul, dar acesta nu se vedea. Nouă mile mai încolo, am schimbat roata cea bună cu rezerva. Am schimbat-o pentru că și Adams o schimbase. Când am îngenuncheat lângă cric, aerul ardea, pur și simplu. Neuns de multă vreme, cricul scârțâia; niște avioane cu reacție, invizibile, sfâșiau cerul pe deasupra capului, și zgomotele acestea de tunet îmi aminteau artileria navală care acoperea adăpostul normand. De unde aceste amintiri? Am fost și mai târziu în Europa, dar ca exponat oficial, ce-i drept, de mâna a doua, pentru că eram în rezervă, dar aproape fictiv — ca membru al unui proiect marțian. Europa îmi arătase atunci chipul ei demn, însă abia acum o cunoșteam — dacă nu mai bine, oricum, fără costum de gală, cu ulițele puțind de urină din Napoli, cu prostituatele sale nerușinate: chiar hotelul, care se mai mândrea cu stelele lui, decăzut, năpădit de afaceriști, iar un porno-cinema ar fi fost cândva de neconceput lângă un asemenea lăcaș… Dar poate că nu era așa, poate că aveau dreptate cei care spuneau că Europa se destrăma începând de sus, de la vârf? Tabla și uneltele îmi ardeau palmele. Mi-am uns mâinile cu cremă, m-am șters cu “Kleenex”-ul și m-am instalat la volan. Deschiderea sticlei cu schweppes, cumpărată în stație, n-a durat decât o clipă, pentru că rătăcisem pe undeva briceagul cu desfăcător, așa că am înghițit lichidul amar, gândindu-mă la Randy, care, undeva, pe traseu, auzea cum beau. Acoperișul se încinsese de atâta soare și mă ardea. Pielea de pe ceafă parcă mi-era prăjită. Pe asfaltul dinspre orizont pluteau luciri metalice, de parcă acolo ar fi fost apă. Să fie un tunet? Da. Pare-se că-și mai înainte tunase, când zburaseră avioanele cu reacție, dar fiecare sunet mai slab decât tunetul apropiat era acoperit de murmurul neîntrerupt al autostrăzii. Acum, tunetul acoperea vuietul ei, străpungea cerul cu norii lui încă aurii, dar aurul acesta plutea deasupra colinelor cu un galben încins.
Indicatoarele anunțau localitatea Frosinone. Sudoarea îmi curgea pe spinare de parcă cineva m-ar fi gâdilat cu o pană între omoplați, iar furtuna, teatrală ca și italienii, în loc să se pună pe treabă, amenința numai, fără a slobozi nici o picătură de ploaie. Coamele grizonate umblau însă ca un fum de toamnă prin peisaj și am văzut chiar, intrând într-o cotitură largă, locul în care ceața, atârnând oblu, atrăgea norul spre autostradă. Am întâmpinat primele picături mari ce-mi împroșcau parbrizul, cu ușurare. Şi dintr-o dată începu să plouă cu găleata.
Parbrizul devenise un adevărat câmp de luptă, pentru că nu dădusem drumul de la început ștergătoarelor; abia când resturile de insecte fuseseră măturate bine, le-am oprit și am tras deoparte. Urma să aștept o oră încheiată. Ploaia venea în valuri, lovind în acoperiș, mașinile treceau în goană pe lângă mine, trasând în urmă dungi tulburi de apă scânteietoare, învolburând ploaia, iar eu respiram adânc. Apa se prelingea pe geamul înclinat al mașinii, curgând șiroaie pe genunchii mei. Am aprins o țigară, adăpostind-o în palmă, ca s-o feresc de umezeală; nu-mi plăcea, era mentolată. Tocmai trecu un Chrysler de culoare metalică, dar apa așa-i sălta pe geamuri, că n-am putut să-mi dau seama dacă era cel cunoscut. Se întuneca tot mai mult. Fulgere, trosnete ca ale unei tinichele sfâșiate. Am început să număr clipele de la fulger la tunet, ca să-mi alung plictiseala; autostrada murmura și urla, de parcă nimic n-ar fi fost în stare s-o potolească. Ceasul arăta ora șapte — era momentul. Cu un sentiment de ușurare, am coborât din mașină. Dușul rece n-a fost dintr-o dată prea plăcut, dar, oricum, m-am simțit mai proaspăt. Am început să manipulez ștergătoarele, chipurile reparându-le, dar cu ochii la drumul înțesat de mașini; nimeni nu m-a băgat în seamă, iar poliția lipsea cu desăvârșire. Ud până la piele, m-am urcat iar la volan și am pornit. Furtuna se mai potolise, dar era tot mai întuneric. Dincolo de Frosinone nu căzuse nici o picătură, asfaltul era uscat, iar din băltoacele mai vechi de prin șanțuri se ridica ușor un abur alb, prin care răzbăteau luminile reflectoarelor; într-un târziu, de sub pânza de nori apăru soarele, de parcă peisajul ar fi dorit să se arate într-o nouă lumină măcar acum, în ultima clipă dinaintea căderii nopții. În strălucirea trandafirie, nepământeană, am oprit în parcarea restaurantului “Paviesi”, mi-am dezlipit cămașa de pe corp, ca să nu se vadă senzorii, și am urcat la etaj. Chryslerul nu l-am văzut nici aici. Sus, pe terasă, clienții bodogăneau în vreo zece limbi, mâncând fără să se uite ia mașinile care alergau jos, ca niște bile într-o popicărie. M-am simțit, nu știam de când, oarecum schimbat. M-am liniștit, însă m-a cuprins un soi de indiferență. Acum, mă gândeam la fată ca și când totul s-ar fi întâmplat cu ani în urmă. Am băut apoi două cafele, un schweppes cu lămâie, și poate aș fi rămas mai mult, lenevind, dar mi-a venit ideea că pereții construcției, fiind de beton armat, ecranau, și ei nu aveau să știe cum stăteau lucrurile cu inima mea. Nu existau asemenea probleme între Houston și Lună. La ieșire, m-am oprit la toaletă să-mi spăl fața și mâinile. Mi-am netezit părul în oglindă, privindu-mă mai degrabă fără chef, și la drum!
Acum iar trebuia să mă cam mocăiesc. Mergeam de parcă aș fi slobozit hățurile, iar calul cunoștea drumul. Gândurile nu-mi zburau nicăieri, nici nu visam aievea, doar m-am deconectat, de parcă nici n-aș fi existat. Starea asta o numisem cândva “viață de varză”. Nu-mi pierdusem simțul atenției, pentru că mă opream conform graficului. Era un loc bun pentru oprire, la poalele unei coline blânde, acolo unde autostrada începea să se împlânte în spinarea ei printr-un șanț geometric. Prin spațiul acesta, ca printr-o poartă mare, puteam să alerg cu privirea până la orizont, unde banda de beton, cu o mișcare hotărâtă, tăia în două colina următoare. Era ca o crestătură iar la capătul ei, din nou o movilită. Am șters geamurile și, cum trebuia în acest scop să deschid valiza, pentru că mi se terminase “Kleenex”-ul, am atins fundul ei moale, unde se odihnea, greoi, revolverul. De parcă s-ar fi vorbit, aproape toți au aprins luminile în același timp. Am cuprins cu privirea un spațiu destul de întins. Direcția spre Napoli era luminată de dungi albe, iar cea spre Roma se înroșise, ca și cum, pe drum, s-ar fi rostogolit cărbunași aprinși. Pe fundul văii, mașinile frânau, și frânarea aceasta tresărea cu sclipiri roșietice mereu pe același fragment al traseului, dând un frumos exemplu de val care staționează. Dacă drumul ar fi fost de trei ori mai larg, atunci te puteai crede în Texas sau în Montana. Eram atât de singur, deși mă aflam la numai câțiva pași de drum, încât mă cuprinse o liniște blândă. Oamenii, ca și caprele, au nevoie de ciorbă, dar nu știu asta așa de bine ca animalele. Când pe cerul nevăzut se auzi un elicopter, am aruncat țigara și m-am urcat în mașină, înăuntru mai dăinuiau resturile caniculei de peste zi.
După următoarele coline, luminile începură să anunțe apropierea Romei. Aveam totuși de mers, pentru că trebuia să ocolesc orașul. Amurgul îi făcea invizibili pe oamenii din mașini, iar grămezile de lucruri de pe acoperișuri căpătau forme ciudate. Totul devenea și important, și anonim, plin de vorbe nerostite până la sfârșit, de parcă la capătul drumului se aflau chestiuni neobișnuit de însemnate. Un astronaut de rezervă trebuie să fie oarecum un porc, pentru că ceva așteaptă în el să se împiedice de porcii adevărați, iar dacă nu așteaptă, atunci e un măgar. Apoi trebuia să mă mai opresc; o cafea, plimasina, un schweppes, apa cu gheață — toate și-au făcut efectul. Am depășit conturul drumului și împrejurimile m-au surprins, parcă nu numai traficul dispăruse, ci și timpul o dată cu el. Întorcându-mă puțin, am simțit răzbătând prin mirosul de benzină arsă, în aerul care abia se mișca, o mireasmă de flori proaspete. Ce-aș fi făcut dacă aș fi avut treizeci de ani? în loc să caut răspuns la asemenea întrebări, mai bine să mă închei la pantaloni și să merg mai departe. În întuneric, cheile mi-au căzut între pedale; le-am căutat pe dibuite, pentru că nu-mi ardea să aprind lumina oglinzii. Rulam mai departe, nici somnoros, nici treaz, nici enervat, nici liniștit, oarecum străin, moale și ușor mirat. Luminile de pe stâlpi pătrundeau prin parbriz, îmi albeau mâinile pe volan și alunecau spre spate, tăblițele cu numele localităților se succedau luminând ca niște fantome, iar încheieturile de beton provocau sunete sacadate.
Acum o iau la dreapta, pe centura din jurul Romei, ca să intru în oraș dinspre Nord, așa cum făcuse Randy. Nu mă gândeam deloc la el; fusese unul dintre cei unsprezece, și numai întâmplarea făcuse că tocmai lucrurile lui îmi reveniseră mie în totalitate. Randy insistase în privința asta și, fără îndoială, avusese dreptate. “Dacă tot trebuie să faci ceva, atunci s-o faci cât se poate de bine.” Dar faptul că foloseam cămășile și valizele unui mort îmi era mai degrabă indiferent, iar dacă la început îmi fusese mai greu să mă obișnuiesc, asta se întâmplase fiindcă erau lucrurile unui om străin, și nu pentru că acesta decedase. Se mai nimereau și lungi sectoare de drum, aproape pustii, și mereu mi se părea că lipsește ceva; prin geamurile ridicate zburda un aer plin de miresmele florilor — bine că ierburile se pregăteau deja de odihna nopții. Nici măcar nu mai trăgeam pe nas. Psihologia ca psihologia, dar catarul era hotărât. De asta nu mă îndoiam, deși mi se tot vâra în cap că nici pomeneală de așa ceva. Privind rațional lucrurile, era, chipurile, adevărat, doar și pe Marte creștea iarba! Așa că alergia la prafuri nu era nici un neajuns. Da, dar undeva, în niscaiva rubrici ale dosarului meu, la observații, trebuie că scria “alergic”, adică nu pe deplin corespunzător. Dacă-i așa, atunci era nevoie de unul de rezervă, adică de un creion care se ascute cu cele mai bune instrumente, pentru ca, până la urmă, să nu poți să scrii cu el nici măcar un punct. Asta ar fi însemnat un fel de Cristofor Columb de rezervă.
Din față venea o coloană lungă, iar fiecare mașină mă orbea, așa că închideam, pe rând, când ochiul drept, când pe cel stâng. Nu cumva m-am rătăcit? Parcă nu văzusem coborârea de pe autostradă. Mă cuprinse indiferența: ce puteam face mai mult, să merg o noapte întreagă și gata. În lumină apăru deodată o tăbliță: ROMA TIBERINA. Am ajuns deci. Roma nocturnă se umplea de lumini și de trafic pe măsură ce mă apropiam de centru. Bine că hotelurile, pe care le-am luat la rând, erau apropiate. În fiecare, același răspuns, același ridicat din umeri — “Ne pare rău, e sezon, n-avem locuri” — și iar mă întorceam la volan. În ultimul hotel, am găsit o cameră liberă, liniștită, pe care am luat-o. Portarul s-a holbat la mine, eu l-am compătimit, clătinând din cap, și m-am întors la mașină.
Trotuarul pustiu din fața “Hilton”-ului era înecat de lumină. Coborând, nu zărisem Chryslerul și rămăsesem cu ideea că au putut avea un accident, și de aceea nu-i văzusem pe drum. Cu un reflex, am trântit ușa mașinii și în imaginea din geam, am distins, în spate, botul Chryslerului. Stătea dincolo de parcare, în penumbră, între lanțuri și semnele de interdicție. M-am îndreptat spre hotel. Pe drum, am zărit interiorul întunecat al mașinii, parcă goală, dar cu geamul lăsat pe jumătate. Când am ajuns la numai cinci pași, am zărit un vârf de țigară aprinsă. Am vrut să le fac cu mâna, dar m-am abținut, mi-am stăpânit tremurul, am băgat iar mâna în buzunar și am intrat în hol.
Era un incident mărunt, augmentat doar de faptul că se încheiase un capitol și începea altul; în aerul rece al nopții, totul devenise supranatural de expresiv: boturile mașinilor în parcare, pasul meu, caldarâmul, faptul că nu puteam să-mi mișc mâna în direcția lor — toate astea mă enervau. Până atunci păzisem cronometrul, ca un elev orarul lecțiilor, și nici nu mă gândisem la omul care rulase înaintea mea pe același drum; și el se oprise, băuse o cafea, umblase din hotel în hotel prin Roma nocturnă, ca să-și încheie călătoria la “Hilton”, de unde nu mai ieșise viu. Acum, în acest rol pe care-l preluasem, îmi apărea ceva jignitor, de parcă aș fi provocat destinul.
Băiatul de serviciu, cu un aer serios, țeapăn, sau poate ascunzându-și somnolența, ieși după mine până la mașină, apoi luă cu mâinile înmănușate valizele prăfuite; am zâmbit inexpresiv, uitându-mă la nasturii lui lucitori. Holul era gol. Un alt vlăjgan mi-a dus bagajul în liftul care și-a declanșat îndată muzicuța. Mai resimțeam încă ritmul drumului parcurs. Nu puteam să scap de el — era ca o melodie stăruitoare. Servitorul se opri, deschise ușa dublă, aprinse luminile peste tot, în cabinet, în dormitor, așeză valizele și mă lăsă singur. De la Napoli la Roma era doar o aruncătură de băț, dar mă simțeam totuși obosit. Un soi de oboseală mai încordată, ceea ce constituia următoarea surpriză. Parcă aș fi băut o cutie de bere cu lingurița — un pic de greață, ușor amețitoare. Am trecut prin camere. Patul era până la podea, așa că nu trebuia să-mi pierd vremea cu uitatul pe dedesubt; am deschis toate dulapurile, știind bine că nu aveam să găsesc nicăieri vreun atentator ascuns, ca și cum totul ar fi fost așa de simplu — dar am făcut tot ceea ce trebuia să fac în asemenea situații. Am dat la o parte cearșafurile, saltelele duble, căpătâiul rabatabil al patului; parcă nu-mi venea să cred că n-am să mă mai scol din patul ăsta. Ei, asta-i! Omul este alcătuit în mod nedemocratic. Centrul conștiinței, glasurile din stânga, din dreapta — toate alcătuiesc numai un parlament pictat, fiindcă sunt catacombe care-l zguduie. Evanghelia după Freud. Am verificat sistemul de aerisire, am ridicat și am coborât jaluzelele; tavanele erau albe, netede, nu ca la “Hanul cu Trei Fantome”. Ce primejdii de-adevăratelea, onorabil de macabre erau acolo — un baldachin deasupra patului care cădea peste cel adormit, înăbușindu-l — iar aici, nici tu baldachin, nici altă perdea grea, romantică. Fotoliile, biroul, covoarele erau frumos aranjate, o perfectă expoziție a confortului… Oare oi fi stins luminile în mașină?
Ferestrele dădeau în altă parte, așa că n-o puteam vedea… cred că da, dar dacă oi fi uitat, n-are decât să-și bată capul Hertz. Am tras draperiile, m-am dezbrăcat, aruncând neglijent pantalonii, cămașa și, gol-pușcă, mi-am dezlipit cu atenție senzorul. După duș trebuia să-l lipesc la loc. Am deschis valiza cea mare; cutia cu plasturi era deasupra, dar n-am găsit foarfecă. Stăteam în mijlocul camerei, simțind o ușoară apăsare în cap și covorul moale sub tălpi… Aha, așa e, am pus-o în servietă. Am tras repede încuietorile; o dată cu foarfecă a căzut și o amintire închisă într-o cutie de plastic transparentă, o fotografie galbenă ca Sahara, reprezentând Sinus Aurorae, locul unde trebuia să aterizez, prima mea nereușită. A căzut pe covor, lângă picioarele mele goale — era un spectacol neplăcut, prostesc și semnificativ totodată. Am luat-o de jos, am privit-o în lumina albă a becului din tavan… paralela 10 a emisferei nordice și meridianul 52 de răsărit, în partea de sus mocirla Bosporus Gemmatus, mai jos formația tropicală. Locuri pe unde puteam umbla. Am rămas așa, cu fotografia asta în mână, apoi, în loc s-o pun înapoi în servietă, am pus-o lângă telefon, pe noptieră, și m-am dus la baie.
Dușul era formidabil, iar apa fierbinte stropea în toate părțile. Civilizația începe de la apa curgătoare. Closetele regelui Minos din Creta. Nu știu care faraon poruncise să se fabrice cărămidă din murdăria scoasă din piele pe o viață întreagă, pentru propriul căpătâi din mormânt. Spălările sunt întotdeauna oarecum simbolice.
În adolescență nu-mi spălam mașina; când avea cel mai mic defect, abia după efectuarea reparației care-i readucea demnitatea, o ștergeam, o lustruiam. De fapt, ce puteam ști atunci despre simbolica purității și nepurității, întâlnită în toate religiile? în apartamentele de două sute de dolari pe noapte se respectă numai sălile de baie. Omul se simte după cum îi este pielea. În oglinda mare cât un perete, îmi vedeam torsul plin de clăbuci, cu urma rămasă de la electrozi, de parcă aș fi fost din nou la Houston, și dunga albă de pe șolduri; am dat drumul mai mult la apă și țevile începură să urle jalnic. Calcularea curbelor apei care trece prin țevi, niciodată aflate în rezonanță, este, pare-se, o problemă aproape fără rezolvare a hidraulicii. Câte cunoștințe nefolositoare! M-am șters cu mai toate prosoapele și am intrat gol în dormitor, lăsând urme ude. Mi-am lipit senzorul pe inimă și, în loc să mă întind, m-am așezat pe marginea patului. Am făcut o socoteală rapidă — în termos mai aveam cel puțin șapte cafele. Altădată aș fi adormit ca un arunc, dar știam ce înseamnă să te zvârcolești pe toate părțile de nesomn. Aveam în valiză seconalul bine ascuns, ca să nu-l vadă Randy, un medicament pentru astronauți. Adams nu avusese așa ceva. Se vede treaba că dormea foarte bine. Să-l iau acum, ar fi fost neloial din partea mea. Am uitat să sting lumina în baie. M-am ridicat, cam fără vlagă în oase. În penumbră, apartamentul mi se părea mai mare. Stăteam în picioare, gol, în fața patului, nehotărât. Desigur, trebuie să încui ușa Cheia trebuie să rămână în broască. Același număr — 303. Avuseseră grijă de asta. Ei și? îmi scormoneam teama din suflet. Ceva nedefinit, puțină rușine, dar ce să fac — nu știam de unde neliniștea asta, din perspectiva unei nopți nedormite sau a unei agonii? Toți suntem superstițioși, deși nu toți suntem conștienți de asta. Am mai trecut încă o dată în revistă interiorul în lumina lămpii de pe noptieră, de data asta cu o vădită neîncredere. Valizele erau pe jumătate deschise, luminile jucau alandala pe fotolii. Curată repetiție generală. Revolverul? O idioțenie. Am clătinat din cap a compătimire la adresa mea, m-am trântit în pat, am stins lumina, mi-am relaxat mușchii și am început să respir măsurat.
Capacitatea de a adormi la o oră stabilită era partea esențială a antrenamentului. Oare degeaba se aflau jos în mașină doi oameni, privind la osciloscopul care indica mișcările plămânului și inimii mele? Ușa închisă pe dinăuntru, ferestre ermetice… Ce-mi pasă mie că el s-a culcat la aceeași oră, în chiar același pat!
Diferența între “Hilton” și “Hanul Celor Trei Fantome” era de netăgăduit. Mi-am închipuit propria mea întoarcere. Neanunțat, trag în fața casei sau, mai bine, numai în dreptul farmaciei, apoi mai merg puțin pe jos, de parcă m-aș întoarce dintr-o plimbare; copiii care tocmai au terminat școala în ziua aceea mă văd de sus, de la fereastră; scările duduie sub picioarele lor — îmi mai amintesc că trebuie să mai beau un gin. O clipă am rămas șovăielnic, apoi, ridicându-mă într-un cot, m-am târât din așternut… sticla rămăsese în valiză… am ajuns pe dibuite la masă, am căutat pe sub cămăși forma ei turtită, am turnat în capac, dar puțin mi-a curs pe degete. Am băut până la fund, cu sentimentul prostesc al unui actor într-o piesă jurată de amatori. Fac ce pot, am încercat eu să-mi găsesc o justificare. M-am întors în pat pe nevăzute — torsul, mâinile, picioarele au dispărut, bronzul pielii s-a contopit cu întunericul camerei, numai șoldurile distonau cu dunga lor albă. M-am întins cât eram de lung… Alcoolul îmi încălzea stomacul… Am dat cu pumnul în pernă: “Așa ai ajuns, rezervistule!” Mi-am tras pătura peste cap și am încercat să adorm. Mai întâi acea ațipire, în care rămășițele stării de veghe le poate spulbera doar inactivitatea. Parcă aveam deja niște vedenii. Parcă zburam prin aer. Interesant era că tot un asemenea zbor îmi apăruse în vis și înaintea șederii în stația de benzină. De parcă acele catacombe încăpățânate ale creierului meu nu voiau să ia cunoștință de nici o corectare a experienței. Zborul în vis este falsificat, deoarece corpul păstrează în el o orientare normală, iar mișcările mâinilor și picioarelor sunt la fel de ușoare ca în realitate, deși mai fluide și mai sprintene. Într-adevăr, e cu totul altfel. Mușchii cad pradă unui haos general. Vrei să dai ceva la o parte, dar în vremea asta zbori tu însuți spre spate; vrei să te așezi, îți tragi picioarele până sub barbă, dar din cauza unui avânt imprudent te poți face knock-out cu genunchii. Corpul se comportă ca un posedat, deși este numai dezlănțuit, lipsit de rezistențele salvatoare pe care i le servește întotdeauna Pământul.
M-am trezit pe jumătate înăbușit. Ceva moale, dar inflexibil, mă împiedica să respir în voie. Am sărit în sus, cu mâinile întinse, de parcă aș fi vrut să-l apuc pe cel care voia să mă sugrume. Mi-am revenit, așezându-mă nu fără efort, de parcă aș fi smuls de pe creier o piele lipicioasă, nesuferită. Prin spațiul dintre draperii se strecura în cameră strălucirea de mercur a luminii din stradă. Așa mi-am dat seama că sunt singur. Mă căzneam să respir, nasul îmi era ca betonat, gura arsă, limba uscată. Se vedea treaba că sforăisem din cale-afară. Mi se păru că tocmai sforăitul ăsta l-am mai simțit în ultima fază a somnului, înainte de trezire.
M-am ridicat cam nesigur, pentru că, deși îmi mai revenisem, somnul încă mă apăsa, ca o greutate imobilă. M-am aplecat atent spre valiză, ca să ajung pe dibuite la buzunarul lateral, unde era elasticul ce ținea fiola de piribenzamină. Cred că și la Roma dăduse colțul ierbii. În Sud începe să ruginească cel mai devreme, iar apoi, valurile acestea de pălire a ierbii se prelungesc, tinzând spre paralelele superioare — știe asta oricine a trecut prin febra catarului de toamnă. Era ora două. M-a cuprins o ușoară neliniște la gândul că paznicii mei ar vrea să iasă din mașină dacă inima mea ar sălta, cumva, în osciloscop; m-am întins la loc în pat, cu un obraz pe pernă, pentru că astfel ceda cel mai repede umflătura din nas. Am rămas așa, cu urechea ciulită la ceea ce ar putea fi dincolo de ușă, ca să mă asigur că nu mă pomenesc cu vreun oaspete nepoftit. Dar era liniște… Inima și-a reluat ritmul obișnuit.
Nu m-am mai întors la imaginea casei mele, pentru că nu voiam, sau poate socoteam că nu trebuia să-i bag pe ăia micii în treaba asta. Să nu adormi fără ajutorul copiilor, asta e! E de ajuns puțină yoga, adaptată, pentru astronauți de către doctorul Sharp și colaboratorii lui. O știam ca pe Tatăl Nostru și am aplicat-o cu un asemenea efect, încât nasul meu a început să fluiere amiabil, lăsând să treacă ușor aerul, iar piribenzamină, lipsită de adaosul pentru starea de trezie, mi-a inoculat în creier un soi de somnolență, parcă impură, tulbure, și nu mai știu când am adormit de-a binelea.
Puternica benzină italiană (lb. Ital., în orig.) (n. trad.)
A avea o zi plăcută
O zi plăcută