La opt dimineața am plecat la Randy bine dispus, pentru că începusem ziua cu plimasină și, în ciuda aerului uscat și fierbinte, nasul nu mă mai deranjai Hotelul lui Randy era departe de “Hilton”. Se afla pe o străduță cu caldarâm roman, înțesată de mașini, nu departe de Piața Spaniei. Am uitat cum se numea. Așteptându-l pe Randy, în spațiul care servea drept hol, recepție și bar, am răsfoit Herald-ul cumpărat în drum, curios să aflu cum stau lucrurile cu negocierile între Air France și guvern, pentru că nu-mi surâdea deloc perspectiva de a mă poticni la Orly. Serviciile auxiliare aeriene erau în grevă, dar, deocamdată, la Paris se putea ateriza.
Îndată apăru și Randy; n-arăta rău după o noapte nedormită, deși cam posomorât, însă eșecul era evident. Ne mai rămăsese Parisul, ultimul colac de salvare. Randy intenționa să mă conducă personal la aeroport, dar nu l-am lăsat. Voiam să-și facă somnul ca lumea. El susținea că asta era imposibil în camera lui, așa că m-am dus cu el sus. Camera era într-adevăr însorită, iar din baia larg deschisă, în loc de răcoare, venea un aer încins.
Din fericire ne aflam în raza anticiclonului dinspre Azore, mai degrabă uscat, așa că, apelând la cunoștințele mele profesionale, am tras draperiile, am înmuiat în apă partea de jos a lor, ca să îmbunătățesc circulația aerului, am dat drumul apei în șuvoaie subțiri, din toate robinetele, și, după operațiunea asta samariteană, mi-am luat rămas-bun de la el, asigurându-l că-i voi telefona când voi avea ceva concret. Am plecat cu taxiul la aeroport, m-am oprit nițel la “Hilton” să-mi iau bagajul și, înainte de ora unsprezece, eram deja cu valizele în drum spre punctul de control. Mă găseam pentru prima dată în noul aeroport al Romei și căutam cu ochii minunile lui tehnice de asigurare, atât de popularizate prin gazete, fără a bănui cât de bine urma să le cunosc.
Presa salutase deschiderea acestei aerogări cu mare zgomot, asigurându-ne că se va pune capăt oricărei încercări de atentat. Numai marea hală de sticla a plecărilor avea o înfățișare obișnuită. Clădirea, arătând de la înălțime ca o tobă, era plină de o rețea de escalatoare și trotuare mobile care filtrau discret oamenii. În ultima vreme se cam înmulțiseră cazurile de contrabandă cu arme și încărcături explozive pe bucățele, putând fi ascunse în toaleta avionului, așa că italienii au fost primii care au renunțat la magnetometre. Sondarea veșmintelor și a corpurilor se făcea prin vibrațiile ultrasunetelor în timpul mersului cu escalatoarele, iar rezultatele acestei revizii imperceptibile erau estimate în mod curent de un computer, care îi desemna pe cei bănuiți de fraudă. Se scrisese că aceste vibrații erau în stare să descopere fiecare plombă din dinți și orice cataramă la bretele. Nu le scăpa nici încărcătura nemetalică.
Noul aeroport se numea neoficial “Labirintul”. În perioada probelor, câteva săptămâni la rând, cei din serviciul de securitate, urcând scările cu cele mai inventive mijloace de ascundere a armelor, n-au reușit deloc să se strecoare fără a fi descoperiți. “Labirintul” lucra normal încă din aprilie, fără incidente deosebite — se mai găsea doar câte un pasager cu obiecte ciudate sau nevinovate, ba un pistol-jucărie, ba silueta acestuia meșterită din folii de plastic. Unii experți susțineau că toate astea erau o simplă diversiune psihologică a teroriștilor dezamăgiți, alții că erau doar încercări de a stabili eficacitatea reală a filtrelor. Juriștii aveau multă bătaie de cap cu acești pseudo-contrabandiști, pentru că intențiile lor păreau a fi clare, dar nu erau pasibile de pedeapsă. Singurul accident serios a avut loc în ziua în care părăseam Napoli. Un asiatic oarecare s-a lepădat de o bombă veritabilă pe așa-numita “punte a suspinelor”, în centrul “Labirintului”, când l-au demascat senzorii. A trântit încărcătura în mijlocul halei, deasupra căreia atârna podul, fapt care a provocat o explozie, inofensivă ce-i drept, însă suficientă ca să zdruncine nervii pasagerilor. Nimic mai mult. Acum cred că întâmplările acestea mărunte erau numai pregătiri ale operațiunii, în care noul tip de atac urma să anihileze noul tip de apărare.
Decolarea Alitaliei mele a întârziat cam o oră, pentru că nu era sigur care aeroport ne Va putea primi, Orly sau De Gaulle. M-am dus deci să mă schimb, pentru că la Paris se anunțau 30 de grade la umbră. Nu-mi aminteam în care valiză aveam maiourile-plasă, așa că m-am dus la baie cu căruțul, care nu încăpuse pe escalator, și am rătăcit îndelung pe versantele subterane, până ce un rajah mi-a arătat drumul. Nu știu dacă era cu adevărat un rajah, pare-se că nu, pentru că vorbea prost engleza, dar purta turban verde. Eram curios dacă la baie o să și-l scoată. Şi el mergea într-acolo. Umblând de colo-colo cu căruciorul, am pierdut atât timp, încât a fost nevoie să fac un duș; apoi m-am schimbat la repezeală cu haine ușoare de pânză și pantofi asemenea; borseta cu mărunțișuri am îndesat-o în valiză și m-am îndreptat spre ieșire cu mâinile libere. Toate lucrurile au intrat în bagaj. Pasul acesta s-a dovedit înțelept, întrucât mă îndoiam că microfilmele — le aveam în borsetă — puteau scăpa din “abatorul” de pe scări.
Aerul condiționat în hală cam lăsa de dorit — pe alocuri adia o boare rece, prin alte sectoare te ardea. La sectorul pentru Paris era călduț, așa că mi-am scos bluza și mi-am pus-o pe umeri. Si ăsta a fost un pas fericit. Fiecare dintre noi primea “permisul Ariadnei”, un carnet de plastic pentru bilete, în care era presat un rezonator electronic. Fără el nu puteai urca în avion. Imediat după barele rotative de trecere urma un escalator atât de îngust, încât trebuia să urci pe el cu pas de gâscă. Mersul aici amintea puțin de Tivoli, puțin de Disneyland. Mai întâi urcai repede în sus, acolo treptele formau un trotuar deasupra halei, într-un potop de lumini de neon. Cu toate astea, nu puteai vedea fundul halei, ascuns în întuneric. Nu știam cum s-a obținut acest efect. Dincolo de “puntea suspinelor”, trotuarul făcea o cotitură și, devenind din nou scară, mergea destul de abrupt în sus, prin aceeași hală, dar o puteai recunoaște numai după plafonul azuriu, pentru că fiecare transportor era prins de ambele părți cu plăci înfățișând scene mitologice. Continuarea nu-mi era dat s-o cunosc. Ideea ei era simplă — carnetul pasagerului care avea asupra lui ceva suspect anunța acest lucru printr-un sunet stăruitor. Cel vizat nu putea fugi pentru că transportorul era prea îngust, iar repetatele pasaje de trecere de deasupra halei erau menite să-i frângă rezistența psihică și să-l determine a renunța la armă. În sala de expediere a pasagerilor se aflau peste tot avertismente în vreo douăzeci de limbi, cum că acela care intenționa să treacă având asupra-i arme sau materiale explozive își punea viața în primejdie dacă voia să terorizeze pasagerii. Fraza aceasta enigmatică era interpretată în diferite feluri. Am auzit chiar de existența unor trăgători de elită, ascunși în spatele “pereților de aluminiu, dar n-am dat crezare faptului.
Era un zbor charter, dar Boeingul care aștepta s-a dovedit prea mare față de necesități, așa că la casă se vindeau și acum locurile rămase libere. Așa putea să cadă într-o cabală unul care, ca și mine, cumpăra bilet în ultima clipă. Boeingul fusese închiriat de un consorțiu bancar, dar cei mai apropiați vecini ai mei de pe scări nu prea arătau a funcționari de bancă. Prima a urcat pe escalator o băbuță cu baston, după ea o blondină cu un cățeluș, apoi eu, o fetiță și un japonez. Privind de sus în urma mea, am zărit numai foi de gazetă în mâinile câtorva bărbați. Am preferat să mă uit în jur, așa că mi-am băgat Heraldul meu sub bretele, ca o bonetă.
Blondina, în pantaloni cusuți cu perle, strânși pe pulpe, că i se vedea conturul chiloților, ținea în brațe un cățel împăiat. Arăta ca viu, deoarece clipea din ochi. Îmi amintea de blonda de pe copertă care-mi ținuse companie în drumul spre Roma. Fetița, cu ochișorii ei ageri, arăta în albul rochiței ca o păpușică. Japonezul, nu cu mult mai înalt decât ea, părea a fi un turist pasionat, parcă scos din frigiderul unui croitor vestit. Pe costumul în carouri îi atârnau curelele tranzistorului, ale lornetei, ale unei camere mari Niccon Six; când m-am uitat la el, tocmai îi desfăcea cutia, de parcă ar fi intenționat să fotografieze minunățiile “Labirintului”. Scara tocmai se aplatiza ca să devină bandă rulantă, când am auzit un țipăt prelungit. M-am întors. Venea dinspre japonez. Fetița se depărtase de el în panică, apăsând la piept geanta cu carnetul, iar el, cu o față inexpresivă, dădu radioul mai tare. Era naiv dacă socotea că putea să înăbușe strigătul: era numai un prim avertisment.
Mergeam unul după altul pe deasupra halei imense. De ambele părți ale punții străluceau în lumina reflectoarelor figura lui Romulus, a lui Remus și a lupoaicei, iar carnetul japonezului urla acum sfâșietor. Un tremur răzbătu printre oamenii strânși grămadă, deși nimeni nu scotea o vorbă. Japonezul nici nu clipea. Rămase o bucată de vreme cu fața împietrită, în timp ce urletul lua proporții, dar sudoarea îi curgea pe frunte în picături mari. Smulse carnetul din buzunar și începu să-l zdruncine furios. Toți se uitau lung la el, într-o tăcere mormântală. Nici o femeie n-a scos măcar un țipăt. În ce mă privea, eram curios să știu cum o să-l pescuiască din mijlocul nostru. Când “puntea suspinelor” s-a terminat și banda rulantă a ajuns la cotitură, japonezul s-a lăsat în jos, așa de repede, de parcă ar fi intrat în pământ. N-am înțeles imediat ce făcea el acolo, ghemuit. Şi-a scos cutia nicconului din învelitoare și a deschis-o; banda rulantă a ajuns iar în linie dreaptă, dar acum treptele au început să se ridice: se schimba escalatorul, întrucât cea de-a doua “punte a suspinelor” era de fapt o nouă scară care se întorcea pieziș prin hala cea mare. Când se ridică înapoi pe picioare, o dată cu nicconul, apăru o formă ovală, ca un cilindru scânteietor asemenea acelor de zahăr și abia încăpând în palmă. Era o grenadă nemetalică; fără mâner, cu învelișul dințat. N-am mai auzit urletul carnetului. Japonezul luă cu amândouă mâinile capacul grenadei, îl duse la gură, de parcă l-ar fi sărutat, și abia când și-l dezlipi de obraz am înțeles că smulsese detonatorul cu dinții — pentru că îi rămăsese între buze. M-am repezit la grenadă, dar n-am putut decât s-o ating, pentru că el s-a aruncat brusc înapoi, trântind mai mulți pasageri din urma lui, și m-a lovit în genunchi. Am nimerit-o cu cotul pe fetiță drept în față, mișcarea asta m-a aruncat spre balustradă, m-am lovit iar de ea și, trăgând-o după mine, am zburat amândoi dincolo de balustradă. Am simțit o lovitură puternică în șale și, din plină lumină, am căzut în întuneric.
Mă așteptam să dau de nisip. Gazetele nu scriseseră din ce era făcut fundul halei, dar subliniaseră că explozia bombei n-a provocat nici o distrugere. Contând deci pe faptul că podeaua era acoperită de nisip, m-am străduit în zbor să-mi adun picioarele. Dar, în loc de nisip, am simțit ceva moale, îmbietor, umed, ceva ce se cufunda sub mine ca o spumă, și apoi am căzut într-un lichid înghețat: în același timp, zgomotul exploziei m-a pătruns până în măduva oaselor. Pe fetiță am pierdut-o. Picioarele mi-au intrat într-un nămol alunecos, ca într-o mocirlă; mă cufundam cu totul, bătând disperat din mâini, până ce m-a cuprins, ca un braț puternic, liniștea. Aveam aproximativ un minut la dispoziție, poate ceva mai mult, ca să ies de-acolo. Mai întâi să gândești, apoi să acționezi. Trebuie să fi fost un rezervor care prin forma lui îngreuna cumularea undei de șoc. Așadar, nu un vas, ci un fel de pâlnie, căptușită cu o masă noroioasă, umplută cu apă și acoperită cu un strat gros de spumă, în loc să mă fi cățărat zadarnic în sus, fiindcă eram cufundat până la genunchi, m-am așezat ca o broască, pipăind fundul cu degetele rășchirate. M-am mai ridicat ușor din dreapta. Folosind mâinile întinse ca o lopată, m-am târât acolo, tot plescăind cu picioarele prin pasta aceea lipicioasă — un efort teribil. M-am târât în continuare; am alunecat pe o parte, iar mi-am folosit mâinile ca o lopată, ridicându-mă cu ajutorul lor ca într-o ascensiune alpină fără cârlige pe un versant înzăpezit, dar acolo puteai măcar să-ți tragi sufletul.
M-am cățărat în sus, până ce au început să-mi plesnească umflăturile de pe față, și am ieșit afară aproape sufocat, sorbind o gură de aer, în semiîntunericul plin de corul de urlete al oamenilor de deasupra mea. Am întors capul de jur împrejur, pe deasupra băltoacei de spumă. Fetița dispăruse. Am tras din nou aer în piept și m-am cufundat. Nu puteam să deschid ochii, în apă era ceva care ardea ca un foc viu; am ieșit și am intrat de trei ori, simțind cum mă lăsau puterile, pentru că nu mă puteam desprinde de fundul mocirlos — trebuia să înot mereu pe deasupra lui, ca să nu mă înghită. Tocmai îmi pierdusem orice speranță, când am simțit în palme părul ei lung. De atâta spumă, era alunecoasă ca un pește. Când am apucat-o de bluză, făcând un nod ca s-o pot ține strâns, începu să tremure.
Nu știu cum am ajuns cu ea deasupra. Mi-amintesc zbaterea neîntreruptă, bășicile mari de pe fața ei, pe care le spărgeam, oribilul miros metalic al apei, blestemele mele fără glas și modul în care o împingeam pe buza pâlniei, un fel de meterez gros și elastic. Când fetița a ajuns dincolo, eu n-am ieșit imediat din apă, m-am cufundat iar până la gât în bulboanele înspumate, suflând din greu, iar oamenii țipau întruna. Mi se părea că plouă peste mine la răstimpuri, cu picături rare, călduțe. Pare-se că aveam viziuni, căci de unde până unde o ploaie, așa din senin? Ridicând capul, am zărit puntea. Fâșii de aluminiu atârnau din ea ca niște zdrențe, iar podeaua strălucea ca prin sită. Avea treptele turnate din oțel, în forma unor faguri de miere, ca un fel de site care puteau lăsa să treacă suflul, dar rețineau sfărâmăturile.
Cum necum, am ajuns pe marginea pâlniei; ploua întruna. Am tras-o pe fetiță peste genunchi, cu fața la pământ. Se simțea neașteptat de bine, pentru că începuse să vomite. I-am masat ritmic spinarea, simțind pe rând toate oscioarele. Icnea, se îneca, dar, în sfârșit, respira. Şi pe mine începu să mă cuprindă o senzație de vomă. Mi-am băgat degetul în gură. M-am ușurat oarecum, dar nu îndrăzneam încă să mă ridic pe picioare. Am început să disting mediul înconjurător, deși nu prea era lumină, pentru că unele dintre becurile de neon de deasupra punții se stinseseră. Ţipetele de sus se schimbaseră în gemete și horcăituri. Oamenii mor acolo, mi-am zis — de ce nu le vine nimeni în ajutor? De undeva se auzea un vacarm, parcă ceva zăngănea, de parcă s-ar fi încercat repunerea în funcțiune a escalatorului. Auzeam acum alte țipete, dar de alt soi; erau ale unor oameni întregi, sănătoși. Nu înțelegeam ce se întâmpla. Pe toată lungimea sa, escalatorul era plin de oameni, unul peste altul, cuprinși de panică. Nu se putea ajunge la cei care mureau înainte de a-i da la o parte, mai întâi pe cei înnebuniți de groază. Bucăți de haine și pantofi se opriseră între trepte. Nu exista nici un alt mijloc lateral de acces, puntea dovedindu-se a fi o capcană.
În vremea asta încercam să am grijă, și de mine, și de fetiță. Părea că-și venise în fire. I-am spus că totul e bine, că nu trebuia să-i fie teamă, că o să ieșim îndată de-acolo. Ochii se obișnuiseră cu întunericul și, într-adevăr, am descoperit repede ieșirea. Era o clapă, lăsată deschisă din nebăgare de seamă. Dacă ar fi fost păzită, am fi fost prinși ca niște șoareci în cursă, în spatele clapei era un tunel, asemenea unui canal, cu o altă clapă — sau mai degrabă un soi de scut concav —, tot așa lăsată deschisă. Pe un coridor luminat de becuri apărate de niște grătare, am ajuns la o subterană, joasă ca un buncăr, plină de cabluri, țevi și noduri sanitare. “Ţevile astea ne pot duce spre niște săli de baie”, i-am zis fetiței, dar aceasta iar dispăruse. “Ei, unde ești?” i-am strigat, uitându-mă peste tot în jur. Nu erau decât blocurile de beton, care susțineau pereții. Am zărit-o alergând desculță, sprijinindu-se când de un bloc, când de altul. Am ajuns-o din câteva salturi, cu o durere groaznică în șale, și am apucat-o de mână, dojenind-o: “Ce idei sunt astea, drăguță? Trebuie să fim mereu alături, altfel ne rătăcim.” Ea mă urmă în tăcere. Departe, înaintea noastră, se zărea o lumină: o pantă cu pereții albi de faianță. Am urcat la nivelul superior și aici, dintr-o privire, tot mediul înconjurător mi-a apărut așezat la locul lui. Am recunoscut următoarea pantă, care se deschidea nu departe; pe acolo cărasem cu o oră în urmă căruțul cu bagaje. După un colț, apăru un coridor cu un șir de uși. Am deschis-o pe prima, aruncând o monedă — aveam mărunțiș prin buzunare — și am prins-o iarăși pe fetiță de mână, fiindcă mi se părea că iar vrea să fugă. Se găsea, probabil, încă în stare de șoc. Nu era de mirare. Am tras-o după mine în sala de baie. N-a scos o vorbă și eu, la rându-mi, nu i-am mai spus nimic; când am văzut-o în lumină, era plină de sânge. Asta era ploaia aceea caldă. Se vedea treaba că și eu arătam la fel. Am tras hainele de pe ea și de pe mine, am aruncat totul în chiuvetă, am dat drumul la robinet și, numai în slip, am luat-o cu mine sub duș. Apa fierbinte mi-a mai potolit nițel durerea de șale. Curgea peste noi în șuvoaie roșii. Am frecat-o pe fetiță pe toate părțile, nu numai ca să-i spăl sângele, dar și ca să o trezesc de-a binelea. Se lăsa în voia mea, complet pasivă, când i-am spălat și părul, cum m-am priceput. Când am ieșit de sub duș, am întrebat-o, cu ton scăzut, cum o cheamă. Annabella. Englezoaică? Nu, franțuzoaică. Din Paris? Nu, din Clermont. Am început să-i vorbesc franțuzește, scoțând totodată din baie lucrurile noastre, ca să le clătesc. “Dacă te simți în putere”, i-am propus, “poate îți clătești singură rochița.” Supusă, s-a aplecat deasupra căzii. Storcându-mi pantalonii și cămașa, mă gândeam ce-o să fie mai departe. Aeroportul era închis și plin de poliție. Să fi pornit, pur și simplu, încotro vedeam cu ochii, până ce aveam să fim opriți în vreun punct? Dar autoritățile italiene nu erau avizate în privința misiunii mele. Singurul inițiat din afară era Du Bois Ferner, primul secretar al ambasadei. În hală rămăsese bluza mea, cu un bilet pe un alt nume decât pe factura hotelului. Revolverul și electrozii îi lăsasem în “Hilton”, într-un pachet pe care urma să-l ia Randy pe seară. Dacă prindeau de veste, atunci le dădeam cu adevărat de bănuit. Deja eram suspect: o experiență mult prea mare în condițiile unui salt disperat, o prea bună orientare în subteranele aerogării și, în afară de asta, îndepărtasem ca nimeni altul orice urmă de sânge. Să admitem chiar acuzația că, într-un fel, eram părtaș la toată întâmplarea. Nimeni nu e în afara bănuielii de când onorabilii avocați și alte notabilități pun bombele pe seama unei simpatii ideologice. Bineînțeles că aș scăpa de orice belea până la urmă, dar mai întâi aș ajunge la zdup. Nimic altceva nu dă avânt poliției într-o cercetare ca perplexitatea. Mă uitam cu spirit critic la Annabella. Avea ochiul lovit, părul ud îi atârna în șuvițe, tocmai își uscase rochița cu ajutorul mecanismului de uscat mâinile — o fată isteață. Mi-am făcut repede un plan. “Ascultă, domnișoară”, i-am zis, “știi cine sunt eu? Sunt un astronaut american, iar în Europa mă aflu într-o misiune importantă, incognito. Înțelegi? Trebuie să ajung până diseară la Paris, iar aici o să ne interogheze pe fiecare de o sută de ori. Asta înseamnă precis pierdere de timp… Așa că trebuie neapărat să sun la ambasadă, să-l prind pe prim-secretar. El o să ne ajute. Aeroportul o să fie închis, dar în afară de avioanele obișnuite mai sunt cele speciale, cu poșta diplomatică. O să plecăm cu un avion din astea. Împreună. Ce zici, îți place?”
Ea mă privi numai. Încă nu-și putea veni în fire, mi-am zis. Am început să mă îmbrac. Pantofii nu-i pierdusem, pentru că erau cu șireturi, dar Annabella își pierduse sandalele. Ce-i drept, o fetiță desculță nu e azi nimic neobișnuit. Iar cămășuța poate fi luată drept bluză. Am ajutat-o să-și așeze volănașele de la spate, care aproape se uscaseră. “Acum o să ne prefacem a fi tată și fiică, așa o să ajungem mai ușor la telefon”, i-am spus. “înțelegi?” Ea aprobă din cap; am luat-o de mână și am pornit-o în lume. Primul cordon ne-a oprit dincolo de rampă. Carabinierii îi împingeau pe ușă pe toți gazetarii cu aparatele lor, pompierii alergau și ei în partea cealaltă, cu căștile pe cap, nimeni nu s-a uitat la noi în mod special, iar polițistul cu care am stat de vorbă știa puțin englezește. I-am spus că făcusem baie, dar nici nu m-a ascultat; ne-a cerut să urcăm sus cu escalatorul B, până la secția europeană, unde erau adunați toți pasagerii. Ne-am îndreptat deci spre escalator, iar când n-am mai fost văzuți, am cotit-o într-un coridor lateral. În urma noastră, vacarmul continua. Am intrat în sala de așteptare a bagajelor. Era goală. În spatele benzilor transportoare, ce rulau potolit, se afla un șir de cabine telefonice. Am luat-o pe Annabella într-o cabină și am format numărul lui Randy. L-am sculat din somn. În lumina galbenă, acoperind cu mâna receptorul, i-am relatat ce mi s-a întâmplat. M-a întrerupt o singură dată, crezând, poate, că nu auzea prea bine. Apoi am auzit numai suflarea lui grea, după care chiar nimic, de parcă ar fi amuțit de-a binelea.
— Mai ești pe fir? l-am întrebat în încheiere.
— Omule, mi-a răspuns. Şi încă o dată: Omule!! Nimic mai mult.
Atunci i-am înșirat repede ce era mai important. Urma să-l caute pe Ferner la ambasadă și să vină îndată amândoi la aeroport. Trebuia să facă totul în viteză, pentru că ne aflam între două cordoane de poliție. Aeroportul era închis, dar Ferner, desigur, avea să se descurce. Fetița era cu mine. Așteptam în aripa din stânga a clădirii, lângă transportorul de bagaje E 10, alături de cabine. Dacă n-o să fim acolo, ori ne găseau printre alți pasageri din secția europeană, ori — cel mai probabil — la prefectura poliției. I-am cerut să-mi repete totul pe scurt. Am pus la loc receptorul, așteptând ca fetița să zâmbească la gândul că am reușit așa de bine, sau măcar să văd o expresie de ușurare, dar a rămas în continuare țeapănă și tăcută. Când nu mă uitam la ea, îmi arunca pe ascuns câte o privire, de parcă ar fi așteptat ceva. Între cabine se afla o bancă tapițată. Ne-am așezat. În fund, prin pereții de sticlă, se deschidea perspectiva spre estacadele de sosire ale aeroportului. Una după alta, veneau ambulanțele tehnice. Din fundul clădirii răzbăteau spre noi, în zgomotul continuu, țipetele spasmodice ale femeilor. Ca să spun totuși ceva, orice, am întrebat-o pe fetiță de părinții ei, despre călătorie, dacă a condus-o cineva la aeroport; ea răspundea cam alandala, monosilabic, n-a vrut să-mi spună ce adresă are la Clermont, lucru care m-a cam supărat. Ceasul arăta ora unu și patruzeci de minute. De la convorbirea cu Randy trecuse deja o jumătate de oră. Niște tineri în salopete împingeau de-a lungul sălii de așteptare ceva ce semăna cu un aparat electric de sudură, dar nici nu se uitară la noi. Iar se auziră pași. Un tehnician cu căști la urechi trecea de la o cabină la alta, apropiind discul de detectare a minelor de fiecare ușă. Văzându-ne, s-a oprit După el apărură alți doi polițiști, care se opriră și ei în dreptul nostru.
— Ce faceți aici?
— Așteptăm, i-am răspuns, căci ăsta era adevărul.
Unul dintre carabinieri alergă undeva și se întoarse însoțit de un civil spătos. La întrebarea repetată i-am răspuns că-l așteptăm pe reprezentantul ambasadei americane. Civilul îmi ceru actele. Când scoteam portofelul, tehnicianul îi arătă cabina lângă care stătusem. Geamul era acoperit pe dinăuntru de ceața rămasă de la aburii veșmintelor noastre, pe când ne aflasem înăuntru. Holbară ochii la noi. Al doilea carabinier îmi pipăi pantalonii:
— Sunt uzi!
— Da, i-am confirmat precipitat. Uzi leoarcă!
Ca răspuns, au îndreptat puștile spre noi.
— Nu-ți fie teamă — am mormăit eu către Annabella.
Civilul a scos cătușele din buzunar. Fără vreo declarație formală, m-a legat de mâna lui; un alt polițist se ocupă de Annabella. Ea mă privi oarecum ciudat. Civilul duse la gură un walkie-talkie care-i atârna pe umăr și spuse ceva pe italienește, așa de repede că n-am înțeles nimic. Răspunsul l-a bucurat. Am fost scoși pe o ieșire laterală, unde ni s-au alăturat alți trei carabinieri. Escalatorul era oprit. Am coborât pe scările largi în sala de expediere a pasagerilor; văzusem deja pe geam un șir de Fiaturi ale poliției și tocmai mă gândeam care din ele ne era destinat, când din față a apărut un Continental negru, al ambasadei, cu steguleț. Nu-mi amintesc când anume vederea stelelor și dungilor mi-a mai produs o asemenea plăcere. Totul curgea ca pe scenă: noi coboram în cătușe spre ușa de sticlă, iar ceilalți tocmai intrau înăuntru — Du Bois, Randy și translatorul ambasadei. Arătau destul de ciudat, Randy în costum texan, iar ceilalți doi în smochinguri. Văzându-mă, Randy rămase pironit, se aplecă spre Ferner, iar acesta către translator, care se îndreptă spre noi.
Ambele grupuri se opriră și se produse o scurtă, dar pitorească, scenă. Purtătorul de cuvânt al celor veniți în ajutor începu să stea de vorbă cu civilul de care eram legat. Convorbirea se desfășura sacadat, italianul meu fiind handicapat de faptul că era legat de mine cu cătușele și, uitând mereu acest lucru, îmi tot smulgea mâna gesticulând. În afară de astronauta americano și presto! presto! nu înțelegeam nimic. Până la urmă, se lăsă convins și-și folosi iarăși radioul. La rându-i, Ferner avu și el onoarea să vorbească la aparat. Apoi, agentul meu se mai adresă o dată cutiei, care răspunse astfel încât celălalt luă poziție de drepți. Situația căpăta aspect de farsă. Ni s-au desfăcut cătușele, am făcut stânga împrejur și, în aceeași ordine ca înainte, dar în sens invers — cei arestați deveniseră escortă — de onoare —, am urcat la etaj. Am trecut pe lângă sălile de așteptare, pline de pasagerii care se odihneau pe unde se nimerea; am lăsat în urmă și un alt cordon de uniforme, ca mai apoi să intrăm, prin două serii de uși capitonate, într-un cabinet înțesat de oameni.
Văzându-ne, un uriaș apoplectic începu să-i împingă pe oameni afară. Mulți ieșiră, dar tot au mai rămas vreo zece persoane. Apoplecticul, răgușit, nu era altul decât prefectul poliției. Mi se oferi un fotoliu. Annabella se și așezase pe celălalt. Deși era vreme însorită, toate luminile erau aprinse, pe pereți atârnau tablouri înfățișând fragmente ale “Labirintului”, macheta acestuia stătea întinsă pe un cărucior de lângă birou, iar pe scândură luceau fotografiile încă umede. Îmi puteam imagina ce înfățișau. Ferner, stând în spatele meu, mă strânse de braț: a mers așa de ușor, pentru că telefonase prefectului încă de la ambasadă. Unii oameni stăteau în jurul biroului, alții se așezaseră pe pervazul ferestrei, viceprefectul nu scotea o vorbă, umbla numai de colo-colo, din cealaltă cameră fu scoasă, ținută de mâini, o secretară cu lacrimi în ochi, translatorul dădea din cap între mine și fetiță, gata să ne vină în ajutor, dar italiana mea era neobișnuit de corectă. Am aflat că scafandrii au pescuit din apă bluza mea și geanta Annabellei, și din cauza asta am devenit principalul suspect, pentru că reușiseră să ia legătura și cu hotelul “Hilton”. Eram deci companionul japonezului. Intenționam amândoi să fugim imediat după dezamorsarea bombei, și de aceea am fost primii care ne-am grăbit spre scări. Dar ceva n-a mers, japonezul a pierit pe loc, iar eu m-am salvat sărind de pe punte. Aici, părerile erau împărțite. Unii o socoteau pe Annabella o teroristă, alții credeau că eu am luat-o ostatică în vederea unor negocieri. Am aflat asta în particular, pentru că cercetarea oficială nu începuse — îi așteptau cu toții pe șeful securității aeroportului. Când acesta își făcu apariția, Randy, ca purtător de cuvânt american, din proprie inițiativă, dădu lămuriri despre acțiunea noastră. Eu îl ascultam, dezlipindu-mi discret pantalonii uzi de pe pulpe. Dădu numai acele explicații pe care le considera absolut necesare. Şi Ferner fu la fel de succint. Declară că acțiunea noastră era cunoscută la ambasadă, că și Interpolul fusese informat asupra ei, acesta, la rândul lui, urmând să transmită informațiile către partea italiană. Era o manevră abilă, pentru că toată afacerea era împinsă astfel pe umerii unei instituții internaționale. Evident, lor puțin le păsa de trebușoara noastră. Voiau să știe numai ce s-a întâmplat pe scări. Inginerul de la serviciul tehnic al aeroportului nu-și imagina cum am putut să ies din pâlnie și din hală fără să cunosc instalațiile de acolo, dar Randy i-a ripostat cu observația că nu trebuie să se omită gradul înalt de instrucție al comandoului USAF, din care făcusem parte. N-a specificat însă că instruirea asta o absolvisem cu mai bine de treizeci de ani în urmă. Ne ajungeau mereu la urechi zgomote puternice, care zguduiau pereții. Acțiunea de salvare era în toi — se tăiase partea din punte, smulsă de explozie. Până atunci fuseseră scoase dintre resturi nouă cadavre și douăzeci și doi de răniți, dintre care șapte destul de grav. În spatele ușii era forfotă mare; viceprefectul făcu un semn unuia dintre ofițeri să vadă ce se întâmplă. Când ofițerul a ieșit, prin golul format între cei prezenți am zărit pe o măsuță aparte bluza mea sfâșiată de-a lungul cusăturilor și geanta Annabellei, făcută bucățele. Conținutul ei era întins pe pătrate de hârtie albă, toate lucrurile fiind sortate ca niște jetoane. Ofițerul se întoarse, frângându-și mâinile; presa! Niște gazetari mai înfipți pătrunseseră înăuntru, înainte de a putea fi opriți. Un alt ofițer se întoarse atunci spre mine:
— Locotenent Canetti. Ce puteți spune despre încărcătura folosită? Cum a fost transportată?
— Camera avea un fund dublu. Când a deschis-o, peretele ultim a sărit împreună cu filmul, ca un drăcușor din cutiuță. Atunci el a scos grenada.
— Cunoașteți acest tip de grenadă?
— Am văzut din astea în Statele Unite. O parte din canalul pentru pulbere se găsește în mâner. Văzând că nu are mâner, mi-am dat seama că detonatorul a fost transformat. Este o grenadă defensivă explozivă, cu mare putere de lovire. Aproape că nu are metal. Carcasa e făcută din carbură de siliciu.
— V-ați aflat întâmplător în acel loc al escalatorului, nu-i așa?
— Nu.
Tărăgănam, într-o liniște plină de încordare, întreruptă numai de ecourile bătăilor de-afară, pentru că îmi căutam cuvintele potrivite.
— Nu m-am aflat acolo cu totul întâmplător. Japonezul era în urma fetiței, știind că un copil n-o să încerce cu siguranță să-l împiedice. Fetița — am arătat-o cu privirea — mergea înainte pentru că o făcuse curioasă cățelușul. Așa mi s-a părut. Așa a fost, nu? am întrebat-o pe Annabella.
— Da, răspunse ea, vădit mirată.
I-am zâmbit.
— Cât despre mine… mă grăbeam. Evident, e irațional, dar când un om se grăbește, cu totul fără voia lui, vrea să ajungă primul în avion, deci și pe scările spre avion… Nu m-am gândit la așa ceva. Asta a fost tot.
Răsuflară ușurați. Canetti îi șopti ceva prefectului. Acesta înclină din cap.
— Am vrea să o scutim pe domnișoara de unele amănunte. N-ați vrea să ieșiți o clipă?
M-am uitat la Annabella. Ea îmi zâmbi pentru prima dată și se ridică. I se deschise ușa. Când am rămas singuri, Canetti se întoarse iar către mine.
— Am următoarea întrebare: când ați început să-l bănuiți pe japonez?
— Nu l-am bănuit deloc. Era perfect, în stilul lui. Când s-a ghemuit, mi-am zis că a înnebunit! Dar când a dezamorsat grenada, am înțeles că nu-mi mai rămân nici măcar trei secunde.
— Cât anume?
— Asta nu puteam ști precisă Grenada n-a explodat când i-a smuls dispozitivul, deci era cu efect întârziat. Cred că vreo două secunde, poate două secunde și jumătate.
— Şi noi credem tot așa, adăugă unul dintre oamenii de lângă fereastră.
— Pare-se că aveți greutăți la mers. Ați fost cumva rănit?
— De explozie, nu. Am auzit-o în momentul în care am plonjat în apă. Cât este de pe punte până jos? Cinci metri?
— Patru și jumătate.
— Deci o secundă. Mișcarea mea cât să apuc grenada și apoi saltul peste balustradă au durat altă secundă. M-ați întrebat dacă m-am rănit? Căzând, m-am lovit de ceva cu șira spinării. Cândva am avut o fisură a osului lombar.
— Acolo este deflectorul, explică omul de lângă fereastră. Un dispozitiv cu capișon oblic. Direcționează fiecare obiect în așa fel încât să cadă în mijlocul pantei. Nu știați de existența lui?
— Nu.
— Scuzați. Mai am și eu o întrebare, interveni Canetti.
Omul acela, japonezul, a aruncat grenada?
— Nu. A ținut-o în mână tot timpul.
— N-a încercat să fugă?
— Nu.
— Sunt Poltrinelli, șeful securității aeroportului, intră în vorbă un bărbat cu salopeta pătată, care se sprijinea de birou. Sunteți absolut sigur că omul acela dorea să moară?
— Dacă voia să moară? Da. N-a încercat să se salveze.
Doar putea să scape de întreg aparatul.
— Permiteți, vă rog? Asta e foarte important pentru noi.
Poate că totul s-a întâmplat cam așa: a vrut să arunce grenada între pasageri și apoi să sară de pe punte, dar dumneavoastră l-ați împiedicat, atacându-l. Atunci el a căzut, dar grenada, dezamorsată, a explodat.
— Nu putea fi așa. Dar putea fi altfel, am recunoscut. Eu nu l-am atacat. Am vrut doar să-i smulg grenada în momentul în care și-a îndepărtat-o de obraz. Am văzut firul de dezamorsare în dinții lui. Era de nailon, nu de sârmă. O ținea cu amândouă mâinile. Nu, așa se aruncă o grenadă.
— L-ați lovit de sus?
— Nu. L-aș fi lovit așa dacă n-ar fi fost nimeni pe scări. Dacă am fi fost ultimii. Dar el tocmai de aceea n-a rămas la urmă. Lovind cu pumnul de sus, poți să atingi orice grenadă. Aceasta ar fi zburat pe scări în jos. Dar dacă i-aș fi smuls-o din mâini, grenada ar fi rămas aproape. Unii așează bagajul pe trepte, deși, chipurile, nu e voie. Nu s-ar fi rostogolit prea departe. De aceea am lovit din stânga și asta l-a surprins.
— Faptul că l-ați lovit cu stânga? Sunteți stângaci?
— Da. El nu se aștepta la asta. A făcut o eschivă falsă. Era un profesionist. S-a apărat cu cotul ridicat — din dreapta.
— Şi mai departe?
— M-a îmbrâncit și s-a aruncat înapoi. Pe spate. Se vede că avea antrenament, nu glumă, deoarece, chiar dacă omul se hotărăște să moară, este teribil de greu să te arunci de pe scări cu capul înapoi. Oamenii preferă să vadă moartea în față.
— Scările erau pline de oameni.
— Așa e. Şi totuși! Treapta din spatele lui era liberă. Cine putea se îndesa înapoi.
— Asta n-o văzuse.
— Nu, dar nu era o improvizație. El a acționat mult prea repede. Toate mișcările îi erau calculate.
Şeful securității se sprijinea de marginea mesei, atât de crispat, încât i se albiseră încheieturile degetelor. Întrebările se succedau rapid, ca într-un interogatoriu încrucișat.
— Ţin să subliniez că atitudinea dumneavoastră este în afară de orice critică. Dar, repet, stabilirea exactă a faptelor este pentru noi deosebit de importantă. Înțelegeți de ce!
— Da, e vorba să știu dacă ei dispun de indivizi capabili să meargă la moarte sigură.
— Exact. De aceea, vă rugăm să meditați mai serios asupra a ceea ce s-a întâmplat în acea secundă. Mă pun fii situația lui. Dezamorsez grenada. Vreau să sar de pe punte. Dumneavoastră vreți să-mi smulgeți grenada. Dacă m-aș ține de planul stabilit, ați putea să prindeți grenada aruncată și s-o azvârliți în spatele meu, în jos. Ezit o clipă, și această ezitare rezolvă chestiunea. Se putea întâmpla așa?
— Nu. Un om care vrea să arunce o grenadă n-o ține cu amândouă mâinile.
— Dar vrând să apucați grenada, l-ați împins!
— Nu. Dacă nu mi-ar fi alunecat degetele, l-aș fi tras spre mine. Figura nu mi-a reușit, pentru că el a sărit în lături, căzând pe spate. Asta a fost cu premeditare. Am să vă spun ceva. Nu l-am apreciat cum se cuvine. Ar fi trebuit să-l înșfac și să-l arunc peste balustradă cu grenadă cu tot. Aș fi încercat, poate, dacă el nu m-ar fi surprins cu reacția lui.
— Atunci el ar fi aruncat grenada la picioarele dumneavoastră.
— Dar atunci aș fi sărit după el. Adică, aș fi încercat. Desigur, n-ar fi fost mare lucru. Cred totuși că aș fi riscat. Sunt de două ori mai greu decât el. Avea mâini de copil.
— Mulțumesc. Nu mai am nici o întrebare.
— Inginer Scarron, se prezentă un tânăr civil, cu părul grizonat și ochelari eu ramă de corn. Vă puteți imagina mijlocul prin care s-ar fi putut preveni un asemenea atentat?
— Multe mai vreți de la mine. Îmi închipui că dispuneți aici de multe mijloace posibile.
Îmi răspunse că erau pregătiți pentru multe, dar nu pentru orice. De exemplu, pentru operațiunile de tipul Lod găsiseră leacul. Diferitele părți ale escalatorului puteau fi, printr-o simplă apăsare de buton, schimbate într-un plan înclinat, din care toți oamenii alunecă în niște rezervoare cu apă.
— Cu spuma aceea?
— Nu. Acela este recipientul antidetonator, sub punte. Sunt altele.
— Atunci, de ce n-ați făcut-o? De fapt, tot n-ar fi folosit la nimic…
— Tocmai. Şi în afară de asta, el a acționat mult prea repede.
Îmi arătă pe un plan desfășurat culisele “Labirintului”. Întregul traseu era, într-adevăr, proiectat și ca un câmp de tragere. De sus, traseul putea fi inundat cu apă, în jeturi care te azvârleau cât colo.
— Nimeni nu reușește să iasă din pâlnia mea. A fost o serioasă eroare că nu s-au trântit clapele de ieșire.
Mai vru să-mi arate și macheta, dar am refuzat.
Inginerul era descumpănit. Dorea să demonstreze cât fusese de prevăzător, deși înțelegea probabil că asta era zadarnic. Despre mijloacele de asigurare mă întrebase numai ca să nu știu să le numesc. Credeam că asta e totul, dar un bătrân care se așezase în fotoliul Annabellei ridică mâna.
— Doctor Toricelli, am o întrebare. Îmi puteți spune cum ați reușit s-o salvați pe fetiță?
Am rămas o clipă pe gânduri.
— A fost o întâmplare norocoasă. Ea se găsea între noi doi. Am împins-o ca să ajung la japonez, iar când acesta a căzut, mișcarea m-a împins spre ea. Balustrada este joasă. Dacă acolo s-ar fi aflat un adult, un om greu, n-aș fi reușit să-l arunc, poate că nici n-aș fi încercat.
— Dar dacă ar fi fost o femeie?
— Acolo era o femeie, i-am spus, privindu-l în ochi. În fața mea. Era o blondă cu pantaloni sidefii și cu un cățeluș împăiat. Ce s-a întâmplat cu ea?
— Era plină de sânge, rosti șeful securității. Explozia i-a tăiat amândouă picioarele.
S-a făcut liniște. Oamenii de lângă geam s-au ridicat de la locurile lor, scaunele s-au mișcat, iar eu mi-am îndreptat încă o dată gândul spre clipele acelea. Ştiam doar un lucru. N-am încercat să potolesc avântul spre balustradă. M-am prins de ea cu o mână, ridicându-mă de pe treaptă, astfel încât am cuprins-o pe fetiță cu brațul. De aceea, sărind peste balustradă, ca peste un cal înșeuat, am tras-o în jos. Dar dacă am făcut-o intenționat, sau dacă ea a stat așa, nu știu. Nu mai aveau nici o întrebare, dar eu voiam să mă asigur acum că n-o să fiu asaltat de presă. Mi-au explicat că este o modestie inutilă, dar nici n-am vrut să aud de așa ceva. Asta n-avea nici o legătură cu modestia. Nu țineam ca persoana mea să fie identificată în legătură cu masacrul de pe scări. Numai Randy și-a dat seama de motivele mele.
Ferner mi-a propus să mai rămân la Roma încă o zi, ca oaspete al ambasadei. Dar am refuzat categoric. Doream să plec cu primul avion spre Paris. Exista unul. Un Cessna care transporta materialele conferinței ce se încheiase la prânz cu o recepție, de aceea Ferner și interpretul veniseră în smochin-guri. Ne îndreptam în grupuri spre ușă, discutând întruna, când m-am trezit poftit la o parte de o femeie, pe care n-o văzusem până atunci, o damă cu niște superbi ochi negri. Era psiholog. Se ocupase de Annabella. Mă întrebă dacă vreau cu adevărat s-o iau cu mine la Paris.
— Desigur. V-a spus că i-am promis asta?
Îmi zâmbi. Mă întrebă dacă am copii.
— Nu. Adică, aproape. Doi nepoți de soră.
— Vă iubesc?
— Cred că da.
Îmi dezvălui secretul Annabellei. Micuța era necăjită. Eu îi salvasem viața, iar ea mă judecase din cale-afară de greșit. Crezuse că eram înțeles cu japonezul, sau ceva asemănător. De aceea dorise să fugă. În sala de baie am înspăimântat-o și mai mult.
— Cu ce, pentru Dumnezeu?
Nu crezuse că eram astronaut. Nici că telefonasem la ambasadă. Se gândea că vorbisem cu vreun complice. Şi pentru că tatăl ei avea o fabrică de vinuri și o întrebasem de adresa din Clermont, și-a zis că intenționam s-o răpesc, ca să cer o răscumpărare. I-am promis doctoriței că n-o să-i amintesc Annabellei despre asta. Doar dacă ea singură o să vrea să-mi spună ceva, am sugerat.
— Niciodată sau, poate, peste zece ani. Poate că-i cunoașteți, pe băieți. Fetele sunt altfel.
Îmi zâmbi și se îndepărtă, iar eu am început să mă agit în legătură cu avionul. Mai era un singur loc liber. Le-am spus că am nevoie de două. Au luat legătura telefonic. Până la urmă, un VIP oarecare i-a cedat locul său Annabellei. Ferner se grăbea, dar era gata să amâne întâlnirea aceea importantă, dacă mergeam cu el să iau masa. L-am refuzat încă o dată. Când diplomații au plecat, împreună cu Randy, am întrebat dacă puteam să mănânc ceva cu fetița în spațiul aeroportului. Toate barurile și cofetăriile erau închise, dar asta nu ne privea pe noi. Ne găseam deja deasupra legii. Un brunet cârlionțat, desigur agent, ne-a condus într-un băruleț, dincolo de sala expedierii pasagerilor. Annabella avea ochii roșii. Plânsese. Dar acum căpătase curaj. Când chelnerul a luat comanda, iar eu am ezitat s-o întreb ce vrea să bea, a spus singură, repede, pe un ton indiferent, că la ea acasă se bea vin. Purta o bluză prea lungă, cu mânecile întoarse, iar în picioare niște pantofi tot prea mari. Aveam o senzație de confort, pentru că pantalonii mi se uscaseră și nu trebuia nici să mănânc macaroane. Brusc, mi-am amintit de părinții ei. Ştirea despre întâmplarea de la aeroport o fi fost transmisă la jurnalul de prânz. Am întocmit amândoi textul telegramei, dar când m-am ridicat de pe scaun, a țâșnit ca din pământ însoțitorul nostru, oferindu-se s-o ducă la poștă. Când să plătim, mi s-a spus că am fost oaspeții direcțiunii aeroportului. Atunci i-am dat chelnerului un asemenea bacșiș, încât Annabella să-și închipuie că vine de la un astronaut veritabil. Eram în ochii ei o figură, și eroică, și apropiată, așa că-mi spuse direct că abia așteaptă să se poată schimba. Însoțitorul m-a condus la hotelul companiei Alitalia, unde bagajele noastre sosiseră deja.
A trebuit s-o grăbesc nițel pe fetiță. Ea s-a gătit frumos și am pornit-o amândoi foarte demni spre avion. A apărut și adjunctul directorului aerogării. Directorul nu era bine dispus. Nervii. Micul Fiat al controlului zborurilor ne-a dus până la Cessna, iar la scara avionului, un tânăr distins m-a întrebat, cerându-și scuze, dacă nu doresc o poză ca amintire a dramei prin care trecusem. O trimit ei la adresa indicată. M-am gândit la fata blondă și am refuzat oferta. Au urmat strângeri de mâini. N-aș putea să jur dacă, în ușoara înghesuială ce s-a produs, n-am strâns și mâna de care fusesem nu de mult legat cu cătușele. Îmi place să zbor cu avioane mici. Cessna s-a smuls ca o pasăre și a dispărut spre miazănoapte. După ora șapte aterizam la Orly. Tatăl Annabellei ne aștepta. Încă din avion am făcut schimb de adrese. Mi-o amintesc cu plăcere. Nu același lucru pot spune despre tatăl ei. S-a întrecut în mulțumiri, iar la despărțire mi-a făcut un compliment pe care, desigur, îl meșterise după ce a auzit la televiziune știrea despre masacrul de pe scările aeroportului italian. Mi-a spus că am l'esprit de l'escalier.