— Cum? zise Harry cu o voce absentă.
— A plecat! zise doamna Figg, frângându-şi mâinile. A plecat să discute cu cineva despre câteva ceaune care au căzut de pe o mătură! I-am spus că o să-l jupoi de viu dacă se duce, şi uite acum! Dementori! Mare noroc că l-am pus în gardă pe Mr. Tibbles! Dar nu avem timp să stăm cu mâinile în sân! Hai, grăbeşte-te, trebuie să te ducem înapoi! Ah, câte probleme or să apară! O să-l omor!
— Dar…
Revelaţia că vecina sa bătrână, ciudată şi obsedată de pisici ştia ce erau Dementorii era un şoc aproape la fel de puternic ca şi întâlnirea cu doi dintre ei pe alee.
— Sunteţi… sunteţi vrăjitoare?
— Sunt o Non, şi Mundungus o ştie foarte bine, aşa că nu ştiu cum naiba aş fi putut să te ajut să te lupţi cu Dementorii? Te-a lăsat complet descoperit, când eu îl avertizasem…
— Am fost urmărit de tipul ăsta, Mundungus? Staţi puţin… el a fost! A Dispărut din faţa casei mele!
— Da, da, da, însă din fericire îl plasasem pe Mr. Tibbles sub o maşină pentru orice siguranţă, iar Mr. Tibbles a venit şi m-a prevenit, dar când am ajuns la tine acasă plecaseşi — şi acum — ah, ce-o să spună Dumbledore? Tu! urlă ea la Dudley, încă întins pe asfalt. Ridică-ţi fundul gras de pe jos, repede!
— Îl ştiţi pe Dumbledore? zise Harry, uitându-se la ea cu ochii mari.
— Sigur că îl ştiu pe Dumbledore, cine nu-l ştie pe Dumbledore? Dar hai să mergem — n-o să-ţi fiu de nici un ajutor dacă se întorc, în viaţa mea nu am transfigurat nici măcar un pliculeţ de ceai!
Se aplecă, apucă unul dintre braţele masive ale lui Dudley cu mâinile ei uscate şi trase.
— Ridică-te, fiinţă inutilă, ridică-te!
Însă Dudley ori nu putea, ori nu vroia să se mişte. Rămase pe jos, tremurând, cu chipul întunecat şi cu maxilarele încleştate.
— Îl ridic eu.
Harry îl prinse pe Dudley de braţ şi încercă din răsputeri.
Făcând un efort colosal, reuşi să-l pună pe picioare. Dudley părea să fie pe punctul de-a leşina. Ochii mici i se roteau în orbite şi chipul îi era plin de broboane de sudoare; în momentul în care Harry îi dădu drumul, se clătină într-un mod riscant.
— Grăbeşte-te! zise doamna Figg isterizată.
Harry îşi puse unul dintre braţele mari ale lui Dudley pe după umeri şi îl târî spre stradă, aplecându-se puţin sub greutate. Doamna Figg mergea clătinându-se în faţa lor, uitându-se neliniştită după colţ.
— Ţine-ţi bagheta scoasă, îi spuse ea lui Harry când ajunseră pe Calea Wisteria. Lasă naibii Statutul de Tăinuire, oricum o să plătim cu vârf şi-ndesat, aşa ca hai să profităm. Că tot vorbea lumea despre Decretul de Restricţie Rezonabilă a Vrăjitorilor Minori… exact de asta îi era frică lui Dumbledore.
— Ce e acolo, în capătul străzii? Ah, este doar Mr. Prentice… nu ascunde bagheta, băiete, nu ţi-am zis că nu îţi sunt de nici un ajutor?
Nu era uşor să ţii bine o baghetă şi să îl şi cari pe Dudley în acelaşi timp. Harry îi dădu grăbit un ghiont în coaste vărului său, însă Dudley părea să fi pierdut orice dorinţă de mişcare independentă. Era inert pe umerii lui Harry, cu picioarele mari târşâindu-se pe pământ.
— Doamnă Figg, de ce nu mi-aţi spus că sunteţi o Non? întrebă Harry, gâfâind din cauza efortului şi a mişcării. De câte ori am venit la dumneavoastră acasă — de ce nu aţi spus nimic?
— Ordinele lui Dumbledore. Trebuia să veghez asupra ta, dar să nu zic nimic, erai prea mic. Îmi pare rău că a fost atât de rău la mine, Harry, dar soţii Dursley nu te-ar fi lăsat niciodată să vii, dacă ar fi crezut că îţi face plăcere. Să ştii că nu mi-a fost uşor… dar pe cuvântul meu de onoare, zise ea tragic, frângându-şi iar mâinile, când o să audă Dumbledore de toate astea — cum a putut să plece Mundungus, ar fi trebuit să fie la post până la miezul nopţii — unde este? Cum o să-i spun lui Dumbledore ce s-a întâmplat? Nu pot să Apar.
— Am o bufniţă, pot să v-o împrumut gemu Harry, întrebându-se dacă i se va rupe şira spinării sub greutatea lui Dudley.
— Harry, nu înţelegi! Dumbledore va trebui să acţioneze cât mai repede, Ministerul are propriile metode de a detecta vrăjitoriile minorilor, probabil că ştie deja, ascultă-mă pe mine.
— Însă tocmai scăpăm de Dementori, am fost nevoit să folosesc magia — or să fie mai îngrijoraţi din cauza motivului pentru care pluteau Dementorii pe lângă Calea Wisteria, nu-i aşa?
— Vai, dragul meu, mi-aş dori să fie aşa, însă mă tem că… MUNDUNGUS FLETCHER, O SĂ TE OMOR!
Se auzi un poc puternic şi aerul se umplu de un miros pregnant de băutură amestecat cu tutun stătut, când, chiar în faţa lor, se materializă un om îndesat, nebărbierit, într-un pardesiu zdrenţăros. Avea picioarele scurte, crăcănate, părul lung, roşcat deschis şi ciufulit şi, nişte ochi injectaţi şi umflaţi, care îi dădeau expresia tristă a unui basset. De asemenea, ţinea strâns o legătură argintie de care Harry îşi dădu seama imediat că era o Pelerină Invizibilă.
— Ce-i, Figgy? zise el, uitându-se cu ochii mari de la doamna Figg la Harry şi apoi la Dudley. Cum a rămas cu lucratu' sub acoperire?
— Îţi arăt eu acoperire! urlă doamna Figg. Dementori, hoţ viclean, perfid şi bun de nimic ce eşti!
— Dementori? repetă Mundungus îngrozit. Dementori, aici?
— Da, aici, grămadă de doi lei de găinaţ de liliac, aici! strigă doamna Figg. Dementori care-l atacă pe băiat în timpul pazei tale!
— Să mă ia naiba, zise Mundungus sfârşit, uitându-se de la doamna Figg la Harry şi înapoi. Să mă ia naiba, eu…
— Şi tu erai pe drumuri cumpărând ceaune furate! Nu ţi-am zis să nu te duci? Nu ţi-am zis?
— Eu… păi, eu…
Mundungus nu părea să se simtă deloc la locul lui.
— Să vezi, a… a fost o ocazie de afaceri foarte bună… Doamna Figg ridică mâna de care-i atârna plasa de sfoară şi îl pocni cu ea pe Mundungus peste faţă şi gât; judecând după zgomotul metalic pe care îl făcuse, era plină de cutii cu mâncare pentru pisici.
— Au! Lasă-mă-n pace! Lasă-mă-n pace, cotoroanţă nebună! Cineva trebuie să-i spună lui Dumbledore!
— Da… cineva… trebuie! urlă doamna Figg, dând cu plasa cu mâncare pentru pisici în fiecare părticică din Mundungus pe care o putea nimeri. Şi — ar — fi — bine — să — fii — tu — şi — să-i — spui — şi — de — ce — nu — ai — fost — acolo — să — îl — ajuţi!
— Nu-ţi pierde firea şi fileul! zise Mundungus, cu mâinile pe cap şi ferindu-se. O să-i spun, o să-i spun!
Şi, cu un alt poc răsunător, se făcu nevăzut.
— Sper să-l omoare Dumbledore! zise doamna Figg mânioasă. Acum, hai să mergem, Harry, ce mai aştepţi?
Harry se hotărî să nu îşi piardă ce îi rămăsese din răsuflare, evidenţiind că abia putea să mai meargă sub gabaritul lui Dudley. Trase de Dudley, care era semiconştient şi se împletici înainte.
— Te duc până la uşă, zise doamna Figg, când ajunseră pe Aleea Boschetelor. Pentru orice eventualitate, în caz că mai sunt alţii prin jur… ah, pe onoarea mea, ce catastrofă… şi a trebuit să lupţi tu însuţi cu ei… iar Dumbledore a zis să nu te lăsăm să faci vrăji cu orice preţ… ei bine, presupun că nu mai are sens să plângem după poţiunea vărsată… Însă acum pisica a ajuns paznic la şoricei.
— Deci, gâfâi Harry, Dumbledore… a pus… să fiu urmărit?
— Sigur că da, zise doamna Figg grăbită. Te aşteptai să te lase să umbli de unul singur, după ce s-a întâmplat în iunie?
Dumnezeule mare, băiete, mi-au spus că eşti inteligent… da… intră şi rămâi acolo, zise ea, când ajunseră la numărul patru. Cred că cineva va lua legătura cu tine cât de curând.
— Ce-o să faceţi? întrebă Harry repede.
— Mă duc direct acasă, zise doamna Figg, uitându-se de-a lungul străzii întunecate şi tremurând. Trebuie să aştept alte indicaţii. Tu să stai în casă. Noapte bună.
— Staţi puţin, nu plecaţi încă! Vreau să ştiu…
Însă doamna Figg plecase deja cu paşii ei mari, cu papucii de stofă ecosez clămpănind, cu plasa de sfoară zăngănind.
— Staţi! strigă Harry după ea.
Avea un milion de întrebări pentru oricine care avea legătură cu Dumbledore; însă în câteva clipe doamna Figg fu înghiţită de întuneric. Încruntându-se, Harry îl mai aruncă pe Dudley şi îşi croi drum încet, anevoie pe aleea din grădina casei de la numărul 4.
Lumina de pe hol era aprinsă. Harry îşi băgă bagheta înapoi în tivul din talia blugilor, sună la uşă şi privi cum silueta mătuşii Petunia deveni din ce în ce mai mare, distorsionată într-un mod ciudat de geamul neregulat al uşii de la intrare.
— Diddy! Era şi cazul, s-a făcut cam… cam… Diddy, ce s-a întâmplat?
Harry se uită pieziş la Dudley şi ieşi la ţânc de sub braţul său. Dudley se clătină pe loc pentru o clipă, cu chipul verde pal… apoi deschise gura şi vomită pe tot covoraşul din faţa uşii.
— DIDDY! Diddy, ce e cu tine? Vernon? VERNON!
Unchiul lui Harry veni în grabă din sufragerie, cu mustaţa de morsă vânturându-se într-o parte şi în alta, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când era neliniştit. Se duse grăbit să o ajute pe mătuşa Petunia să îl treacă pragul pe Dudley, care avea genunchii înmuiaţi, evitând în acelaşi timp să calce în locul unde vărsase.
— Este bolnav, Vernon!
— Ce e, fiule? Ce s-a întâmplat? Ţi-a dat doamna Polkiss ceva din import la ceai?
— De ce eşti plin de praf, dragul meu? Ai stat pe jos?
— Stai aşa — doar n-ai fost atacat de hoţi, nu-i aşa , fiule? Mătuşa Petunia ţipă.
— Sună la poliţie, Vernon! Sună la poliţie! Diddy, drăguţul meu, vorbeşte cu mămica! Ce ţi-au făcut?
În toată nebunia, nimeni nu părea să-l fi observat pe Harry, ceea ce era perfect din punctul lui de vedere. Reuşi să se strecoare înăuntru chiar înainte ca unchiul Vernon să trântească uşa şi, în timp ce soţii Dursley îşi urneau cortegiul zgomotos din hol spre bucătărie, Harry se duse spre scări cu grijă şi fără să scoată nici un sunet.
— Cine ţi-a făcut asta, fiule? Dă-ne nişte nume. Îi prindem noi, nu-ţi face griji.
— Sst! încearcă să spună ceva, Vernon! Ce e, Diddy? Spune-i lui mămica!
Piciorul lui Harry era pe ultima treaptă de jos când Dudley îşi recăpătă glasul.
— El.
Harry înlemni, cu piciorul pe treaptă, şi cu chipul schimonosit, pregătit pentru explozie.
— BĂIETE! VINO AICI!
Cu un sentiment de groază amestecată cu furie, Harry îşi ridică încet piciorul de pe scară şi se întoarse ca să-i urmeze pe soţii Dursley.
Bucătăria impecabil de curată avea o ciudată strălucire ireală după întunericul de afară. Mătuşa Petunia îl aşeză pe Dudley pe un scaun; era încă foarte verde şi avea aspectul unei moluşte. Unchiul Vernon stătea în faţa uscătorului de vase, uitându-se urât la Harry cu ochii săi mici, întredeschişi.
— Ce i-ai făcut fiului meu? zise el cu un mormăit ameninţător.
— Nimic, zise Harry, ştiind foarte bine că unchiul Vernon nu avea să-l creadă.
— Ce ţi-a făcut, Diddy? spuse mătuşa Petunia pe un ton vibrant, curăţând acum haina de piele a lui Dudley. A fost… a fost ştii-tu-ce, dragule? A folosit… chestia aia a lui?
Încet, tremurând, Dudley dădu din cap.
— Nu este adevărat! zise Harry hotărât, în timp ce mătuşa Petunia scoase un vaiet şi unchiul Vernon ridică pumnii. Nu i-am făcut nimic, nu am fost eu, a fost…
Dar chiar în acel moment, o strigă intră în zbor pe fereastra de la bucătărie. Ratând de puţin creştetul unchiului Vernon, traversă bucătăria, dădu drumul la picioarele lui Harry unui plic mare de pergament pe care îl ducea în cioc, se întoarse cu graţie, cu vârfurile aripilor abia atingând partea de sus a frigiderului, şi apoi ieşi rapid afară şi dincolo de grădină.
— BUFNIŢE! urlă unchiul Vernon, cu mult solicitata venă de la tâmplă zvâcnindu-i a mânie, în timp ce trânti fereastra de la bucătărie. IAR BUFNIŢE! ÎN CASA MEA NU O SĂ MAI FIE NICI O BUFNIŢĂ!
Însă Harry deschidea deja plicul şi scotea scrisoarea dinăuntru, cu inima bătându-i undeva în zona mărului lui Adam.
Dragă domnule Potter,
Am primit informaţii conform cărora aţi făcut Vraja Patronus la ora nouă şi douăzeci şi trei de minute seara, într-o zonă locuită de încuiaţi şi în prezenţa unui încuiat.
Gravitatea acestei încălcări a Decretului de Restricţie Rezonabilă a Vrăjitorilor Minori a rezultat prin exmatricularea dvs. din Şcoala Hogwarts de Farmece şi Vrăjitorii. Câţiva reprezentanţi ai Ministerului vor sosi în curând la domiciliul dvs. pentru a vă distruge bagheta.
Având în vedere că aţi primit deja un avertisment oficial pentru o încălcare precedentă conform Articolului 13 al Confederaţiei Statutului de Tăinuire al Vrăjitorilor, vă anunţăm cu regret că vă e solicitată prezenţa la o audiere disciplinară în faţa Ministerului Magiei la ora 9 a.m. pe doisprezece august.
Cu speranţa că sunteţi bine,
A dvs., Mafalda Hopkirk
Oficiul de Folosire Neregulamentară a Magiei
Ministerul Magiei
Harry citi scrisoarea de două ori. Era într-o mică măsură conştient că unchiul Vernon şi mătuşa Petunia vorbeau. În mintea sa totul era îngheţat şi amorţit. Un singur fapt îi pătrunsese în gânduri ca o săgeată paralizantă. Fusese exmatriculat de la Hogwarts. Totul se terminase. Nu avea să se mai întoarcă niciodată acolo.
Ridică privirea către soţii Dursley. Unchiul Vernon avea faţa vânătă, urlând, cu pumnii încă în aer; mătuşa Petunia avea braţele în jurul lui Dudley, care vomita din nou.
Creierul temporar stupefiat al lui Harry părea să se trezească. Câţiva reprezentanţi ai Ministerului vor sosi în curând la domiciliul dvs pentru a vă distruge bagheta. Nu exista decât o cale. Trebuia să fugă — acum. Unde avea să se ducă, Harry nu ştia, însă era sigur de un singur lucru: la Hogwarts sau în afara sa, avea nevoie de baghetă. Într-o stare aproape ca de vis, îşi scoase bagheta şi se întoarse să plece din bucătărie.
— Unde crezi că te duci? strigă unchiul Vernon.
Când Harry nu răspunse, se aruncă de partea cealaltă a mesei ca să blocheze ieşirea spre hol.
— N-am terminat cu tine, băiete!
— Dă-te la o parte, zise Harry încet.
— O să stai aici şi o să-mi explici cum a făcut fiul meu de a…
— Dacă nu te dai la o parte, o să te blestem, zise Harry, ridicând bagheta.
— Nu poţi să mă păcăleşti iar! se răsti unchiul Vernon. Ştiu că nu ai voie să o foloseşti în afara balamucului ăluia pe care îl numeşti şcoală!
— Am fost dat afară din balamuc, zise Harry. Aşa că pot să fac orice vreau. Ai trei secunde. Unu… doi…
Un BANG răsunător umplu bucătăria. Mătuşa Petunia ţipă, iar unchiul Vernon urlă şi se feri, fiindcă pentru a treia oară în acea seară Harry căuta sursa unei tulburări pe care nu o generase el. O localiză imediat: o bufniţă de hambar derutată şi cu un aspect răvăşit stătea afară pe pervazul de la bucătărie, după ce tocmai se lovise de fereastra închisă.
Ignorând strigătul disperat — „BUFNIŢE!” — al unchiului Vernon, Harry traversă camera în fugă şi deschise fereastra cu putere. Bufniţa întinse un picior de care era legat un mic sul de pergament, îşi aranjă penele şi zbură în clipa în care Harry luă scrisoarea. Cu mâinile tremurânde, Harry desfăşură cel de-al doilea mesaj, care era scris în mare grabă şi neîngrijit cu cerneală neagră.
Harry,
Dumbledore tocmai a sosit la Minister şi încearcă să lămurească totul. NU PLECA DIN CASA UNCHIULUI ŞI MĂTUŞII TALE. NU MAI FACE VRĂJI. NU ÎŢI PREDA BAGHETA.
Dumbledore încerca să lămurească totul… ce însemna asta? Câtă putere avea Dumbledore ca să fie mai presus de Ministerul Magiei? Atunci, exista o şansă să poată să fie acceptat din nou la Hogwarts? În pieptul lui Harry încolţi o sămânţă firavă de speranţă, sufocată aproape imediat de panică — cum putea să refuze să îşi predea bagheta fără să facă vrăji? Avea să fie nevoit să se dueleze cu reprezentanţii Ministerului şi, dacă făcea asta, avea noroc în cazul în care scăpa de Azkaban, darămite cu atît mai mult de exmatriculare.
Rotiţele minţii i se învârteau neîncetat… ar fi putut să fugă şi să rişte să fie prins de Minister, sau să stea locului şi să-i aştepte să-l găsească acolo. Era mult mai ispitit de prima variantă, însă ştia că domnul Weasley îi vroia binele… şi până la urmă, Dumbledore rezolvase lucruri şi mai grave decât asta.
— Bine, zise Harry. M-am răzgândit, rămân.
Se aşeză furtunos la masă în faţa lui Dudley şi a mătuşii Petunia. Familia Dursley părea nemulţumită de răzgândirea sa subită. Mătuşa Petunia se uită disperată la unchiul Vernon. Vena de pe tâmpla lui purpurie zvâcnea mai rău ca niciodată.
— De la cine sunt bufniţele astea afurisite? mormăi el.
— Prima a fost de la Ministerul Magiei, ca să-mi anunţe exmatricularea, zise Harry calm.
Îşi ciulise urechile ca să capteze orice sunet de afară, în cazul în care se apropiau reprezentanţii Ministerului, şi era mai uşor şi mai fără zgomot să răspundă la întrebările unchiului Vernon decât să înceapă acesta să urle şi răcnească.
— A doua a fost de la tatăl prietenului meu, Ron, care lucrează la Minister.
— Ministerul Magiei? strigă unchiul Vernon. Oameni ca voi în Guvern? Ah, asta explică totul, nici nu mă mir că se duce ţara de râpă.
Văzând că Harry nu răspundea, unchiul Vernon se uită urât la el, şi apoi răcni:
— Şi de ce ai fost exmatriculat?
— Pentru că am făcut vrăji.
— AHA! strigă unchiul Vernon, dând cu pumnul în partea de sus a frigiderului care se deschise brusc, iar mai multe dintre snack-urile fără grăsimi ale lui Dudley se răsturnară şi se împrăştiară pe jos. Deci, recunoşti! Ce i-ai făcut lui Dudley?
— Nimic, spuse Harry, mai puţin calm decât înainte. Nu eu am fost cel…
— Ba da, murmură Dudley pe neaşteptate, iar unchiul Vernon şi mătuşa Petunia îi făcură imediat semn lui Harry să tacă, în timp ce amândoi se aplecară mult deasupra lui Dudley.
— Continuă, fiule, zise unchiul Vernon, ce a făcut?
— Spune-ne, dragul meu, şopti mătuşa Petunia.
— A îndreptat bagheta spre mine, bâigui Dudley.
— Da, aşa este, dar nu am folosit-o, protestă Harry supărat.
— TACI! tunară unchiul Vernon şi mătuşa Petunia la unison.
— Continuă, fiule, repetă unchiul Vernon, cu mustaţa fremătându-i de mânie.
— S-a întunecat totul, zise Dudley răguşit, tremurând. Totul în întuneric. Şi atunci am a-auzit… chestii. În m-mintea mea.
Unchiul Vernon şi mătuşa Petunia schimbară nişte priviri de groază absolută. Dacă lucrul care le displăcea cel mai mult pe lume era magia — urmată îndeaproape de vecinii care îi depăşeau la încălcarea interdicţiei de a folosi furtunurile — oamenii care auzeau voci erau, cu siguranţă, printre primele zece. Era evident: credeau că Dudley îşi pierdea simţul raţiunii.
— Ce fel de chestii ai auzit, Pocuţ? murmură mătuşa Petunia, foarte palidă şi cu lacrimi în ochi.
Însă Dudley nu părea să fie în stare să spună. Se cutremură iar, dădu din capul său mare şi blond şi, în ciuda senzaţiei de frică paralizantă care îl cuprinsese pe Harry de când venise prima bufniţă, acesta simţi o anumită curiozitate. Dementorii făceau ca o persoană să retrăiască cele mai nefericite momente din viaţă. Oare ce fusese forţat să audă Dudley cel răsfăţat, răzgâiat şi bătăuş?
— Cum de ai căzut, fiule? zise unchiul Vernon, pe un ton neobişnuit de liniştit, genul de ton pe care l-ar fi adoptat lângă patul unui om foarte bolnav.
— M-am î-împiedicat, zise Dudley tremurat. Şi apoi…
Făcu un semn către pieptul său masiv. Harry înţelese.
Dudley îşi amintea de frigul cleios care îţi umplea plămânii, în timp îţi erau absorbite speranţa şi fericirea.
— Îngrozitor, murmură Dudley. Frig. Foarte frig.
— Bine, zise unchiul Vernon, cu o voce de un calm forţat, în timp ce mătuşa Petunia puse o mână neliniştită pe fruntea lui Dudley ca să-i verifice temperatura. Ce s-a întâmplat după aceea, Dudders?
— Simţit… simţit… simţit… ca şi când… ca şi când…
— Ca şi când nu vei mai fi niciodată fericit, umplu Harry golul cu o voce neutră.
— Da, şopti Dudley, încă tremurând.
— Aşa deci! zise unchiul Vernon, cu glasul impunător revenindu-i la volumul maxim, în timp ce se ridica. Ai aruncat cine ştie ce vrajă asupra fiului meu ca să audă voci şi să creadă că este — condamnat la nefericire sau ceva de genul ăsta, nu-i aşa?
— De câte ori trebuie să vă spun? zise Harry, furia şi glasul urcându-i deopotrivă. Nu am fost eu de vină! Ci doi Dementori!
— Doi — ce e drăcia asta?
— De — men — tori, spuse Harry încet şi clar. Doi.
— Şi ce naiba sunt Dementorii?
— Păzesc închisoarea vrăjitorilor, Azkaban, zise mătuşa Petunia.
Aceste vorbe fură urmate de două secunde de linişte apăsătoare, înainte ca mătuşa Petunia să îşi pună mâna peste gură, de parcă i-ar fi scăpat o înjurătură dezgustătoare. Unchiul Vernon se holbă la ea.
Creierul lui Harry fu prins într-un vârtej. Cu doamna Figg era cum era — dar mătuşa Petunia?
— De unde ai ştiut asta? o întrebă el uluit.
Mătuşa Petunia părea destul de îngrozită de ea însăşi. Îi aruncă unchiului Vernon o privire speriată, parcă cerându-şi scuze, apoi îşi dădu mâna încet la o parte, arătându-şi dinţii de cal.
— L-am auzit — pe băiatul acela îngrozitor — când îi vorbea ei despre aceştia — acum câţiva ani, zise ea neliniştită.
— Dacă te referi la mama şi la tatăl meu, de ce nu le spui pe nume? zise Harry tare, însă mătuşa Petunia îl ignoră, părând teribil de tulburată.
Harry era înmărmurit. Cu excepţia unei ieşiri necontrolate cu ani în urmă, când mătuşa Petunia strigase că mama lui Harry fusese o ciudăţenie, nu o mai auzise niciodată vorbind de sora ei. Era uimit că îşi amintise după atâta timp această frântură de informaţie despre lumea magică, când de obicei îşi mobiliza toată energia ca să pretindă că nu exista.
Unchiul Vernon deschise gura, o închise la loc, o mai deschise o dată, o închise iar, părând să se străduiască să îşi aducă aminte cum se vorbeşte, după care o deschise pentru a treia oară şi murmură:
— Deci — deci… chiar… hm… chiar… hm… chiar există, nu… hm… Demento — cum le-o spune?
Mătuşa Petunia dădu din cap.
Unchiul Vernon se uită la mătuşa Petunia apoi la Dudley şi la Harry, ca şi când ar fi sperat că cineva va striga „Păcăleală de 1 aprilie!” Când nu o făcu nimeni, deschise iar gura.
Însă fu cruţat de efortul de a găsi alte cuvinte, de sosirea unei a treia bufniţe în seara aceea. Aceasta intră direct pe fereastra încă deschisă, ca o ghiulea cu pene, şi ateriză cu zgomot pe masa din bucătărie, făcându-i pe cei trei membri ai familiei Dursley să tresară de frică. Harry înşfăcă din ciocul bufniţei un al doilea plic care părea oficial şi îl deschise, în timp ce bufniţa dispăru înapoi în noapte.
— S-a terminat cu bufniţele, mormăi unchiul Vernon turbat, repezindu-se la fereastră şi trântind-o iar.
Dragă domnule Potter,
În continuarea scrisorii noastre de acum aproximativ douăzeci de minute, Ministerul Magiei a revizuit decizia de a vă distruge bagheta. Puteţi să vă păstraţi bagheta până la audierea disciplinară de pe doisprezece august, dată la care va fi luată o hotărâre oficială.
În urma unor întrevederi cu Directorul Şcolii Hogwarts de Farmece şi Vrăjitorii, Ministerul a fost de acord cu deciderea asupra exmatriculării la aceeaşi dată. Prin urmare, ar trebui să vă consideraţi suspendat din cadrul şcolii până la alte investigaţii.
Cele mai bune urări,
A dvs.,
Mafalda Hopkirk
Oficiul de Folosire Neregulamentară a Magiei
Ministerul Magiei
Harry citi această scrisoare de trei ori în succesiune rapidă. Nodul groaznic din piept se slăbi puţin, fiindcă aflase uşurat că încă nu era exmatriculat definitiv, deşi temerile nu i se risipiseră câtuşi de puţin. Totul părea să depindă de audierea sa de pe doisprezece august.
— Ei, bine? zise unchiul Vernon, reamintindu-i lui Harry unde era. Acum ce mai e? Te-au condamnat? La voi există condamnarea la moarte? adăugă el, cu o urmă de speranţă.
— Trebuie să mă duc la o audiere, zise Harry.
— Şi or să te condamne acolo?
— Presupun că da.
— Atunci, nu o să pierd speranţa, spuse unchiul Vernon răutăcios.
— Păi, asta ar fi tot, zise Harry, ridicându-se.
Îşi dorea cu disperare să fie singur, să se gândească, poate să le trimită scrisori lui Ron, Hermione şi Sirius.
— NU, N-AR FI! răcni unchiul Vernon. AŞAZĂ-TE LA LOC!
— Acum ce mai este? zise Harry nerăbdător.
— DUDLEY! tună unchiul Vernon. Vreau să ştiu exact ce s-a întâmplat cu fiul meu!
— BINE! strigă Harry, pierzându-şi cumpătul şi făcând să ţâşnească scântei roşii şi aurii din vârful baghetei sale, pe care încă o ţinea strâns în mână.
Toţi cei trei membri ai familiei Dursley tresăriră, părând îngroziţi.
— Dudley şi cu mine eram în gangul dintre Aleea Magnoliei şi Calea Wisteria, zise Harry, vorbind repede şi străduindu-se să rămână calm. Dudley s-a gândit s-o facă pe deşteptul cu mine, iar eu am scos bagheta, dar nu am folosit-o. Când au apărut doi Dementori…
— Dar CE sunt Dementoizii? întrebă unchiul Vernon mânios. CE fac?
— Ţi-am spus — absorb toată fericirea din tine, spuse Harry, şi dacă au ocazia, te sărută…
— Te sărută? zise unchiul Vernon, cu ochii ieşindu-i puţin din orbite. Te sărută?
— Aşa se spune când îţi aspiră sufletul pe gură.
Mătuşa Petunia scoase un ţipăt slab.
— Sufletul lui? Nu l-au luat — încă mai are…
Îl apucă pe Dudley de umeri şi îl scutură, de parcă ar fi verificat dacă putea să îi audă sufletul zăngănind înăuntrul său.
— Sigur că nu i-au luat sufletul, v-aţi fi dat seama dacă ar făcut-o, zise Harry exasperat.
— Te-ai luptat cu ei, nu-i aşa, fiule? zise unchiul Vernon tare, arătând ca un om care se chinuia să aducă conversaţia la un nivel pe care îl înţelegea. Le-ai arătat bine cunoscutele mişcări, nu?
— Unui Dementor nu poţi să-i arăţi bine cunoscutele mişcări, spuse Harry printre dinţii încleştaţi.
— Atunci, de ce el e bine? izbucni unchiul Vernon. De ce nu e golit?
— Pentru că am folosit Vraja…
ZVUM. Cu un zăngănit, un vânturat de aripi şi un norişor de praf, o a patra bufniţă apăru alunecând pe şemineul din bucătărie.
— PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU! tună unchiul Vernon, smulgându-şi smocuri mari din mustaţă, ceva ce nu fusese adus în situaţia de a face de mult timp. SĂ NU MAI VĂD BUFNIŢE AICI, NU O SĂ ACCEPT AŞA CEVA, ASCULTĂ-MĂ BINE!
Însă Harry lua deja un sul de pergament de la piciorul bufniţei. Era atât de convins că această scrisoare trebuia să fie de la Dumbledore, explicând totul — Dementorii, doamna Figg, ce avea de gând Ministerul, cum el, Dumbledore, intenţiona să clarifice totul. Însă pentru prima dată în viaţa lui fu dezamăgit să vadă scrisul lui Sirius. Ignorând discursul neîntrerupt al unchiului Vernon despre bufniţe, şi cu ochii întredeschişi din cauza unui al doilea nor de praf, iscat când cea mai recentă bufniţă plecă, zburând înapoi pe horn, Harry citi mesajul de la Sirius.
Arthur tocmai mi-a spus ce s-a întâmplat. Orice ai face, nu mai ieşi din casă.
Harry găsi că era un răspuns atât de nepotrivit pentru tot ce se întâmplase în seara aceea, încât întoarse foaia de pergament pe verso, căutând restul scrisorii, însă nu mai exista nimic în plus.
Şi acum, iar era pe cale să îşi piardă răbdarea. Chiar nu avea de gând să-i spună nimeni „bravo” pentru felul cum se luptase cu cei doi Dementori de unul singur? Şi domnul Weasley, şi Sirius se purtau de parcă ar fi fost neascultător şi amânau mustrările pentru când îşi vor fi dat seama care erau pagubele.
— … un fâlfâit, vreau să spun, o flotă de bufniţe intrând şi ieşind în şi din casa mea. Nu o să permit aşa ceva, băiete, nu o să…
— Nu pot să împiedic bufniţele să vină, izbucni Harry, mototolind în pumn scrisoarea de la Sirius.
— Vreau să aud adevărul despre ce s-a întâmplat în seara asta! răcni unchiul Vernon. Dacă Demenţii sunt cei care i-au făcut rău lui Dudley, cum de-ai fost exmatriculat? Ai făcut ştii-tu-ce, ai recunoscut-o!
Harry trase aer în piept, ca să se liniştească. Începea să-l doară din nou capul. Îşi dorea mai mult decât orice altceva să plece din bucătărie, departe de familia Dursley.
— Am făcut Vraja Patronus ca să scap de Dementori, spuse el, chinuindu-se să rămână calm. Este singurul lucru care funcţionează împotriva lor.
— Dar ce făceau Dementoizii în Little Whinging? zise unchiul Vernon pe un ton exasperat.
— Nu am cum să ştiu, zise Harry obosit. Habar n-am. Acum durerea de cap îi zvâcnea în jurul arsurii în formă de fulger. Furia i se risipea. Se simţea lipsit de forţe, extenuat. Membrii familiei Dursley se uitau cu toţii la el.
— Din cauza ta, zise unchiul Vernon cu putere. Are legătură cu tine, băiete, o ştiu. Altfel de ce ar veni aici? De ce ar ajunge în gangul acela? Trebuie să fii singurul… singurul…
Evident, nu era în stare să pronunţe cuvântul „vrăjitor”.
— Singurul ştii-tu-ce pe o rază de câţiva kilometri buni.
— Nu ştiu de ce au ajuns aici.
Însă după cuvintele unchiului Vernon, creierul extenuat al lui Harry se puse din nou în funcţiune. De ce veniseră Dementorii în Little Whinging? Cum putea să fie o coincidenţă faptul că apăruseră în gangul unde era Harry? Fuseseră trimişi de cineva? Oare Ministerul Magiei pierduse controlul asupra Dementorilor? Oare părăsiseră Azkabanul şi i se alăturaseră lui Cap-de-Mort, după cum prezisese Dumbledore că vor face?
— Demembrii ăştia păzesc o închisoare de ciudaţi? întrebă unchiul Vernon, croindu-şi drum în urma gândurilor lui Harry.
— Da, zise Harry.
Dacă nu l-ar mai durea capul, dacă ar putea să iasă din bucătărie, să se ducă în camera sa întunecată şi să se gândească…
— Oho! Veneau să te aresteze! spuse unchiul Vernon, cu aerul triumfător al unui om care ajunsese la o concluzie de necontestat. Asta e, nu-i aşa, băiete? Eşti un fugar în faţa legii!
— Bineînţeles că nu sunt, zise Harry, clătinând din cap, de parcă ar fi încercat să alunge o muscă, şi având mintea răvăşită.
— Atunci de ce?
— Probabil că i-a trimis el, zise Harry încet, mai mult lui însuşi decât unchiului Vernon.
— Poftim? Cine i-a fi trimis?
— Lordul Cap-de-Mort, zise Harry.
Conştientiza vag ce ciudat era că familia Dursley, care tresărea, se strâmba şi se îngrozea când auzea cuvinte ca „vrăjitor”, „magie” sau „baghetă”, putea să audă numele celui mai rău vrăjitor din toate timpurile fără să clipească.
— Lordul — stai aşa, zise unchiul Vernon, cu faţa schimonosită, ochii săi ca de porc fiind cuprinşi de o privire de înţelegere iluminatoare. Am auzit numele ăsta… el a fost cel care…
— Mi-a ucis părinţii, da, spuse Harry încet.
— Însă a dispărut, zise unchiul Vernon nerăbdător, fără să lase câtuşi de puţin impresia că uciderea părinţilor lui Harry ar fi putut să fie un subiect dureros. Aşa a zis găliganul ăla. A dispărut.
— S-a întors, zise Harry cu greutate.
Era foarte ciudat să stea acolo în bucătăria curată ca o farmacie, lângă frigiderul super performant şi televizorul cu ecran panoramic, vorbind calm despre Lordul Cap-de-Mort cu unchiul Vernon. Sosirea Dementorilor în Little Whinging părea să fi spart marele zid invizibil care despărţea lumea implacabil non-magică din Aleea Boschetelor şi lumea de dincolo. Cele două vieţi ale lui Harry fuseseră cumva împletite şi totul se întorsese cu susul în jos; familia Dursley cerea detalii despre lumea magică şi doamna Figg îl cunoştea pe Albus Dumbledore; Dementorii pluteau prin Little Whinging şi era posibil ca el însuşi să nu se mai întoarcă niciodată la Hogwarts. Îl duru capul şi mai tare.
— S-a întors?! şopti mătuşa Petunia.
Se uită la Harry cum nu o mai făcuse niciodată până atunci. Şi dintr-o dată, pentru prima oară în viaţa lui, Harry îşi dădu seama cu adevărat că mătuşa Petunia era sora mamei sale. Nu putea să spună de ce acest gând îl lovise cu atâta forţă tocmai în momentul acela. Tot ce ştia era că nu era singura persoană din cameră care avea o idee despre ceea ce putea să însemne întoarcerea Lordului Cap-de-Mort. Mătuşa Petunia nu îl mai privise în viaţa ei ca acum. Ochii ei mari şi pali (atât de diferiţi de cei ai surorii ei) nu erau întredeschişi de neplăcere sau supărare, ci erau mari şi temători. Faţada pe care o susţinuse mătuşa Petunia cu vehemenţă toată viaţa lui — că nu exist magie şi nici o altă lume decât lumea în care trăiau ea şi unchiul Vernon — părea să se fi năruit.
— Da, zise Harry, adresându-i-se acum direct mătuşii Petunia. S-a întors acum o lună. L-am văzut.
Mâinile ei găsiră sub haina de piele umerii masivi ai lui Dudley şi îi strânseră.
— Stai aşa, zise unchiul Vernon, uitându-se când la soţia sa, când la Harry, aparent uimit şi derutat de înţelegerea fără precedent care părea să se fi născut între ei. Stai aşa. Zici că s-a întors Lordul ăsta Cap-de-Mort.
— Da.
— Cel care ţi-a omorât părinţii.
— Da.
— Şi acum îi trimite pe Dezmembraţi după tine?
— Aşa se pare, zise Harry.
— Am înţeles, spuse unchiul Vernon, privind când chipul palid al soţiei sale, când pe cel al lui Harry şi aranjându-şi talia pantalonilor.
Părea să se umfle, iar faţa sa mare şi vânătă se întindea sub ochii lui Harry.
— Ei bine, asta clarifică lucrurile, zise el, lărgindu-i-se partea din faţă a cămăşii în timp ce se umfla. Băiete, poţi să pleci din această casă!
— Poftim? spuse Harry.
— M-ai auzit — AFARA! răcni unchiul Vernon, şi chiar şi mătuşa Petunia şi Dudley tresăriră. AFARĂ! AFARĂ! Ar fi trebuit să fac asta cu ani în urmă! Bufniţe care vin aici ca la hotel, prăjituri care explodează, jumătate din sufragerie distrusă, coada lui Dudley, Marge care plutea pe lângă tavan şi acel Ford Anglia zburător — AFARĂ! AFARĂ! Atât ţi-a fost! Eşti de domeniul trecutului! Nu o să mai stai aici dacă te urmăreşte un ţicnit, nu o să-mi pui în pericol nevasta şi fiul, nu o să aduci necazuri asupra noastră. Dacă o iei pe acelaşi drum cu părinţii tăi, m-am săturat! AFARĂ!
Harry rămase ţintuit locului. Scrisorile de la Minister, domnul Weasley şi Sirius erau toate strânse în mâna sa stângă. Orice ai face, nu mai ieşi din casă. NU PLECA DIN CASĂ.
— Ai auzit ce am spus! zise unchiul Vernon, aplecându-se acum către el, cu chipul său mare şi vânăt apropiindu-se atât de tare de cel al lui Harry, încât acesta îi simţi realmente stropii de salivă pe faţă. La drum! Acum o oră erai foarte grăbit să te duci! Sunt chiar în urma ta! Ieşi, şi să nu mai faci niciodată umbră pragului nostru! Habar nu am de ce te-am ţinut până acum, Marge avea dreptate, ar fi trebuit să ajungi la orfelinat. Am fost prea sensibili şi ne-am făcut rău cu mâna noastră, am crezut că o să putem să scoatem ceva din tine, am crezut că o să putem să te facem normal, dar ai fost putred de la început şi m-am săturat de bufniţe!
A cincea bufniţă veni pe horn cu o viteză atât de mare, încât de fapt lovi podeaua înainte să îşi ia din nou zborul cu un ciripit răsunător. Harry ridică mâna să ia scrisoarea, care era într-un plic roşu, însă bufniţa trecu pe deasupra lui, zburând direct la mătuşa Petunia, care scoase un ţipăt şi se feri, cu mâinile pe faţă. Bufniţa dădu drumul plicului chiar în capul ei, se întoarse şi zbură direct înapoi pe horn.
Harry se aruncă în faţă ca să ridice scrisoarea, însă mătuşa Petunia i-o luă înainte.
— Poţi să o deschizi dacă vrei, zise Harry, însă oricum o să aud ce spune. Este o Urlătoare.
— Dă-i drumul, Petunia! răcni unchiul Vernon. Nu o atinge, poate să fie periculoasă!
— Îmi este adresată, spuse mătuşa Petunia cu o voce tremurândă. Îmi este adresată, Vernon, uită-te! Doamnei Petunia Dursley, Bucătărie, Numărul Patru, Aleea Boschetelor…
Îşi recăpătă răsuflarea, îngrozită. Plicul roşu începuse să scoată fum.
— Deschide-o! o îndemnă Harry. Termină cu ea! O să se întâmple oricum.
— Nu.
Mâna mătuşii Petunia tremura. Se uita pierdută prin bucătărie, de parcă ar fi căutat o cale de scăpare, însă prea târziu — plicul izbucni în flăcări. Mătuşa Petunia ţipă şi îi dădu drumul.
Un glas groaznic umplu bucătăria, rezonând în spaţiul închis, ieşind din scrisoarea în flăcări de pe masă.
— Aminteşte-ţi de cea de dinainte, Petunia.
Mătuşa Petunia arăta ca şi când era să leşine. Se prelinse pe scaunul de lângă Dudley, cu chipul în mâini. Rămăşiţele plicului se transformară în cenuşă.
— Ce e asta? zise răguşit unchiul Vernon. Ce — eu, nu — Petunia?
Mătuşa Petunia nu spuse nimic. Dudley se holba prosteşte la mama sa, cu gura căscată. Tăcerea se prelungea îngrozitor. Harry îşi urmărea mătuşa, complet uluit, durându-l capul de parcă urma să explodeze.
— Petunia, draga mea! zise unchiul Vernon timid. Petunia? Ridică privirea şi capul. Încă tremura. Înghiţi în sec.
— Băiatul — băiatul va trebui să rămână, Vernon, zise ea sfârşită.
— C-cum?
— Rămâne, spuse ea.
Nu se uită la Harry. Se ridică iar în picioare.
— El… dar, Petunia…
— Dacă îl dăm afară, or să vorbească vecinii, zise ea.
Îşi recăpătă rapid caracterul vioi şi tranşant, deşi era încă foarte palidă.
— Vor pune întrebări ciudate, vor dori să afle unde s-a dus. O să trebuiască să îl ţinem în continuare.
Unchiul Vernon se dezumflă ca un cauciuc vechi.
— Dar, Petunia, draga mea…
Mătuşa Petunia îl ignoră. Se întoarse spre Harry.
— Vei sta la tine în cameră, zise ea. Nu vei părăsi casa! Acum du-te la culcare.
Harry nu se mişcă.
— De la cine era Urlătoarea?
— Nu pune întrebări, izbucni mătuşa Petunia.
— Sunteţi în contact cu vrăjitorii?
— Ţi-am spus să te duci la culcare!
— La ce se referea? Aminteşte-ţi de cine anume de dinainte?
— Du-te la culcare!
— Cum de… ?
— AI AUZIT CE A SPUS MĂTUŞA TA, ACUM DU-TE LA CULCARE!