CEL CE NU TREBUIE NUMIT SE ÎNTOARCE
„Vineri seara, într-o scurtă declaraţie, Ministrul Magiei Cornelius Fudge a confirmat că Cel Ce Nu Trebuie Numit s-a întors în această ţară şi este din nou activ.
„Cu mare regret, trebuie să confirm că vrăjitorul care îşi spune Lordul — mă rog, ştiţi la cine mă refer — este în viaţă şi din nou printre noi, ” a spus Fudge, părând obosit şi tulburat când li s-a adresat reporterilor. „Cu aproape la fel de mult regret anunţăm revolta în masă a Dementorilor din Azkaban, care au arătat că nu doresc să mai rămână în slujba Ministerului. Credem că Dementorii ascultă în prezent indicaţiile Lordului — ştiţi voi. Îndemnăm populaţia magică să rămână vigilentă. Ministerul va publica în scurt timp ghiduri de apărare elementară personală sau a casei, care vor fi trimise gratis la toate casele vrăjitoreşti pe parcursul lunii următoare. ”
Declaraţia Ministrului a fost întâmpinată cu groază şi panică de către comunitatea vrăjitorească, aceeaşi care nu mai devreme de miercurea trecută primea asigurări din partea Ministrului că nu exista „absolut nici un sâmbure de adevăr în zvonurile persistente că Ştim-Noi-Cine acţionează din nou în mijlocul nostru. ”
Detaliile despre evenimentele care au condus la înto a rcerea cu 180 de grade a Ministerului sunt neclare, deşi se crede că Cel Ce Nu Trebuie Numit şi o bandă de adepţi (cunoscuţi drept Devoratorii Morţii) au reuşit să pătrundă în Ministerul Magiei joi seara.
Albus Dumbledore, repus în drepturi ca director al şcolii Hogwarts de Farmece şi Vrăjitorii, membru reabilitat al Confederaţiei Internaţionale de Vrăjitori şi Vrăjitor-Şef al Vrăjustiţiei, nu a fost până acum disponibil pentru a-şi spune părerea. El a insistat pe tot parcursul anului trecut că Ştim-Noi Cine nu era mort, aşa cum se credea şi se spera în general, ci recruta adepţi pentru o nouă încercare de a ajunge la putere. Între timp, „băiatul care a supravieţuit”…
— Poftim, Harry, ştiam eu că o să te implice şi pe tine într-un fel sau altul, spuse Hermione, uitându-se la el peste ziar.
Erau în aripa spitalului. Harry stătea pe patul lui Ron la picioare şi o ascultau amândoi pe Hermione citind prima pagină a Profetului de duminică. Ginny, a cărei gleznă fusese vindecată rapid de doamna Pomfrey, era ghemuită la picioarele patului lui Hermione. Neville, al cărui nas fusese de asemenea făcut să revină la mărimea şi forma normală, stătea pe un scaun între cele două paturi; iar Luna, care venise în vizită, ţinând strâns ultimul număr al Zeflemistului, citea revista cu susul în jos şi nu părea să audă nici un cuvânt din ce zicea Hermione.
— Acum iar e „băiatul care a supravieţuit”, nu? spuse Ron sumbru. Nu mai e cel care se dă mare şi se amăgeşte, nu?
Se servi cu încă un pumn de broscuţe de ciocolată din mormanul imens de pe noptiera sa, le aruncă vreo câteva lui Harry, Ginny şi Neville şi rupse ambalajul broscuţei sale cu dinţii. Încă avea urme adânci pe antebraţe, acolo unde se înfăşuraseră tentaculele creierului în jurul lui. Conform spuselor doamnei Pomfrey, gândurile puteau să facă răni mai adânci decât aproape orice altceva, deşi, de când începuse să îl maseze cu cantităţi generoase din Unguentul de Uitare al doctorului Ubbly, părea să fi avut loc o ameliorare.
— Da, acum sunt foarte măgulitori în ceea ce te priveşte, Harry, spuse Hermione, cercetând articolul. „O voce singuratică a adevărului… perceput ca dezechilibrat, a rămas totuşi fidel convingerii sale… obligat să suporte ridiculizări şi defăimări… ” Hmmm, spuse ea încruntându-se, văd că nu menţionează faptul că ei au fost cei care te-au ridiculizat şi defăimat în Profet…
Închise puţin ochii de durere şi îşi duse mâna la coaste. Blestemul pe care îl folosise Dolohov asupra ei, deşi mai puţin eficient decât dacă ar fi putut să rostească incantaţia cu voce tare, provocase, vorba doamnei Pomfrey, „şi aşa destule pagube”. Hermione trebuia să ia zilnic zece tipuri diferite de poţiuni, făcea mari progrese şi se plictisise deja de aripa spitalului.
— „Ultima încercare a Ştim-Noi-Cui de a prelua puterea, paginile 2-4. Ce ar fi trebuit să ne fi spus Ministerul, paginile 6-8, Interviu în exclusivitate cu Harry Potter, pagina 9”… Păi, spuse Hermione, împăturind ziarul şi aruncându-i într-o parte, văd că le-a dat o groază de lucruri despre care să scrie. Iar interviul acela cu Harry nu este în exclusivitate, este cel care a apărut în Zeflemist cu luni în urmă…
— Tati l-a vândut spuse Luna vag, dând o pagină a Zeflemistului. Şi a primit o sumă frumoasă pe el, aşa că o să plecăm într-o expediţie în Suedia în vara asta, ca să vedem dacă putem să prindem un Snorhac Corn-Şifonat.
Hermione păru să dea o luptă nevăzută pentru o clipă, apoi zise:
— Sună minunat.
Ginny se uită la Harry şi îşi întoarse repede privirea, zâmbind.
— Aşa, spuse Hermione, îndreptându-se puţin şi închizând iar ochii de durere, ce se mai întâmplă prin şcoală?
— Păi, Flitwick a scăpat de mlaştina lui Fred şi George, spuse Ginny. I-au trebuit trei secunde. Însă a lăsat un mic petic sub fereastră şi l-a înconjurat cu cordoane…
— De ce? zise Hermione speriată.
— A, cică e o dovadă de magie remarcabilă, spuse Ginny, ridicând din umeri.
— Eu cred că l-a lăsat drept monument pentru Fred şi George, spuse Ron, cu gura plină de ciocolată. Mi-au trimis toate astea, ştii, îi zise lui Harry, arătând spre micul munte de broscuţe de lângă el. Cred că merge bine magazinul ăla de glume, nu?
Hermione avu o expresie dezaprobatoare şi întrebă:
— Şi acum, că s-a întors Dumbledore, s-au terminat toate problemele?
— Da, zise Neville, totul a revenit la normal.
— Presupun că Filch e mulţumit, nu? întrebă Ron, sprijinind de carafa cu apă o poză cu Dumbledore de la o broscuţă de ciocolată.
— Nicidecum, spuse Ginny. De fapt, este foarte, foarte nefericit…
Îşi coborî vocea până la şoaptă.
Repetă întruna că Umbridge este cel mai bun lucru de care a avut parte Hogwarts…
Toţi şase se uitară în jur. Profesoara Umbridge era întinsă pe un pat de vizavi de ei, cu ochii în tavan. Dumbledore intrase singur în Pădure ca să o salveze de centauri; cum o făcuse — cum ieşise dintre copaci, susţinând-o pe Umbridge fără să aibă nici măcar o zgârietură — nimeni nu ştia, iar Umbridge nu vroia să spună. De când se întorsese la castel nu rostise un cuvânt, din câte ştiau ei. Şi nimeni nu ştia ce păţise. Părul ei de obicei curat era foarte neîngrijit, având prinse în el diverse bucăţele de rămurele şi frunze, însă altfel părea nevătămată.
— Doamna Pomfrey spune că este doar în stare de şoc, şopti Hermione.
— E mai degrabă bosumflată, spuse Ginny.
— Dar dă semne de viaţă dacă faci aşa, zise Ron şi scoase nişte zgomote ca de copite cu limba.
Umbridge se ridică imediat în capul oaselor, uitându-se în jur disperată.
— S-a întâmplat ceva, doamnă profesoară? strigă doamna Pomfrey, scoţându-şi capul pe uşa de la birou.
— Nu… nu… zise Umbridge, culcându-se la loc pe perne. Nu, cred c-am visat…
Hermione şi Ginny îşi înăbuşiră râsul în aşternut.
— Apropo de centauri, zise Hermione, după ce îşi reveni cât de cât, cine e acum profesor de Preziceri despre Viitor? Rămâne Firenze?
— Trebuie, zise Harry, ceilalţi centauri nu vor să-l primească înapoi, nu?
— Se pare că el şi Trelawney vor preda amândoi, spuse Ginny.
— Pariez că Dumbledore ar fi vrut să scape de Trelawney pentru totdeauna, zise Ron, mâncând acum a paisprezecea broscuţă. După mine, materia în sine e inutilă, Firenze nu e cu mult mai priceput…
— Cum poţi să spui asta? întrebă Hermione. După ce tocmai am aflat că există profeţii adevărate?
Inima lui Harry începu să bată repede. Nu le spusese lui Ron, Hermione sau altcuiva ce cuprindea profeţia. Neville le zisese că se spărsese în timp ce Harry îl trăgea în sus pe treptele din Camera Morţii, iar el nu corectase încă această impresie. Nu era pregătit să le vadă mutrele când avea să le spună că trebuia să fie ori ucigaş ori victimă, că nu exista altă cale…
— Ce păcat că s-a spart, zise Hermione încet, clătinând din cap.
— Da, aşa e, spuse Ron. Totuşi, cel puţin Ştii-Tu-Cine nu a aflat ce era în ea — unde te duci? adăugă el, părând deopotrivă surprins şi dezamăgit când Harry se ridică.
— Ăă… la Hagrid, zise Harry. Ştiţi, tocmai s-a întors şi i-am promis că mă duc să-l văd şi să-i spun ce mai faceţi voi doi.
— A, atunci e în ordine, zise Ron morocănos, uitându-se pe fereastra dormitorului la peticul luminos de cer albastru. Mi-aş dori să venim şi noi.
— Salută-l din partea noastră! strigă Hermione, în timp ce Harry se îndrepta spre capătul celălalt al salonului. Şi întreabă-l ce mai face… ce mai face micul lui prieten!
Harry făcu un semn cu mâna ca să arate că auzise şi înţelesese când ieşi din salon.
Castelul părea foarte liniştit chiar şi pentru o zi de duminică. Era clar că toată lumea era afară pe domeniul însorit, bucurându-se de sfârşitul examenelor şi de perspectiva ultimelor câteva zile ale semestrului, nestingherite de recapitulări sau teme. Harry merse încet pe holul pustiu, uitându-se pe ferestre; văzu nişte jucători învârtindu-se prin aer deasupra stadionului de vâjthaţ şi câţiva din elevi înotând în lac, însoţiţi de caracatiţa uriaşă.
Îi era foarte greu să se hotărască dacă vroia sau nu să fie alături de oameni; ori de câte ori era în compania cuiva, vroia să plece, şi ori de câte ori era singur, vroia să fie în compania cuiva. Totuşi, se gândi că ar putea într-adevăr să se ducă în vizită la Hagrid, având în vedere că nu vorbise cu el pe îndelete de când se întorsese…
Harry abia coborâse ultima treaptă a scării de marmură către holul de intrare când Reacredinţă, Crabbe şi Goyle apărură pe o uşă din dreapta, despre care Harry ştia că ducea spre camera de zi a Viperinilor. Harry se opri locului, la fel ca Reacredinţă şi ceilalţi. Singurele sunete erau strigătele, râsetele şi bâldâbâc-urile plutind în hol dinspre domeniu pe uşa dublă de la intrare.
Reacredinţă se uită în jur — Harry ştiu că verifica dacă era vreun profesor pe acolo — iar apoi se uită înapoi la Harry şi-i zise pe o voce joasă:
— Eşti mort, Potter.
Harry îşi ridică sprâncenele.
— Ciudat, zise el, atunci nu m-aş mai plimba…
Reacredinţă părea mai supărat decât îl văzuse Harry vreodată; simţea un fel de satisfacţie detaşată când îi vedea chipul palid, ascuţit, contorsionat de furie.
— O să plăteşti, spuse Reacredinţă, pe o voce puţin mai tare decât o şoaptă. Eu te voi face să plăteşti pentru ce i-ai făcut tatălui meu…
— Ei bine, acum sunt chiar îngrozit, spuse Harry cu sarcasm. Presupun că Lordul Cap-de-Mort e doar o gustărică în comparaţie cu voi trei — ce s-a întâmplat? adăugă el, căci Reacredinţă, Crabbe şi Goyle se arătară înspăimântaţi când îi auziră numele. E un amic al tatălui tău, nu-i aşa? Doar nu ţi-e teamă de el, nu?
— Te crezi grozav, Potter, spuse Reacredinţă, apropiindu-se, cu Crabbe şi Goyle flancându-l. Stai să vezi. Te prind eu. Nu poţi să-mi bagi tatăl în închisoare…
— Cred că tocmai am făcut-o, zise Harry.
— Dementorii au plecat din Azkaban, spuse Reacredinţă încet. Tata şi cu ceilalţi or să iasă într-o clipită…
— Da, presupun că or să iasă, zise Harry. Totuşi, cel puţin acum ştie toată lumea ce gunoaie sunt…
Mâna lui Reacredinţă zbură spre baghetă, dar Harry fu prea rapid pentru el; îşi scosese bagheta înainte ca degetele lui Reacredinţă să fi apucat să intre în buzunarul interior al robei.
— Potter!
Vocea răsună în holul de intrare. Plesneală venise scara care ducea în jos spre biroul său şi, când îl zări, Harry simţi un val de ură mai presus de ceea ce simţea faţă de Reacredinţă… Indiferent ce spusese Dumbledore, nu avea să-l ierte niciodată pe Plesneală… niciodată…
— Ce faci, Potter? zise Plesneală, la fel de rece ca întotdeauna, în timp ce se apropia cu paşi mari.
— Încerc să mă hotărăsc ce blestem să arunc asupra lui Reacredinţă, domnule, spuse Harry scurt.
Plesneală îl privi fix.
— Pune bagheta deoparte imediat, zise el scurt. Zece puncte de la Cerce…
Plesneală se uită spre clepsidrele uriaşe de perete şi zâmbi batjocoritor.
— Aha. Văd că n-au mai rămas puncte în clepsidra Cercetaşilor din care să pot să mai iau. În cazul acesta, Potter, pur şi simplu va trebui să…
— Adăugăm unele?
Profesoara McGonagall tocmai urcase şchiopătând pe treptele de piatră şi intrase în castel; ducea o geantă de voiaj ecosez într-o mână şi se sprijinea într-un baston cu cealaltă, dar altfel părea să fie destul de bine.
— Doamnă profesoară McGonagall! spuse Plesneală, tăindu-i calea. Văd că aţi ieşit de la Sf. Mungo!
— Da, domnule profesor Plesneală, zise profesoara McGonagall, dându-şi jos pelerina de drum de pe umeri, sunt aproape ca nouă. Voi doi, Crabbe şi Goyle…
Le făcu semn imperios să se apropie şi ei veniră, târându-şi picioarele mari şi părând stânjeniţi.
— Poftim, zise profesoara McGonagall, aruncând geanta de voiaj în pieptul lui Crabbe şi pelerina lui Goyle, duceţi astea la mine în birou.
Se întoarseră şi urcară greoi scara de marmură.
— În ordine, spuse profesoara McGonagall, uitându-se în sus la clepsidrele de pe perete. Ei bine, cred că Potter şi prietenii lui ar trebui să primească cincizeci de puncte de căciulă pentru că au alertat lumea în privinţa întoarcerii Ştii-Tu-Cui! Ce zici, domnule profesor Plesneală?
— Poftim? se răsti Plesneală, deşi Harry ştia că o auzise foarte bine. A… păi… presupun că da…
— Bun, cincizeci de puncte pentru Potter, pentru cei doi Weasley, Poponeaţă şi domnişoara Granger, zise profesoara McGonagall, moment în care un şuvoi de rubine căzură în bula de jos a clepsidrei Cercetaşilor. A, şi presupun că cincizeci de puncte şi pentru domnişoara Lovegood, adăugă ea, şi o mulţime de safire căzură în clepsidra Ochilor-de-Şoim. Acum, cred că vroiaţi să luaţi zece puncte de la domnul Potter, domnule profesor Plesneală — aşa că poftim…
Câteva rubine se întoarseră în jumătatea de sus, lăsând însă grosul în partea de dedesubt.
— Ei bine, Potter, Reacredinţă, cred că ar trebui să fiţi afară într-o zi atât de frumoasă, continuă vioi profesoara McGonagall.
Lui Harry nu trebui să i se spună de două ori; îşi băgă repede bagheta înapoi în buzunarul robei şi se îndreptă direct spre uşa dublă de la intrare, fără să mai arunce o privire către Plesneală şi Reacredinţă.
Soarele fierbinte îl lovi cu putere în timp ce traversa peluzele către coliba lui Hagrid. Elevii care stăteau pe iarbă, bronzându-se, vorbind, citind Profetul de duminică şi mâncând dulciuri, se uitară în sus la el când trecu pe lângă ei; unii îl strigară sau îi făcură cu mâna, fiind evident că vroiau să arate că şi ei, ca şi Profetul, hotărâseră că era un fel de erou. Harry nu le zise nimic. Habar nu avea cât ştiau din ceea ce se întâmplase cu trei zile în urmă, dar până atunci evitase să fie interogat şi prefera să fie aşa şi în continuare.
Când bătu la uşa colibei lui Hagrid, se gândi la început că uriaşul era plecat, însă chiar atunci Fang ţâşni de după colţ şi aproape că îl dădu jos de bucurie. Hagrid, deduse el, culegea fasole rapidă în grădina din spate.
— Hai noroc, Harry, zise el zâmbind, când băiatul se apropie de gard. Intră, intră, să bem o ceaşcă de suc de păpădie… Ce se mai întâmplă? îl întrebă apoi, după ce se aşezară la masa de lemn, fiecare cu câte un suc rece. Te… ăă… simţi bine, da?
Harry ştiu după expresia îngrijorată de pe chipul lui Hagrid că nu se referea la starea lui fizică.
— Sunt bine, spuse el repede, pentru că nu voia să discute despre lucrul la care ştia că se gândea Hagrid. Ia zi, unde ai fost?
— M-am ascuns în munţi, spuse Hagrid. Într-o peşteră, cum a făcut Sirius când a…
Hagrid se întrerupse, îşi drese vocea, se uită la Harry şi luă o sorbitură lungă de suc.
— Oricum, acum m-am întors, spuse el mai slab.
— Arăţi… arăţi mai bine, zise Harry, hotărât să nu-l aducă pe Sirius în discuţie.
— Poftim? spuse Hagrid, ridicând o mână masivă şi pipăindu-şi faţa. A, a, da. Păi, Grawpy e mult mai cuminte acum, mult mai cuminte. A părut de-a dreptul mulţumit să mă vadă când m-am întors, sincer să fiu. Până la urmă, e un flăcău de treabă… adevărul e că m-am gândit să încerc să-i găsesc o prietenă…
În mod normal Harry, ar fi încercat să-l convingă pe Hagrid să renunţe imediat la acest gând; perspectiva unui al doilea uriaş care să se stabilească în Pădure, poate chiar mai sălbatic şi mai violent decât Grawp, era de-a dreptul alarmantă, dar Harry nu reuşi să se mobilizeze ca să-şi prezinte punctul de vedere. Începea să îşi dorească să fie iar singur şi, cu gândul de a-şi grăbi plecarea, luă câteva guri mari de suc de păpădie, golindu-şi paharul pe jumătate.
— Acum ştie toată lumea că ai spus adevărul, Harry, zise Hagrid cu blândeţe şi pe neaşteptate. Cred că e ceva mai bine, nu?
Harry ridică din umeri.
— Fii atent.
Hagrid se aplecă spre el peste masă.
— L-am cunoscut pe Sirius de mult mai multă vreme decât tine… a murit în luptă, şi aşa şi-ar fi dorit să moară…
— Nu a vrut deloc să moară! zise Harry supărat.
Hagrid îşi înclină capul mare şi lăţos.
— Eu aşa cred, zise el încet. Totuşi, Harry… nu a fost niciodată genul care să stea în casă şi să-i lase pe ceilalţi să se lupte. Nu şi-ar fi iertat-o niciodată, dacă nu s-ar fi dus să te…
Harry sări în picioare.
— Trebuie să mă duc să-i vizitez pe Ron şi Hermione în aripa spitalului, zise el automat.
— A, spuse Hagrid, destul de supărat. A… bine, atunci, Harry… ai grijă de tine, şi mai vino când ai o cli…
— Da… bine…
Harry se duse la uşă cât de repede putu şi o deschise; ajunse afară, la soare, înainte ca Hagrid să fi terminat să-şi ia la revedere de la el şi traversă peluza. Elevii reîncepură să-l strige când trecu pe lângă ei. Închise ochii pentru câteva clipe, dorindu-şi să dispară toţi, să poată să deschidă ochii şi să se trezească singur pe domeniu…
Cu câteva zile în urmă, înainte să se fi terminat examenele şi să fi avut viziunea pe care i-o inculcase Cap-de-Mort, ar fi dat aproape orice pentru ca lumea vrăjitorească să ştie că spunea adevărul, să creadă că se întorsese Cap-de-Mort şi să ştie că nu era nici mincinos, nici nebun. Acum, însă…
Merse puţin în jurul lacului, se aşeză pe mal, protejat de privirile trecătorilor de un mănunchi de tufişuri, se uită la suprafaţa strălucitoare, şi căzu pe gânduri…
Poate că motivul pentru care vroia să fie singur era că se simţea izolat de toţi, de când vorbise cu Dumbledore. O barieră invizibilă îl despărţea de restul lumii. Era — fusese întotdeauna — un om marcat. Doar că nu înţelese întotdeauna ce însemna asta…
Şi totuşi, stând aici pe marginea lacului, măcinat de greutatea groaznică a suferinţei, cu pierderea lui Sirius atât de proaspătă în suflet, nu mai putea să încerce cine ştie ce sentiment de teamă. Afară era soare, domeniul din jurul lui era plin de oameni care râdeau şi, chiar dacă se simţea la fel de departe de ei ca şi când ar fi aparţinut unei alte specii, îi era încă foarte greu să creadă că viaţa lui trebuia să includă o crimă sau să se termine cu ea…
Rămase acolo mult timp, uitându-se la apă, încercând să nu se gândească la naşul său şi să nu-şi amintească faptul că, vizavi de locul acela, pe malul celălalt, Sirius căzuse, încercând să ţină la distanţă o sută de Dementori…
Soarele apusese înainte ca el să-şi fi dat seama că era frig. Se ridică şi se întoarse la castel, ştergându-se cu mâneca la ochi.
Ron şi Hermione părăsiră aripa spitalului complet vindecaţi, cu trei zile înainte de terminarea semestrului. Hermione tot dădea semne că ar fi vrut să vorbească despre Sirius, dar Ron scotea tot felul de zgomote pentru a o face să tacă, de fiecare dată când îi menţiona numele. Harry tot nu era sigur dacă vroia sau nu să vorbească despre naşul său; dorinţele variau o dată cu dispoziţia sa. Însă era sigur de un lucru: oricât de nefericit era în clipa aceea, avea să îi fie foarte dor de Hogwarts peste câteva zile, când avea să se întoarcă la numărul patru de pe Aleea Boschetelor. Chiar dacă acum înţelegea exact de ce trebuia să se întoarcă acolo în fiecare vară, nu se simţea câtuşi de puţin mai bine. Într-adevăr, niciodată nu îi fusese mai mare groază de întoarcerea acolo.
Profesoara Umbridge plecă de la Hogwarts în ziua de dinainte de sfârşitul semestrului. Ieşi pe furiş din aripa spitalului în timpul cinei, sperând să treacă neobservată, dar, din nefericire pentru ea, se întâlni pe drum cu Peeves, care profită de ultima şansă de a face aşa cum îi indicase Fred şi o alungă din castel, lovind-o pe rând cu un baston şi o şosetă plină cu cretă. Mulţi elevi ieşiră în fugă pe holul de la intrare ca s-o vadă fugind pe alee şi şefii caselor încercară fără prea multă convingere să-i oprească. Mai mult, profesoara McGonagall se aşeză la loc pe scaunul de la masa profesorilor, după doar câteva mustrări uşoare, şi fu auzită limpede exprimându-şi regretul că nu putea să fugă ea însăşi după Umbridge, cu atât mai mult cu cât Peeves îi împrumutase bastonul.
Sosi şi ultima seară la şcoală; cei mai mulţi terminaseră de împachetat şi coborau deja spre serbarea de sfârşit de semestru, însă Harry nici măcar nu începuse.
— Las-o pe mâine! spuse Ron, care aştepta lângă uşa dormitorului lor. Hai, mor de foame…
Însă când uşa dormitorului se închise după Ron, Harry nu făcu nici un efort să împacheteze mai repede. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era să meargă la serbarea de despărţire. Era îngrijorat că Dumbledore va face vreo referire la el în discursul său. Cu siguranţă, avea să menţioneze întoarcerea lui Cap-de-Mort; le vorbise despre asta şi anul trecut, până la urmă…
Harry scoase nişte robe şifonate chiar de pe fundul cufărului, ca să facă loc altora împachetate şi în clipa aceea observă un pachet ambalat neglijent într-un colţ. Nu-şi dădea seama ce căuta acolo. Se aplecă, îl scoase de sub adidaşi şi îl examină.
Realiză ce era în câteva secunde. Sirius i-l dăduse chiar lângă uşa de intrare a Casei Cumplite, la numărul doisprezece. „Foloseşte-o dacă ai nevoie de mine, bine?”
Harry se aşeză pe pat şi desfăcu pachetul. Din el căzu o oglindă mică, pătrată. Părea veche şi era cu siguranţă murdară. Harry o ridică în dreptul feţei şi îşi văzu imaginea întorcându-i privirea.
Întoarse oglinda. Pe partea cealaltă era un bilet de la Sirius.
Aceasta este o oglindă dus-întors, iar perechea ei e la mine. Dacă ai nevoie să vorbeşti cu mine, tot ce trebuie să faci este să spui numele meu în ea; tu vei apărea în oglinda mea şi eu voi putea să vorbesc în a ta. James şi cu mine le foloseam când eram în locuri de detenţie diferite.
Inima lui Harry începu să bată repede. Îşi aminti cum îi văzuse pe părinţii săi morţi în Oglinda lui Erised cu patru ani în urmă. Avea să vorbească iar cu Sirius, chiar acum, o ştia…
Se uită în jur, ca să se asigure că nu mai era nimeni acolo; dormitorul era cât se poate de gol. Se uită iar în oglindă, o ridică în faţa chipului, cu mâinile tremurându-i, şi zise tare şi clar: „Sirius”.
Respiraţia aburi suprafaţa oglinzii. Ţinu oglinda şi mai aproape, cuprins de entuziasm, însă ochii care clipeau înapoi spre el prin ceaţă erau fără îndoială ai lui.
Şterse oglinda şi vorbi iar, astfel încât fiecare silabă să răsune limpede în toată camera.
— Sirius Black!
Nu se întâmplă nimic. Chipul frustrat care îl privea din oglindă era cu siguranţă tot al lui…
Sirius nu avea oglinda la el când trecuse prin arcadă, spuse o voce mică din mintea lui Harry. De asta nu mergea…
Harry rămase nemişcat pentru o clipă, apoi azvârli oglinda înapoi în cufăr, unde se făcu ţăndări. Fusese convins, vreme de un minut, că avea să îl vadă pe Sirius, să îi vorbească din nou…
Dezamăgirea îi ardea gâtlejul; se ridică şi începu să îşi arunce lucrurile de-a valma în cufăr peste oglinda spartă…
Însă atunci îi veni brusc o idee… o idee mai bună decât o oglindă… o idee mult mai mare, mai importantă… cum de nu se gândise mai înainte la asta — de ce nu întrebase niciodată?
Ieşi în fugă din dormitor şi coborî scara în spirală, lovindu-se de pereţi în timp ce alerga şi fără să se ferească; traversă ca o furtună camera pustie de zi, ieşi pe gaura portretului şi apoi o luă pe hol, ignorând-o pe Doamna Grasă, care strigă după el:
— Să ştii că serbarea trebuie să înceapă, eşti pe ultima sută de metri!
Însă Harry nu intenţiona câtuşi de puţin să se ducă la serbare…
Cum era posibil ca locul să fie plin de stafii când nu aveai nevoie de una, iar acum…
Alergă în jos pe scări şi pe coridoare, dar nu întâlni pe nimeni, nici viu, nici mort. Era evident că erau toţi în Marea Sală. Se opri în faţa clasei sale de Farmece, gâfâind şi gândindu-se nemângâiat că trebuia să aştepte până mai târziu, până după terminarea serbării…
Însă exact când pierduse speranţa, îl văzu — un corp translucid, plutind în capătul opus al coridorului.
— Hei, hei, Nick! NICK!
Fantoma îşi scoase capul din perete, dând la iveală pălăria decorată cu multe pene şi capul care se clătina periculos al lui Sir Nicholas de Mimsy-Porpington.
— Bună seara, spuse el, retrăgându-şi restul corpului din piatră şi zâmbindu-i lui Harry. Deci, nu sunt singurul care a întârziat? Deşi, oftă el, unul e întârziat, altul e răposat, bineînţeles…
— Nick, pot să te întreb ceva?
Pe chipul lui Nick Aproape-Făr'-de-Cap apăru o expresie deosebit de stranie, în timp ce îşi băga un deget în gulerul ţeapăn din jurul gâtului şi îl strângea puţin, părând să-şi dea timp de gândire. Se opri doar când gâtul său aproape retezat păru să cedeze cu totul.
— Ăă… acum, Harry? zise el încurcat. Nu poţi să aştepţi până după serbare?
— Nu, Nick, te rog, spuse Harry, am mare nevoie să vorbesc cu tine. Putem să intrăm aici?
Harry deschise uşa celei mai apropiate clase şi Nick-Aproape-Făr'-de-Cap oftă.
— A, în ordine, spuse el resemnat. Nu pot să pretind că nu m-am aşteptat la asta.
Harry îi ţinu uşa deschisă, dar el pluti în schimb prin perete.
— La ce te aşteptai? întrebă Harry, închizând uşa.
— Să vii să mă cauţi, spuse Nick, plutind acum până la fereastră şi uitându-se afară pe domeniul care se întuneca. Se întâmplă uneori… când cineva a suferit o… pierdere.
— Păi, spuse Harry, refuzând să se abată de la idee. Ai avut dreptate, am… am venit să te caut.
Nick nu zise nimic.
— E din cauză… zise Harry, căruia i se părea mult mai ciudat decât anticipase, e din cauză că… eşti mort. Dar eşti încă aici, nu?
Nick oftă şi continuă să se uite afară.
— Aşa e, nu? îl grăbi Harry. Ai murit, dar vorbesc cu tine… poţi să te plimbi prin Hogwarts şi aşa mai departe, nu?
— Da, spuse Nick-Aproape Făr'-de-Cap încet. Merg şi vorbesc, da.
— Deci, te-ai întors, nu? spuse Harry grăbit. Oamenii se întorc, nu-i aşa? Ca fantome. Nu trebuie să dispară cu totul. Nu? adăugă el nerăbdător, când Nick continuă să nu spună nimic.
Nick Aproape-Făr'-de-Cap ezită, apoi zise:
— Nu toată lumea se poate întoarce ca fantomă.
— Ce vrei să spui? zise Harry repede.
— Doar… doar vrăjitorii.
— A, zise Harry şi aproape că râse de uşurare. Păi, asta-i bine, persoana de care întreb este vrăjitor. Deci, se poate întoarce, nu?
Nick se întoarse cu spatele la fereastră şi se uită cu tristeţe la Harry.
— Nu se va întoarce.
— Cine?
— Sirius Black, zise Nick.
— Dar tu te-ai întors! spuse Harry supărat. Te-ai întors… eşti mort… şi nu ai dispărut…
— Vrăjitorii pot să lase o urmă pe pământ şi să păşească neobservaţi unde au mai păşit cândva când erau în viaţă, spuse Nick trist. Însă puţini vrăjitori aleg acest drum.
— De ce? spuse Harry. Oricum, nu contează. Lui Sirius nu o să-i pese că e ceva neobişnuit, o să se întoarcă, ştiu că o să se întoarcă!
Credea atât de mult acest lucru, încât chiar întoarse capul să se uite la uşă, convins, pentru o fracţiune de secundă, că avea să-l vadă pe Sirius, alb-sidefiu şi transparent, zâmbind şi trecând prin uşă spre el.
— Nu se va întoarce, repetă Nick. Trebuia să fi… mers mai departe.
— Cum adică, „să fi mers mai departe”? zise Harry repede. Unde să fi mers mai departe? Auzi, ce se întâmplă de fapt când mori? Unde te duci? De ce nu se întoarce toată lumea? De ce nu este locul ăsta plin de stafii? De ce… ?
— Nu pot să-ţi răspund, zise Nick.
— Eşti mort, nu? spuse Harry exasperat. Cine poate să răspundă la asta mai bine ca tine?
— Mie îmi era teamă de moarte, spuse Nick cu blândeţe. Am ales să rămân în urmă. Uneori mă întreb dacă nu ar fi trebuit să… mă rog, nu prea are importanţă… de fapt, nici eu nu prea mai am vreun rost. Nu ştiu nimic despre secretele morţii, Harry, pentru că am ales în locul ei o imitaţie inferioară a vieţii. Cred că vrăjitorii erudiţi studiază acest subiect în Departamentul Misterelor…
— Să nu cumva să vorbeşti de locul ăla! spuse Harry aprig.
— Îmi pare rău că nu am putut să te ajut mai mult, zise Nick încet. Ei bine… scuză-mă… serbarea, ştii tu…
Şi ieşi din cameră, lăsându-l pe Harry singur, uitându-se în gol la peretele prin care dispăruse Nick.
Harry aproape că se simţi ca şi când şi-ar fi pierdut naşul din nou şi, o dată cu el, speranţa că ar putea să îl mai vadă sau să îi mai vorbească. Merse încet şi nefericit înapoi prin castel, întrebându-se dacă avea să mai fie vreodată vesel.
Dăduse colţul către holul Doamnei Grase când văzu pe cineva în faţa lui, punând un bilet pe un avizier de pe perete. Uitându-se mai bine, îşi dădu seama că era Luna. Nu exista nici un loc potrivit ca ascunzătoare prin apropiere, îi auzise fără îndoială paşii şi oricum, Harry nu mai avea destulă energie ca să evite pe cineva.
— Bună, spuse Luna vag, uitându-se la el când se îndreptă cu un pas de anunţ.
— Cum de nu eşti la serbare? întrebă Harry.
— Păi, mi-am pierdut majoritatea lucrurilor, zise Luna senină. Oamenii mi le iau şi le ascund. Ştii tu. Însă având în vedere că este ultima seară, chiar trebuie să le recuperez, aşa că am lipit anunţuri.
Făcu un semn către avizierul pe care, într-adevăr, pusese o listă a tuturor cărţilor şi hainelor care îi lipseau, cu rugămintea de a-i fi înapoiate.
În Harry se trezi un sentiment straniu; o senzaţie cu totul diferită de supărarea şi durerea care îl cuprinseseră de când murise Sirius. Trecură câteva clipe înainte să îşi dea seama că îi era milă de Luna.
— Cum de îţi ascund lucrurile? o întrebă el, încruntându-se.
— A… păi… Cred că mă consideră cam ciudată, zise ea, dând din umeri. De fapt, unii îmi spun „Lunatica” Lovegood.
Harry se uită la ea şi noul sentiment de milă crescu parcă şi mai mult.
— Asta nu este un motiv ca să-ţi ia lucrurile, spuse el. Vrei să te ajut să le găseşti?
— A, nu, spuse ea, zâmbindu-i. Se vor întoarce, aşa se întâmplă mereu până la urmă. Doar că aş fi vrut să îmi fac bagajul în seara asta. Oricum… tu de ce nu eşti la serbare?
Harry ridică din umeri.
— Pur şi simplu nu am avut chef.
— Aşa e, spuse Luna, cercetându-l cu ochii ei straniu de înceţoşaţi şi exoftalmici. Cred că n-ai avut. Bărbatul ăla pe care l-au ucis Devoratorii Morţii era naşul tău, nu-i aşa? Mi-a zis Ginny.
Harry încuviinţă scurt din cap, însă descoperi că nu îl deranja faptul că Luna vorbea despre Sirius. Tocmai îşi amintise că şi ea putea să-i vadă pe Thestrali.
— Tu ai… Începu el. Adică, pe cine… a murit vreun cunoscut al tău?
— Da, spuse Luna firesc, mama. Era o vrăjitoare cu totul extraordinară, să ştii, dar îi cam plăcea să facă experimente şi într-o bună zi a greşit o vrajă. Aveam nouă ani.
— Îmi pare rău, murmură Harry.
— Da, a fost groaznic, spuse Luna dezinvoltă. Şi acum mă mai întristez uneori. Însă îl am pe tata. Şi oricum, nu se poate spune că nu o s-o mai văd pe mama, nu?
— Ăă… păi nu e aşa? spuse Harry nesigur.
Ea clătină din cap nevenindu-i să creadă.
— Ah, fii serios. Şi tu i-ai auzit, chiar după văl, nu-i aşa?
— Vrei să spui că…
— În camera cu arcada. Doar se ascundeau, atâta tot. I-ai auzit.
Se uitară unul la altul. Luna zâmbea uşor. Harry nu ştiu ce să zică sau ce să gândească; Luna credea atâtea lucruri extraordinare… şi totuşi, şi el fusese convins că auzise voci de dincolo de văl.
— Eşti sigură că nu vrei să te ajut să îţi cauţi lucrurile? zise el.
— A, nu, spuse Luna. Nu, cred că o să mă duc jos, o să mănânc nişte budincă şi o să aştept să apară totul… aşa se întâmplă mereu până la urmă… bun, vacanţă plăcută, Harry.
— Da… da, şi ţie.
Se îndepărtă de el şi, în timp ce o privea, descoperi că greutatea îngrozitoare din stomacul său mai scăzuse puţin.
A doua zi, călătoria spre casă cu Expresul de Hogwarts fu plină de tot felul de evenimente. În primul rând, Reacredinţă, Crabbe şi Goyle, care era clar că aşteptaseră toată săptămâna să atace fără să fie văzuţi de vreun profesor, încercară să îl prindă pe Harry într-o ambuscadă la jumătatea trenului, pe când se întorcea de la toaletă. Ar fi putut să le reuşească, dacă nu ar fi ales prost locul de desfăşurare a atacului, chiar în faţa unui compartiment plin de membri A. D., care văzură pe geam ce se întâmpla şi se ridicară într-o suflare ca să-i sară în ajutor lui Harry. Când Ernie Macmillan, Hannah Abbott, Susan Bones, Justin Finch-Fletchley, Anthony Goldstein şi Terry Boot terminară de folosit o varietate de vrăji şi blesteme învăţate de la Harry, Reacredinţă, Crabbe şi Goyle semănau foarte bine cu trei limacşi uriaşi, înghesuiţi în uniformele de la Hogwarts, după care Harry, Ernie şi Justin îi ridicară, îi puseră în plasa de bagaje şi îi lăsară acolo.
— Trebuie să recunosc, abia aştept să văd faţa mamei lui Reacredinţă când o să coboare din tren, spuse Ernie cu o oarecare satisfacţie, în timp ce îl privea pe Reacredinţă zvârcolindu-se deasupra lui.
Ernie nu reuşise să treacă peste modul nedemn în care Reacredinţă luase puncte de la Astropufi în timpul apartenenţei sale de scurtă durată la Detaşamentul Inchizitorial.
— Dar mama lui Goyle o să fie foarte mulţumită, zise Ron, care venise să cerceteze sursa agitaţiei. Acum arată mult mai bine. Oricum, Harry, tocmai s-a apropiat căruciorul cu mâncare, dacă vrei ceva…
Harry le mulţumi celorlalţi şi îl însoţi pe Ron înapoi în compartimentul lor, unde cumpărară un morman de prăjituri de ceaun şi pateuri de dovleac. Hermione citea iar Profetul zilei, Ginny făcea un test din Zeflemist şi Neville îşi mângâia planta mimbulus mimbletonia, care crescuse considerabil pe parcursul anului şi acum scotea nişte hârâituri ciudate când era atinsă.
Harry şi Ron îşi petrecură cea mai mare parte a călătoriei jucând şahul vrăjitorilor, în timp ce Hermione le citea fragmente din Profet. Acum era plin de articole de alungat Dementorii, de încercările Ministerului de a-i găsi pe Devoratorii Morţii şi de scrisori isterice, care pretindeau că autorul lor îl văzuse pe Lordul Cap-de-Mort trecând chiar în acea dimineaţă prin faţa casei lui…
— Încă nu a început cu adevărat, oftă Hermione sumbră, împăturind iar ziarul. Însă nu mai e mult…
— Ia uită-te, Harry, spuse Ron încet, făcând semn cu capul spre fereastra către culoar.
Harry se uită. Trecea Cho, însoţită de Marietta Edgecombe, care purta o căciulă groasă. Pentru o clipă, privirea i se întâlni cu cea a lui Cho. Fata roşi şi merse mai departe. Harry se uită la tabla de şah la timp pentru a vedea cum unul dintre pioni fu eliminat de calul lui Ron.
— Apropo, ce… ăă… ce se mai întâmplă cu voi doi?
— Nimic, spuse Harry sincer.
— Păi… am auzit că acum iese cu altcineva, zise Hermione.
Harry fu surprins să realizeze că această informaţie nu îl afectă deloc. Vremea când vroia să o impresioneze pe Cho aparţinea unui trecut care nu mai avea legătură cu el; mai nou, la fel se întâmpla cu atâtea lucruri pe care şi le dorise înainte de moartea lui Sirius… Săptămâna care se scursese de când îl văzuse pentru ultima oară părea să fi durat mult, nepermis de mult; făcea parte din două universuri, cel cu Sirius, şi cel fără.
— Mai bine că ai scăpat, prietene, spuse Ron cu convingere. Adică, e destul de frumuşică şi aşa mai departe, dar ar fi de preferat cineva mai vesel.
— Probabil că e cât se poate de veselă cu altcineva, spuse Harry, ridicând din umeri.
— Cu cine e acum, de fapt? o întrebă Ron pe Hermione, dar cea care răspunse fu Ginny.
— Cu Michael Corner, zise ea.
— Michael? Bine, dar…, începu Ron, întorcându-se în scaun. Dar parcă tu ieşeai cu el!
— Nu mai ies, spuse Ginny hotărâtă. Nu i-a plăcut că Cercetaşii i-au bătut pe cei de la Ochi-de-Şoim la vâjthaţ şi s-a bosumflat foarte tare, aşa că i-am dat papucii. Dar s-a dus repede să o consoleze pe Cho în schimb.
Îşi scărpină nasul cu capătul penei, întoarse Zeflemistul cu susul în jos şi începu să îşi noteze răspunsurile. Ron păru extrem de încântat.
— Mă rog, întotdeauna am crezut că era cam tâmpit, spuse el, împingându-şi regina spre tura lui Harry, care tremura. Bravo ţie. Dar să alegi pe cineva mai… bun… data viitoare.
Aruncă o privire pe furiş spre Harry când vorbi.
— Păi, l-am ales pe Dean Thomas, eşti de părere că el e mai bun? întrebă Ginny vag.
— POFTIM? strigă Ron, ridicând tabla de şah dintr-un capăt.
Şmecherilă se năpusti după piese, iar Hedwig şi Pigwidgeon ciripiră şi strigară supărate de deasupra.
În timp ce trenul încetinea, apropiindu-se de King's Cross, Harry se gândi că niciodată nu îşi dorise mai puţin să coboare. Chiar se întrebă pentru o fracţiune de secundă ce s-ar fi întâmplat dacă pur şi simplu ar fi refuzat să se dea jos şi ar fi ales să rămână acolo până la întâi septembrie, când trenul avea să îl ducă înapoi la Hogwarts. Însă când locomotiva se opri cu un pufăit, dădu jos colivia lui Hedwig şi se pregăti să îşi coboare cufărul din tren, ca de obicei.
Când cel care verifica biletele le făcu semn lui Harry, Ron şi Hermione că aveau cale liberă să treacă prin bariera magică dintre peroanele nouă şi zece, găsi o surpriză aşteptându-l în partea cealaltă: un grup de oameni veniţi ca să-l întâmpine, un lucru la care nu se aşteptase câtuşi de puţin.
Îl văzu pe Ochi-Nebun Moody, arătând la fel de sinistru, cu melonul tras mult peste ochiul magic, cu degetele noduroase încleştate pe un baston lung şi cu corpul înfăşurat într-o voluminoasă pelerină de drum. Tonks era chiar în spatele lui, iar părul ei roz deschis ca cel al gumelor strălucea în lumina soarelui, filtrată prin geamurile murdare de pe tavanul gării. Purta nişte blugi foarte peticiţi şi un tricou mov aprins, pe care scria Surorile Stranii. Lângă Tonks era Lupin; avea chipul palid, părul cărunt, o haină lungă şi cu ţesătura rărită, care acoperea un pulover, şi nişte pantaloni ponosiţi. În faţa grupului erau domnul şi doamna Weasley, îmbrăcaţi în cele mai bune haine Încuiate, precum şi Fred şi George, care purtau amândoi jachete nou-nouţe dintr-un material verde-închis cu solzi.
— Ron, Ginny! strigă doamna Weasley, avansând grăbită şi îmbrăţişându-şi copiii. Ah, Harry, dragul meu, ce faci?
— Bine, minţi Harry, în timp ce femeia îl strângea tare în braţe.
Peste umărul ei îl văzu pe Ron holbându-se la noile haine ale gemenilor.
— Din ce sunt astea? întrebă el, arătând spre jachete.
— Din cea mai bună piele de dragon, frăţioare, spuse Fred, trăgându-şi puţin fermoarul. Afacerile sunt înfloritoare şi ne-am gândit să ne răsfăţăm puţin.
— Bună, Harry, spuse Lupin, după ce doamna Weasley îi dădu drumul lui Harry şi se întoarse să o întâmpine pe Hermione.
— Bună, spuse Harry. Nu mă aşteptam să… ce faceţi toţi aici?
— Ei bine, spuse Lupin cu un surâs, ne-am gândit să avem o mică discuţie cu mătuşa şi cu unchiul tău, înainte să-i lăsăm să te ia acasă.
— Nu ştiu dacă e o idee bună, spuse Harry repede.
— A, ba cred că da, mormăi Moody, care se apropie şchiopătând. Ei trebuie să fie, nu, Potter?
Arătă cu degetul mare peste umăr; era limpede că ochiul său magic se uita prin ceafă şi prin melon. Harry se aplecă spre stânga cu câţiva centimetri ca să vadă spre ce arăta Ochi-Nebun şi, într-adevăr, îi zări pe cei trei membri ai familiei Dursley, care păreau de-a dreptul scandalizaţi la vederea comitetului de primire al lui Harry.
— A, Harry! spuse domnul Weasley, întorcându-se de la părinţii lui Hermione, pe care tocmai îi întâmpinase entuziasmat şi care acum o îmbrăţişau pe fată. Păi, ce ziceţi, o facem?
— Da, eu aşa zic, Arthur, spuse Moody.
El şi domnul Weasley traversară gara în fruntea celorlalţi, către familia Dursley, care părea să fi prins rădăcini în podea. Hermione se dezlipi delicat de mama ei ca să se alăture grupului.
— Bună ziua, îi spuse domnul Weasley amabil unchiului Vernon după ce se opri în faţa lui. Poate vă amintiţi cum mă cheamă, mă numesc Arthur Weasley.
Având în vedere că domnul Weasley demolase de unul singur cea mai mare parte din sufrageria familiei Dursley cu doi ani în urmă, Harry ar fi fost foarte surprins dacă unchiul Vernon l-ar fi uitat. Într-adevăr, unchiul Vernon arboră o nuanţă mai închisă de mov şi se uită urât la domnul Weasley, însă preferă să nu spună nimic, poate şi pentru că familia Dursley era de două ori mai redusă numeric. Mătuşa Petunia părea deopotrivă speriată şi stânjenită. Se tot uita în jur, de parcă ar fi fost îngrozită de faptul că ar putea fi văzută într-o asemenea companie. Dudley, între timp, încerca să se facă mic şi neînsemnat, dar fără să izbutească.
— Ne-am gândit să vorbim puţin cu dumneavoastră despre Harry, spuse domnul Weasley, zâmbind în continuare.
Mustaţa unchiului Vernon păru să se zbârlească de indignare. Poate pentru că melonul îi dădea impresia cu totul greşită că avea de-a face cu un suflet înrudit, i se adresă lui Moody.
— Nu ştiam că vă priveşte ce se întâmplă în casa mea…
— Presupun că ceea ce nu ştiai ar putea umple o bibliotecă, Dursley, mormăi Moody.
— Oricum, nu asta contează, interveni Tonks, al cărei păr roz o şocă pe mătuşa Petunia mai mult decât toate celelalte întâmplări, motiv pentru care închise ochii în loc să se uite la ea. Un singur lucru contează. Dacă aflăm că v-aţi purtat urât cu Harry…
— … şi fiţi siguri că vom afla, adăugă Lupin amabil.
— Da, spuse domnul Weasley, chiar şi dacă nu o să-l lăsaţi să folosească feletonul-
— Telefonul, şopti Hermione.
— Da, dacă primim cel mai mic semn că Potter este maltratat în vreun fel, nouă ne veţi da socoteală, spuse Moody.
Unchiul Vernon se umflă periculos. Sentimentul lui de revoltă atârna mai greu decât frica faţă de o mână de ciudaţi.
— Mă ameninţi, domnule? zise el atât de tare, încât trecătorii chiar se întoarseră să se uite la el.
— Da, te ameninţ, spuse Ochi-Nebun, mulţumit că unchiul Vernon înţelesese atât de repede acest fapt.
— Şi arăt eu a genul de om care poate fi intimidat? răcni unchiul Vernon.
— Păi… Începu Moody, dându-şi pe spate melonul şi dezvăluindu-şi sinistrul ochi magic care se învârtea.
Unchiul Vernon sări în spate îngrozit şi se lovi cu putere de un cărucior de bagaje.
— Da, trebuie să spun că da, Dursley.
Se întoarse dinspre unchiul Vernon pentru a-l supraveghea pe Harry.
— Păi, Potter… strigă-ne, dacă ai nevoie de noi. Dacă nu te auzim trei zile la rând, o să trimitem pe cineva…
Mătuşa Petunia scânci înduioşător. Era cât se poate de limpede că se gândea la ce aveau să spună vecinii dacă îi vedeau pe aceşti oameni mergând pe aleea din grădină.
— Bun, asta ar fi. La revedere, Potter, spuse Moody, prinzându-l pe Harry de umăr pentru o clipă cu mâna lui noduroasă.
— Ai grijă, Harry, ţinem legătura.
— Harry, te luăm de aici cât putem de repede, şopti doamna Weasley, îmbrăţişându-i din nou.
— Pe curând, prietene, spuse Ron neliniştit, dând mâna cu Harry.
— Foarte pe curând, Harry, spuse Hermione sinceră. Promitem.
Harry încuviinţă din cap. Cine ştie de ce, nu găsea cuvintele pentru a le spune ce însemna pentru el să-i vadă pe toţi înşiruiţi acolo, lângă el. În schimb, zâmbi, îşi ridică mâna în semn de salut, se întoarse şi ieşi în fruntea lor din gară, pe strada însorită, cu unchiul Vernon, mătuşa Petunia şi Dudley mergând grăbiţi în urma sa.