Doamna Weasley îi urmă sus supărată.
— Vreau să vă duceţi direct la culcare, fără un cuvânt, zise ea când ajunseră la primul etaj. Mâine avem o zi plină. Presupun că Ginny a adormit, îi zise ea lui Hermione, aşa că încearcă să nu o trezeşti.
— A adormit, da, sigur, spuse Fred în şoaptă, după ce Hermione le zise noapte bună şi urcară la următorul nivel. Dacă Ginny nu este trează, aşteptând-o pe Hermione să-i povestească tot ce s-a vorbit jos, atunci eu sunt un vierme fosforescent…
— Bine, Ron, Harry, spuse doamna Weasley la etajul doi, făcându-le semn spre camera lor. În pat cu voi!
— Noapte bună, le spuseră Harry şi Ron gemenilor.
— Somn uşor, zise Fred, făcând cu ochiul.
Doamna Weasley închise uşa după Harry cu un zgomot puternic şi scurt. Camera părea, dacă era posibil, chiar mai umedă şi mai sinistră decât la prima vedere. Tabloul gol de pe perete respira acum foarte încet şi adânc, de parcă locatarul său invizibil adormise. Harry îşi puse pijamaua, îşi scoase ochelarii şi se băgă în patul său rece, în timp ce Ron arunca nişte mâncare de bufniţe pe dulap, ca să le liniştească pe Hedwig şi Pigwidgeon, care ciripeau şi băteau din aripi neliniştite.
— Nu putem să le dăm drumul să se ducă la vânătoare în fiecare noapte, îi explică Ron lui Harry, în timp ce îşi punea pijamaua maro. Dumbledore nu vrea să zboare prea multe bufniţe prin piaţă, crede că o să pară ciudat. A da… am uitat…
Se duse la uşă şi o închise cu zăvorul.
— De ce ai făcut asta?
— Kreacher, spuse Ron când stinse lumina. În prima noapte a venit să bântuie pe aici la trei noaptea. Crede-mă, nu ţi-ar plăcea să te trezeşti şi să descoperi că îţi inspectează camera.
Se vârî în pat, se întinse sub plapumă şi apoi se întoarse să se uite la Harry pe întuneric; Harry îi distinse silueta la lumina lunii care era filtrată prin fereastra mohorâtă.
— Tu ce zici?
Harry nu avu nevoie să-l întrebe pe Ron la ce se referea.
— Păi, nu ne-au zis multe pe care nu le-am fi putut ghici noi înşine, nu-i aşa? zise el, gândindu-se la tot ce se spusese jos. Adică, nu ne-au spus decât că Ordinul încearcă să-i împiedice pe oameni să i se alăture lui Cap…
Ron se auzi trăgând aer în piept cu putere.
— Cap-de-Mort, zise Harry hotărât. Când o să începi să îi foloseşti numele? Sirius şi Lupin îi spun pe nume.
Ron ignoră această ultimă replică.
— Da, ai dreptate, zise el, ştiam deja aproape tot ce ne-au spus, folosind Urechile Extensibile. Singura noutate a fost…
Poc.
— AAAU!
— Vorbeşte mai încet, Ron, sau o să vină mama.
— Aţi Apărut exact pe genunchii mei!
— Da, mă rog, este mai greu pe întuneric.
Harry văzu siluetele şterse ale lui Fred şi George dându-se jos din patul lui Ron. Arcurile patului gemură şi salteaua lui Harry se lăsă în jos cu câţiva centimetri când George se aşeză lângă picioarele lui.
— Şi, v-aţi prins? zise George entuziasmat.
— Care este arma de care vorbea Sirius? zise Harry.
— Mai degrabă, care i-a scăpat, spuse Fred încântat, stând acum lângă Ron. De asta nu am auzit nimic cu Extensibilele, nu-i aşa?
— Voi ce credeţi că este? zise Harry.
— Poate fi orice, spuse Fred.
— Însă nu poate fi ceva mai îngrozitor decât blestemul Abracadabra, nu-i aşa? zise Ron. Ce este mai rău decât moartea?
— Poate că este ceva care poate omorî mulţi oameni odată, sugeră George.
— Poate că este un mod deosebit de dureros de ucidere a oamenilor, spuse Ron temător.
— Are Blestemul Cruciatus pentru provocarea durerii, zise Harry, nu-i trebuie ceva mai eficient.
Urmă o pauză şi Harry ştiu că ceilalţi, ca şi el, se întrebau ce orori ar putea produce această armă.
— Şi cine credeţi că o are acum? întrebă George.
— Sper că este de partea noastră, zise Ron, părând puţin neliniştit.
— Dacă este, atunci probabil că o are Dumbledore, spuse Fred.
— Unde? zise Ron repede. La Hogwarts?
— Pun pariu că da! spuse George. Acolo a ascuns Piatra Filozofală.
— Însă o armă trebuie să fie mult mai mare decât Piatra! zise Ron.
— Nu neapărat, spuse Fred.
— Da, mărimea nu garantează puterea, zise George. Uită-te la Ginny.
— Ce vrei să spui? zise Harry.
— Nu ai fost niciodată la primire când a aruncat un Blestem cu Salivă-de-Liliac, nu-i aşa?
— Ssst! zise Fred, ridicându-se puţin de pe pat. Ascultaţi! Tăcură. Se auzeau paşi pe scări.
— Mama, zise George, şi fără să mai spună ceva, se auzi un poc şi Harry simţi cum greutatea dispăru de la picioarele patului său.
Câteva secunde mai târziu, auziră podeaua scârţâind în faţa uşii lor; era clar că doamna Weasley asculta la uşă, verificând dacă vorbeau sau nu.
Hedwig şi Pigwidgeon ciripiră cu jale. Podeaua scârţâi iar şi o auziră ducându-se sus ca să-i verifice pe Fred şi George.
— Ştii, nu are deloc încredere în noi, spuse Ron cu regret. Harry era sigur că nu avea să adoarmă; seara fusese atât de plină de lucruri la care trebuia să se gândească, încât era convins că va sta ore întregi examinând totul. Vroia să vorbească în continuare cu Ron, dar doamna Weasley cobora iar printre scârţâituri şi, după ce plecă, îi auzi pe ceilalţi urcând… de fapt, în faţa camerei lui treceau încet într-o parte şi în alta multe creaturi cu o grămadă de picioare, şi Hagrid, profesorul de Grija faţă de Creaturile Magice, zicea „Frumuseţi, nu-i aşa, Harry? Semestrul ăsta o să studiem armele… ” iar Harry observă că animalele aveau tunuri în loc de capete şi că se întorceau cu faţa spre el… se feri…
Apoi simţi că se pitise un ghem cald sub cearşaf, iar vocea răsunătoare a lui George umplea camera.
— Mama a zis să vă treziţi, aveţi micul dejun în bucătărie şi după aceea vrea să o ajutaţi în salon, sunt mai multe Doxii decât credea, şi a găsit un cuib de Pufghemi sub canapea.
O jumătate de oră mai târziu, Harry şi Ron, care se îmbrăcaseră şi mâncaseră repede, intrară în salon, o cameră lungă, cu un tavan înalt şi cu pereţi verzi de culoarea măslinei, acoperiţi cu tapiserii murdare. Covorul scotea norişori de praf de fiecare dată când călca cineva pe el şi draperiile lungi de catifea verzi ca muşchiul zumzăiau, de parcă ar fi fost pline de roiuri de albine invizibile. În jurul acestora erau strânşi doamna Weasley, Hermione, Ginny, Fred şi George, arătând toţi cam ciudat, pentru că îşi legaseră câte o cârpă peste nas şi gură. De asemenea, fiecare dintre ei ţinea şi o sticlă mare de lichid negru, cu o duză la gură.
— Acoperiţi-vă feţele şi luaţi-vă un spray, le zise doamna Weasley lui Harry şi Ron de cum îi văzu, arătând spre alte două sticle de lichid negru care erau aşezate pe o masă cu picioare din fusuri. Este Doxicid. Nu am văzut niciodată o infestare atât de gravă — ce o fi făcut Spiriduşul ăla de casă în ultimii zece ani…
Chipul lui Hermione era pe jumătate ascuns de un şervet, însă Harry o văzu clar aruncându-i doamnei Weasley o privire plină de reproş.
— Kreacher este foarte bătrân, probabil că nu a putut să…
— Ai fi uimită dacă ai şti câte poate să facă Kreacher când vrea, Hermione, zise Sirius, care tocmai intrase în cameră, ducând un sac pătat de sânge în care păreau să fie şobolani morţi. Tocmai l-am hrănit pe Buckbeak, adăugă el, răspunzând privirii cercetătoare a lui Harry. Îl ţin sus, în camera maică-mii. Oricum… biroul ăsta…
Aruncă sacul de şobolani pe un fotoliu, apoi se aplecă să examineze dulăpiorul închis care, Harry observă acum pentru prima oară, se cutremura uşor.
— Ei bine, Molly, sunt destul de sigur că este un Bong, zise Sirius, uitându-se pe gaura cheii, dar poate că ar trebui să-l lăsăm pe Ochi-Nebun să arunce o privire înainte să-i dăm drumul — din câte o ştiu pe mama, ar putea să fie ceva mult mai rău.
— Ai dreptate, Sirius, spuse doamna Weasley.
Vorbeau amândoi pe un ton aparent destins şi politicos, ceea ce îi spuse lui Harry că în mod sigur nici unul dintre ei nu uitase de discuţia din seara precedentă.
Se auzi un clopoţel sunând puternic la parter, urmat de o groază de urlete şi gemete, la fel ca acelea declanşate seara trecută de Tonks, când răsturnase suportul de umbrele.
— Le-am zis să nu sune la sonerie! spuse Sirius exasperat, ieşind grăbit din cameră.
Îl auziră coborând furtunos pe scări, în timp ce strigătele doamnei Black cuprinseră casa din nou:
— Pete de dezonoare, corcituri mizere, trădători de sânge, progenituri ale gunoiului…
— Harry, te rog, închide uşa, zise doamna Weasley. Harry închise uşa de la salon, trăgând de timp cât mai mult cu putinţă; vroia să asculte ce se întâmpla jos. Era evident că Sirius reuşise să tragă draperiile peste portretul mamei sale, pentru că femeia se oprise din ţipat. Auzi paşii lui Sirius pe hol, pe urmă zuruitul lanţului de la uşa de la intrare şi apoi o voce joasă, pe care o recunoscu drept cea a lui Kingsley Shacklebolt, care spunea:
— Hestia tocmai m-a înlocuit, aşa că acum pelerina lui Moody este la ea, m-am gândit să îi las un raport pentru Dumbledore…
Simţind ochii doamnei Weasley aţintiţi asupra cefei sale, Harry închise uşa salonului cu regret şi se întoarse în mijlocul Doxiilor.
Doamna Weasley se aplecă pentru a cerceta pagina despre Doxii din Ghidul lui Gilderoy Lockhart despre paraziţii domestici, care era deschis pe canapea.
— În ordine, trebuie să aveţi grijă, pentru că Doxiile muşcă şi au dinţii otrăviţi. Am o sticlă de antidot aici, însă aş prefera să nu aibă nimeni nevoie de ea.
Se ridică, se aşeză drept în faţa draperiilor şi le făcu semn să se apropie.
— Când dau semnalul, începeţi să daţi imediat cu spray, zise ea. Presupun că vor veni în zbor spre noi, însă pe sprayuri scrie că o singură pulverizare le paralizează. După ce sunt imobilizate aruncaţi-le pur şi simplu în găleata asta.
Se dădu cu grijă din linia focului şi ridică propriul spray.
— Gata — pulverizaţi!
Harry pulverizase doar de două secunde, când o Doxie adultă veni în zbor dintr-un fald al materialului, bătând din aripile strălucitoare ca de cărăbuş, cu dinţii mici şi ascuţiţi ca acele, cu corpul său subţire acoperit cu un păr negru şi des şi cu cei patru pumnişori încleştaţi de supărare. Harry o nimeri chiar în faţă cu o doză de Doxicid. Încremeni în aer şi căzu, cu o bufnitură surprinzător de puternică, pe covorul tocit de dedesubt. Harry o ridică şi o aruncă în găleată.
— Fred, ce faci? zise doamna Weasley tranşant. Pulverizează imediat şi arunc-o!
Harry se uită în jur. Fred ţinea o Doxie care i se zbătea între arătător şi degetul mare.
— Bine, spuse Fred vesel, pulverizându-i rapid Doxiei substanţa în faţă, încât creatura leşină, însă în clipa în care se întoarse doamna Weasley, cu spatele o puse în buzunar, făcând cu ochiul.
— Vrem să testăm veninul de Doxie pentru Cutiile de Gustări cu Surprize, îi spuse George în şoaptă lui Harry.
Pulverizând cu dexteritate spre două Doxii deodată când acestea se aruncară direct spre nasul lui Harry, se apropie de George şi murmură cu jumătate de gură:
— Ce sunt Cutiile de Gustări cu Surprize?
— O varietate de dulciuri de la care ţi se face rău, şopti George, uitându-se prevăzător la spatele doamnei Weasley. Dar nu foarte rău, doar destul de rău ca să ieşi din clasă când vrei. Fred şi cu mine le prelucrăm vara asta. Dacă mănânci jumătatea portocalie a Pastilelor Vărsate, vomiţi. În clipa în care eşti dat afară din clasă şi trimis repede în aripa spitalului, înghiţi jumătatea mov — care te face la fel de bine ca înainte, permiţându-ţi să urmezi orice activitate plăcută doreşti timp de o oră, perioadă în care altfel te-ai fi plictisit crâncen. Oricum, asta spunem în reclame, şopti Fred, care acum ieşise din câmpul vizual al doamnei Weasley şi lua nişte Doxii pierdute de pe jos, punându-le şi pe ele în buzunar. Însă tot mai trebuie să lucrăm puţin la ele. Momentan, instrumentele noastre de testare nu prea pot să se oprească din vărsat ca să înghită jumătatea mov.
— Instrumente de testare?
— Noi, zise Fred. Facem cu rândul. George a luat Iluzia Leşinului — am încercat amândoi Nugaua Sânge-din-Nas.
— Mama a crezut că ne-am duelat, spuse George.
— Să înţeleg că a mai rămas valabil magazinul de glume? murmură Harry, prefăcându-se că aranja duza de la sticlă.
— Păi, încă nu am avut ocazia să ne luăm autorizaţia, zise Fred, vorbind şi mai încet când doamna Weasley îşi şterse fruntea cu eşarfa, înainte să se întoarcă la atac, aşa că momentan îl conducem ca pe un serviciu poştal. Am făcut reclamă în Profetul zilei săptămâna trecută.
— Şi totul datorită ţie, amice, spuse George. Dar nu-ţi face griji… mama habar nu are. Nu mai citeşte Profetul zilei, pentru că publică minciuni despre tine şi Dumbledore.
Harry zâmbi. Îi obligase pe gemenii Weasley să ia premiul de o mie de galioni pe care îl câştigase în Turnirul Trivrăjitor, ca să-i ajute să îşi împlinească visul de a deschide un magazin de glume, însă tot era mulţumit să ştie că rolul său în împlinirea planurilor lor rămăsese necunoscut doamnei Weasley. Femeia nu credea că a conduce un magazin de glume era o carieră potrivită pentru doi dintre fiii ei.
Dedoxicizarea draperiilor luă cam toată dimineaţa. Era trecut de prânz când doamna Weasley îşi scoase în sfârşit eşarfa de protecţie, se prăbuşi într-un fotoliu lăsat şi sări ca arsă, cu un strigăt de dezgust, după ce se aşeză pe sacul de şobolani morţi. Draperiile nu mai zumzăiau; atârnau strâmbe şi umede de la pulverizatul continuu. Sub ele stăteau îngrămădite în găleată Doxiile inconştiente, lângă un castron de ouă negre, pe care acum le mirosea Şmecherilă şi spre care Fred şi George aruncau priviri viclene.
— Cred că o să ne ocupăm de ele după prânz, arătă doamna Weasley spre dulapurile cu vitrine pline de praf, care erau aşezate de o parte şi de alta a şemineului.
Erau pline de un amestec straniu de obiecte: o colecţie de pumnale ruginite, gheare, o piele de şarpe încolăcită, mai multe cutii de argint mate, inscripţionate în limbi pe care Harry nu putea să le înţeleagă şi, cel mai neplăcut, o sticlă de cristal decorată, cu un opal mare incrustat în dop, plină de ceea ce Harry era sigur că era sânge.
Clinchetul soneriei se auzi iar. Toţi se uitară la doamna Weasley.
— Staţi aici, zise ea hotărâtă, înşfăcând sacul de şobolani în timp ce la parter urletele doamnei Black se declanşară din nou. O să vă aduc nişte sandvişuri.
Ieşi din cameră, închizând cu grijă uşa în urma ei. Imediat, toţi se duseră repede la fereastră, ca să se uite în faţa uşii. Văzură creştetul unui cap blond-roşcat ciufulit şi o grămadă de ceaune în echilibru instabil.
— Mundungus! zise Hermione. De ce-o fi adus toate ceaunele alea?
— Probabil că vrea să caute un loc sigur unde să le ţină, spuse Harry. Nu asta făcea în noaptea în care trebuia să mă urmărească pe mine? Nu cumpăra ceaune pe ascuns?
— Da, ai dreptate! zise Fred, când se deschise uşa de la intrare.
Mundungus intră cărându-şi ceaunele şi dispăru.
— Pe onoarea mea, mamei nu o să-i placă deloc chestia asta…
El şi George se duseră la uşă şi rămaseră lângă ea, ascultând cu atenţie. Ţipetele doamnei Black se opriseră.
— Mundungus vorbeşte cu Sirius şi Kingsley, murmură Fred, încruntându-se concentrat. Nu aud cum trebuie… crezi că am putea să riscăm să folosim Urechile Extensibile?
— Poate că merită, zise George. Aş putea să mă furişez sus şi să iau vreo două…
Însă chiar în acel moment se auzi o explozie de sunete la parter, care făcu Urechile Extensibile inutile. Auziseră cu toţii exact ce striga doamna Weasley cât o ţineau puterile.
— NU SUNTEM DEPOZIT DE BUNURI FURATE!
— Ador să o aud pe mama cum ţipă la alţii, spuse Fred, cu un zâmbet mulţumit pe chip, când întredeschise uşa cu câţiva centimetri, pentru ca vocea doamnei Weasley să poată pătrunde mai bine în cameră, este o schimbare foarte plăcută.
— COMPLET IRESPONSABIL, DE PARCĂ NU AVEM DESTULE PE CAP FĂRĂ SĂ ADUCI TU CEAUNE FURATE ÎN CASĂ…
— Idioţii o lasă să-şi intre în mână, zise George, clătinând din cap. Trebuie să o opreşti la început, altfel se ambalează singură şi continuă aşa ore întregi. Şi abia aşteaptă să-i zică vreo două lui Mundungus, încă de când a plecat pe furiş, când ar fi trebuit să te urmărească pe tine, Harry — auzi-o, iar începe. E mama lui Sirius.
Glasul doamnei Weasley se pierdu printre noile urlete şi zbierete ale portretelor de pe hol.
George dădu să închidă uşa ca să estompeze zgomotul, însă, înainte să o poată face, în cameră se strecură un spiriduş de casă.
Cu excepţia cârpei murdare, legată în jurul bazinului, era complet gol. Părea foarte bătrân. Pielea parcă îi era de şapte ori mai mare decât ar fi trebuit şi, deşi era chel, ca toţi spiriduşii de casă, îi creştea mult păr alb din urechile mari ca de liliac. Ochii îi erau injectaţi şi cenuşii, iar nasul cărnos era mare şi semăna cu un rât.
Spiriduşul nu îi băgă deloc în seamă pe Harry şi pe ceilalţi. Purtându-se de parcă nu putea să-i vadă, îşi târî picioarele cocoşat, încet şi cu perseverenţă, către capătul îndepărtat al camerei, bombănind tot timpul în şoaptă pe o voce joasă, groasă ca a unei broaşte-bou.
— … miroase ca o gură de canal canal şi e un criminal din cap până în picioare, dar nici ea nu este mai brează, trădătoare de sânge afurisită, cu odraslele ei care distrug casa stăpânei mele, vai, biata mea stăpână, dacă ar şti, dacă ar şti ce gunoaie au intrat în casa ei, ce i-ar spune bătrânului Kreacher, vai, ce ruşine, Sânge-Mâli, vârcolaci, trădători şi hoţi, bietul, bătrânul Kreacher, ce poate să facă…
— Bună, Kreacher, zise Fred foarte tare, trântind uşa.
Spiriduşul de casă încremeni locului, se opri din bombănit şi tresări extrem de surprins.
— Kreacher nu te-a văzut, tinere stăpân, zise el, întorcându-se şi făcând o plecăciune în faţa lui Fred.
Stând mai departe cu faţa spre covor, adăugă, perfect inteligibil:
— Progenitură afurisită de trădător de sânge.
— Poftim? zise George. Nu am auzit ultima parte.
— Kreacher nu a spus nimic, zise Spiriduşul, făcând o a doua plecăciune către George şi adăugând pe un ton clar: Uite-i şi fratele geamăn, tot o bestie de pe altă lume.
Harry nu ştiu dacă să râdă sau nu. Spiriduşul se ridică, privindu-i pe toţi răuvoitor şi, aparent convins că nu puteau să îl audă, continuă să bombăne.
— … şi uite şi Sânge-Mâlul, stând acolo dreaptă ca săgeata, vai, dacă ar şti stăpâna mea, vai, cum ar mai plânge, şi mai este şi un băiat nou, Kreacher nu ştie cum îl cheamă. Ce caută aici? Kreacher nu ştie…
— Kreacher, el este Harry, zise Hermione. Harry Potter. Kreacher îşi deschise larg ochii spălăciţi şi bombăni mai repede şi mai supărat ca niciodată.
— Sânge-Mâlul vorbeşte cu Kreacher de parcă este prietena mea, dacă l-ar vedea stăpâna lui Kreacher într-o asemenea companie, ah, ce ar spune…
— Nu-i spune Sânge-Mâl! ziseră Ron şi Ginny într-un glas, furioşi.
— Nu contează, şopti Hermione, nu este întreg la minte, nu ştie ce…
— Nu te amăgi singură, Hermione, ştie exact ce spune, zise Fred, privindu-i pe Kreacher cu o mare antipatie.
Kreacher bombănea în continuare, cu ochii aţintiţi asupra lui Harry.
— Este adevărat? Este Harry Potter? Kreacher vede cicatricea, trebuie să fie adevărat, acesta este băiatul care l-a oprit pe Lordul Întunecat, Kreacher se întreabă cum a reuşit…
— Ca noi toţi, Kreacher, spuse Fred.
— Ce vrei, de fapt? întrebă George.
— Kreacher face curat, zise el evaziv.
— O scuză credibilă, spuse o voce din spatele lui Harry. Se întorsese Sirius, care se uita urât la spiriduş din uşă.
Zgomotul de pe hol încetase; probabil că doamna Weasley şi Mundungus îşi continuaseră cearta în bucătărie. Când îl văzu pe Sirius, Kreacher se aruncă într-o plecăciune ridicol de joasă, turtindu-şi de podea nasul ca un rât.
— Ridică-te, spuse Sirius nerăbdător. Acum, ce pui la cale?
— Kreacher face curat, repetă Spiriduşul. Kreacher trăieşte ca să servească Nobila Casă Black—
— Şi este mai neagră pe zi ce trece, este groaznic de murdară, zise Sirius.
— Stăpânului i-a plăcut mereu această glumiţă a sa, spuse Kreacher, făcând iar o plecăciune, şi continuând în şoaptă: Stăpânul a fost un porc nerecunoscător, care i-a frânt inima mamei sale…
— Mama mea nu a avut inimă, Kreacher, se răsti Sirius. S-a menţinut în viaţă doar din ciudă.
Kreacher îşi plecă iar capul când vorbi.
— Cum zice stăpânul, murmură el mânios. Stăpânul nu merită nici să şteargă noroiul de pe pantofii mamei sale, vai, biata mea stăpână, ce ar zice dacă l-ar vedea pe Kreacher servindu-l, cât l-a urât, ce dezamăgire a fost…
— Te-am întrebat ce pui la cale, spuse Sirius cu răceală. De fiecare dată când apari prefăcându-te că deretici, duci ceva pe furiş la tine în cameră, ca să nu putem să îl aruncăm.
— Kreacher nu ar muta niciodată ceva de la locul său de drept din casa stăpânului, zise Spiriduşul, care apoi murmură foarte repede:
Stăpâna nu l-ar ierta niciodată pe Kreacher dacă ar fi aruncată tapiseria, de şapte secole este în familie, Kreacher trebuie să o salveze, Kreacher nu o să-l lase pe stăpân, pe trădătorii de sânge şi pe odrasle să o distrugă…
— Mă gândeam eu că ar putea să fie asta, spuse Sirius, aruncând o privire dispreţuitoare către peretele de vizavi. Nu mă îndoiesc că trebuie să-i fi pus în cârcă o altă Vrajă de Lipire Permanentă, însă dacă o să pot să scap de ea, sigur o voi face. Acum du-te, Kreacher.
Se părea că Kreacher nu îndrăznea să nesocotească un ordin direct; cu toate acestea, privirea pe care i-o aruncă lui Sirius când îşi târî paşii pe lângă el era plină de o ură profundă, aşa că bombăni tot timpul până ieşi din cameră.
— Se întoarce din Azkaban dându-i ordine lui Kreacher, ah, biata mea stăpână, ce ar spune dacă ar vedea casa acum, cu gunoaiele care trăiesc în ea, comorile ei aruncate, a jurat că nu o mai recunoştea ca mamă şi s-a întors, se mai zice că este şi criminal…
— Continuă să bombăni şi chiar o să fiu criminal! spuse Sirius nervos şi trânti uşa după spiriduş.
— Sirius, nu este întreg la cap, zise Hermione în apărarea lui, nu cred că îşi dă seama că îl auzim.
— A fost singur prea mult timp, spuse Sirius, primind ordine smintite de la portretul mamei şi vorbind de unul singur, însă întotdeauna a fost un afurisit şi un…
— Poate că, dacă l-ai elibera, zise Hermione plină de speranţă, poate că…
— Nu putem să-l eliberăm, ştie prea multe despre Ordin, spuse Sirius ferm. Şi oricum, şocul l-ar ucide. Sugerează-i să plece din casa asta, şi o să vezi cum o să reacţioneze.
Sirius traversă camera până unde era agăţată pe toată lungimea peretelui tapiseria pe care încercase să o apere Kreacher. Harry şi ceilalţi îl urmară.
Tapiseria părea extrem de veche; era decolorată şi părea mâncată de Doxii în unele locuri. Totuşi, firul de aur cu care era brodată încă scânteia cu destulă putere ca să arate ramificatul arbore genealogic care data din Evul Mediu (din câte îşi dădea seama Harry). Chiar în partea de sus era scris cu litere mari:
— Tu nu eşti trecut aici! zise Harry, după ce examină cu atenţie partea de jos a arborelui.
— Am fost aici, spuse Sirius, arătând o gaură mică, rotundă şi arsă de pe tapiserie, care semăna cu o arsură de ţigară. Iubitoarea mea mamă m-a scos după ce am fugit de acasă — lui Kreacher chiar îi place să spună povestea în şoaptă.
— Ai fugit de acasă?
— Când aveam cam şaisprezece ani, spuse Sirius, mă săturasem.
— Unde te-ai dus? întrebă Harry, privindu-i cu ochii mari.
— La tatăl tău acasă, spuse Sirius. Bunicii tăi au fost foarte drăguţi; într-un fel, m-au adoptat ca pe un al doilea fiu. Da, am stat la tatăl tău în vacanţele de vară, iar la şaptesprezece ani mi-am luat casa mea. Îmi lăsase unchiul Alphard o bucată destul de măricică de aur — şi el a fost şters de aici, probabil că ăsta este motivul — oricum, după asta mi-am purtat singur de grijă. Însă am fost mereu bine venit la domnul şi doamna Potter duminica la prânz.
— Dar… de ce ai…?
— Plecat? zâmbi Sirius cu amărăciune şi îşi trecu degetele prin părul lung şi nepieptănat. Pentru că îi uram pe toţi: pe părinţii mei, cu obsesia lor pentru sângele pur, convinşi că, dacă erai un Black, aveai sânge albastru… pe idiotul de frate-meu, destul de slab ca să îi creadă… uite-l aici.
Sirius arătă cu degetul chiar la capătul arborelui, către numele „Regulus Black”. Data naşterii era urmată de o dată a decesului (cam cu cincisprezece ani în urmă).
— Era mai mic ca mine, zise Sirius, şi un fiu mult mai bun, după cum mi se reamintea tot timpul.
— Însă a murit, spuse Harry.
— Da, zise Sirius. Un tâmpit notoriu… s-a alăturat Devoratorilor Morţii.
— Glumeşti!
— Haide, Harry, nu ai văzut destule în casa asta ca să-ţi dai seama ce fel de vrăjitori au fost în familia mea? spuse Sirius cu încăpăţânare.
— Şi — şi părinţii tăi au fost Devoratori ai Morţii?
— Nu, nu, dar crede-mă, erau de acord cu viziunea lui Cap-de-Mort, sprijineau întru totul purificarea rasei vrăjitoreşti, eliminarea celor cu părinţi Încuiaţi şi aducerea la putere a celor cu sângele pur. Şi nici nu erau singurii, au fost destul de mulţi oameni, înainte să-şi dea Cap-de-Mort arama pe faţă, care au crezut că avea o perspectivă foarte corectă asupra lucrurilor… Însă s-au speriat când au văzut ce era în stare să facă pentru a obţine puterea. Dar la început părinţii mei au crezut că Regulus a fost un fel de mic erou pentru că i s-a alăturat.
— A fost omorât de un Auror? întrebă Harry curios.
— O, nu, zise Sirius. Nu, a fost ucis de Cap-de-Mort. Sau, mai probabil, din ordinul lui Cap-de-Mort; mă îndoiesc că Regulus a fost vreodată destul de important ca să fie omorât de însuşi Cap-de-Mort. Din câte am aflat după ce a murit, a intrat în joc, apoi s-a speriat din cauza a ceea ce i se cerea să facă şi a încercat să se retragă. Ei bine, lui Cap-de-Mort nu poţi să-i înmânezi pur şi simplu demisia. Ai de ales între serviciul pe viaţă sau moartea.
— Prânzul, se auzi vocea doamnei Weasley.
Ţinea bagheta ridicată mult în faţa ei, ducând în echilibru pe vârf o tavă uriaşă încărcată cu sandvişuri şi prăjituri. Era foarte rumenă în obraji şi părea încă supărată. Ceilalţi se apropiară de ea, dornici să mănânce ceva, însă Harry rămase cu Sirius, care înaintase spre tapiserie.
— Nu m-am mai uitat la asta de ani de zile. Uite-l pe Phineas Nigellus… stră-stră-străbunicul meu, vezi?… Cel mai puţin iubit director al Şcolii Hogwarts din toate timpurile… Araminta Meliflua… o vară a mamei mele… a încercat să dea o lege a Ministerului care să legalizeze vânatul Încuiaţilor… şi draga mătuşă Elladora… a instituit tradiţia familiei de a decapita spiriduşii de casă când deveneau prea bătrâni ca să ducă tăvile de ceai… desigur, de fiecare dată când în familia mea se năştea o persoană cât de cât normală, era dezmoştenită. Văd că Tonks nu este aici. Poate că de asta nu vrea să îi asculte Kreacher ordinele — ar trebui să facă tot ce îi spune oricare membru al familiei…
— Tu şi Tonks sunteţi rude? întrebă Harry surprins.
— A, da, mama ei, Andromeda, a fost verişoara mea preferată, zise Sirius, cercetând cu atenţie tapiseria. Nu, Andromeda nu este aici, uite…
Arătă către o altă arsură mică şi rotundă dintre două nume, Bellatrix şi Narcissa.
— Surorile Andromedei sunt încă aici pentru că ele au încheiat căsătorii minunate şi respectabile de sânge-pur, însă Andromeda s-a căsătorit cu un bărbat cu părinţi încuiaţi, Ted Tonks, aşa că…
Sirius mimă arderea tapiseriei cu o rază a baghetei şi râse cu amărăciune. Harry, însă, nu râse; era prea ocupat să se uite la numele din dreapta urmei de arsură a Andromedei.
O linie dublă de broderie aurie o lega pe Narcissa Black de Lucius Reacredinţă, iar o singură linie aurie verticală, pornită din numele lor, ducea la numele Draco.
— Eşti rudă cu familia Reacredinţă!
— Toate familiile de sânge-pur sunt înrudite între ele, zise Sirius. Dacă vrei să îţi laşi fiii şi fiicele să se căsătorească doar cu cei cu sânge-pur, nu prea ai de ales între mulţi; am rămas foarte puţini. Molly şi cu mine suntem veri prin alianţă şi Arthur este un fel de văr de-al doilea, renegat cândva. Însă nu are sens să îi căutăm aici — dacă a fost vreodată o familie de trădători de sânge, aceasta este familia Weasley.
Însă acum Harry se uita la numele din stânga numelui ars al Andromedei: Bellatrix Lestrange.
— Lestrange… zise Harry tare.
Numele îi trezise o amintire; îl ştia de undeva, însă pentru o clipă nu putu să-şi dea seama de unde, deşi îi dădu o senzaţie stranie, sinistră în stomac.
— Sunt în Azkaban, zise Sirius scurt.
Harry îl privi curios.
— Bellatrix şi soţul ei Rodolphus au fost aduşi o dată cu Barty Crouch junior, zise Sirius, cu acelaşi ton brusc. Şi fratele lui Rodolphus, Rabastan, a fost cu ei.
Atunci Harry îşi aminti. O văzuse pe Bellatrix Lestrange în interiorul Pensivului lui Dumbledore, instrumentul ciudat în care puteau fi stocate gândurile şi amintirile: o femeie înaltă, brunetă, cu ochi întunecaţi, care fusese judecată şi îşi mărturisise devotamentul continuu pentru Lordul Cap-de-Mort, mândria că încercase să îl găsească după declinul său şi convingerea că va fi cândva răsplătită pentru loialitate.
— Nu mi-ai zis niciodată că este…
— Chiar contează că este vara mea? se răsti Sirius. Din punctul meu de vedere, ei nu sunt familia mea. Ea cu siguranţă nu este rudă cu mine. Nu am mai văzut-o de când aveam vârsta ta, dacă nu pui la socoteală momentul când am zărit-o intrând în Azkaban. Crezi că sunt mândru că am o rudă ca ea?
— Iartă-mă, spuse Harry repede, nu am vrut să — am fost surprins, doar atât…
— Nu contează, nu îţi cere scuze, murmură Sirius.
Se depărtă de tapiserie, cu mâinile băgate adânc în buzunare.
— Nu-mi place că sunt din nou aici, zise el, uitându-se prin salon. Nu m-am gândit că voi mai ajunge să fiu închis în casa asta.
Harry îl înţelegea perfect. Ştia cum s-ar fi simţit el, dacă ar fi crescut, crezând că scăpase pentru totdeauna de casa aceea, şi s-ar fi întors să trăiască la numărul patru, pe Aleea Boschetelor.
— Desigur, este ideală ca sediu, zise Sirius. Tatăl meu a luat toate măsurile de securitate cunoscute vrăjitorilor când trăia aici. Nu poate fi detectată, ca să nu poată să vină niciodată Încuiaţii aici — de parcă ar fi vrut vreodată să o facă — şi acum Dumbledore a adăugat şi protecţia sa, nu ar fi deloc uşor să găseşti o casă mai sigură. Dumbledore este Păstrătorul Secretului în numele Ordinului, ştii bine — nimeni nu poate să găsească sediul decât dacă îi spune el personal unde este — acel bilet pe care ţi l-a arătat Moody azi-noapte era de la Dumbledore…
Sirius râse scurt, cu un râset asemănător cu un lătrat.
— Dacă ar putea să vadă părinţii mei la ce foloseşte acum această casă… mă rog, portretul mamei mele ar trebui să te ajute să-ţi faci o părere…
Se încruntă o clipă, apoi oftă.
— Mi-ar plăcea să pot să ies din când în când şi să fac ceva folositor. L-am întrebat pe Dumbledore dacă pot să te însoţesc la audiere — ca Snuffles, bineînţeles — pentru puţin suport moral, ce zici?
Harry se simţi ca şi când stomacul i s-ar fi scurs în covorul plin de praf. Nu se mai gândise deloc la audiere de când luase cina seara precedentă; în vârtejul de a fi iar alături de oamenii săi preferaţi, şi aflând tot ce se întâmpla, acest lucru îi ieşise complet din minte. La auzul cuvintelor lui Sirius, însă, i se întoarse sentimentul zdrobitor de groază. Se uită la Hermione şi la fraţii Weasley, care îşi mâncau toţi sandvişurile cu poftă, şi se întrebă cum s-ar simţi dacă s-ar întoarce la Hogwarts fără el.
— Nu-ţi face griji, zise Sirius.
Harry îşi ridică privirea şi realiză că Sirius îl urmărise.
— Sunt sigur că o să se clarifice totul, sigur există ceva în Statutul Internaţional de Tăinuire care permite folosirea magiei pentru a-ţi salva propria viaţă.
— Dar, dacă or să mă exmatriculeze, zise Harry încet, pot să mă întorc aici şi să trăiesc cu tine?
Sirius zâmbi cu tristeţe.
— O să vedem.
— M-aş simţi mult mai liniştit în privinţa audierii dacă nu ar trebui să mă întorc la familia Dursley, insistă Harry.
— Trebuie să fie groaznici, dacă preferi locul ăsta, zise Sirius posomorât.
— Voi doi de acolo, grăbiţi-vă, sau nu o să mai rămână nimic de mâncare! strigă doamna Weasley.
Sirius mai oftă o dată profund, aruncă o privire sumbră tapiseriei, apoi el şi Harry se duseră şi li se alăturară celorlalţi.
Harry se strădui cât putu să nu se gândească la audiere în timp ce goliră dulapurile cu vitrină în seara aceea. Din fericire pentru el, era o activitate care necesita multă concentrare, având în vedere că multe dintre obiectele de acolo păreau total lipsite de dorinţa de a-şi părăsi rafturile pline de praf. Sirius suferi o muşcătură urâtă de la o tabacheră argintie; în câteva clipe mâna muşcată fusese acoperită de un înveliş neplăcut ca o crustă, asemenea unei mănuşi tari maro.
— Este în ordine, zise el, examinându-şi mâna cu interes, înainte să o atingă uşor cu bagheta, aducând pielea la normal, trebuie să fie nişte pudră de Wartcap înăuntru.
Azvârli cutia în sacul unde strânseseră obiectele din dulapuri; Harry îl văzu mai târziu pe George înfăşurându-şi mâna cu grijă într-o cârpă şi strecurând tabachera în buzunarele sale deja pline de Doxii.
Găsiră un instrument argintiu deloc atrăgător, ceva care semăna cu o pensetă cu multe picioare, care se căţără ca o insectă pe braţul lui Harry, când o ridică, şi încercă să-l înţepe. Sirius îl apucă şi îl lovi cu o carte groasă intitulată Nobilimea naturii: genealogia vrăjitorească. Mai era acolo o cutie muzicală care, când era întoarsă cu cheia, cânta o melodie uşor sinistră, ca un clopoţel, şi se treziră toţi curios de slăbiţi şi adormiţi, până când Ginny avu ideea deşteaptă de a trânti capacul; un medalion greu, pe care nici unul nu reuşi să-l deschidă; mai multe sigilii vechi; şi, într-o cutie plină de praf, un Ordinul lui Merlin Clasa Întâi, care îi fusese acordat bunicului lui Sirius pentru „servicii aduse Ministerului”.
— Înseamnă că trebuie să le fi dat o grămadă de aur, spuse Sirius dispreţuitor, aruncând medalia în sacul de gunoi.
Kreacher intră sfios în cameră de mai multe ori şi încercă să ia pe furiş diverse lucruri, ascunzându-le sub cârpa de la şale şi murmurând blesteme îngrozitoare de fiecare dată când îl prindeau asupra faptului. Când Sirius smulse de la el un inel mare de aur, care purta blazonul familiei Black, Kreacher chiar izbucni în lacrimi de furie şi părăsi camera suspinând încet şi insultându-1 pe Sirius aşa cum Harry nu mai auzise până atunci.
— A fost al tatălui meu, spuse Sirius, aruncând inelul în sac. Kreacher nu i-a fost chiar aşa devotat cum i-a fost mamei mele, însă tot l-am prins îmbrăţişând o pereche de pantaloni vechi ai tatălui meu săptămâna trecută.
Doamna Weasley îi puse pe toţi la treabă pe parcursul următoarelor câteva zile. Le trebuiră trei zile să decontamineze salonul. Până la urmă, singurele lucruri de nedorit care rămăseseră erau tapiseria arborelui genealogic al familiei Black, care rezistase tuturor încercărilor de a o dezlipi de pe perete, şi biroul mişcător. Moody nu venise încă la sediu, aşa că nu puteau fi siguri ce era în el.
După salon trecură la sufrageria de la parter unde găsiră nişte păianjeni mari cât farfuriile ascunşi pe sub nişte dulapuri (Ron ieşi repede din cameră ca să-şi facă un ceai şi se întoarse o oră şi jumătate mai târziu). Serviciul de porţelan, care purta blazonul şi motto-ul familiei Black, fu aruncat cu totul într-un sac, fără nici un fel de ceremonie, de către Sirius, şi aceeaşi soartă o avură o serie de fotografii vechi în rame de argint, pătate, ai căror locatari ţipară sfâşietor când se sparse geamul care îi acoperea.
Poate că Plesneală considera munca lor „curăţenie”, dar, după părerea lui Harry, chiar erau în război cu casa, care se lupta cu toate forţele, sprijinită de Kreacher. Spiriduşul de casă continua să apară de câte ori se adunau, iar bombănitul lui era din ce în ce mai jignitor, în timp ce încerca să scoată orice apuca din sacii de gunoi. Sirius merse atât de departe, încât îl şi ameninţă cu hainele, însă Kreacher îl fixă cu o privire spălăcită şi zise, „Stăpânul trebuie să facă aşa cum doreşte, ” înainte să se întoarcă cu spatele şi să bolborosească foarte tare, „însă stăpânul nu îl va alunga pe Kreacher, nu, pentru că Kreacher ştie ce pun la cale, o, da, complotează împotriva Lordului Întunecat, da, cu aceşti Sânge-Mâli, trădători şi gunoaie…”
După care Sirius, ignorând protestele lui Hermione, îl apucă pe Kreacher de turul cârpei de pe şale şi-l aruncă afară din cameră.
Soneria suna de câteva ori pe zi, moment în care mama lui Sirius reîncepea să urle, iar Harry şi ceilalţi încercau să tragă cu urechea la ce spunea musafirul, deşi înţelegeau foarte puţin din clipele când îi vedeau şi din frânturile de conversaţie auzite, înainte ca doamna Weasley să-i cheme înapoi la treabă. Plesneală mai intră şi ieşi din casă de câteva ori, deşi, spre uşurarea lui Harry, nu ajunseră niciodată faţă-n faţă; Harry o zări şi pe profesoara de Transfigurare, doamna McGonagall, care arăta foarte ciudat îmbrăcată cu o rochie şi o haină de Încuiaţi, părând prea ocupată ca să zăbovească. Uneori, însă, musafirii rămâneau să ajute. Tonks li se alătură într-o după-amiază memorabilă, când găsiră un căpcăun bătrân şi rău în toaleta de la etaj, iar Lupin, care stătea în casă cu Sirius, dar pleca pentru perioade lungi de timp pentru a îndeplini sarcini misterioase pentru Ordin, îi ajută să repare o pendulă care avea neplăcutul obicei de a-i lovi cu putere pe cei ce treceau pe lângă ea. Mundungus mai crescu puţin în ochii doamnei Weasley, salvându-l pe Ron de nişte robe vechi şi mov care încercaseră să-l sugrume când le scosese din dulap.
În ciuda faptului că încă nu dormea bine, că încă visa coridoare şi uşi închise care făceau să-l usture cicatricea, Harry reuşi să se distreze pentru prima oară în acea vară. Atâta timp cât era ocupat, era mulţumit; însă, când acţiunea scădea, de fiecare dată când îşi lăsa garda jos, sau zăcea extenuat pe pat, privind umbrele neclare care se plimbau pe tavan, se întorcea la gândul înspăimântător al audierii de la Minister. Frica îl înţepa în capul pieptului ca nişte ace când se întreba ce i se va întâmpla dacă va fi exmatriculat. Această idee era atât de groaznică, încât nici nu îndrăznea să o spună cu voce tare, nici măcar lui Ron şi Hermione, care, deşi vorbeau adeseori în şoaptă între ei şi-i aruncau priviri îngrijorate, îi urmau exemplul şi nu discutau despre asta. Câteodată, nu putea să-şi împiedice imaginaţia să nu-i arate un reprezentant anonim al Ministerului care îi rupea bagheta în două, ordonându-i să se întoarcă la familia Dursley… dar el nu avea de gând să se ducă înapoi. Era hotărât în privinţa asta. Avea să se întoarcă aici, în Casa Cumplită, şi să trăiască lângă Sirius.
Se simţi de parcă i-ar fi căzut o cărămidă în stomac când doamna Weasley se întoarse către el în timpul cinei de miercuri seara şi zise încet:
— Ţi-am călcat cele mai bune haine pentru mâine dimineaţă, Harry, şi de asemenea aş vrea să te speli pe cap astă-seară. O primă impresie bună poate face minuni.
Ron, Hermione, Fred, George şi Ginny tăcură cu toţii şi se uitară la el. Harry dădu din cap şi încercă să-şi mănânce friptura în continuare, însă gura i se uscase atât de tare, încât nu putea să mestece.
— Cum o să ajung acolo? o întrebă pe doamna Weasley, încercând să nu pară îngrijorat.
— Te ia Arthur cu el la serviciu, spuse doamna Weasley cu blândeţe.
Domnul Weasley îi zâmbi lui Harry încurajator din partea cealaltă a mesei.
— Poţi să aştepţi la mine în birou până la ora audierii, zise el. Harry se uită la Sirius, însă, înainte să poată să pună întrebarea, doamna Weasley îi dăduse deja răspunsul.
— Domnul profesor Dumbledore nu crede că ar fi o idee bună să meargă Sirius cu tine, şi trebuie să recunosc că…
— Are dreptate, zise Sirius printre dinţii încleştaţi.
Doamna Weasley îşi făcu gura pungă.
— Când ţi-a spus Dumbledore asta? zise Harry, uitându-se la Sirius cu ochii mari.
— A venit aseară, după ce te culcaseşi, spuse domnul Weasley.
Sirius înţepă supărat un cartof cu furculiţa. Harry îşi coborî privirea în farfurie. Gândul că Dumbledore fusese în casă în ajunul audierii şi nu ceruse să-l vadă îl făcea să se simtă şi mai rău, dacă era posibil.