De când se ştia, Harry nu mai făcuse parte dintr-un alai mai straniu… Şmecherilă deschidea drumul, coborând pe scări. Urmau Lupin, Pettigrew şi Ron, care păreau concurenţi la cursa cu şase picioare! Urma Plesneală, care plutea absent, vârfurile picioarelor lui atingând fiecare treaptă a scării, susţinut în felul acesta de propria lui baghetă, pe care Sirius o ţinea îndreptată spre el. Harry şi Hermione încheiau ciudatul convoi.
Trecerea prin tunel s-a dovedit deosebit de dificilă, Lupin, Pettigrew şi Ron întâmpinând cele mai mari greutăţi. Lupin încă mai ţinea bagheta îndreptată spre Pettigrew. Harry îi văzu târându-se prin tunel, în şir indian. Şmecherilă continua să fie deschizător de drum. Harry venea imediat după Sirius, care îl făcea şi pe Plesneală să alunece prin tunel, în faţa lui. Balansându-se dintr-o parte în alta, Plesneală se tot pocnea cu capul de tavanul jos al tunelului, iar Harry avu senzaţia că Sirius nici măcar nu încerca să îl ferească.
— Cred că ştii ce înseamnă asta, Harry, îi zise Sirius, în timp ce avansau prin tunel. Dacă îl predăm pe Pettigrew…
— O să fii liber! zise Harry.
— Da, şi asta, făcu Sirius, dar nu ştiu dacă ţi-a spus cineva că eu sunt naşul tău…
— Da, ştiu, răspunse Harry.
— Asta înseamnă că părinţii tăi mi te-au încredinţat… în cazul în care li s-ar fi întâmplat ceva…
Harry aşteptă să continue. Oare Sirius vroia să spună ce credea el?
— Sigur, n-am nimic împotrivă, zise Sirius, înţeleg… dacă vrei să stai în continuare la mătuşa şi la unchiul tău… Dar, mi-ar face plăcere să te mai gândeşti la asta… O dată ce numele meu va fi iar reabilitat, dacă simţi nevoia… unui alt cămin…
Harry simţi în stomac un fel de explozie.
— Cum? Să stau cu tine? strigă Harry, dând cu capul din greşeală de tavanul tunelului. Să nu mai stau la familia Dursley?
— Ah, am crezut că vrei şi tu… Dar nu-i nimic… înţeleg… nu trebuie să-ţi faci probleme… Am crezut doar…
— Sigur că vreau! Cum poţi crede că mai vreau să stau cu ăia? strigă Harry, cu o voce răguşită, aproape ca a lui Sirius. Ai casa ta? Când mă mut la ţine?
Sirius se întoarse să îl privească. Plesneală se pocni iar cu capul de tavan, dar lui Sirius nici că îi păsa.
— Vrei? întrebă el. Nu glumeşti?
— Cum să glumesc?
Faţa chinuită a lui Sirius se destinse pentru prima oară într-un zâmbet adevărat. Schimbarea era izbitoare. Era ca şi cum o persoană cu zece ani mai tânără apărea de sub masca feţei scheletice. Pentru o clipă, Harry îl recunoscu pe cel care râdea din toată inima la nunta părinţilor săi.
Nu mai vorbiră nimic, până ajunseră la capătul tunelului. Şmecherilă ieşi primul. Desigur că apăsase cu laba pe butonul de pe rădăcina salciei, fiindcă Lupin, Pettigrew şi Ron ieşiră, fără să se audă vreun zgomot de atac agresiv din partea copacului.
Sirius avu grijă să-l scoată întâi pe Plesneală, apoi se dădu la o parte, să iasă Harry şi Hermione, după care ieşi şi el.
Se lăsase întunericul. Singurele lumini proveneau de la ferestrele castelului. Fără un cuvânt, porniră spre el. Pettigrew nu încetase să tremure şi din când în când se văita. În mintea lui Harry nu se învârtea decât un gând: urma să nu mai stea la unchii lui! Va locui împreună cu Sirius Black, cel mai bun prieten al părinţilor săi. Alt gând îi umbri bucuria. Ce-or să zică unchiul şi mătuşa lui când vor afla că nu mai stă la ei, ci la fostul ocnaş, pe care îl văzuseră de atâtea ori la televizor?
— Ai grijă, Peter, îl ameninţă Lupin, ţintuindu-l cu bagheta, o mişcare greşită şi…
Mergeau încet, dar în curând luminile din castel se văzură mult mai bine. Plesneală plutea în continuare pe lângă ei, cu bărbia atârnându-i inertă pe piept. Dar deodată…
Un nor se dădu la o parte şi la lumina lunii văzură umbre mişcându-se pe pământ. Plesneală intră în Lupin, Pettigrew şi Ron, care se opriseră brusc. Sirius încremeni. Întinse mâna lateral, pentru a-i opri pe Harry şi pe Hermione să înainteze.
Harry observă că Lupin se făcuse deodată rigid, începând apoi să se contorsioneze.
— O, Doamne! se sperie Hermione. Nu şi-a luat poţiunea în seara asta! Ce facem?
— Fugiţi! strigă Sirius. În momentul ăsta!
Dar Harry nu putea să fugă, Ron era legat de Lupin! Făcu un pas spre el, dar Sirius îl împinse la o parte.
— Lasă, că am eu grijă! zise Sirius. Fugiţi!
Se auzi un mârâit înspăimântător. Capul lui Lupin se alungea tot mai mult. La fel şi corpul. Spatele i se cocoşa, iar pe mâini şi pe faţă îi apăru păr. Mâinile i se terminau acum cu gheare încovoiate. Şmecherilă se arcui speriat şi se dădu înapoi, iar blana i se ridică iar pe spate.
În timp ce Lupin se transforma în lup, Sirius dispăru de lângă Harry şi se transformă şi el în dulăul mare şi negru. Lupul se eliberă din legătura care îl ţinea aproape de Ron şi de Pettigrew, iar dulăul negru îl prinse cu colţii de gât, trăgându-l cât mai departe de cei doi. Cele două animale se înfruntau acum, rânjind colţii, mârâind şi scoţând ghearele unul la altul…
Harry rămăsese ca trăsnit, mult prea prins de luptă, ca să se mai gândească la ceva. Îl trezi strigătul Hermionei…
Pettigrew se repezise după bagheta lui Lupin. Ron, nesigur pe piciorul lui, căzuse la pământ. Se auzi un pocnet, o lumină puternică şi Ron rămase nemişcat. Alt pocnet şi Şmecherilă fu azvârlit în înalturi, după care căzu la pământ, într-o grămadă inertă.
— Expelliarmus! strigă Harry, îndreptându-şi bagheta spre Pettigrew.
Bagheta lui Lupin zbură în aer şi apoi dispăru din vedere…
— Stai pe loc! strigă Harry, făcând un pas înainte.
Prea târziu! Pettigrew se transformase în şobolan, reuşind să iasă din legătura care îl ţintuia de Ron. Harry nu mai auzi decât un fâsâit uşor prin iarbă.
Se auziră urlete înfricoşătoare. Harry se întoarse spre cele două animale. Lupul o luase la fugă spre Pădurea Interzisă…
— Sirius, a scăpat Pettigrew! S-a transformat în şobolan! strigă Harry.
Sirius sângera. Era zgâriat pe bot şi pe spinare, dar la strigătul lui Harry ridică brusc capul şi o luă la fugă spre pădure.
Harry şi Hermione se aplecară asupra lui Ron.
— Ce i-o fi făcut? şopti Hermione.
Ron stătea cu ochii pe jumătate închişi şi cu gura căscată. Era viu, nu încăpea nici o îndoială, dar părea să nu îi recunoască pe nici unul.
— Nu ştiu, zise Harry şi se uită disperat în jur.
Black şi Lupin dispăruseră. Nu mai era lângă ei decât Plesneală, care însă atârna inert în aer.
— Hai să-i ducem în castel şi să cerem ajutorul cuiva, zise Harry, dându-şi la o parte părul din ochi. Hai…
Dar din depărtare auziră un urlet prelung, un scheunat… Al unui câine rănit…
— Sirius! şopti Harry, încercând să spintece întunericul cu privirile.
Avu un moment de ezitare, dar nu puteau să îi facă nimic lui Ron, în acel moment, iar Black părea să aibă nevoie de ajutorul lor…
Harry începu să alerge, cu Hermione în urma lui. Urletul părea să fi venit dinspre lac. Se îndreptară într-acolo, dar Harry se opri deodată din fugă, fiind învăluit de un val de frig. La început, nu-şi dădu seama ce era…
Urletul încetase. Ajunşi la malul lacului, văzură de ce: Sirius se transformase iar în om. Stătea în patru labe, cu mâinile acoperindu-şi capul.
— Nuuuuu! gemea el. Vă rooooog…
Şi atunci, Harry îi văzu. Erau Dementori — cel puţin o sută — care înaintau spre ei. Stătu în loc, simţind ceaţa şi frigul cumplit din jur, pătrunzându-i în toate măruntaiele…
— Hermione, strigă el, gândeşte-te la momentul cel mai fericit din viaţa ta!
Harry îşi ridică bagheta, clipind furios că nu reuşea să se elibereze mai repede de ceaţa aceea. Scutură din cap, încercând să îndepărteze senzaţia de leşin şi ţipătul slab, care începea să se facă auzit în mintea lui…
O să trăiesc împreună cu naşul meu! N-o să-i mai văd niciodată pe unchiul şi pe mătuşa mea!
Se forţă să nu se gândească decât la Sirius, şi la nimic altceva, şi începu incantaţia:
— Expecto patronum! Expecto patronum!
Black tresări violent, se întoarse cu faţa în sus şi rămase nemişcat, de o paloare cadaverică.
N-o să păţească nimic! O să stau împreună cu el!
— Expecto patronum! Expecto patronum! Hermione, ajută-mă şi tu! Expecto patronum!
— Expecto…, începu Hermione. Expecto… Expecto… Dar nu fu în stare să termine. Dementorii se apropiau tot mai mult, fiind acum la mai puţin de jumătate de metru de ei. Formaseră un fel de zid în jurul lui Harry şi Hermione şi se apropiau tot mai mult de…
— Expecto patronum! strigă Harry, încercând să alunge ţipătul din urechile lui. Expecto patronum!
O dâră subţire, argintie, ţâşni din bagheta lui, plutind în faţa sa. În acel moment, Harry o văzu pe Hermione leşinând lângă el. Era singur… Complet singur…
— Expecto patronum! Expecto patronum!
Harry îşi simţi genunchii atingând iarba umedă şi rece. Cu un efort supraomenesc, încercă să se gândească iar… Sirius era nevinovat… Total nevinovat… N-o să păţească nimic! O să stau cu el!
— Expecto patronum! strigă el cu ultimele puteri.
La pâlpâirea slabă a tremurătorului Patronus produs de el, Harry văzu un Dementor, oprindu-se la câţiva paşi de el. Nu putea să meargă mai departe de ceaţa slabă… O mână subţire, cadaverică, ieşi de sub pelerină. Dementorul încerca să alunge ceaţa slabă, produsă de Harry.
— Nu… Nu, mai zise Harry. E nevinovat… Expecto… Expecto pa tron um…
Harry îi vedea în jurul lui şi le auzea răsuflarea şuierătoare. Dementorul care stătea cel mai aproape de el, păru să cântărească situaţia. Apoi, îşi ridică braţele scheletice şi îşi îndepărtă gluga.
Unde ar fi trebuit să fie ochii, nu era decât piele pământie, întinsă la maximum peste orbitele goale. Dar văzu o gură… O gură deschisă, o gaură, de fapt, fără nici o formă, care absorbea aerul cu un zgomot înfiorător.
Harry fu cuprins de panică. O frică teribilă îl paraliză, pur şi simplu. Nu se mai putea mişca şi nici vorbi. Patronus produs de el pâlpâi şi mai tare şi dispăru.
Ceaţa îl învăluia tot mai mult. Trebuia să reziste… Expecto patronum!… Nu mai vedea nimic… Expecto patronum!… Întinse mâna spre Sirius şi îl prinse de braţ… Nu… N-aveau cum să-l ia cu ei…
Dar o pereche de mâini osoase şi puternice îl prinseră pe Harry de gât şi încercau să-l îndrepte cu faţa în sus. Simţea deja răsuflarea Dementorului… Ştia că vroia să termine cu el mai întâi… În urechi îi răsună strigătul disperat al mamei lui… Probabil că acela era ultimul lucru pe care avea să-l mai audă vreodată…
Apoi, copleşit de ceaţa apăsătoare, lui Harry i se păru că vede o ceaţă tremurătoare, argintie, care se făcea tot mai mare… I se păru că se cufundă şi mai mult în iarbă…
Cu faţa în jos, mult prea slăbit ca să se poată mişca, Harry deschise ochii. O lumină strălucitoare scălda totul în jur. Ţipătul dispăruse din urechile lui şi parcă nu mai era atât de frig…
Ceva îi alunga pe Dementori… Lumina puternică îi înconjura… pe el, pe Sirius şi pe Hermione… Zgomotele şuierătoare ale respiraţiei Dementorilor se îndepărtau… Era cald din nou, în jurul lor…
Recăpătându-şi încet forţele, Harry ridică puţin capul şi în lumina aceea văzu un animal care traversa lacul… Ştergându-şi sudoarea care i se prelingea în ochi, Harry se uită mai bine, încercând să-şi dea seama ce fel de animal era acela… Părea un unicorn. Străduindu-se să nu-şi piardă iar cunoştinţa, Harry văzu că unicornul se opreşte, odată ajuns pe malul celălalt al lacului. Pentru o clipă, Harry îşi dădu seama că unicornul fusese chemat acolo de cineva, care acum îl mângâia pe cap… Cineva care i se păru foarte cunoscut… Dar, nu… nu putea să fie el…
Harry nu mai înţelegea nimic. Nu mai putea să gândească. Simţi că îl părăsesc iar puterile şi leşină în iarbă.