Când se trezi în dimineaţa următoare, Harry simţi aerul de tristeţe care anunţa sfârşitul vacanţei. Ploaia încă răpăia în fereastră, în timp ce el îşi îmbrăca blugii şi bluza. Aveau să îşi pună robele de şcoală în tren, în apropiere de Hogwarts.
El, Ron, Fred şi George abia ajunseră la etajul unu, în timp ce coborau la micul dejun, când doamna Weasley apăru în capul scărilor, neliniştită.
— Arthur! strigă ea în sus, Arthur! Mesaj urgent de la Minister!
Harry se lipi de perete, pentru a-i face loc domnului Weasley, care trecu în grabă pe lângă el cu roba pusă invers. Când intrară în bucătărie, o găsiră pe doamna Weasley cotrobăind prin sertare.
— Am o pană pe undeva! mormăia ea.
Domnul Weasley, aplecat asupra şemineului, vorbea cu…
Harry îşi închise ochii cât mai strâns, după care îi deschise iar, pentru a se asigura că vede bine.
Capul lui Amos Diggory stătea în mijlocul flăcărilor, ca un ou mare şi bărbos. Vorbea foarte repede, fără să ia în seamă scânteile care zburau în jurul lui şi flăcările care îi atingeau urechile.
— … iar vecinii Încuiaţi au auzit strigăte şi pocnituri şi s-au dus şi i-au chemat pe oamenii ăia, cum îi cheamă? De la… polisia. Arthur, trebuie să vii aici, cât mai urgent!
— Uite! zise doamna Weasley pe nerăsuflate, dându-i domnului Weasley o bucată de pergament, o călimară şi o pană jerpelită.
— Am avut mare noroc că am auzit eu primul, continuă capul domnului Diggory. A trebuit să vin devreme la serviciu ca să trimit nişte bufniţe şi i-am găsit pe toţi cei de „Oficiul de folosire nepermisă a magiei” pregătindu-se să plece… Dacă află Rita Skeeter despre asta, Arthur…
— Şi ce spune Ochi-Nebun că s-a întâmplat? întrebă domnul Weasley, deschizând călimara, înmuindu-şi pana şi pregătindu-se să ia notiţe.
Domnul Diggory îşi roti ochii.
— Zice că a auzit un intrus la el în curte. Că se furişa către casă, dar a fost oprit de pubelele lui.
— Ce au făcut pubelele? întrebă domnul Weasley, scriind în viteză.
— Au făcut mult zgomot şi au împroşcat totul cu gunoi, din câte ştiu eu, continuă domnul Diggory. Se pare că una dintre ele încă se mai zbătea când a venit polisia…
Domnul Weasley mormăi:
— Şi ce e cu intrusul?
— Arthur, îl ştii pe Ochi-Nebun Moody, zise capul domnului Diggory, dându-şi iar ochii peste cap. Cineva care se furişa în curtea lui noaptea? Probabil că o să dai de vreo pisică bezmetică, acoperită cu coji de cartof. Dar dacă cei de la „Oficiul de folosire nepermisă a magiei” pun mâna pe Ochi-Nebun, nu-l văd bine… Gândeşte-te la trecutul lui… Trebuie să-l scoatem basma curată, să-i punem în cârcă nişte acuzaţii cât mai inofensive, ceva din departamentul tău… Ce-ar fi să zicem că a făcut să explodeze pubelele?
— Da, poate găsesc ceva, zise domnul Weasley, încă scriind foarte repede, posomorât şi cu fruntea încruntată. Sper că nu şi-a folosit bagheta… De fapt, nu a atacat pe nimeni, nu-i aşa?
— Pun pariu că a sărit din pat şi a început să blesteme tot ce-a văzut pe fereastră, zise domnul Diggory, dar o să le fie foarte greu să demonstreze acest lucru, dat fiind că nu sunt victime sau stricăciuni.
— Bine, vin, zise domnul Weasley, după care îşi puse pergamentul cu notiţele pe care le luase în buzunar şi ieşi val vârtej din bucătărie.
Capul domnului Diggory o privi pe doamna Weasley.
— Îmi pare rău, Molly, zise el, mai calm, că vă deranjez atât de dimineaţă… dar Arthur este singurul care poate să-l scape pe Ochi-Nebun şi doar ştii că azi ar trebui să-şi înceapă noul serviciu. De ce a trebuit să se întâmple aşa ceva tocmai azi-noapte?
— Nu-i nimic, Amos, zise doamna Weasley. Eşti sigur că nu vrei nişte pâine prăjită sau altceva, înainte să pleci?
— A, da, bine… hai, totuşi, zise domnul Diggory. Doamna Weasley luă o felie de pâine prăjită cu unt din teancul de pe masă, o puse în cleştele de şemineu şi i-o dădu în gură domnului Diggory.
— Mulţumesc, zise el cu o voce slabă şi apoi, cu un pocnet mic, se făcu nevăzut.
Harry îl auzi pe domnul Weasley luându-şi grăbit la revedere de la Bill, Charlie, Percy şi de la fete. În cinci minute, era înapoi în bucătărie, cu roba pusă cum trebuie, pieptănându-se din mers.
— Ar trebui să mă grăbesc… Un semestru plăcut, băieţi, le zise domnul Weasley lui Harry, lui Ron şi gemenilor, aruncându-şi o pelerină pe umeri şi pregătindu-se să Dispară. Molly, te descurci tu cu copiii, îi duci la gara „King’s Cross”, da?
— Sigur că da, zise ea. Tu ai grijă de Ochi-Nebun, ne descurcăm noi!
În timp ce domnul Weasley Dispărea, Bill şi Charlie intrară în bucătărie.
— A pomenit cineva de Ochi-Nebun? întrebă Bill. Ce-a mai făcut de data asta?
— Zice că încercat cineva să-i spargă azi-noapte casa, răspunse doamna Weasley.
— Ochi-Nebun Moody? zise George îngândurat, punându-şi gem pe o felie de pâine prăjită. Nu cumva e smintitul ăla…
— Tatăl vostru îl respectă mult pe Ochi-Nebun Moody, zise doamna Weasley tăios.
— Da, păi, tata colecţionează şi el prize, nu? întrebă Fred încet, când doamna Weasley ieşi din cameră. Cine se aseamănă…
— Moody a fost un mare vrăjitor pe vremuri, zise Bill.
— Este prieten din tinereţe cu Dumbledore, nu? întrebă Charlie.
— Totuşi, Dumbledore nu este chiar… normal, nu-i aşa? zise Fred. Adică, ştiu că e un geniu şi tot restul, dar…
— Cine este Ochi-Nebun? întrebă Harry.
— A lucrat la Minister, acum a ieşit la pensie, zise Charlie. L-am întâlnit o dată când m-a dus tata la serviciul lui. Era un Auror — unul dintre cei mai buni — un expert în prinderea vrăjitorilor care se ocupau cu Magia Neagră, adăugă el, văzând privirea nedumerită a lui Harry. Jumătate din celulele de la Azkaban sunt pline datorită lui. Aşa şi-a făcut mulţi duşmani… familiile celor pe care i-a prins, în cea mai mare parte… Şi am auzit că a devenit de-a dreptul paranoic la bătrâneţe. Nu mai are încredere în nimeni. Vede Magie Neagră peste tot!
Bill şi Charlie se hotărâră să-i conducă până la gara „King’s Cross”, dar Percy, cerându-şi scuze peste scuze, le zise că era absolută nevoie de el la Minister.
— Pur şi simplu nu pot să mă învoiesc în momentul ăsta, le spuse el. Domnul Crouch a ajuns să nu se mai poată lipsi de mine!
— Da? Ştii ceva, Percy? zise George cu multă seriozitate. Poate că în curând o să înveţe şi cum te cheamă!
Doamna Weasley folosise telefonul de la Poşta din sat pentru a chema trei taxiuri din lumea Încuiaţilor, absolut obişnuite, ca să îi ducă la Londra.
— Arthur a încercat să împrumute nişte maşini de la Minister pentru noi, îi şopti doamna Weasley lui Harry, în timp ce stăteau în curtea cu băltoace, privind cum şoferii puneau cele şase cufere grele în maşinile lor. Însă nu mai era nici una liberă… O, Doamne, şoferii ăştia nu par prea încântaţi, nu?
Harry preferă să nu-i spună doamnei Weasley că şoferilor de taxi din lumea Încuiaţilor rareori li se întâmpla să fie entuziasmaţi că transportă bufniţe, mai ales agitate, aşa cum era Pigwidgeon, care scotea nişte sunete stridente, absolut exasperante. Şi nici nu erau morţi de încântare când explodau pe neaşteptate nişte Artificii Filibuster, aşa cum se întâmplase când se deschisese din greşeală cufărul lui Fred, făcându-l pe şofer să tresară înspăimântat şi să urle de durere, când Şmecherilă i se căţărase speriat pe picior.
Călătoria fu neplăcută şi obositoare, copiii fiind înghesuiţi în taxiuri, alături de cufere. Lui Şmecherilă îi luă ceva timp să îşi revină de pe urma artificiilor şi, până să intre în Londra, Harry, Ron şi Hermione trebuiră să suporte zeci de zgârieturi. Răsuflară uşuraţi când coborâră la „King’s Cross”, deşi ploua mai tare ca niciodată şi fură udaţi până la piele, cât timp traversară strada aglomerată şi intrară cu cuferele în gară.
De-acum, Harry nu mai avea probleme să ajungă la peronul 9 şi 3/4. Trebuia să treci, pur şi simplu, printr-o barieră care despărţea peroanele 9 şi 10. Singura parte mai delicată era să faci acest lucru în aşa fel încât să nu se observe, pentru a nu atrage atenţia Încuiaţilor. Şi atunci, se împărţiră în grupuri mai mici. Harry, Ron şi Hermione (cei care săreau cel mai tare în ochi, având în vedere că erau însoţiţi de Pigwidgeon şi Şmecherilă) merseră primii. Se sprijiniră uşor pe bariera dintre peroane, discutând fără nici o grijă şi trecură prin ea… Şi atunci, peronul 9 şi 3/4 prinse viaţă sub ochii lor.
Expresul de Hogwarts, un tren cu aburi, de un roşu strălucitor, era deja acolo. Din el se ridicau nori de abur, printre care elevii de la Hogwarts şi părinţii lor de pe peron păreau nişte fantome întunecate. Pigwidgeon făcea mai mult zgomot ca niciodată, drept răspuns la chemarea atâtor alte bufniţe. Harry, Ron şi Hermione se duseră să-şi găsească locurile şi în curând îşi aranjau bagajele într-un compartiment de la mijlocul trenului. Apoi săriră înapoi pe peron, ca să-şi ia la revedere de la doamna Weasley, Bill şi Charlie.
— S-ar putea să ne întâlnim mai devreme decât credeţi, zise Charlie zâmbind, când o îmbrăţişă pe Ginny.
— De ce? întrebă Fred entuziasmat.
— Lasă, că vedeţi voi, zise Charlie misterios. Dar să nu-i spuneţi şi lui Percy… Până una alta, sunt „informaţii secrete, până când ministerul va hotărî să le facă publice”, îl maimuţări el pe Percy.
— Da, într-un fel îmi pare rău că nu pot să fiu şi eu la Hogwarts anul ăsta, zise Bill, cu mâinile în buzunare, privind aproape cu jind la tren.
— De ce? întrebă George nerăbdător.
— O să aveţi un an interesant, răspunse Bill şi ochii îi sclipiră. S-ar putea să-mi iau nişte timp liber şi să vin şi eu să văd o parte…
— O parte din ce? zise Ron.
Dar chiar atunci se auzi fluierul trenului şi doamna Weasley îi conduse către uşa compartimentului.
— Vă mulţumim că ne-aţi ţinut la dumneavoastră, doamnă Weasley, zise Hermione, în timp ce urcau.
Închiseră uşa şi se aplecară pe geam pentru a vorbi cu ea.
— Da, mulţumim pentru tot, doamnă Weasley, zise şi Harry.
— Ah, a fost plăcerea mea, dragilor, spuse doamna Weasley. V-aş invita de Crăciun, dar… Ei bine, presupun că o să vreţi să rămâneţi cu toţii la Hogwarts, având în vedere… una… alta…
— Mamă! strigă Ron enervat. Ce ştiţi voi şi nu ne spuneţi şi nouă?
— Presupun că o să aflaţi în după-amiaza asta, zise doamna Weasley, zâmbind. O să fie foarte interesant, să ştiţi… Sunt foarte fericită că au schimbat regulile…
— Ce reguli? întrebară Harry, Ron, Fred şi George într-un glas.
— Sunt sigură că o să vă spună profesorul Dumbledore… Acum, fiţi cuminţi, da? Ne-am înţeles, Fred? Da, George?
Se auzi un ţiuit puternic şi trenul se puse în mişcare.
— Spuneţi-ne ce se întâmplă la Hogwarts! strigă Fred pe fereastră, în timp ce se depărtau de doamna Weasley, Bill şi Charlie. Ce reguli au schimbat?
Dar doamna Weasley le făcu semn cu mâna şi le zâmbi. Înainte ca trenul să ia curba, ea, Bill şi Charlie Dispăruseră.
Harry, Ron şi Hermione se întoarseră în compartimentul lor. Ploaia puternică răpăia în ferestre, împiedicându-i să vadă ceva afară. Ron îşi deschise cufărul, îşi scoase roba festivă, de culoare maro, şi o aruncă pe colivia lui Pigwidgeon, doar-doar o tăcea.
— Bagman vroia să ne spună ce se întâmplă anul ăsta la Hogwarts, zise el morocănos, aşezându-se lângă Harry. La Cupa Mondială, mai ţineţi minte? Dacă nici propria mea mamă nu vrea să-mi spună… Mă întreb oare ce se…
— Şşt! şopti Hermione deodată, ducând arătătorul la gură şi arătând către compartimentul vecin.
Harry şi Ron ascultară atenţi şi auziră o voce familiară, tărăgănată, care răzbătea prin uşa deschisă.
— …tata s-a gândit serios să mă trimită la Durmstrang în loc de Hogwarts, doar ştiţi. Îl cunoaşte bine pe director, înţelegeţi… Doar ştiţi ce crede el despre Dumbledore… Un iubitor de „sânge-mâl” de-ăştia… Durmstrang însă nu admite asemenea indivizi la cursuri. Dar mamei nu i-a plăcut ideea de a pleca atât de departe. Tata zice că Durmstrang are o atitudine mult mai tolerantă faţă de Magia Neagră. Elevii de la Durmstrang chiar învaţă practicile de Magie Neagră, nu doar tâmpeniile alea de apărare contra lor, pe care le facem noi…
Hermione se ridică, se duse tiptil până la uşa compartimentului şi o închise, făcând să nu se mai audă vocea lui Reacredinţă.
— Deci, crede că Durmstrang i s-ar fi potrivit? zise ea supărată. Îmi doresc să se fi dus, ca să nu mai fi fost nevoiţi să-l suportăm!
— Durmstrang este o altă şcoală de vrăjitori? întrebă Harry.
— Da, zise Hermione, şi are o reputaţie îngrozitoare. Conform „Evaluării educaţiei magice în Europa”, Durmstrang pune mare preţ pe Magia Neagră.
— Cred că am auzit de ea, zise Ron. Foarte vag. Unde e? În ce ţară?
— Păi, nimeni nu ştie, zise Hermione, ridicând din sprâncene.
— Cum aşa? întrebă Harry.
— Între şcolile magice există dintotdeauna o rivalitate. Durmstrang şi Beauxbatons preferă să-şi ascundă localizarea geografică, astfel încât să nu le poată fura nimeni secretele, îi lămuri Hermione.
— Hai să fim serioşi, zise Ron, începând să râdă. Durmstrang trebuie să fie cam cât Hogwarts, cum poţi să ascunzi un castel aşa de mare?
— Dar Hogwarts este ascuns, zise Hermione surprinsă, toată lumea ştie asta… Mă rog, mă refer la toţi cei care au citit „Hogwarts: Scurtă istorie”!
— Adică, doar tu, zise Ron. Ia spune-ne — cum ai ascunde un loc ca Hogwarts?
— Este vrăjit, zise Hermione. Dacă se uită un Încuiat la el, nu vede decât o ruină amărâtă, cu o plăcuţă la intrare, pe care scrie PERICOL, NU INTRAŢI! CONSTRUCŢIE NESIGURĂ.
— Deci, şi Durmstrang trebuie să arate ca o ruină pentru un intrus, nu?
— Poate, zise Hermione, ridicând din umeri, sau s-ar putea să fie protejată de Farmece de Îndepărtare a Încuiaţilor, la fel ca stadionul pe care s-a desfăşurat Cupa Mondială de Vâjthaţ. Şi ca să nu-l găsească vrăjitorii străini, probabil că l-au făcut Imposibil-de-Găsit…
— Poftim?
— Păi, poţi să vrăjeşti o clădire ca să nu o găsească nimeni pe hartă, nu?
— Hm… dacă zici tu, făcu Harry.
— Dar cred că Durmstrang trebuie să fie undeva în nord, zise Hermione gânditoare. Undeva unde este foarte frig, pentru că uniforma lor include şi căciuli de blană…
— Ah, gândiţi-vă ce perspective, zise Ron visător. Ar fi fost aşa uşor să-l împingi pe Reacredinţă de pe un gheţar şi să faci să pară totul un accident… Păcat că îl iubeşte aşa de mult mama lui…
Ploaia deveni din ce în ce mai deasă, cu cât trenul se îndrepta spre nord. Cerul era atât de întunecat şi ferestrele atât de aburite, încât luminile erau aprinse ziua în amiaza mare. Căruciorul cu mâncare se auzi clătinându-se pe coridor şi Harry cumpără o grămadă de Prăjituri-Ceaun ca să le împartă cu ei.
Mai mulţi dintre prietenii lor veniră să-i vadă toată după-amiaza, inclusiv Seamus Finnigan, Dean Thomas şi Neville Poponeaţă, un băiat cu faţa ca o lună plină, foarte uituc şi crescut de bunica lui, care era o vrăjitoare formidabilă. Seamus încă purta rozeta cu Irlanda. O parte din magia ei începuse să se piardă; încă striga „Troy! Mullet! Moran!” însă mult mai slab. După aproximativ o jumătate de oră, Hermione, care se săturase de discuţia interminabilă despre vâjthaţ, se cufundă iar în „Manualul Standard de Vrăji — Treapta IV” şi încercă să memoreze Vraja de Chemare.
Neville îi asculta — invidios pe toţi! — cum retrăiau meciul de Cupă.
— Bunica nu a vrut să meargă, zise el nefericit. Nu a vrut să cumpere bilete. Dar cred că a fost extraordinar…
— A fost, zise Ron, uită-te la asta, Neville…
Cotrobăi în cufăr şi scoase figurina cu Viktor Krum în miniatură.
— Oh, uau, zise Neville mort de ciudă, când Ron i-l puse pe Krum în mâna sa durdulie.
— L-am văzut şi de aproape, zise Ron. Am fost în Loja Superioară…
— Ai uitat să spui că pentru prima şi ultima dată în viaţa ta, Weasley!
Draco Reacredinţă apăruse în prag. În spatele lui erau Crabbe şi Goyle, prietenii săi enormi şi bătăuşi, amândoi părând să mai fi crescut cu cel puţin o jumătate de metru pe timpul verii. Era evident că le auziseră conversaţia prin uşa compartimentului pe care Dean şi Seamus o lăsaseră întredeschisă.
— Nu ţin minte să te fi rugat să ne ţii companie, Reacredinţă, zise Harry cu calm.
— Weasley… Ce e aia? zise Reacredinţă, arătând către colivia lui Pigwidgeon.
O mânecă a robei festive a lui Ron atârna deasupra coliviei. În clătinarea trenului în mişcare, dantela jerpelită ieşea din când în când în evidenţă.
Ron încercă să ascundă roba, dar Reacredinţă fu mai rapid. Înşfăcă mâneca şi trase.
— Uitaţi-vă la asta! zise Reacredinţă entuziasmat, ridicând roba lui Ron şi arătându-le-o lui Crabbe şi Goyle. Weasley, doar nu ai de gând să o porţi, nu? Adică, de, erau foarte la modă prin 1890…
— Du-te şi mănâncă o baligă, Reacredinţă! zise Ron, de aceeaşi culoare cu roba pe care o smulse din mâinile lui Draco.
Draco izbucni în hohote de râs. Crabbe şi Goyle îl acompaniară cu râsul lor tâmp.
— Ia zi… ai de gând să te înscrii, Weasley? Încerci să aduci măcar un pic de glorie numelui tău? Să ştii că ies şi ceva bani… În felul ăsta, dacă o să câştigi, o să-ţi poţi permite şi tu nişte robe ca lumea…
— Ce tot bâigui acolo? se răsti Ron.
— Ai de gând să te înscrii? repetă Draco. Presupun că tu da, Potter? Doar tu nu ratezi nici o şansă să te dai mare, nu?
— Ori ne explici despre ce vorbeşti, ori pleci, Reacredinţă, interveni Hermione enervată, ridicându-şi nasul din „Manualul Standard de Vrăji”.
Un zâmbet fericit se întinse pe toată faţa lipsită de culoare a lui Reacredinţă.
— Să nu-mi spuneţi că habar n-aveţi? zise el încântat. Ai tatăl şi un frate la Minister şi nici măcar nu ştii? Dumnezeule, tatăl meu mi-a spus de o groază de vreme… A aflat de la Cornelius Fudge. Dar tata a avut mereu de-a face cu elita Ministerului… Poate că tatăl tău este prea lipsit de importanţă ca să i se spună despre aşa ceva, Weasley… Da… probabil că nu se discută lucruri importante de faţă cu el…
Râzând iar, Reacredinţă le făcu un semn lui Crabbe şi Goyle şi toţi trei dispărură.
Ron se ridică să închidă uşa compartimentului şi o trânti atât de tare, încât geamul se făcu ţăndări.
— Ron! zise Hermione pe un ton de reproş şi îşi scoase bagheta, murmurând „Repară!” Cioburile se adunară imediat, formând la loc geamul de la uşă.
— Groaznic… Cum se dă mare că ştie totul şi noi nu! se burzului Ron. „Tata a avut mereu de-a face cu elita Ministerului”… Tata ar fi putut să avanseze oricând… dar lui îi place acolo unde este…
— Bineînţeles că da, zise Hermione încet. Nu-l lăsa pe Reacredinţă să te necăjească, Ron…
— Nici gând! Nu mă pun eu la mintea lui! zise Ron, luând una dintre Prăjiturile-Ceaun şi strivind-o în pumn.
Proasta dispoziţie a lui Ron continuă tot restul călătoriei. Nu prea vorbi cu ei, în timp ce îşi puneau robele de şcoală, şi încă fierbea de mânie când Expresul de Hogwarts încetini în sfârşit şi se opri în bezna din gara din Hogsmeade.
Când se deschiseră uşile trenului, se auzi un trăsnet puternic pe deasupra capetelor lor. Hermione îl acoperi pe Şmecherilă cu pelerina ei şi Ron îşi lăsă roba festivă peste cuşca lui Pigwidgeon, când coborâră din tren, cu capetele plecate şi ochii strânşi pentru a se feri de ploaia torenţială. Acum ploaia era atât de deasă şi de rapidă, încât era ca şi când cineva ar fi golit găleţi cu apă rece ca gheaţa peste creştetele lor.
— Bună, Hagrid! strigă Harry, văzând o siluetă gigantică la capătul îndepărtat al peronului.
— Totu’ bine, Harry? îi răspunse Hagrid la salut, facându-i cu mâna. Ne vedem la serbare… dacă nu ne înecăm!
În mod normal, cei din primul an ajungeau la castelul Hogwarts trecând lacul cu o barcă pe care o conducea Hagrid.
— Brrr, nu mi-ar plăcea să traversez lacul pe vremea asta, zise Hermione tremurând, în timp ce înaintau puţin câte puţin pe peron odată cu ceilalţi colegi.
O sută de trăsuri fără cai îi aşteptau în faţa gării. Harry, Ron, Hermione şi Neville se urcară în una dintre ele, fericiţi că scapă de ploaie, uşa se trânti în urma lor şi, câteva clipe mai târziu, zgomotosul şir nesfârşit de trăsuri se îndrepta printre bălţi spre castelul Hogwarts.