Harry stătea întins pe spate, respirând greu, de parcă ar fi alergat până atunci. Se trezise dintr-un vis care părea foarte real, cu mâinile acoperindu-i faţa. Vechea cicatrice de pe frunte, în formă de fulger, îi ardea sub degete, de parcă i-ar fi lipit cineva un fier de călcat încins pe piele.
Se ridică, încă pipăindu-şi cu o mână cicatricea, iar cu cealaltă căutându-şi ochelarii prin întuneric. Îi găsi pe noptieră şi şi-i puse la ochi. Imaginea camerei sale deveni mai clară, luminată numai de pâlpâirile portocalii ale felinarului de afară.
Harry îşi trecu iar degetele peste cicatrice. Încă îl durea. Aprinse veioza de lângă el, se dădu jos din pat, traversă camera, deschise dulapul şi se uită în oglinda din interiorul uşii. Un băiat slăbuţ, de paisprezece ani, îl privi din oglindă, cu nişte ochii verzi şi luminoşi, nedumeriţi, pe sub părul negru şi ciufulit. Examină cu mai mare atenţie cicatricea în formă de fulger. Părea normală, însă încă îi zvâcnea.
Harry încercă să îşi amintească ce visa înainte de trezirea bruscă. Părea atât de real… Erau doi oameni pe care îi ştia şi un altul pe care nu îl mai văzuse… Se concentră din toate puterile, încruntându-se şi încercând să-şi amintească tot…
În faţa ochilor îi apăru imaginea neclară a unei camere întunecate… Şi un şarpe pe covorul din faţa şemineului… Un om scund… Era Peter Pettigrew, poreclit Şobo… Şi o voce rece, ascuţită… Vocea lui Cap-de-Mort! Lui Harry i se păru că îi alunecă un cub de gheaţă în stomac, numai la gândul că…
Strânse ochii şi se strădui să îşi aducă aminte cum arăta Cap-de-Mort, însă îi fu imposibil… Nu îşi mai amintea decât că, în momentul în care fusese întors scaunul lui Cap-de-Mort, iar el, Harry, văzuse ce se afla în el, simţise o groază imensă, care îl trezise… Sau îl trezise durerea din cicatrice?
Şi cine era bătrânul? Pentru că văzuse cu siguranţă un bătrân. Harry îl văzuse când se prăbuşise. Totul deveni confuz. Harry îşi puse mâinile la ochi, alungând imaginea dormitorului său, încercând să o păstreze pe cea a camerei întunecate, însă era ca şi când ar fi încercat să păstreze apa între degete… Detaliile se estompau cu viteza cu care el încerca să le păstreze… Cap-de-Mort şi Şobo vorbeau despre cineva pe care îl omorâseră, însă Harry nu putea să-şi amintească numele… Şi plănuiau să mai omoare pe cineva… Pe el!
Harry îşi luă mâinile de pe faţă, deschise ochii şi privi în jur, de parcă s-ar fi aşteptat să găsească ceva neobişnuit. Întâmplarea făcea ca în acea cameră să se afle multe lucruri neobişnuite. Un cufăr mare stătea deschis la picioarele patului şi în el erau un cazan, o mătură, nişte robe negre şi cărţi de vrăji. Suluri de pergament năpădiseră partea de birou neocupată de uriaşa colivie goală în care se afla de obicei bufniţa sa albă, Hedwig. Pe jos, lângă patul său, stătea deschisă o carte. Citise din ea înainte să adoarmă. Toate pozele din carte erau mişcătoare. Oameni în robe portocalii ieşeau şi intrau din cadru în cadru, călare pe mături, aruncându-şi unul altuia o minge roşie.
Harry se duse spre carte, o ridică şi văzu cum unul dintre jucători înscrie un punct extraordinar, trecând mingea printr-un coş aflat la o înălţime de douăzeci şi cinci de metri. Apoi închise cartea. Nici măcar meciul de vâjthaţ care era, după părerea lui Harry, cel mai frumos sport din lume nu-l putea înveseli în acele clipe.
Puse cartea pe noptieră, se duse la fereastră şi trase draperiile pentru a cerceta strada.
Aleea Boschetelor arăta ca orice stradă respectabilă dintr-o suburbie, într-o dimineaţă de sâmbătă. Toate draperiile erau trase la ferestre. Din câte putea să-şi dea seama Harry prin întunericul nopţii, nu era picior de om prin apropiere. Nici măcar o pisică!
Şi totuşi… Şi totuşi… Harry se întoarse neliniştit în pat şi se aşeză, trecându-şi iar un deget peste cicatrice. Nu durerea îl neliniştea… Harry avusese parte de multe dureri şi lovituri. Cândva îşi pierduse toate oasele de la mâna dreaptă şi apoi îi crescuseră dureros la loc, peste noapte. Nu cu mult după acea întâmplare, acelaşi braţ îi fusese străpuns de un colţ veninos, de vreo jumătate de metru. Nu mai departe de anul trecut, căzuse de la douăzeci şi cinci de metri înălţime, de pe mătura sa zburătoare. Era obişnuit cu accidentele şi rănile bizare, inevitabile dacă urmezi cursurile de la Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii, şi mai şi atragi necazurile ca un magnet…
Nu, ceea ce îl neliniştea pe Harry era că data trecută, când îl duruse cicatricea, Cap-de-Mort se afla prin apropiere… Dar acum Cap-de-Mort nu putea fi pe acolo… Gândul ca acesta să se fi furişat pe Aleea Boschetelor i se părea absurd, imposibil…
Harry ascultă cu atenţie liniştea din jurul său. Oare ce se aştepta să audă? Scârţâitul unei trepte, fâsâitul unei pelerine? Tresări uşor când îl auzi pe vărul său, Dudley, sforăind puternic din camera alăturată.
Harry îndepărtă gândurile negre. Era o prostie! Nu mai era nimeni în casă, în afară de Unchiul Vernon, Mătuşa Petunia şi Dudley, iar ei era limpede că încă dormeau, visând liniştit.
Harry îi iubea la nebunie pe membrii familiei Dursley când… dormeau! Oricum, nu-i erau de nici un ajutor când erau treji. Unchiul Vernon, Mătuşa Petunia şi Dudley erau singurele rude în viaţă ale lui Harry şi erau Încuiaţi, adică oameni non-magici. Urau şi dispreţuiau orice formă de magie, ceea ce însemna că Harry era la fel de dorit la ei în casă ca şi petele de mucegai. Se chinuiseră să explice absenţele lungi ale lui Harry din ultimii trei ani, când studia la Hogwarts, spunându-le tuturor că era plecat la „St. Brutus”, un institut de reeducare, foarte bun pentru cazurile disperate… Ştiau prea bine că Harry, fiind vrăjitor minor, nu avea voie să facă vrăji în afara şcolii, însă tot îl învinuiau pentru orice lucru care nu mergea bine în casă. Harry nu putuse niciodată să aibă încredere în ei sau să le împărtăşească ceva despre viaţa lui din lumea magiei. Doar gândul că s-ar fi putut duce la ei când se trezeau, numai ca să le spună că l-a durut cicatricea şi să-şi exprime grijile în legătură cu Cap-de-Mort, era pur şi simplu ridicol.
Şi totuşi, din cauza lui Cap-de-Mort ajunsese Harry să-şi ducă zilele alături de familia Dursley. Dacă n-ar fi existat acest vrăjitor crunt, Harry nu ar fi avut cicatricea în formă de fulger de pe frunte. Dacă n-ar fi existat Cap-de-Mort, Harry ar fi avut părinţi…
Harry avea un an în noaptea când Cap-de-Mort, cel mai puternic vrăjitor al Întunericului din tot secolul, care tot acumulase putere în ultimii unsprezece ani, venise la ei acasă şi îi omorâse părinţii. Cap-de-Mort îndreptase apoi bagheta către Harry; rostise blestemul cu care omorâse mulţi vrăjitori şi vrăjitoare în cursul ascensiunii sale, dar, oricât de incredibil ar părea, nu funcţionase! În loc să omoare băieţelul, blestemul se întorsese asupra lui Cap-de-Mort. Harry supravieţuise, rămânând doar cu cicatricea în formă de fulger pe frunte, iar Cap-de-Mort fusese redus la ceva care abia mai trăia. Cu puterile secate, aproape mort, vrăjitorul fugise. Teroarea în care trăise de atâta timp comunitatea secretă de vrăjitori şi vrăjitoare luase sfârşit. Adepţii lui Cap-de-Mort se împrăştiaseră care încotro, iar Harry Potter devenise celebru.
Descoperise că era vrăjitor când împlinise unsprezece ani. Fusese un şoc destul de mare pentru Harry, însă faptul că a aflat că toată lumea de pe ascunsul tărâm al magiei îi ştia numele a fost şi mai tulburător. Ajuns la Hogwarts, Harry observase cum toţi întorceau capetele ca să îl privească şi auzise şoaptele lor de admiraţie. Acum se obişnuise însă. La sfârşitul acestei veri începea cel de-al patrulea an la Hog-
warts, iar Harry număra cu nerăbdare câte zile mai erau până când avea să se întoarcă la castel.
Mai rămăseseră însă două săptămâni întregi până la reînceperea şcolii. Privi din nou deznădăjduit în jurul său, iar ochii i se opriră pe cele două felicitări pe care i le trimiseseră prietenii săi cei mai buni, la sfârşitul lui iulie. Ce-ar fi dacă le-ar scrie şi le-ar spune că l-a durut cicatricea?
Dintr-o dată, auzi în minte vocea Hermionei Granger, ascuţită şi cuprinsă de panică: „Te-a durut cicatricea? Harry, asta este ceva foarte important… Scrie-i profesorului Dumbledore! Iar eu mă duc să caut în Cele mai des întâlnite afecţiuni şi dureri magice, poate găsesc ceva despre dureri de cicatrice, făcute de un blestem…”
Da, acesta ar fi fost sfatul Hermionei: să se ducă imediat la Director, iar între timp să consulte o carte! Harry privi pe fereastră cerul întunecat, negru-albăstrui. Se îndoia că acum i-ar putea fi de ajutor vreo carte… Din câte ştia, el era singura persoană care supravieţuise unui blestem ca acela al lui Cap-de-Mort… Ţinând cont de acest fapt, era foarte puţin probabil să găsească simptomele sale menţionate în Cele mai des întâlnite afecţiuni şi dureri magice. Cât despre discuţia cu profesorul Dumbledore, Harry habar nu avea unde îşi petrecea acesta vacanţele de vară. Se distră puţin în sinea lui, imaginându-şi-l pe Dumbledore, cu barba lui lungă şi argintie, cu robele sale de vrăjitor şi pălăria ascuţită, stând pe o plajă, pe undeva, şi ungându-se cu cremă împotriva soarelui pe nasul lung şi coroiat. Totuşi, oriunde s-ar fi aflat Dumbledore, Harry era sigur că Hedwig l-ar fi putut găsi. Bufniţa lui Harry reuşise să ducă întotdeauna scrisorile la destinaţie, chiar şi fără adresă. Însă ce să-i scrie?
„Dragă domnule profesor Dumbledore, mă scuzaţi că vă deranjez, dar azi-dimineaţă m-a durut cicatricea. Al dumneavoastră, Harry Potter.”
Chiar şi în mintea lui, aceste cuvinte sunau stupid. Penibil!
Aşa că încercă să-şi imagineze reacţia celuilalt bun prie-
ten al său, Ron Weasley, şi instantaneu îi apăru în minte chipul pistruiat şi nasul lung al lui Ron, dezorientat complet. „Te-a durut cicatricea? Dar nu se poate… nu are cum să fie Ştii-Tu-Cine aproape de tine, nu? Adică… ai şti, nu? Ar încerca să-ţi vină iar de hac, nu? Nu ştiu, Harry, poate că e normal să doară din când în când cicatricele obţinute în urma blestemelor… O să îl întreb pe tata…”
Domnul Weasley era un vrăjitor de renume, care lucra la „Oficiul de folosire nepermisă a magiei”, însă nu prea avea experienţă în materie de blesteme, cel puţin din câte ştia Harry. În orice caz, lui Harry nu îi surâdea ideea ca toţi membrii familiei Weasley să afle că el, Harry, o luase razna din cauza câtorva clipe de durere. Doamna Weasley s-ar agita mult mai mult decât Hermione, iar Fred şi George, fraţii lui Ron, gemenii care aveau acum şaisprezece ani, ar crede că Harry şi-a pierdut spiritul de aventură. Familia Weasley era preferata lui Harry. Spera să-l invite în curând să stea la ei (Ron spusese ceva despre Cupa Mondială de Vâjthaţ) şi nu i-ar fi convenit ca şederea la ei să fie punctată mereu de întrebări alarmate despre cicatricea lui.
Harry îşi apăsă fruntea cu pumnii. Ceea ce îşi dorea de fapt (şi aproape că îi era ruşine s-o recunoască faţă de el însuşi) era să aibă şi el pe cineva — un vrăjitor adult — căruia să-i poată cere sfatul fără să se simtă prost, aşa, ca unui părinte, care să ţină la el şi care să aibă experienţă în Magia Neagră…
Şi atunci găsi soluţia. Era atât de simplu şi atât de evident, încât nu îi venea să creadă că nu se gândise mai înainte: Sirius!
Harry sări din pat, traversă camera repede şi se aşeză la birou. Trase o bucată de pergament către el, îşi înmuie pana de uliu în cerneală şi scrise: „Dragă Sirius…”
Apoi făcu o pauză, gândindu-se cum să se exprime mai bine, încă minunându-se de faptul că nu se gândise la Sirius de la bun început. Ei, poate că nici nu era chiar atât de uimitor… Aflase că Sirius era naşul lui numai în urmă cu două luni.
Exista o explicaţie foarte simplă pentru absenţa lui Sirius din viaţa de până atunci a lui Harry… Sirius fusese închis la Azkaban, îngrozitoarea temniţă a vrăjitorilor, păzită straşnic de creaturi înfiorătoare, numite Dementori, nişte bestii oarbe, care absorbeau energia din sufletele prizonierilor. Aceştia veniseră să-l caute pe Sirius la Hogwarts, după ce reuşise să evadeze de la Azkaban. Sirius fusese închis degeaba. Era nevinovat de toate crimele pentru care fusese condamnat. Toate erau opera lui Peter Pettigrew, zis Şobo, adeptul lui Cap-de-Mort. Aproape toată lumea îl credea mort pe Pettigrew, ucis de Sirius Black. Dar Harry, Ron şi Hermione, care ştiau adevărul, reuşiseră în anul precedent să îl demaşte pe Şobo, deşi numai profesorul Dumbledore îi crezuse.
Timp de o oră — minunată oră! — Harry fusese convins că putea pleca în sfârşit de la familia Dursley, pentru că Sirius îi oferise un cămin, de îndată ce numele i-ar fi fost reabilitat. Însă pierduse această şansă, fiindcă Şobo reuşise să scape, înainte de a fi predat Ministerului Magiei, astfel că Sirius fusese nevoit să fugă iar, ca să scape cu viaţă. Harry îl ajutase să fugă, călare pe Buckbeak, Hipogriful lui Hagrid. Şi de atunci, Sirius era fugar. Harry se gândise toată vara la căminul pe care ar fi putut să-l aibă, dacă nu le-ar fi scăpat Şobo. Îi venise şi mai greu să se întoarcă la rudele lui, ştiind că fusese atât de aproape de a scăpa de ele pentru totdeauna.
Cu toate acestea, Sirius îl ajutase pe Harry, chiar dacă nu putea fi cu el. Datorită lui Sirius, Harry putea să-şi ţină acum în camera lui toate lucrurile de şcoală. Înainte, familia Dursley nu-i permisese acest lucru. Strădaniile rudelor lui Harry de a-l face cât mai nefericit fuseseră oarecum temperate de frica de puterile lui. Din această cauză, în fiecare vară, înainte de vara aceea, îi închideau cufărul de şcoală în nişa de sub scări.
Atitudinea lor se schimbase însă de când aflaseră că naşul lui Harry era un criminal periculos. (Harry uitase înadins să le spună că Sirius era nevinovat!)
Harry primise două scrisori de la Sirius, de când se întorsese în casa de pe Aleea Boschetelor. Amândouă fuseseră aduse nu de bufniţe (cum se obişnuieşte la vrăjitori), ci de păsări tropicale mari, viu colorate. Hedwig nu îi privise cu ochi buni pe aceşti intruşi fosforescenţi şi acceptase cu greu să le dea voie să bea din vasul ei de apă, înainte de a face călătoria înapoi. Lui Harry, pe de altă parte, îi plăcuseră, fiindcă îl duceau cu gândul la palmieri şi la nisipul fin şi alb, sperând că, oriunde ar fi fost (Sirius nu pomenea niciodată lucrul acesta, ca nu cumva scrisorile să fie interceptate), naşul lui se simţea bine. Lui Harry îi venea greu să-şi imagineze că Dementorii puteau să supravieţuiască multă vreme în soarele puternic. Poate că de aceea plecase Sirius spre sud. Scrisorile lui Sirius, care erau acum ascunse sub scândura dezlipită de sub patul lui Harry, păreau vesele şi în amândouă Sirius îi reamintea lui Harry că putea să apeleze la el ori de câte ori avea nevoie. Ei bine, acum chiar că avea nevoie…
Lumina de la lampa lui Harry părea să slăbească, o dată ce lumina rece şi cenuşie care preceda răsăritul se furişa în cameră. În sfârşit, când soarele răsărise de-a binelea, când pereţii camerei sale se făcuseră aurii şi din camera Unchiului Vernon şi a Mătuşii Petunia răzbăteau zgomote, Harry îşi curăţă biroul de bucăţile de pergament mototolite şi reciti scrisoarea.
Dragă Sirius,
Îţi mulţumesc pentru ultima scrisoare. (Pasărea aceea a fost enormă, abia a putut să intre pe fereastră!)
Aici lucrurile sunt ca de obicei. Regimul pe care îl ţine Dudley nu merge foarte bine. Mătuşa mea l-a găsit ieri ascunzând gogoşi în camera lui. l-au spus că n-or să-i mai dea atât de mulţi bani de buzunar, dacă o să continue să mănânce pe ascuns, aşa că Dudley 5-a supărat foarte tare şi şi-a azvârlit jocul PlayStation pe fereastră. Jocul e un fel de chestie computerizată, cam stupid de fapt, având în vedere că nici măcar nu are Mega Mutilation, Partea a III-a, care să-i mai distragă atenţia de la mâncare.
Eu sunt bine, mai ales din cauză că toţi sunt îngroziţi că o să apari şi o să-i transformi în lilieci, dacă te rog eu!
Totuşi, azi-dimineaţă s-a întâmplat ceva straniu. M-a durut iar cicatricea. Data trecută când s-a întâmplat, a fost pentru că intrase Cap-de-Mort în castelul Hogwarts. Dar presupun că nu are cum să fie în apropierea mea acum, nu? Ştii cumva dacă cicatricele făcute de blesteme dor, chiar dacă au trecut mai mulţi ani?
O să-ţi trimit scrisoarea cu Hedwig, când se întoarce. Acum e plecată la vânat. Salută-l pe Buckbeak din partea mea.
Da, îşi zise Harry, pare să fie bine. Nu era cazul să-i mai spună şi de vis, nu vroia să pară foarte îngrijorat. Împachetă pergamentul şi îl puse pe birou, pregătit pentru când se va întoarce Hedwig. Apoi se ridică, se întinse şi deschise iar dulapul. Fără să se uite în oglindă, începu să se îmbrace, pentru a coborî la micul dejun.