Şobo se apropie de Harry, care încercă repede să se fixeze pe picioare cum putea mai bine, pentru a le face să îi susţină greutatea, înainte ca sforile să fie dezlegate. Şobo îşi ridică noua mână de argint, îi scoase lui Harry căluşul şi dintr-o mişcare îi tăie şi sforile care îl legau de piatra funerară.
Pentru o fracţiune de secundă, Harry se gândi să încerce să fugă, dar piciorul rănit se clătină sub el, în timp ce stătea pe mormânt. Devoratorii Morţii se strânseră, formând un cerc mai mic în jurul lui Harry şi al lui Cap-de-Mort, iar locurile goale ale Devoratorilor Morţii care lipseau dispărură. Şobo ieşi din cerc şi se duse către locul unde zăcea cadavrul lui Cedric, întorcându-se cu bagheta lui Harry, pe care i-o aruncă băiatului, fără să se uite la el. Apoi Şobo îşi reocupă locul în cercul Devoratorilor Morţii, care priveau cu interes.
— Ai fost învăţat cum să te duelezi, Harry Potter? zise Cap-de-Mort încet, cu ochii scăpărându-i în întuneric.
La aceste cuvinte Harry îşi aminti, parcă dintr-o viaţă anterioară, de Clubul Dueliştilor de la Hogwarts, la care luase câteva lecţii vagi cu doi ani în urmă… Nu învăţase decât Vraja de Dezarmare, Expelliarmus… Şi la ce avea să-i folosească asta, chiar dacă ar fi reuşit să-l dezarmeze pe Cap-de-Mort, când era înconjurat de Devoratorii Morţii, ei fiind în jur de treizeci, iar el singur? Nu învăţase nimic care să îi poată fi de ajutor în acel moment. Ştia că avea să înfrunte ceva despre care Moody îl avertizase mereu… blestemul ireversibil Abracadabra… şi Cap-de-Mort avea dreptate: mama lui nu mai era acolo ca să-l salveze de data aceasta… şi nici Dumbledore… Nu mai avea nici o speranţă…
— Ne înclinăm unul în faţa celuilalt, Harry, zise Cap-de-Mort, aplecându-se puţin, însă chipul său de şarpe rămase îndreptat către Harry. Haide, trebuie să demonstrăm că suntem cavaleri… Politeţea, înainte de toate… Dumbledore ar vrea să fii manierat… Hai, înclină-te în faţa morţii, Harry…
Devoratorii Morţii râdeau iar. Gura fără buze a lui Cap-de-Mort zâmbea. Harry nu se aplecă. Nu avea de gând să îl lase pe Cap-de-Mort să se joace cu el înainte de a-l omorî… Nu vroia să-i dea nici o satisfacţie…
— Am spus să te înclini, zise Cap-de-Mort, ridicându-şi bagheta, iar Harry simţi cum i se îndoaie spinarea, de parcă o mână invizibilă şi uriaşă l-ar fi apucat cu duritate de faţă.
Devoratorii Morţii râseră şi mai tare.
— Foarte bine, zise Cap-de-Mort încet, lăsându-şi bagheta, iar presiunea care îi apăsa spatele dispăru şi ea. Şi acum, mă vei înfrunta ca un bărbat… Cu spatele drept şi mândru, cum a murit şi tatăl tău… Hai să ne duelăm!
Cap-de-Mort îşi ridică bagheta şi, înainte ca Harry să poată face ceva ca să se apere, înainte să apuce să se mişte, fu lovit iar de Blestemul Cruciatus. Durerea fu atât de intensă, atât de extenuantă, încât uită unde era… puzderie de cuţite încinse îi pătrundeau în fiecare centimetru de piele, era sigur că îi va exploda capul de durere… Striga mai tare decât ţipase vreodată în viaţa lui…
Şi atunci, durerea încetă. Harry căzu şi se sculă cât de repede putu. Tremura la fel de incontrolabil ca Şobo, atunci când îşi tăiase mâna. Căzu într-o parte a zidului format de Devoratorii Morţii, care îi urmăreau fiecare mişcare. Îl împinseră înapoi spre Cap-de-Mort.
— O pauză scurtă, zise Cap-de-Mort, cu nările ca nişte crestături fremătându-i cu entuziasm, o mică pauză… Te-a durut, nu, Harry? Nu mai vrei o dată, nu-i aşa?
Harry nu răspunse. Avea să moară ca Cedric, o ştia doar uitându-se în ochii aceia neîndurători… Avea să moară şi nu putea să facă nimic… Dar în nici un caz nu avea să îi facă jocul. Nu avea să i se supună lui Cap-de-Mort… Nu avea de gând să îl implore să îl ierte…
— Te-am întrebat dacă mai vrei o dată? zise Cap-de-Mort încet. Răspunde-mi! Imperio!
Şi Harry avu, pentru a treia oară în viaţa lui, sentimentul că îi fuseseră şterse toate gândurile din minte… Ah, o stare de fericire deplină, nu avea nici un gând, era ca şi când plutea, visa… Atât ai de făcut, să răspunzi „nu”… Zi „nu”… Un simplu „nu”… Dar n-o să fac asta, zise o voce mai puternică din capul său, nu o să răspund… Spune „nu”… Nu o voi face, nu o să spun… Răspunde „nu”…
— N-O SĂ FAC CE VREI TU!
Aceste cuvinte explodară din gura lui Harry şi răsunară în tot cimitirul, iar starea de vis dispăru tot atât de brusc, de parcă i-ar fi fost aruncată o găleată cu apă rece în cap… Se întoarseră rapid durerile de pe urma Blestemului Cruciatus… Îşi dădu brusc seama unde era şi ce îl aştepta…
— Nu? zise Cap-de-Mort încet, iar Devoratorilor Morţii le pierise zâmbetul. Nu vrei să spui „nu”? Harry, supunerea este o virtute, iar eu trebuie să te învăţ să mi te supui, înainte de a muri… Ce-ai zice de… o altă doză de durere?
Cap-de-Mort îşi ridică bagheta, dar de data aceasta Harry era pregătit. Cu reflexele înnăscute şi perfecţionate la antrenamentele de vâjthaţ, se aruncă într-o parte, la pământ. Se rostogoli în spatele pietrei funerare de marmură a tatălui lui Cap-de-Mort şi o auzi fisurându-se când blestemul o nimeri, în locul lui.
— Nu ne jucăm de-a v-aţi ascunselea, Harry, zise încet vocea rece a lui Cap-de-Mort, care se apropia, în timp ce Devoratorii Morţii începuseră iar să râdă. Nu te poţi ascunde de mine. Asta înseamnă că te-ai săturat de duelul nostru? Înseamnă că ai prefera să te elimin acum, Harry? Ieşi, Harry… Vino şi hai să ne jucăm, atunci… Va fi mult mai rapid… S-ar putea să fie chiar fără dureri… Nu am de unde să ştiu, eu nu am murit niciodată…
Harry se ghemui în spatele pietrei funerare şi ştiu că i se apropia sfârşitul. Nu avea nici o speranţă… nu avea de unde să primească ajutor. Şi când îl auzi pe Cap-de-Mort venind şi mai aproape, ştiu un singur lucru şi se hotărî pe dată: nu avea de gând să moară ghemuit ca un copil care se juca de-a v-aţi ascunselea, nu îngenuncheat la picioarele lui Cap-de-Mort… Avea să moară cu demnitate, ca tatăl său, avea să moară încercând să se apere, chiar dacă nu avea nici o şansă…
Înainte ca Lordul Întunericului să îşi arate faţa de şarpe de după piatra funerară, Harry se ridicase… Îşi strânse bine bagheta în mână şi o întinse în faţă, trecând de partea cealaltă a pietrei funerare, faţă-n faţă cu Cap-de-Mort.
Cap-de-Mort era pregătit. Când Harry strigă „Expelliarmus!”, Cap-de-Mort răspunse cu „Abracadabra!”
O rază de lumină ţâşni din bagheta lui Cap-de-Mort, în acelaşi timp în care ieşi o rază roşie şi din bagheta lui Harry… Acestea se întâlniră în aer şi dintr-o dată bagheta lui Harry începu să vibreze, de parcă ar fi trecut un curent electric prin ea. Continua să îşi ţină mâna încleştată pe baghetă. De fapt, nu ar fi putut să îi dea drumul nici dacă ar fi vrut… O altă rază de lumină unea acum cele două baghete — nici roşie, nici verde, ci aurie… Iar Harry, urmărind uimit arcul dintre baghete, observă că şi degetele lungi şi albe ale lui Cap-de-Mort erau încleştate de bagheta sa, care vibra şi tremura la rândul ei.
Şi atunci — complet pe nepregătite — Harry simţi cum picioarele i se ridică de pe sol. El şi Cap-de-Mort erau amândoi în aer, cu baghetele încă unite de arcul acela de lumină aurie strălucitoare. Se îndepărtau de mormântul tatălui lui Cap-de-Mort… Ajunseră pe o bucată netedă de pământ, fără morminte… Devoratorii Morţii strigau, îi cereau instrucţiuni lui Cap-de-Mort… Se regrupară, formând iar cercul în jurul lui Harry şi a lui Cap-de-Mort. Şarpele se prelingea pe la picioarele lor, în timp ce unii îşi scoteau baghetele…
Firul auriu care îi unea pe Harry şi pe Cap-de-Mort se desfăcu în alte zeci de raze. Deşi baghetele rămăseseră unite, încă o mie de scântei ţâşniră deasupra lor, intersectându-se peste tot în jur lor, până când fură prinşi într-o reţea în formă de cupolă, o colivie de lumină, dincolo de care se aflau Devoratorii Morţii, aşteptând la pândă ca nişte şacali… Acum strigătele lor se auzeau mult mai slab sub cupola de raze…
— Nu faceţi nimic! le strigă Cap-de-Mort Devoratorilor Morţii, şi Harry îl văzu cum i se măriseră ochii injectaţi, uimit la culme de tot ce se întâmpla.
Îl văzu încercând să rupă firul de lumină care încă îi lega bagheta de cea a lui Harry. Băiatul îşi ţinu şi mai strâns bagheta, cu ambele mâini, iar firul auriu rămase intact.
— Nu faceţi nimic decât atunci când vă ordon eu! le strigă Cap-de-Mort Devoratorilor Morţii.
Şi atunci, un sunet nepământean, dar deosebit de frumos umplu aerul… Venea de la fiecare fir de lumină din reţeaua care vibra în jurul lui Harry şi ale lui Cap-de-Mort. Era un sunet pe care Harry îl recunoscu, deşi nu îl mai auzise decât o singură dată în viaţa lui… Cântecul păsării Phoenix…
Pentru Harry era sunetul speranţei… Cel mai frumos şi mai bine venit sunet pe care îl auzise în viaţa lui… Se simţi de parcă sunetul izvora dinăuntrul lui şi nu doar în jur… Era sunetul asociat cu Dumbledore… Era ca şi când i-ar fi şoptit un prieten la ureche…
— Nu rupe legătura!
„Ştiu”, îi spuse Harry muzicii, „ştiu că nu trebuie…” Dar imediat ce gândi asta, deveni mult mai greu să nu o facă. Bagheta începu să vibreze mai puternic ca niciodată… Raza dintre el şi Cap-de-Mort se schimbă şi ea… Mărgele de lumină alunecau în sensuri diferite pe firul care unea cele două baghete… Harry simţi cum bagheta tremură în mâinile lui, mărgelele de lumină începură să alunece încet, dar neabătut, dinspre Cap-de-Mort spre el, şi simţi cum bagheta îi tremură mânioasă în mâini…
Când cea mai apropiată mărgea de lumină se apropie de vârful baghetei lui Harry, lemnul de sub degetele sale deveni atât de fierbinte, încât avu senzaţia că urma să ia foc în orice moment. Cu cât se apropia mai tare mărgeaua, cu atât vibra mai tare bagheta lui Harry. Era convins că bagheta nu va supravieţui contactului. Era ca şi când avea să explodeze în mâinile lui în dintr-o clipă în alta…
Se concentră cât putu de tare, ca să forţeze mărgeaua de lumină să se întoarcă înapoi spre Cap-de-Mort, ajutat de cântecul păsării Phoenix, pe care îl auzea doar el, şi cu ochii fixaţi cu intensitate asupra luminii… Şi, încet, foarte încet, mărgelele de lumină se opriră şi apoi, la fel de încet, începură să se mişte în direcţia opusă… Acum bagheta lui Cap-de-Mort era cea care vibra extraodinar de tare… Cap-de-Mort părea uimit şi aproape speriat…
Una dintre mărgelele de lumină tremura, la câţiva centimetri de vârful baghetei lui Cap-de-Mort. Harry nu înţelegea de ce, nu ştia ce ar putea obţine, dar se concentră cum nu o mai făcuse niciodată, ca să forţeze mărgeaua de lumină să intre la loc în bagheta lui Cap-de-Mort… Şi aceasta, încet… foarte încet… se mişcă de-a lungul firului auriu… tremură pentru un moment… şi apoi intră în baghetă…
Imediat, bagheta lui Cap-de-Mort începu să scoată urlete cumplite de durere… Apoi ochii injectaţi ai lui Cap-de-Mort se măriră şi mai mult de uimire… Un rotocol de fum dens ieşi din vârful baghetei şi dispăru… fantoma mâinii pe care i-o dăduse lui Şobo… alte strigăte de durere… şi apoi ceva mult mai mare începu să iasă din vârful baghetei lui Cap-de-Mort, ceva mare şi gri, care părea să fie făcut din fumul cel mai solid şi mai dens posibil… Era un cap… Acum apăreau pieptul şi braţele… Întreg bustul lui Cedric Diggory!
Harry fu cât pe-aci să dea drumul baghetei din cauza şocului, dar instinctul îl făcu să continue să îşi ţină bagheta cu toată puterea, pentru ca firul de lumină aurie să rămână intact, deşi fantoma densă a lui Cedric Diggory (Oare era o fantomă? Părea extrem de solidă…) ieşise în întregime din vârful baghetei lui Cap-de-Mort, de parcă ar fi ieşit dintr-un tunel foarte îngust… Şi fantoma lui Cedric se ridică, se uită în sus şi în jos pe firul auriu şi vorbi:
— Ţine-te bine, Harry!
Era o voce de departe, cu ecou. Harry se uită la Cap-de-Mort… Se vedea că încă nu îşi revenise din uimire, după ochii roşii încă măriţi la maximum… Nu se aşteptase la asta, la fel cum nu se aşteptase nici Harry… Foarte slab, Harry auzi strigătele speriate ale Devoratorilor Morţii, care dădeau ocol domului auriu…
Se auziră alte urlete de durere din direcţia baghetei, apoi altceva ieşi din vârful ei… O altă umbră densă a unui cap, urmat rapid de braţe şi de trunchi… Un bătrân, pe care Harry îl mai văzuse o dată într-unui dintre visele sale, ieşea din capătul baghetei exact aşa cum făcuse şi Cedric… Şi fantoma acestuia, umbra sau orice o fi fost, ajunse lângă cea a lui Cedric şi îi urmări cu uimire, sprijinindu-se în baston, atât pe Harry şi pe Cap-de-Mort, cât şi reţeaua de aur şi baghetele unite…
— Deci, ăsta a fost un vrăjitor adevărat? zise bătrânul, cu ochii aţintiţi asupra lui Cap-de-Mort. M-a omorât odată, demult… Luptă-te cu el, băiete…
Dar deja ieşea un al treilea cap din vârful baghetei lui Cap-de-Mort… Gri şi acesta, ca al unei statui de fum… Era o femeie… Harry, căruia îi tremurau ambele braţe, luptându-se să îşi ţină bagheta nemişcată, o văzu căzând pe jos şi ridicându-se ca şi ceilalţi, uitându-se la ei…
Umbra Berthei Jorkins urmărea bătălia din faţa ei cu ochii măriţi de uimire.
— Să nu-i dai drumul! strigă ea şi vocea îi răsună ca a lui Cedric, de parcă ar fi fost undeva foarte departe. Nu-l lăsa să câştige, Harry, nu da drumul baghetei!
Ea şi celelalte două siluete ca nişte umbre începură să se plimbe înăuntrul cupolei aurite, în timp ce Devoratorii Morţii se mişcau în exteriorul ei… Iar victimele lui Cap-de-Mort îi înconjurau pe cei doi duelişti, şoptindu-i cuvinte încurajatoare lui Harry şi şuierându-i alte cuvinte, pe care Harry nu putea să le audă, lui Cap-de-Mort…
Din vârful baghetei lui Cap-de-Mort ieşea acum un alt cap… Harry îşi dădu seama al cui trebuia să fie, imediat ce îl văzu… Ştia, de parcă se aşteptase să iasă şi el din baghetă, din momentul în care apăruse Cedric… Ştia, pentru că bărbatul care apărea acum era cel la care se gândise Harry mai mult decât la oricine în noaptea aceea…
Umbra cenuşie a unui bărbat înalt, cu părul ciufulit, căzu şi ea, ca şi cea a Berthei, apoi se ridică şi se uită la el… Harry, căruia îi tremurau acum braţele aproape incontrolabil, se uită şi el la chipul fantomatic al tatălui său.
— Vine şi mama ta, îi zise acesta încet. Vrea să te vadă… O să fie bine… Mai rezistă puţin…
Şi, într-adevăr, apăru şi ea… Întâi capul, apoi corpul… O femeie tânără, cu părul lung: silueta cenuşie a lui Lily Potter înflori din capătul baghetei lui Cap-de-Mort. Căzu la pământ şi se ridică la fel ca soţul ei. Se apropie de Harry, se uită la el şi îi vorbi cu o voce îndepărtată, ca un ecou, ca şi a celorlalţi, dar încet, astfel încât să nu audă Cap-de-Mort, al cărui chip se schimonosise de teamă, în timp ce victimele sale se plimbau în jurul lui…
— După ce se va rupe legătura, vom mai rămâne câteva clipe… ca să ai timp… Trebuie să ajungi la Portal, el te duce înapoi la Hogwarts… Mă înţelegi, Harry?
— Da, strigă Harry, acum luptându-se din răsputeri să îşi menţină sub control bagheta care îi aluneca tot mai mult pe sub degete.
— Harry, şopti silueta lui Cedric, du-le corpul înapoi, te rog… Du-mi corpul înapoi la părinţii mei…
— Aşa o să fac, zise Harry, cu chipul încordat de efortul de a ţine bagheta.
— Acum e timpul! şopti vocea tatălui său. Fii gata să fugi… Acum…
— ACUM! strigă Harry.
Oricum, nu credea că mai era în stare să ţină bagheta nici o secundă în plus. Îşi ridică bagheta cu o smucitură puternică şi firul aurit se rupse. Colivia de lumină se făcu nevăzută, cântecul păsării Phoenix încetă, dar umbrele victimelor lui Cap-de-Mort nu dispărură… Se apropiau de el, apărându-l pe Harry de privirile lui…
Şi Harry fugi ca niciodată în viaţa lui, dând la o parte doi Devoratori ai Morţii, care îl priveau uluiţi când trecu pe lângă ei. Merse în zigzag, în spatele pietrelor funerare care îl fereau de blesteme, fugind către cadavrul lui Cedric, nemaifiind conştient de durerea din picior, întreaga fiinţă concentrându-i-se numai asupra a ceea ce trebuia să facă…
— Împietriţi-l! îl auzi strigând pe Cap-de-Mort.
La trei metri depărtare de Cedric, Harry se aruncă în spatele unui înger de marmură, ca să evite jeturile de lumină, şi văzu cum explodează vârful aripii îngerului când o loviră vrăjile. Strângând şi mai tare bagheta, ieşi rapid din spatele îngerului…
— Impedimenta! strigă el, îndreptându-şi bagheta peste umăr către Devoratorii Morţii care fugeau spre el.
După urletul strident, fu convins că-l oprise măcar pe unul dintre ei, dar nu avu timp să se uite înapoi… Sări peste Cupă şi se aruncă la pământ când auzi alte raze ţâşnind din baghete în urma sa. Mai multe jeturi de lumină îi zburară peste cap când se aruncă la pământ, întinzând mâna ca să-i apuce braţul lui Cedric…
— La o parte! Îl omor eu! Este al meu! strigă Cap-de-Mort.
Harry îl apucă strâns pe Cedric de încheietură. Îl mai despărţea doar o piatră funerară de Cap-de-Mort, dar Cedric era prea greu că să îl poată căra repede şi nu putea ajunge la Cupă…
Ochii lui Cap-de-Mort ardeau în întuneric. Harry observă cum îi apăruse un zâmbet pe chip şi îl văzu cum îşi ridică bagheta.
— Accio! strigă Harry, îndreptându-şi bagheta către Cupa Turnirului celor trei vrăjitori.
Cupa zbură în aer şi veni la el. Harry o prinse de mâner…
Auzi urletul de furie al lui Cap-de-Mort, exact în momentul în care simţi smucitura din spatele buricului, ceea ce însemna că Portalul funcţionase… Gonea acum într-un vârtej de vânt şi culoare, cu Cedric alături… Se întorceau la Hogwarts…