Harry simţi cum se izbeşte de pământ. Stătea cu faţa în iarbă, mirosul ei inundându-i nările. Cât îl transportase Portalul, ţinuse ochii închişi şi rămase la fel şi în continuare. Nu se mişcă. Parcă nu mai avea nici respiraţie… Capul i se învârtea atât de tare, încât pământul de sub el parcă se clătina, ca puntea unei corăbii. Pentru a se menţine pe loc, strânse şi mai tare cele două lucruri de care încă îşi avea încleştate mâinile: mânerul neted şi rece al Cupei şi corpul lui Cedric. Era convins că ar fi alunecat în întunericul care îi împresura creierul, dacă ar fi dat drumul uneia dintre ele. Şocul şi extenuarea îl făcură să rămână întins la pământ, respirând mirosul ierbii, aşteptând… Aşteptând ca cineva să facă ceva… să se întâmple ceva… Şi în tot acest timp, cicatricea de pe frunte îl ardea uşor…
Un vuiet de zgomote îl asurzi şi îl nedumeri în acelaşi timp… Se auzeau voci pretutindeni, paşi, ţipete… Rămase unde era, concentrându-se să nu audă zgomotele, de parcă ar fi aşteptat să se trezească dintr-un coşmar…
Apoi nişte mâini îl apucară de umeri şi îl întoarseră pe spate.
— Harry! Harry!
Deschise ochii.
Se uita la cerul înstelat şi Albus Dumbledore era aplecat deasupra lui. Umbrele întunecate ale mulţimii din jurul lor se apropiau. Harry le simţi paşii răsunând în pământul de sub capul lui.
Portalul îl adusese la marginea labirintului. Vedea tribunele ridicându-se în jurul lui, umbrele oamenilor care se mişcau în ele, stelele de deasupra.
Harry dădu drumul Cupei, dar îl strânse pe Cedric şi mai tare. Îşi ridică mâna liberă şi îl apucă pe Dumbledore de încheietură, în timp ce chipul acestuia se pierdea din când în când în ceaţă.
— S-a întors, şopti Harry. S-a întors! Cap-de-Mort…
— Ce se întâmplă? Ce s-a întâmplat?
Cornelius Fudge apăru cu capul în jos pe deasupra lui Harry. Chipul îi era livid, îngrozit.
— Dumnezeule! Diggory! şopti el. Dumbledore… E mort!
Cuvintele fură repetate din om în om… Se auziră urlete îngrozite în noapte:
— A murit!
— A murit! Cedric Diggory!
— A murit!
— Harry, dă-i drumul, spuse vocea lui Fudge, iar Harry simţi nişte degete care încercau să-l despartă de corpul inert al lui Cedric, dar nu îi dădu drumul.
Apoi se apropie chipul lui Dumbledore, pe care îl vedea încă neclar, ca prin ceaţă.
— Harry, nu-l mai poţi ajuta acum. S-a terminat. Dă-i drumul…
— A vrut să-l aduc înapoi, murmură Harry… A vrut să-l aduc înapoi la părinţii lui…
— Da, Harry… Dar acum dă-i drumul…
Dumbledore se aplecă şi, cu o forţă extraordinară pentru un bărbat atât de bătrân şi de slab, îl ridică pe Harry de jos şi îl puse pe picioare. Harry se clătină. Îl durea capul. Piciorul rănit nu mai putea să-i susţină greutatea. Mulţimea se îmbulzi în jurul lor, luptându-se să fie cât mai aproape, sufocându-l…
— Ce s-a întâmplat?
— Ce are?
— Diggory e mort!
— Trebuie dus în aripa spitalului! spunea Fudge mulţimii. Este bolnav, este rănit… Dumbledore, părinţii lui Diggory sunt aici, sunt în tribună…
— Îl duc eu pe Harry, Dumbledore, îl duc eu…
— Nu, aş prefera să…
— Dumbledore, Amos Diggory fuge spre noi… vine aici… Nu crezi că ar trebui să-i spunem… înainte să-l vadă?
— Harry, stai aici…
Fetele ţipau, plângeau în hohote… Peisajul tremura straniu în faţa ochilor lui Harry…
— E în ordine, fiule, eşti cu mine… Haide… Te duc la spital…
— Dumbledore a zis să stau aici, zise Harry cu greu.
Îl durea cicatricea, încât se simţea de parcă avea să vomite în curând… Vederea i se înceţoşase mai rău ca niciodată.
— Trebuie să te întinzi… Haide…
Cineva, mai mare şi mai puternic ca el, îl trăgea şi îl căra pe Harry printre oamenii înspăimântaţi. Harry îi auzi ţipând, urlând şi strigând, în timp ce omul care îl trăgea după el croise o cărare prin mulţime, ducându-l înapoi la castel. Traversară pajiştea, trecură de lac şi de corabia celor de la Durmstrang. Harry nu auzi decât respiraţia grea a omului care îl purta cu el.
— Ce s-a întâmplat, Harry? îl întrebă omul în cele din urmă, în timp ce îl ridica pe scările de piatră.
BONG! BONG! BONG! Era Ochi-Nebun Moody.
— Cupa a fost un Portal, zise Harry, când traversară holul de la intrare. Ne-a dus pe mine şi pe Cedric într-un cimitir… şi Cap-de-Mort era acolo… Lordul Întunericului…
BONG! BONG! BONG! Urcau scara de marmură…
— Lordul Întunericului era acolo? Ce s-a întâmplat după aia?
— L-au omorât pe Cedric… L-au omorât pe Cedric…
— Şi apoi?
BONG! BONG! BONG! De-a lungul unui coridor…
— A făcut o poţiune… şi-a recăpătat corpul… S-a întors… Au venit Devoratorii Morţii… Şi ne-am duelat…
— Te-ai duelat cu Lordul Întunericului?
— Am scăpat… bagheta mea… a făcut ceva ciudat… i-am văzut pe mama şi pe tata… au ieşit din bagheta lui…
— Aici, Harry… Aici… Aşază-te… O să îţi revii imediat… Bea asta…
Harry auzi o cheie în broască şi simţi cum i se puse cu forţa un pahar în mână.
— Bea… o să te simţi mai bine… Haide, Harry, trebuie să ştiu exact ce s-a întâmplat…
Moody îl ajută să dea totul pe gât. Tuşi, simţind un gust piperat, care îi ardea gâtul. Biroul lui Moody deveni din ce în ce mai clar şi aşa se întâmplă şi cu Moody însuşi… Părea la fel de livid: ca Fudge, şi ambii ochi îi erau fixaţi asupra chipului lui Harry.
— S-a întors Cap-de-Mort, Harry? Eşti sigur că s-a întors? Cum a reuşit?
— A luat ceva din mormântul tatălui său, de la Şobo şi de la mine, zise Harry.
Capul păru să i se limpezească. Nu îl mai durea atât de tare cicatricea. Acum vedea clar chipul lui Moody, chiar dacă biroul era întunecat. Încă se auzeau ţipetele şi urletele dinspre stadionul îndepărtat de vâjthaţ.
— Ce a luat Lordul Întunecat de la tine? zise Moody.
— Sânge, zise Harry, ridicându-şi braţul.
Mâneca îi era sfâşiată acolo unde o rupsese pumnalul lui Şobo. Moody răsuflă, scoţând un şuierat lung.
— Şi Devoratorii Morţii? S-au întors?
— Da, zise Harry. O grămadă…
— Cum i-a tratat? întrebă Moody încet. I-a iertat?
Dar Harry îşi aminti deodată. Ar fi trebuit să-i fi spus lui Dumbledore, ar fi trebuit să-i fi spus imediat…
— Există un Devorator al Morţii la Hogwarts! Există un Devorator al Morţii aici… El mi-a pus numele în Pocalul de Foc şi s-a asigurat că voi ajunge până la capăt, ca să pun mâna primul pe Cupă…
Harry încercă să se ridice, dar Moody îl împinse la loc pe scaun.
— Ştiu cine este Devoratorul acela al Morţii, zise el încet.
— Karkaroff? zise Harry cu patimă. Unde e? L-aţi prins? E la închisoare?
— Karkaroff? zise Moody, râzând ciudat. Karkaroff a fugit în această seară, când a simţit că l-a ars Semnul Întunecat pe braţ. A trădat prea mulţi suporteri credincioşi ai Lordului Întunericului ca să vrea să se vadă cu ei… Dar mă îndoiesc că va ajunge departe. Lordul Întunericului reuşeşte întotdeauna să îşi găsească duşmanii.
— Karkaroff a fugit? S-a dus? Dar atunci… Nu el mi-a pus numele în Pocal?
— Nu, zise Moody încet. Nu, nu a fost el. Eu ţi l-am pus!
Lui Harry i se păru că nu auzise bine…
— Nu, nu e adevărat, zise el. Nu ai făcut asta… nu se poate…
— Te asigur că aşa este, zise Moody şi ochiul său magic se roti şi se îndreptă spre uşă, iar Harry ştiu că verifica să nu fie cineva dincolo de ea.
În acelaşi timp, Moody îşi scoase bagheta şi o îndreptă către Harry.
— Atunci, i-a iertat? zise el. Pe Devoratorii Morţii care au scăpat? Cei care au scăpat din Azkaban?
— Poftim? zise Harry.
Se uita la bagheta pe care o aţintise Moody spre el. Era o glumă proastă, aşa trebuie să fi fost…
— Te-am întrebat, zise Moody încet, dacă i-a iertat pe nenorociţii care nici măcar nu l-au căutat. Laşii aceia trădători, care nici măcar nu s-au dus la Azkaban pentru el. Gunoaiele acelea mizerabile, care nu au avut curaj să îşi păstreze măştile la Cupa Mondială de Vâjthaţ, ci au fugit când au zărit Semnul Întunecat pe care l-am adus eu pe cer.
— Tu l-ai adus? Ce tot îndrugi?
— Ţi-am zis, Harry… Ţi-am zis. Nimic nu urăsc mai mult decât un Devorator al Morţii care a scăpat. I-au întors spatele stăpânului meu, când avea cea mai mare nevoie de ei. M-am aşteptat să-i pedepsească. M-am aşteptat să-i tortureze. Spune-mi că i-a chinuit, Harry…
Faţa lui Moody se lumină dintr-o dată de un zâmbet de nebun.
— Spune-mi că le-a zis că eu, eu am fost singurul care i-a rămas credincios… Pregătit să risc totul ca să-i aduc ceea ce dorea mai mult ca orice… Pe tine!
— Nu e adevărat… Nu… Nu se poate…
— Cine ţi-a pus numele în Pocalul de foc, sub numele unei şcoli diferite? Eu. Cine a speriat pe oricine ar fi putut să te rănească sau să te împiedice să câştigi turnirul? Eu. Cine i-a sugerat lui Hagrid să-ţi arate dragonii? Eu. Cine te-a ajutat să-ţi dai seama care era singurul mod de a trece de dragon? Eu.
Ochiul magic al lui Moody se desprinse de pe uşă. Era fixat acum asupra lui Harry. Gura lui era mai strâmbă ca niciodată.
— Nu a fost uşor, Harry, să te ghidez spre câştigarea probelor fără să trezesc suspiciuni. A trebuit să folosesc fiecare strop de viclenie pe care îl am ca să nu observe nimeni că te ghidam spre succes. Dumbledore ar fi devenit foarte bănuitor, dacă ai fi reuşit totul prea uşor. Atâta timp cât ajungeai în labirint, preferabil cu un avans bun, ştiam, ştiam sigur că o să pot sa te scap de ceilalţi campioni şi să-ţi las cale liberă. Dar a trebuit să mă abţin să intervin şi în faţa prostiei tale. La a doua probă… când eram sigur că vei eşua… Te-am urmărit, Potter. Am ştiut că nu descoperiseşi indiciul oului, aşa că ţi-am mai dat unul…
— Nu e adevărat, zise Harry răguşit. Cedric mi-a spus…
— Şi cine i-a spus lui Cedric să-l deschidă sub apă? Eu. Am fost convins că îţi va transmite informaţia. Oamenii cinstiţi sunt atât de uşor de manipulat, Potter. Eram sigur că Cedric va dori să te răsplătească pentru că i-ai spus despre dragoni, şi aşa a şi fost. Dar chiar şi atunci, Potter, a fost cât pe-aci să pierzi. Te-am urmărit tot timpul… Toate orele alea la bibliotecă. Nu ţi-ai dat seama că volumul de care aveai nevoie era chiar în dormitorul tău de atâta timp? Îl plasasem acolo de ceva vreme, i l-am dat băiatului lui Poponeaţă, nu mai ţii minte? „Plantele de apă magice mediteraneene şi proprietăţile lor”. Ai fi aflat tot ce aveai nevoie despre Algebranhii din cartea aia… M-am aşteptat să le ceri ajutorul tuturor. Poponeaţă ţi-ar fi spus imediat. Dar tu nu ai făcut-o… Nu ai făcut-o… Eşti mândru, independent şi ai fi putut să strici totul. Şi-atunci ce puteam să fac? Să-ţi dau informaţii dintr-o altă sursă în care aveai încredere. Mi-ai spus la Balul de Crăciun că un spiriduş de casă pe nume Dobby îţi dăduse un cadou de Crăciun. L-am chemat pe spiriduş în cancelarie ca să ia nişte robe la spălat. Şi am început o conversaţie cu profesoara McGonagall despre ostaticii care fuseseră luaţi şi dacă era posibil ca Potter să folosească Algebranhiile. Iar micuţul tău prieten, spiriduşul, a fugit direct la dulapul cu provizii al lui Plesneală şi s-a grăbit să vină apoi la tine…
Bagheta lui Moody încă era îndreptată către inima lui Harry. Peste umărul său, în Oglinda Duşmanilor de pe peretele din faţă, se mişcau umbre întunecate.
— Ai stat atât de mult în lacul ăla, Potter, încât am crezut că te înecaseşi. Dar, din fericire, Dumbledore ţi-a considerat prostia drept dovadă de nobleţe sufletească şi ţi-a acordat note mari. Am respirat uşurat. Ţi-a fost mai uşor decât ar fi trebuit şi în labirint, în această seară, te asigur eu, zise Moody. Pentru că am patrulat în jurul lui, putând să văd obstacolele prin gardurile vii din exterior, şi am distrus cât mai multe obstacole din drumul tău. Am împietrit-o pe Fleur Delacour. Am aruncat Blestemul Imperius asupra lui Krum, ca să-l elimine pe Diggory şi să-ţi lase ţie drum liber către Cupă…
Harry se uită la Moody. Pur şi simplu nu înţelegea cum era posibil… Prietenul lui Dumbledore, celebrul Auror… Cel care prinsese atâţia Devoratori ai Morţii… Nu avea nici o logică… Absolut nici una…
Siluetele înceţoşate din Oglinda Duşmanilor deveneau din ce în ce mai clare. Harry văzu contururile a trei oameni peste umărul lui Moody, care se apropiau din ce în ce mai mult. Dar Moody nu se uita la ei. Ochiul său magic era fixat asupra lui Harry.
— Lordul Întunericului nu a reuşit să te omoare, Potter, deşi şi-o dorea atât de mult, şopti Moody. Imaginează-ţi cum mă va răsplăti când va afla că am făcut-o eu în locul lui. Te-am dat lui, fiindcă avea mare nevoie de tine pentru a renaşte… Şi apoi te-am omorât, din dragoste pentru el. Voi primi mari onoruri, voi fi cu mult deasupra celorlalţi Devoratori ai Morţii. Îi voi fi cel mai iubit, cel mai apropiat susţinător… Mai apropiat ca un fiu…
Ochiul normal al lui Moody se bulbucase, iar cel magic rămăsese fixat asupra lui Harry. Uşa era încuiată şi Harry ştiu că nu avea cum să reuşească să îşi ia bagheta la timp…
— Lordul Întunericului şi cu mine, zise Moody, care acum părea complet smintit, aplecându-se asupra lui Harry şi schimonosindu-se la el, avem multe în comun. Amândoi, de exemplu, am avut nişte taţi care ne-au dezamăgit… Cu adevărat inferiori nouă. Amândoi am suferit nedreptatea de a purta numele taţilor noştri, Harry… Şi amândoi am avut plăcerea… deosebita plăcere… de a ne omorî taţii, pentru a ne asigura de ascensiunea continuă a Magiei Negre!
— Eşti nebun, zise Harry, fără să se mai poată abţine, eşti complet nebun!
— Sunt nebun? zise Moody, ridicându-şi vocea până când ajunse un ţipăt strident. Vom vedea! Vom vedea cine este nebun, acum că s-a întors Lordul Întunericului, cu mine alături! S-a întors, Harry Potter, nu l-ai învins… Şi acum, te voi învinge eu pe tine!
Moody îşi ridică bagheta, deschise gura ca să zică ceva, dar Harry îşi băgă mâna rapid în buzunar după propria baghetă…
— Stupefy!
Totul fu inundat de o lumină roşie, puternică, şi cu un zgomot puternic, care zgudui încăperea, uşa biroului lui Moody sări în aer…
Moody fusese aruncat pe spate, la podea. Harry, fără să îşi poată desprinde privirile de la locul unde fusese chipul lui Moody, îi observă pe Albus Dumbledore, pe Plesneală şi pe profesoara McGonagall privindu-l din Oglinda Duşmanilor. Se întoarse şi îi văzu pe cei trei stând în prag, Dumbledore în faţă, cu bagheta întinsă.
În acel moment, Harry înţelese cu claritate, pentru prima oară, de ce oamenii ziceau că Dumbledore era singurul vrăjitor de care se temuse vreodată Cap-de-Mort. Expresia de pe chipul lui Dumbledore când se uită la Ochi-Nebun Moody, care zăcea inconştient la podea, era mai îngrozitoare decât şi-ar fi putut imagina Harry vreodată. Pe chipul său nu se vedea nici o urmă de surâs, nici o strălucire în ochi. Pe fiecare rid al feţei i se citea furia. Dumbledore iradia un sentiment de putere, de parcă ar fi degajat căldură.
Intră în birou, puse un picior sub corpul inert al lui Moody şi îl răsturnă pe spate, ca să i se vadă chipul. Plesneală îl urmă, uitându-se în Oglinda Duşmanilor, unde i se vedea propriul chip, iscodind încruntat prin cameră.
Profesoara McGonagall se duse direct la Harry.
— Haide, Potter, şopti ea şi buzele îi tremurau, de parcă ar fi fost gata să plângă. Haide… în aripa spitalului…
— Nu, zise Dumbledore tăios.
— Dumbledore, ar trebui să… Uită-te la el… A trecut prin atâtea în seara asta…
— Lasă-l aici, Minerva, pentru că trebuie să înţeleagă, zise Dumbledore scurt. înţelegerea este primul pas spre acceptare şi doar prin acceptare ajungi la vindecare. Trebuie să ştie cine a fost cel care l-a trecut prin calvarul din noaptea asta şi de ce.
— Moody, zise Harry, parcă încă nevenindu-i să creadă. Cum se poate să fi fost Moody?
— Asta nu este Alastor Moody, zise Dumbledore încet. Nu l-ai cunoscut niciodată pe Alastor Moody. Adevăratul Moody nu te-ar fi luat niciodată de sub ochii mei după ce s-a întâmplat în această noapte. De când te-a luat, am ştiut… Şi m-am luat după voi…
Dumbledore se aplecă peste Moody şi băgă mâna în interiorul robei sale. Scoase termosul lui Moody şi o legătură de chei. Apoi se întoarse către profesoara McGonagall şi Plesneală.
— Severus, te rog să-mi aduci cea mai puternică poţiune de Veritaserum pe care o ai, iar apoi du-te la bucătărie şi adu un spiriduş de casă pe nume Winky. Minerva, te rog frumos să te duci la Hagrid acasă, unde o să găseşti în grădina de dovleci un câine mare şi negru. Du câinele în biroul meu şi spune-i că voi veni cât de curând, iar apoi întoarce-te aici.
Dacă lui Plesneală sau profesoarei McGonagall li se părură stranii aceste instrucţiuni, ei îşi ascunseră foarte bine nedumerirea. Amândoi se întoarseră pe călcâie în acelaşi timp şi ieşiră din birou. Dumbledore se duse la cufărul cu şapte broaşte, vârî prima cheie în prima broască şi îl deschise. Conţinea o grămadă de cărţi de vrăji. Apoi închise cufărul, vârî a doua cheie în a doua broască şi deschise iar cufărul. Cărţile de vrăji dispăruseră. Aici erau mai multe Spionoscoape stricate, nişte suluri de pergament, mai multe pene de scris şi ceea ce lui Harry i se păru a fi o pelerină invizibilă. Harry privi uluit cum Dumbledore vârî a treia, a patra, a cincea şi a şasea cheie în broaştele corespunzătoare, redeschizând cufărul de fiecare dată şi descoperind mereu conţinuturi diferite. Apoi ajunse şi la ce-a de-a şaptea broască… Deschise capacul şi Harry scoase un strigăt de uimire.
Se uita în jos, ca într-un fel de pivniţă… Era o cameră subterană… Iar la vreo trei metri mai jos, părând cufundat într-un somn profund, se afla adevăratul Ochi-Nebun Moody. Nu mai avea piciorul de lemn, pleoapa după care ar fi trebuit să fie ochiul magic nu părea să fie diferită de cealaltă şi îi lipseau porţiuni de păr grizonat. Harry se uită uluit, când la Moody care dormea în cufăr, când la Moody cel inconştient, care zăcea pe podeaua biroului.
Dumbledore intră în cufăr şi ateriză lin pe podea, lângă Moody cel adormit. Se aplecă deasupra lui.
— Împietrit… Controlat de Blestemul Imperius… Foarte slăbit, zise el. Desigur, aveau nevoie să-l ţină în viaţă… Harry, aruncă-mi pelerina impostorului, bietul Alastor e îngheţat. Va trebui să-l vadă Madame Pomfrey, dar nu pare să fie în mare pericol.
Harry făcu cum i se spusese.
Dumbledore îl acoperi pe Moody cu pelerina şi ieşi din cufăr. Apoi luă termosul care stătea pe birou, îl deschise şi îl răsturnă. Un lichid lipicios se prelinse pe birou.
— PoliPoţiune, Harry, zise Dumbledore. Câtă viclenie. Câtă isteţime… Pentru că Moody nu bea niciodată decât din termosul său, este cunoscut lucrul ăsta. Impostorul avea nevoie, cred şi eu, să-l aibă la îndemână pe adevăratul Moody, ca să continue să îşi prepare poţiunea. Uite cum i-a ajuns părul… Dumbledore se uită la Moody cel din cufăr.
— Impostorul i-a tăiat din păr tot anul. Vezi cât de inegal e pe alocuri? Dar cred că, în agitaţia din această noapte, falsul nostru Moody a uitat să ia poţiunea atât de des cât ar fi trebuit… din oră-n oră… Vom vedea…
Dumbledore trase scaunul de la birou şi se aşeză, cu ochii aţintiţi asupra acelui Moody care zăcea inconştient pe podea. Şi Harry se uită la el. Trecură câteva clipe de tăcere…
Apoi, sub ochii lui Harry, chipul omului de pe podea începu să se schimbe. Cicatricele dispăreau, pielea devenea netedă… Nasul i se întregea şi începea să se micşoreze. Coama lungă de păr cărunt se restrângea pe cap şi se făcea de culoarea paiului. Deodată, cu un pocnet puternic, piciorul de lemn se desprinse, în locul lui crescând un picior întreg. În clipa următoare, ochiul magic sări de pe faţa omului, fiind înlocuit de un ochi normal. Ochiul se rostogoli pe jos şi continuă să se învârtă în toate direcţiile.
Şi Harry văzu în faţa lui, zăcând încă pe jos, un bărbat cu pielea deschisă la culoare, uşor pistruiat şi cu o claie de păr blond. Ştia cine era. Îl văzuse în Pensivul lui Dumbledore, îi privise pe Dementori cum îl scoseseră din tribunal, încercând să îl convingă pe domnul Crouch că era nevinovat… Acum avea însă riduri în jurul ochilor şi părea mult mai în vârstă…
Se auziră nişte paşi grăbiţi pe coridor. Plesneală se întorsese cu Winky după el. Profesoara McGonagall era imediat în urma lor.
— Crouch! zise Plesneală, încremenind în prag. Barty Crouch!
— Dumnezeule mare, zise profesoara McGonagall, încremenind şi ea, cu privirile pironite la omul de pe podea.
Murdară şi răvăşită, Winky se uită de după picioarele lui Plesneală. Deschise gura larg şi scoase un strigăt asurzitor.
— Stăpâne Barty, stăpâne Barty, ce faceţi aici?
Se aruncă pe pieptul tânărului.
— L-aţi omorât! L-aţi omorât! L-aţi omorât pe fiul stăpânului!
— Este doar Împietrit, Winky, zise Dumbledore. Dă-te la o parte, te rog. Severus, ai licoarea?
Plesneală îi dădu lui Dumbledore o sticluţă cu un lichid complet limpede: licoarea adevărului, cu care Plesneală îl ameninţase pe Harry la ore. Dumbledore se ridică, se aplecă asupra omului de pe podea, îl ridică în capul oaselor şi îl sprijini de peretele pe care se afla Oglinda Duşmanilor, din care imaginile lui Dumbledore, Plesneală şi McGonagall încă se uitau urât la ei toţi. Winky rămase în genunchi, tremurând, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Dumbledore deschise cu forţa gura tânărului şi turnă trei picături în ea. Apoi îşi îndreptă bagheta către pieptul omului şi zise:
— Enervare!
Fiul lui Crouch deschise ochii. Chipul îi era absent şi ochii îi privea în gol. Dumbledore îngenunche în faţa lui, astfel încât feţele lor ajunseră la acelaşi nivel.
— Mă auzi? întrebă Dumbledore încet.
Pleoapele omului tresăriră.
— Da, murmură el.
— Aş vrea să ne spui, zise Dumbledore încet, cum ai ajuns aici. Cum ai scăpat din Azkaban?
Crouch trase cu sete aer în piept, iar apoi începu să vorbească pe un ton monoton, inexpresiv:
— M-a salvat mama. Ştia că era pe moarte. L-a convins pe tatăl meu să mă salveze, ca o ultimă favoare făcută ei. A iubit-o cum nu m-a iubit niciodată pe mine. A fost de acord. Au venit să mă viziteze. Mi-au dat o esenţă de PoliPoţiune, în care era un fir de păr de la mama mea. Ea a băut o esenţă de PoliPoţiune care conţinea un fir de păr de la mine. Ne-am schimbat înfăţişarea între noi.
Winky clătină din cap, tremurând.
— Nu mai spuneţi nimic, stăpâne Barty, nu mai spuneţi nimic, îi faceţi necazuri tatălui dumneavoastră!
Dar tânărul Crouch trase iar aer în piept şi continuă pe acelaşi ton monoton:
— Dementorii sunt orbi. Au simţit o persoană sănătoasă şi una bolnavă intrând în Azkaban. Au simţit o persoană sănătoasă şi una bolnavă ieşind din fortăreaţă. Tatăl meu m-a scos pe furiş, sub înfăţişarea mamei mele, în cazul în care se uitau prizonierii printre bare. Mama a murit curând după aceea, la Azkaban. A avut grijă să bea PoliPoţiunea până în ultimul moment. A fost îngropată sub numele meu şi arătând ca mine. Toată lumea a crezut că eram eu.
Ochii îi licăriră.
— Şi ce a făcut tatăl tău cu tine după ce te-a adus acasă? întrebă Dumbledore încet.
— A înscenat moartea mamei mele. O înmormântare liniştită, intimă. Mormântul acela este gol. Spiriduşul de casă m-a îngrijit şi m-a pus pe picioare. Apoi a trebuit să fiu ascuns. A trebuit să fiu controlat. Tatăl meu a folosit mai multe vrăji ca să mă subjuge. După ce mi-am recăpătat puterile, nu mă gândeam decât să-mi găsesc stăpânul… Să mă întorc la el.
— Cum te-a ţinut tatăl tău în frâu? întrebă Dumbledore.
— Prin blestemul Imperius, zise Barty. Eram sub controlul tatălui meu. Eram forţat să port zi şi noapte pelerina care mă făcea invizibil. Eram mereu cu spiriduşul de casă. Ea era cea care mă păzea şi avea grijă de mine. Mă compătimea. Îl convingea pe tatăl meu să-mi facă mici bucurii din când în când. Drept răsplată pentru comportamentul meu bun…
— Stăpâne Barty, stăpâne Barty, sughiţă Winky printre mâini. Nu ar trebui să spuneţi lor, noi intrat în bucluc…
— A descoperit cineva că încă erai în viaţă? zise Dumbledore încet. A ştiut cineva, în afară de tatăl tău şi de spiriduşul de casă?
— Da, zise Crouch, clipind iar des. O vrăjitoare de la biroul tatălui meu. Bertha Jorkins. A venit acasă cu nişte acte pe care trebuia să le semneze tatăl meu. Nu era acasă. Winky i-a dat drumul în casă şi apoi s-a întors în bucătărie, la mine. Dar Bertha Jorkins a auzit-o pe Winky vorbind cu mine. A venit să inspecteze. A auzit destul cât să ghicească cine se ascundea sub pelerină. Apoi s-a întors şi tata. L-a confruntat cu ceea ce aflase. Tatăl meu a aruncat o Vrajă de Memorie foarte puternică asupra ei, ca să uite ce aflase. Prea puternică. A zis că i-a alterat memoria pentru totdeauna.
— De ce venit ea băgat nasul în treburile stăpânului? plânse Winky. De ce nu lăsat în pace?
— Spune-mi despre Cupa Mondială de Vâjthaţ, zise Dumbledore.
— Winky l-a convins pe tatăl meu, zise Crouch cu aceeaşi voce monotonă. A încercat luni întregi să-l convingă. Nu ieşisem de ani de zile din casă. Eram un fan al acestui joc. Lăsaţi-l să se ducă, a zis ea. O să poarte pelerina… Doar să se uite… Lăsaţi-l să mai respire şi el aer curat… A zis că mama aşa ar fi dorit… I-a spus tatălui meu că mama murise ca să mă elibereze pe mine. Nu mă salvase ca să duc o viaţă de prizonierat. Până la urmă, tata a fost de acord. Totul a fost plănuit cu multă grijă. Tatăl meu ne-a condus pe mine şi pe Winky în Loja Superioară în dimineaţa aceea, foarte devreme. Winky trebuia să spună că îi păstrează un loc tatălui meu. Eu aveam să stau acolo, invizibil. După ce avea să plece toată lumea, ieşeam şi noi. Winky avea să pară că era singură. Nimeni nu avea cum să afle… Dar Winky nu ştia că eu eram din ce în ce mai puternic. Începeam să înfrunt Blestemul Imperius, aruncat de tata asupra mea. Erau momente când aproape că eram iar eu însumi. Erau perioade trecătoare, când părea să-şi piardă controlul asupra mea. Şi s-a întâmplat acolo, în Loja Superioară. A fost ca şi când m-aş fi trezit dintr-un somn adânc. M-am trezit în public, în mijlocul meciului, şi am văzut vârful unei baghete care ieşea din buzunarul unui băiat din faţa mea. Nu mi se permisese să am o baghetă, de când fusesem în Azkaban. Am furat-o, fără să ştie nimeni. Nici Winky. Ea are frică de înălţimi. Avea faţa ascunsă în mâini.
— Stăpân Barty, foarte rău! şopti Winky, prelingându-i-se lacrimi grele printre degete.
— Aşa că ai luat bagheta, spuse Dumbledore, şi ce ai făcut cu ea?
— M-am întors în cort, zise Crouch. Apoi i-am auzit. Pe Devoratorii Morţii. Cei care nu fuseseră niciodată la Azkaban. Cei care nu suferiseră niciodată pentru stăpânul meu. Nu erau prizonieri ca mine. Erau liberi să-l caute, însă nu au făcut-o. Doar se distrau pe seama unor Încuiaţi. Vocile lor m-au trezit. Mintea îmi era mai limpede ca niciodată. Eram furios. Aveam bagheta. Am vrut să-i atac pentru că nu i-au fost loiali stăpânului meu. Tata a părăsit cortul, s-a dus să-i salveze pe Încuiaţi. Winky s-a speriat când m-a văzut atât de supărat. Şi-a folosit toate puterile ei magice să mă lege de ea. M-a scos din cort şi m-a dus în pădure, departe de Devoratorii Morţii. Am încercat să o întorc din drum. Vroiam să mă întorc în campus. Vroiam să le arăt acelor Devoratori ai Morţii ce însemna cu adevărat loialitatea şi să-i pedepsesc pentru că nu dăduseră dovadă de aşa ceva. Am folosit bagheta furată ca să aduc Semnul Întunecat pe cer. Au venit vrăjitori de la Minister, au aruncat Vrăji de Împietrire în toate părţile. Una dintre vrăji a ajuns printre copaci unde stăteam eu şi Winky. Legătura care ne lega a fost ruptă. Eram amândoi Împietriţi. Când Winky a fost descoperită, tatăl meu a ştiut că trebuia să fiu prin apropiere. A căutat în tufişurile unde fusese găsită şi m-a simţit acolo, zăcând pe jos. A aşteptat să plece ceilalţi membri ai Ministerului din pădure. A aruncat iarăşi Blestemul Imperius asupra mea şi m-a dus acasă. A concediat-o pe Winky. Nu îl ascultase. Mă lăsase să iau o baghetă. Aproape că mă lăsase să evadez.
Winky scoase un vaiet de disperare.
— Acum nu mai eram decât eu şi tatăl meu în casă. Şi atunci… Şi atunci, zise Crouch şi capul începu să i se rotească în jurul gâtului, iar pe faţă îi apăru un zâmbet de om nebun. A venit stăpânul meu după mine! A sosit la noi acasă într-o noapte, în braţele servitorului său credincios, Şobo. Stăpânul meu aflase că încă eram în viaţă. O capturase pe Bertha Jorkins în Albania. O torturase. Berta îi spusese o mulţime de lucruri. Îi povestise despre Turnirul celor trei vrăjitori. Îi spusese că bătrânul Auror, Moody, avea să predea la Hogwarts. A torturat-o până când a distrus Vraja de Memorie pe care o aruncase tatăl meu asupra ei. I-a spus că evadasem din Azkaban. I-a spus că tatăl meu mă ţine prizonier ca să nu mă pot duce să-mi caut stăpânul. Şi aşa stăpânul meu a aflat că încă eram servitorul său credincios… Poate cel mai credincios dintre toţi! Stăpânul meu a conceput un plan, pe baza informaţiilor obţinute de la Bertha Jorkins. Avea nevoie de mine. A sosit la noi acasă aproape de miezul nopţii. Tatăl meu a deschis uşa.
Zâmbetul de pe chipul lui Crouch se lăţi, de parcă i-ar fi venit în minte cea mai dragă amintire din viaţa lui. Ochii căprui, îngroziţi la culme, ai lui Winky îi apăruseră iar printre degete. Părea prea impresionată ca să mai vorbească.
— A fost foarte rapid. Tatăl meu a fost supus de Blestemul Imperius aruncat de puternicul meu stăpân. Acum tata era prizonierul, era cel controlat… Stăpânul meu l-a forţat să-şi vadă de treabă în mod normal, să se poarte de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Şi am fost eliberat. M-am trezit. Eram iar eu însumi, viu, aşa cum nu mai fusesem de ani întregi.
— Şi ce ţi-a cerut Cap-de-Mort să faci? zise Dumbledore.
— M-a întrebat dacă eram gata să risc totul pentru el. Eram pregătit. Era visul meu, cea mai mare ambiţie, să-l servesc, să îi dovedesc devotamentul meu. Mi-a spus că avea nevoie să plaseze un servitor credincios la Hogwarts. Un servitor care să-l ghideze pe Harry Potter în timpul Turnirului celor trei vrăjitori fără să îşi dea seama ceilalţi. Un servitor care să îl urmărească pe Harry Potter. Să se asigure că ajungea la Cupa turnirului. Un om de încredere, care să transforme Cupa în Portal. Şi aceasta avea s-o ducă pe prima persoană care o atingea la stăpânul meu. Dar mai întâi…
— Aveai nevoie de Alastor Moody, zise Dumbledore.
Ochii săi albaştri aruncau fulgere de ură, însă vocea îi rămase calmă.
— Şobo şi cu mine am făcut-o. Am preparat dinainte PoliPoţiunea. Ne-am dus acasă la Moody. S-a împotrivit. A fost mare agitaţie. Am reuşit să-l subjugăm la timp. L-am închis cu forţa într-un compartiment al propriului cufăr. I-am tăiat nişte păr şi l-am adăugat la poţiune. Am băut-o şi am devenit dublura lui Moody. I-am luat piciorul şi ochiul. A fost cât pe-aci să dau nas în nas cu Arthur Weasley când a venit în dimineaţa aceea ca să-i liniştească pe Încuiaţii care auziseră tărăboiul făcut de noi. Am făcut pubelele din curte să se mişte. I-am spus lui Arthur Weasley că auzisem intruşi care probabil că vrăjiseră pubelele. Apoi am împachetat hainele lui Moody şi detectorii de Întuneric, le-am pus în cufăr, alături de Moody, şi am pornit către Hogwarts. L-am ţinut în viaţă, dar sub Blestemul Imperius. Am vrut să poată să-mi răspundă la întrebările pe care i le-aş fi putut pune. Să aflu despre trecutul lui, să-i învăţ obiceiurile, ca să pot să-l păcălesc chiar şi pe Dumbledore. De asemenea, aveam nevoie de părul lui pentru PoliPoţiune. Celelalte ingrediente erau uşor de luat. Am furat pielea de Boomslang din pivniţa castelului. Stăpânul Poţiunilor m-a găsit în biroul lui, dar i-am spus că aşa primisem ordin, să caut acolo.
— Şi ce s-a întâmplat cu Şobo, după ce l-aţi atacat pe Moody? zise Dumbledore.
— Şobo s-a întors ca să aibă grijă de stăpânul meu, în casa tatălui meu, şi să-l supravegheze pe acesta.
— Dar tatăl tău a scăpat, zise Dumbledore.
— Da. După o vreme, a început să lupte împotriva Blestemului Imperius, ca şi mine. Erau perioade când ştia ce era cu el, ce se întâmpla. Stăpânul meu a decis că era periculos ca tatăl meu să mai iasă din casă. L-a forţat să trimită scrisori Ministerului. L-a făcut să scrie şi să spună că era bolnav. Dar Şobo şi-a neglijat sarcina. Nu a fost destul de prevăzător. Tata a scăpat. Stăpânul meu a presupus că se îndrepta spre Hogwarts. Tata vroia să-i spună totul lui Dumbledore, să mărturisească. Ba chiar să recunoască pe şleau că mă eliberase din Azkaban. Stăpânul mi-a trimis vorbă că tata scăpase. Mi-a spus să-l opresc cu orice preţ. Aşa că am aşteptat. Am folosit harta pe care o luasem de la Harry Potter, harta care aproape că a distrus totul.
— Hartă? zise Dumbledore repede. Despre ce hartă este vorba?
— Harta lui Potter, cu culoarele secrete ale castelului Hogwarts. Potter m-a văzut aplecat aplecat asupra ei. M-a văzut într-o noapte furând ingredientele pentru PoliPoţiune de la Plesneală. A crezut că eram tatăl meu, având în vedere că avem şi acelaşi prenume. Am luat harta de la Potter în acea noapte. I-am spus că tatăl meu îi ura pe vrăjitorii Întunecaţi. Potter a crezut că tatăl meu îl urmărea pe Plesneală. Timp de o săptămână, am aşteptat ca tatăl meu să ajungă la Hogwarts. In sfârşit, într-o seară, harta mi-a arătat că tata ajunsese acolo. Mi-am luat pelerina care mă făcea invizibil şi m-am dus după el. Mergea pe la marginea pădurii. Apoi au venit Potter şi Krum. Am aşteptat. Nu puteam să-i fac nimic lui Potter, stăpânul meu avea nevoie de el. Potter s-a dus să-l cheme pe Dumbledore. L-am Împietrit pe Krum şi mi-am omorât tatăl.
— Nuuuu! se văită Winky. Stăpâne Barty, stăpâne Barty, ce spuneţi?
— Ţi-ai omorât tatăl, zise Dumbledore, cu aceeaşi voce calmă. Ce-ai făcut cu cadavrul?
— L-am dus în pădure. L-am acoperit cu pelerina. Aveam harta cu mine. L-am văzut pe Potter fugind la castel. S-a întâlnit cu Plesneală. A venit şi Dumbledore. L-am privit pe Potter aducându-l pe Dumbledore în pădure. M-am întors în pădure şi m-am furişat în spatele lor, m-am întâlnit cu ei. I-am spus lui Dumbledore că Plesneală îmi spusese unde să vin. Dumbledore mi-a spus să mă duc să-l caut pe tatăl meu. M-am întors la cadavrul tatălui meu. Am privit harta. După ce a plecat toată lumea, am Transfigurat trupul tatălui meu. Într-un os… L-am îngropat, purtând tot timpul pelerina pe umeri, în pământul proaspăt, săpat în faţa cabanei lui Hagrid.
Se lăsă tăcere deplină, întreruptă doar de plânsetele continue ale lui Winky. Apoi Dumbledore spuse:
— Şi în seara asta…
— M-am oferit să duc Cupa în labirint înainte de cină, şopti Barty Crouch. Am transformat-o într-un Portal. Planul stăpânului meu a funcţionat. Şi-a recăpătat puterile şi voi fi răsplătit de el dincolo de închipuirile oricărui vrăjitor…
Zâmbetul de nebun îi lumină iar faţa, iar capul îi căzu pe umăr, în timp ce Winky se văita şi plângea lângă el.