Când Harry ajunse în bucătărie, cei trei Dursley erau deja aşezaţi la masă. Chipul mare şi roşu al Unchiului Vernon era ascuns în spatele ziarului de dimineaţă, iar Mătuşa Petunia tăia un grepfrut în sferturi, cu buzele strânse peste dinţii ei ca de cal.
Dudley era furios şi morocănos, şi părea să ocupe şi mai mult spaţiu decât de obicei. Asta spunea ceva, având în vedere că de obicei ocupa de unul singur cam o jumătate din masa pătrată. Când Mătuşa Petunia puse un sfert de grepfrut în farfuria lui Dudley, însoţit de un drăgăstos „Poftim, Dudlicuţ, scumpetea mea”, acesta se uită urât la ea. Viaţa lui luase o întorsătură extrem de neplăcută de când se întorsese acasă, în vacanţa de vară, cu fişa de sfârşit de an.
Unchiul Vernon şi Mătuşa Petunia reuşiseră, ca de obicei, să-i găsească scuze pentru notele proaste. Mătuşa Petunia insista că Dudley era un băiat foarte talentat, dar neînţeles de profesori, în timp ce Unchiul Vernon susţinea că „oricum, nu vroia ca fiul lui să fie un biet şoarece de bibliotecă”. De asemenea, desfiinţaseră şi acuzaţiile din fişă că Dudley ar fi fost un bătăuş fără pereche: „E un băiat neastâmpărat, e adevărat, însă n-ar putea să-i facă rău nici unei muşte!” spusese Mătuşa Petunia printre lacrimi.
La sfârşitul raportului erau însă câteva observaţii concepute cu mare atenţie de către asistenta şcolii, pe care nici măcar Unchiul Vernon sau Mătuşa Petunia nu le putuseră desfiinţa. Cu oricâtă convingere spunea Mătuşa Petunia că Dudley avea oasele mari şi că greutatea lui era în cea mai mare parte grăsime de copil, că era un băiat în creştere, care avea nevoie să fie hrănit corespunzător, cert era că în garderoba cu uniforme a şcolii nu mai existau pantaloni scurţi pe măsura lui Dudley.
Asistenta şcolii văzuse ceea ce ochii Mătuşii Petunia — atât de ageri de obicei, când era vorba despre observarea urmelor de pe pereţii ei imaculaţi sau când îşi urmărea vecinii — pur şi simplu refuzau să vadă: că, departe de a avea nevoie de hrană suplimentară, Dudley atinsese mărimea şi greutatea unei balene ucigaşe tinere.
Aşa că — după multe momente de furie oarbă, după certuri care zdruncinau podeaua din camera lui Harry şi după multe lacrimi vărsate de Mătuşa Petunia — noul regim alimentar începuse. Foaia cu dieta prescrisă de asistenta şcolii „Smeltings” fusese lipită pe frigiderul care fusese golit de toate alimentele preferate de Dudley — băuturi acidulate şi prăjituri, batoane de ciocolată şi burgeri — şi umplut cu fructe şi legume, pe care Unchiul Vernon le numea „mâncare pentru iepuri”. Pentru a-l face pe Dudley să se simtă mai bine, Mătuşa Petunia insistase ca şi restul familiei să urmeze acelaşi regim. Prin urmare, îi dădu un sfert de grepfrut şi lui Harry. Observă că era cu mult mai mic decât al lui Dudley. Pentru a-şi binedispune fiul, Mătuşa Petunia încerca să îl facă pe Dudley să creadă că mânca mai mult decât Harry.
Mătuşa Petunia nu ştia însă ce era ascuns prin camera lui Harry. Habar nu avea că nepotul ei nu urma deloc regimul ţinut de toţi. Imediat ce îşi dăduse seama că urma să supravieţuiască peste vară hrănindu-se doar cu morcovi, Harry o trimisese pe Hedwig la prietenii lui, cerându-le ajutorul, iar ei fuseseră la înălţime! Hedwig se întorsese de la Hermione cu o cutie mare, plină cu produse fără zahăr (părinţii Hermionei erau dentişti). Hagrid îi trimisese o grămadă de prăjituri tari ca piatra, făcute de el (Harry nu se atinsese de ele, fiindcă ştia prea bine cum gătea Hagrid). Doamna Weasley, pe de altă parte, trimisese bufniţa familiei, pe Errol, cu o prăjitură enormă cu fructe şi pateuri de toate felurile. Biata Errol, care era bătrână şi slăbită, avusese nevoie de cinci zile ca să-şi revină de pe urma călătoriei! Iar de ziua lui (pe care familia Dursley o ignorase complet), Harry primise patru torturi superbe, de la Ron, Hermione, Hagrid şi Sirius. Harry încă mai avea două dintre ele. Şi astfel, visând la micul dejun care îl aştepta sus, începu să-şi mănânce sfertul de grepfrut, fără să se plângă.
Unchiul Vernon puse deoparte ziarul şi pufni dezaprobator, privind la propriul său sfert de grepfrut.
— Asta e tot? o întrebă el morocănos pe Mătuşa Petunia. Mătuşa Petunia îi aruncă o privire severă şi făcu un semn către Dudley, care îşi terminase deja sfertul de grepfrut şi acum se uita la cel al lui Harry, cu o expresie de poftă şi mâhnire în ochii lui mici ca de porc.
Unchiul Vernon scoase un oftat adânc, care îi zburli mustaţa mare şi stufoasă şi îşi ridică linguriţa.
Se auzi soneria. Unchiul Vernon se ridică greoi de pe scaun şi porni de-a lungul coridorului. într-o secundă, în timp ce mama sa era ocupată cu ceainicul, Dudley fură restul de grepfrut al Unchiului Vernon.
Harry auzi voci la uşă şi pe cineva râzând, apoi pe Unchiul Vernon răspunzând tăios. Pe urmă uşa de la intrare se închise si dinspre hol se auzi zgomotul făcut de ruperea unei hârtii.
Mătuşa Petunia puse ceainicul pe masă şi se uită intrigată în jur, întrebându-se unde se dusese Unchiul Vernon. Nu aşteptă mult până să afle. Cam după un minut, Unchiul Vernon se întorsese în bucătărie, negru de supărare.
— TU! îi strigă el lui Harry. În sufragerie. ACUM! Uimit şi întrebându-se ce mai făcuse de data aceea, Harry se ridică şi îl urmă pe Unchiul Vernon afară din bucătărie, în camera alăturată. Unchiul Vernon închise ca o vijelie uşa după ei.
— Deci, zise el, mergând până la şemineu şi întorcându-se cu faţa către Harry, de parcă urma să-l aresteze. Deci…
Harry îşi dorea din tot sufletul să spună odată „Deci, ce?”, dar se gândi că nervii Unchiului Vernon nu trebuiau puşi la încercare dis-de-dimineaţă, mai ales după ce fuseseră deja zgândăriţi de lipsa de mâncare. Aşa că se mulţumi să afişeze o expresie de nedumerire politicoasă.
— Tocmai a sosit asta, spuse Unchiul Vernon şi flutură în faţa lui Harry o hârtie cu scris mov. O scrisoare în legătură cu tine!
Uimirea lui Harry crescu. Cine putea să-i fi scris Unchiului Vernon în legătură cu el? Care dintre cunoscuţii lui trimitea scrisori prin poştă?
Unchiul Vernon se holbă la Harry, apoi privi scrisoarea şi începu să citească cu voce tare:
Dragă domnule şi doamnă Dursley,
Nu am avut plăcerea să facem cunoştinţă, însă sunt sigură că Harry v-a povestit multe despre fiul meu Ron.
După cum cred că v-a spus şi Harry, finala Cupei Mondiale la Vâjthaţ are loc miercurea viitoare, noaptea, iar soţul meu, Arthur, tocmai a reuşit să facă rost de nişte bilete foarte bune, datorită legăturilor sale cu „Departamentul de jocuri şi sporturi magice”.
Sper din tot sufletul că ne veţi permite să-l luăm cu noi pe Harry la meci, având în vedere că este o ocazie unică: Marea Britanie nu a găzduit campionatul de treizeci de ani, iar biletele sunt foarte greu de găsit. Am fi desigur încântaţi dacă Harry ar rămâne la noi tot restul vacanţei de vară. Îl urcăm noi în trenul către Hogwarts!
Ar fi foarte bine dacă Harry ne-ar trimite răspunsul dumneavoastră cât mai repede posibil, în modul normal, pentru că poştaşul de aici nu ne-a adus niciodată scrisori şi sunt convinsă că nici măcar nu ştie unde este casa noastră.
Cu speranţa că îl vom revedea pe Harry cât de curând,
A dumneavoastră,
Molly Weasley
P.S. Sper că am pus destule timbre.
Unchiul Vernon termină de citit, după care băgă mâna în buzunarul de la piept şi mai scoase ceva.
— Uită-te la asta, mormăi el.
Îi arătă plicul în care venise scrisoarea de la doamna Weasley, iar Harry abia reuşi să îşi înăbuşe hohotul de râs. Toată suprafaţa plicului era acoperită cu timbre, în afară de doi centimetri pătraţi, pe partea din faţă, unde doamna Weasley înghesuise adresa familiei Dursley, scrisă cu litere minuscule.
— Deci, a pus destule timbre, zise Harry, încercând să lase impresia că oricine ar fi putut să facă aceeaşi greşeală ca doamna Weasley.
Ochii Unchiului Vernon scăpărară scântei.
— Poştaşul a observat, zise el printre dinţi. Şi era foarte curios de unde a venit scrisoarea. De aceea a sunat la sonerie. I s-a părut amuzant.
Harry nu mai zise nimic. Poate că alţii n-ar fi înţeles de ce Unchiul Vernon era atât de supărat din cauza acelor timbre, dar Harry trăise prea mult cu rudele lui ca să nu ştie cât de obsedate erau de orice incident ieşit din comun. Cea mai mare teamă a lor era ca nu cumva să afle cineva că aveau vreo legătură (oricât de îndepărtată) cu cei ca doamna Weasley.
Unchiul Vernon continua să se holbeze la Harry, care încerca să păstreze o expresie neutră. Dacă nu făcea sau nu spunea ceva stupid, îl aştepta ceva extraordinar. Aşteptă să zică Unchiul Vernon ceva, dar acesta continuă să îl privească insistent. Harry hotărî să pună capăt tăcerii.
— Atunci, pot să merg? întrebă el.
Chipul mare şi stacojiu al Unchiului Vernon fu brăzdat de un mic spasm muscular. Mustaţa i se zbârli. Harry ştia ce se petrece în spatele mustăţii: o luptă aprigă între două dintre cele mai importante instincte ale Unchiului Vernon. Dacă i-ar fi dat voie să plece, l-ar fi făcut fericit pe Harry, ceea ce Unchiul Vernon încercase să evite de treisprezece ani. Pe de altă parte, permiţându-i lui Harry să se ducă la familia Weasley pentru tot restul vacanţei, ar fi scăpat de el cu două săptămâni mai devreme decât spera, lucru demn de luat în considerare, fiindcă Unchiul Vernon ura, pur şi simplu, să-l ştie pe Harry în casă. Pentru a câştiga timp de gândire, privi iar scrisoarea doamnei Weasley.
— Cine este femeia asta? spuse el, uitându-se cu dispreţ la semnătură.
— Ai văzut-o, zise Harry. E mama prietenului meu, Ron, îl aştepta să coboare din expresul de Hog… şcolii, la sfârşitul anului trecut.
Fusese gata să spună „Expresul de Hogwarts”, ceea ce ar fi fost modalitatea perfectă să-l scoată din minţi pe Unchiul Vernon. Nimeni nu pronunţa numele şcolii lui Harry în casa Dursley.
Pe chipul lătăreţ al Unchiului Vernon apăru o încruntare, de parcă încerca să-şi amintească un lucru foarte neplăcut.
— Genul de femeie bondoacă? mormăi el într-un târziu. Cu o grămadă de copii cu părul roşu?
Harry se încruntă. I se părea deplasat ca Unchiul Vernon să facă pe cineva „bondoc”, când propriul său fiu, Dudley, reuşise să facă ceea ce promitea de la trei ani, adică să fie mai mare în lăţime decât în înălţime.
Unchiul Vernon citi iar scrisoarea.
— Vâjthaţ, mormăi el în barbă. Ce prostie mai e şi asta?
Harry se simţi iar lezat.
— Este un sport, spuse el scurt. Jucat pe mături şi…
— Bine, bine! aproape că strigă Unchiul Vernon.
Harry observă cu multă satisfacţie că unchiul său intrase în panică. Se părea că nervii lui nu rezistau la cuvântul „mături”, şi asta în sufrageria sa! Se refugie iar în contemplarea scrisorii. Harry citi pe buzele lui cuvintele „dacă Harry ne-ar trimite răspunsul dumneavoastră cât mai repede posibil, în modul normal”. Se încruntă.
— Cum adică, „în modul normal”? răcni el.
— Normal pentru noi, zise Harry.
Şi, înainte ca Unchiul Vernon să mai poată zice ceva, adăugă:
— Ştiţi doar, poşta via bufniţe! Asta este modul normal pentru vrăjitori…
Unchiul Vernon păru atât de ofensat, de parcă Harry ar fi spus un cuvânt obscen. Tremurând de furie, aruncă o privire nervoasă către fereastră, de parcă s-ar fi aşteptat să vadă nişte vecini cu urechile lipite de geam.
— De câte ori trebuie să-ţi spun să nu-ţi mai declari anormalitatea sub acoperişul meu? şuieră el, chipul fiindu-i acum de culoarea prunei coapte. Stai acolo, îmbrăcat cu hainele cumpărate de mine şi de Petunia…
— Da, după ce nu le mai poartă Dudley, spuse Harry rece.
Într-adevăr, purta o bluză atât de mare pentru el, încât fusese nevoit să-i răsucească mânecile de cinci ori, pentru a putea să-şi folosească mâinile, şi tot îi atârna până sub genunchii blugilor în care ar mai fi încăput unul ca el.
— Nu accept să-mi vorbeşti aşa! spuse Unchiul Vernon, tremurând de mânie.
Dar Harry nu avea de gând să suporte. Trecuseră vremurile când fusese nevoit să accepte fiecare regulă stupidă impusă de Dudley. Nu urma regimul lui şi nu avea de gând să îl lase pe Unchiul Vernon să îi interzică să se ducă la Cupa Mondială de Vâjthaţ.
Harry trase adânc aer în piept şi apoi spuse:
— Bine, deci nu pot să mă duc la Cupa Mondială. Atunci pot să plec, da? Trebuie să termin o scrisoare către Sirius. Ştii, naşul meu…
O făcuse! Spusese cuvintele magice. Acum privea cum din obrajii Unchiului Vernon pierea pe porţiuni întregi culoarea prunei, faţa lui arătând acum ca o îngheţată de afine prost omogenizată.
— Îi… îi… scrii? zise Unchiul Vernon, încercând să pară calm, însă Harry văzuse cum îi îngheţaseră de frică pupilele ochilor săi mici.
— Păi, da, de ce nu? zise Harry cu un glas obişnuit. A trecut ceva vreme de când nu a mai auzit nimic despre mine şi să nu cumva să creadă că e ceva în neregulă…
Rămase locului numai pentru a se bucura de efectul acestor cuvinte. Aproape că putea să vadă cum se învârteau rotiţele din capul Unchiului Vernon, pe sub părul negru, des şi cu o cărare impecabilă. Dacă încerca să-l oprească pe Harry să-i scrie lui Sirius, acesta ar putea crede că Harry era nedreptăţit. Dacă nu îi dădea voie să se ducă la Cupa Mondială de Vâjthaţ, băiatul i s-ar putea plânge lui Sirius, care ar şti imediat că Harry era oropsit. Unchiului Vernon nu-i mai rămânea decât un singur lucru de făcut. Harry aproape că vedea cum decizia i se înfiripă în minte, de parcă faţa lătăreaţă şi mustăcioasă a Unchiului Vernon devenise transparentă. Harry se strădui să nu schiţeze nici un zâmbet şi să-şi păstreze o expresie cât mai neutră. Şi în acel moment…
— Atunci, aşa rămâne. Poţi să te duci la… chestia aia… Cupa Mondială de nu ştiu ce… Să le scrii ălora… familiei Weasley… să vină să te ia. Eu nu am timp să te duc cine ştie pe unde, prin ce colţ de ţară! Şi poţi să petreci restul verii acolo. Şi poţi să-i spui… ăăă… naşului tău… că te duci…
— Bine, zise Harry vesel.
Se întoarse şi se îndreptă către uşa de la sufragerie, luptându-se să nu sară în sus de bucurie. Se ducea la familia Weasley, se ducea să vadă Cupa Mondială de Vâjthaţ!
Pe hol, aproape că se izbi de Dudley, care se furişase până la uşă, sperând să audă cum era refuzat Harry. Fu cât se poate de nemulţumit să vadă rânjetul larg de pe chipul lui Harry.
— A fost un mic dejun… excelent, nu-i aşa? zise Harry. Eu sunt sătul, tu nu?
Încântat de expresia uimită de pe faţa lui Dudley, Harry urcă scările, sărind câte trei trepte deodată şi intră în camera lui dintr-un singur salt.
Imediat, observă că se întorsese Hedwig. Stătea în cuşca ei, privindu-l pe Harry cu ochii enormi, de culoarea chihlimbarului, şi clănţănind din cioc într-un fel care însemna că o deranja ceva. Sursa nemulţumirii sale apăru aproape instantaneu.
— AU! zise Harry.
Ceea ce părea a fi o minge de tenis mică, gri şi plină de pene tocmai nimerise una dintre tâmplele lui Harry. Harry îşi masă tâmpla furios, uitându-se în sus pentru a descoperi ce îl lovise şi văzu o bufniţă atât de mică, încât încăpea în palmă. Aceasta zbura agitată prin cameră, ca un artificiu scăpat de sub control.
Abia atunci, Harry observă că îi lăsase o scrisoare la picioare. Harry se aplecă. Recunoscu scrisul lui Ron şi deschise plicul. Înăuntru era un bilet scris în grabă.
Harry,
TATA A LUAT BILETELE! Irlanda contra Bulgariei, miercuri seara. Mama le scrie Încuiaţilor tăi, ca să le ceară permisiunea să vii. S-ar putea să fi primit deja scrisoarea, nu ştiu cât de rapidă e poşta Încuiaţilor. M-am gândit totuşi să-ţi trimit şi biletul ăsta prin Pig.
Harry citi din nou cuvântul „Pig” şi apoi se uită la bufniţa micuţă, care acum se rotea în jurul lămpii. Nu văzuse niciodată ceva care să semene mai puţin cu un porc! Poate că nu descifrase ca lumea scrisul lui Ron. Se întoarse la scrisoare.
Venim să te luăm, indiferent dacă sunt sau nu de acord rudele tale, nu poţi să ratezi Cupa Mondială, dar Mama şi tata au zis că mai întâi ar fi bine să pretindă că ar avea nevoie de permisiunea lor. Dacă te lasă, trimite răspunsul cu Pig cât mai repede şi venim duminică la cinci fix să te luăm. Dacă nu te lasă, trimite-l pe Pig înapoi cât mai repede şi oricum venim să te luăm duminică la cinci fix!
Hermione vine astăzi după-amiază. Percy a început serviciul la „Departamentul de relaţii magice internaţionale”. Aşa că nu pomeni nimic despre relaţii externe, dacă vrei să eviţi discuţiile plictisitoare şi interminabile!
Ne vedem curând,
— Linişteşte-te! spuse Harry, în timp ce mica bufniţă zbura foarte aproape de Harry, huhuind fericită, de mândrie, presupuse Harry, că adusese scrisoarea la adresa corectă. Vino aici, trebuie să-mi duci răspunsul înapoi!
Bufniţa se aşeză pe cuşca lui Hedwig. Hedwig o privi cu răceală, de parcă ar fi avertizat-o să nu cumva să se apropie mai mult.
Harry luă din nou pana de uliu şi o bucată de pergament, pe care scrise:
Ron,
Totul e în regulă, Încuiaţii îmi dau voie să vin. Ne vedem mâine la cinci. Abia aştept!
Împături biletul până deveni foarte mic şi, cu mare dificultate, reuşi să-l lege de piciorul micuţei bufniţe, în timp ce aceasta nu stătea locului o clipă, de fericire. După ce îi prinse biletul de picior, bufniţa ţâşni iarăşi pe fereastră şi dispăru în văzduh.
Harry se întoarse la Hedwig.
— Ce zici de o călătorie lungă, Hedwig? o întrebă el.
Hedwig huhui cu multă demnitate.
— Poţi să-i duci asta lui Sirius din partea mea? spuse el, luând în mână scrisoarea. Stai puţin… Mai am ceva de adăugat…
Dacă vrei să iei legătura cu mine, voi fi la prietenul meu, Ron Weasley, pe tot restul verii. Tatăl lui ne-a luat bilete la Cupa Mondială de Vâjthaţ!
Odată terminată, Harry legă scrisoarea de piciorul lui Hedwig, care stătu surprinzător de nemişcată, de parcă ar fi vrut să demonstreze cum ar trebui să se poarte o bufniţă-poştaş adevărată.
— Mă găseşti la Ron când te întorci, bine? îi mai spuse Harry.
Ea îi muşcă degetul uşor şi drăgăstos, apoi, cu un zgomot molcom, îşi întinse aripile enorme şi zbură pe fereastra deschisă.
Harry o privi cum zboară şi apoi se târî sub pat, dădu la o parte scândura şi scoase o bucată mare de tort. O mâncă acolo pe podea, savurând fericirea de care era cuprins. El se desfăta cu tort, în timp ce Dudley nu mâncase decât grepfrut; era o zi însorită de vară, mâine avea să părăsească Aleea Boschetelor, cicatricea nu îl mai durea şi se ducea să vadă Cupa Mondială de Vâjthaţ! Ce îşi mai putea dori? Era greu, în acel moment, să fie îngrijorat de ceva… Nici chiar de Cap-de-Mort!