Până la ora douăsprezece fix, în ziua următoare, cufărul lui Harry era plin cu cele mai îndrăgite lucruri ale sale: pelerina care îl făcea invizibil, pe care o moştenise de la tatăl său, mătura pe care o primise de la Sirius, harta vrăjită a castelului Hogwarts, pe care o primise anul trecut de la Fred şi George Weasley. Îşi golise spaţiul secret de sub podeaua de sub pat, căutase prin toate ungherele camerei cărţi de vrăji sau pene de scris uitate şi dăduse jos de pe perete calendarul pe care ţinea socoteala zilelor care îi mai rămăseseră până la întâi septembrie, când urma să se întoarcă la Hogwarts.
Atmosfera din casa de pe Aleea Boschetelor, numărul 4, era foarte încordată. Sosirea iminentă a unor vrăjitori la ei acasă îi făcuse pe membrii familiei Dursley irascibili şi neliniştiţi. Unchiul Vernon păruse chiar speriat când Harry îi adusese la cunoştinţă că familia Weasley venea să-l ia la cinci fix, în ziua următoare.
— Sper că le-ai spus ălora să se îmbrace cum trebuie, se răţoi el deodată. Am văzut eu ce vă puneţi pe voi. Sper ca măcar să aibă decenţa să se îmbrace normal.
Harry avu un presentiment neplăcut. Rareori îi văzuse pe domnul sau pe doamna Weasley purtând ceva considerat „normal” de către familia Dursley. Copiii lor s-ar fi putut să poarte haine de-ale Încuiaţilor în timpul vacanţelor, însă domnul şi doamna Weasley se îmbrăcau de obicei cu robe lungi, în diferite stadii de uzură. Lui Harry îi păsa prea puţin de ce ar zice vecinii, însă era neliniştit la gândul că membrii familiei Dursley ar putea fi extrem de nepoliticoşi cu familia Weasley, dacă ar apărea aşa cum îşi închipuia Unchiul Vernon că arată vrăjitorii în carne şi oase.
Unchiul Vernon îşi pusese cel mai bun costum. S-ar fi putut crede că era un gest de ospitalitate, dar Harry ştia prea bine că Unchiul Vernon vroia să pară impozant şi să-i intimideze. Dudley, pe de altă parte, era străveziu. Şi nu din cauza curei de slăbire, ci de frică. În urma ultimei întâlniri cu un vrăjitor adult, Dudley se alesese cu o codiţă de porc care îi sfredelea pantalonii, iar Mătuşa Petunia şi Unchiul Vernon fuseseră nevoiţi să plătească operaţia de îndepărtare a acesteia la o clinică particulară din Londra. Prin urmare, nu era chiar atât de surprinzător că Dudley îşi tot trecea mâna peste fund şi se plimba prin camere, mergând în diagonală, parcă pentru a nu oferi aceeaşi ţintă duşmanului.
Prânzul fu o masă aproape mormântală. Dudley nu protestă în nici un fel în legătură cu mâncarea (brânză de vaci şi ţelină rasă). Mătuşa Petunia nu mâncă absolut nimic. Ţinea mâinile încrucişate şi gura pungă, părând să-şi mestece limba, pentru a ţine în frâu cuvintele grele, pe care tare ar fi dorit să i le arunce lui Harry în faţă.
— Şi zici că vin cu maşina? Sigur? răcni Unchiul Vernon peste masă.
— Hm, făcu Harry.
Nu se gândise la asta. Cum intenţiona familia Weasley să îl ia cu ei? Nu mai aveau maşină. Vechiul Ford pe care îl avuseseră odată hoinărea în prezent prin Pădurea Interzisă de la Hogwarts. Însă anul trecut domnul Weasley împrumutase o maşină a Ministerului Magiei. Probabil că şi în ziua aceea avea să facă la fel…
— Cred că da, zise Harry.
Unchiul Vernon pufni în barbă. În mod normal, ar fi întrebat ce maşină avea domnul Weasley. Îi plăcea să-i judece pe ceilalţi bărbaţi după cât de mari şi scumpe erau maşinile lor. Însă Harry se îndoia că Unchiul Vernon l-ar fi plăcut pe domnul Weasley chiar dacă ar fi condus un Ferrari.
Harry petrecu cea mai mare parte a după-amiezei în camera sa. Nu o mai putea suporta pe Mătuşa Petunia, care se uita afară printre draperii, din cinci în cinci secunde, de parcă s-ar fi anunţat că scăpase pe străzi un rinocer de la Grădina Zoologică. În sfârşit, la cinci fără un sfert, Harry coborî în sufragerie.
Mătuşa Petunia umfla pernele cu un zel fanatic. Unchiul Vernon se prefăcea că citeşte ziarul, însă ochii săi mici nu se mişcau pe rânduri şi Harry era convins că de fapt asculta cu urechile ciulite, aşteptând să audă o maşină care se apropia. Dudley stătea ghemuit într-un fotoliu, cu mâinile grăsane încleştate sub fund. Harry nu mai putu suporta tensiunea. Ieşi din cameră şi se duse să se aşeze pe scările din hol, cu ochii aţintiţi pe ceas. Inima îi bătea să-i spargă pieptul de emoţie şi nerăbdare.
Însă ora cinci trecu precum venise. Unchiul Vernon începuse să transpire în costumul său. Deschise uşa din faţă, cercetă strada şi apoi îşi retrase capul rapid.
— Au întârziat! se răsti el la Harry.
— Ştiu, zise Harry. Poate că… sunt prinşi în trafic… sau ceva de genul ăsta.
Cinci şi zece… Apoi cinci şi un sfert… Harry începea să fie şi el îngrijorat. La cinci şi jumătate, îi auzi pe Unchiul Vernon şi pe Mătuşa Petunia schimbând replici scurte în sufragerie.
— Nici un pic de respect!
— Dacă aveam altceva de făcut?
— Poate cred că îi invităm la cină, dacă întârzie…
— Ei bine, pot să-şi pună pofta-n cui, zise Unchiul Vernon şi Harry îl auzi cum se ridică şi începe să se plimbe prin sufragerie. Or să-l ia pe băiat şi or să plece, n-or să mai rămână la masă! Asta dacă mai vin. Probabil că au greşit ziua. Cei ca ei nu pun mare preţ pe punctualitate. Sau au o maşină amărâtă care s-a stri… AAAAAAAAAAAH!
Harry tresări. Din partea cealaltă a sufrageriei se auziră ţipetele îngrozite ale celor trei Dursley. În clipa următoare, Dudley veni fuga în hol, înnebunit de frică.
— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Harry. Spune odată!
Însă Dudley nu părea să fie în stare să vorbească. Cu mâinile încă încleştate de fund, fugi cât de repede putu în bucătărie. Harry se grăbi să se ducă în sufragerie.
Din spatele şemineului baricadat, de după cărbunii falşi, se auzeau nişte zgomote şi râcâieli puternice.
— Ce este? sări Mătuşa Petunia, care se lipise de perete şi se holba îngrozită către foc. Ce se întâmplă, Vernon?
Se lămuriră în câteva secunde. Se auziră câteva voci din spatele şemineului blocat.
— Au! Fred, nu! Du-te înapoi, ceva nu e în regulă… Spune-i lui George să nu… Au! George, nu, nu mai e loc, du-te înapoi repede şi spune-i lui Ron…
— Tată, poate ne aude Harry şi ne deschide drumul…
Se auziră bătăi în peretele din spatele focului fals.
— Harry? Harry, ne auzi?
Soţii Dursley îl priviră pe Harry ca nişte lupi întărâtaţi.
— Ce este asta? răcni Unchiul Vernon. Ce se întâmplă?
— Au… Au încercat să vină cu pudră Zvrr, zise Harry, stăpânindu-şi cu greu dorinţa nebună de a izbucni în râs. Pot călători şi prin foc… dar aţi blocat şemineul şi… Staţi puţin!
Se apropie de şemineu şi strigă prin perete.
— Domnule Weasley? Mă auziţi?
Bătăile se opriră. Cineva din şemineu făcu: „Ssst!”
— Domnule Weasley, sunt Harry… Şemineul e blocat. Nu puteţi să veniţi pe aici…
— Fir-ar să fie! se auzi vocea domnului Weasley. Ce le-a venit să blocheze şemineul?
— Au un foc… electric, le explică Harry.
— Da? Serios? se auzi domnul Weasley, brusc entuziasmat. Eclectic, zici? La priză? Dumnezeule, trebuie să văd asta… Să ne gândim… Au, Ron, ai dat peste mine!
Vocea lui Ron se alătură celorlalte.
— Ce facem aici? S-a întâmplat ceva?
— O, nu, Ron, se auzi vocea lui Fred, plină de sarcasm. Nu, am ajuns exact unde vroiam!
— Da, ne distrăm de minune, zise George, a cărui voce abia se auzea, de parcă era strivit de perete.
— Băieţi, băieţi… zise domnul Weasley încet. Încerc să mă gândesc ce trebuie să fac… A da… sigur… singura posibilitate… Dă-te la o parte, Harry!
Harry se trase lângă canapea. Unchiul Vernon se apropie însă.
— Staţi puţin! răcni el către şemineu. Ce aveţi de gând să…
BANG!
Rezistenţele electrice ţâşniră spre capătul celălalt al camerei, în timp ce şemineul blocat era împins înainte, propulsându-i afară pe domnul Weasley, Fred, George şi Ron într-un nor de praf şi bucăţele de moloz. Mătuşa Petunia ţipă şi căzu peste măsuţa de cafea. Unchiul Vernon o prinse înainte să atingă podeaua şi se holbă, mut de uimire, la o parte a familiei Weasley. Toţi aveau părul roşu ca focul, inclusiv Fred şi George, care erau identici până la ultimul pistrui.
— Acum e mai bine, spuse domnul Weasley, scuturându-şi de praf roba lungă şi verde şi aranjându-şi ochelarii. Ah, dumneavoastră trebuie să fiţi unchiul şi mătuşa lui Harry!
Înalt, slab şi cu un început de chelie, se apropie de Unchiul Vernon cu mâna întinsă, însă Unchiul Vernon se dădu înapoi câţiva paşi, cu Mătuşa Petunia ascunzându-se după el.
Unchiul Vernon rămăsese fără grai. Cel mai bun costum al său era plin de un praf albicios, care se aşternuse şi pe părul şi mustaţa lui şi îl făcea să arate de parcă tocmai ar fi îmbătrânit cu treizeci de ani.
— Hm… da… Îmi cer scuze pentru asta, zise domnul Weasley, retrăgându-şi mâna şi uitându-se peste umăr la şemineul demolat. Este numai vina mea, pur şi simplu nu m-am gândit că nu vom putea ieşi pe partea asta. V-am conectat şemineul la Reţeaua Zvrr doar pentru după-amiaza asta, ştiţi, ca să-l luăm pe Harry. Şemineele Încuiaţilor nu ar trebui să fie conectate la reţeaua noastră, strict vorbind, însă am o cunoştinţă la Transportul Zvrr şi am aranjat totul. Însă îl pot repara imediat, nu vă faceţi griji. O să fac mai întâi un foc ca să-i trimit înapoi pe băieţi şi apoi vă repar şemineul, înainte să dispar.
Harry era convins că soţii Dursley nu înţeleseseră o boabă. Încă se holbau la domnul Weasley, înmărmuriţi. Mătuşa Petunia se ridică şi se ascunse în spatele Unchiului Vernon.
— Bună, Harry! zise domnul Weasley vesel. Ţi-ai pregătit cufărul?
— E sus, îi zise Harry, întorcându-i zâmbetul.
— Îl luăm noi, zise Fred imediat.
Făcându-i cu ochiul lui Harry, Fred şi George ieşiră din cameră. Ştiau unde era camera lui Harry, de când îl salvaseră la un moment dat din ghearele Unchiului Vernon, în puterea nopţii. Harry era convins că Fred şi George mureau de curiozitate să-l vadă pe Dudley, auziseră atâtea despre el de la Harry.
— Bine, zise domnul Weasley, dând din mâini, în timp ce se străduia să înlăture penibila tăcere. Ce… Ce casă drăguţă aveţi!
Având în vedere că sufrageria altădată imaculată era acum acoperită de praf şi de bucăţi de cărămidă, această remarcă nu le făcu deloc plăcere soţilor Dursley. Chipul Unchiului Vernon se învineţi iarăşi, iar Mătuşa Petunia rămase cu ochii holbaţi, mestecându-şi iar limba. Dar păreau prea speriaţi pentru a mai spune ceva.
Domnul Weasley se uită în jur. Adora orice avea legătură cu Încuiaţii. Harry îşi dădu seama că de-abia aştepta să se ducă să examineze televizorul şi videocasetofonul.
— Merg cu eclecticitate, nu? spuse el pe un ton atotştiutor. A, da, uite priza. Eu colecţionez prize, îi spuse el Unchiului Vernon. Şi baterii. Am o colecţie impresionantă de baterii. Soţia mea crede că sunt nebun, dar ce să fac dacă-mi plac…
Era evident că şi Unchiul Vernon era de aceeaşi părere cu doamna Weasley. Se mută puţin spre dreapta, acoperind-o în întregime pe Mătuşa Petunia, de parcă ar fi crezut că domnul Weasley ar putea să-i atace în orice moment.
Dudley apăru subit în cameră. Harry auzi zgomotul făcut de cufărul său tras pe scări de Fred şi de George şi ştia că sunetele acelea îl scoseseră pe Dudley din bucătărie. Dudley se lipi de perete, privindu-l pe domnul Weasley îngrozit şi încercă să se ascundă în spatele părinţilor lui. Din nefericire, Unchiul Vernon, destul de solid pentru a-i fi pavăză Mătuşii Petunia, care era ciolănoasă şi slabă, nu era nici pe departe destul de lat pentru a-l ascunde pe Dudley.
— Ah, şi el este vărul tău, nu-i aşa, Harry? întrebă domnul Weasley, făcând o altă încercare îndrăzneaţă de a conversa.
— Da, zise Harry, el e Dudley.
Harry şi Ron schimbară nişte priviri rapide, apoi îşi mutară privirile în altă parte, făcând cu greu faţă tentaţiei de a izbucni în râs. Dudley nu îşi dezlipea mâinile de fund, de parcă i-ar fi fost frică să nu îi cadă. Domnul Weasley, pe de altă parte, părea cu adevărat îngrijorat de comportamentul straniu al lui Dudley. Într-adevăr, din tonul vocii sale când vorbi mai pe urmă, Harry fu convins că domnul Weasley credea că Dudley era la fel de nebun precum îl credea familia Dursley pe el, cu singura diferenţă că domnul Weasley simţea mai degrabă compasiune pentru Dudley, în loc de frică.
— Ai avut o vacanţă plăcută, Dudley? îl întrebă el cu blândeţe.
Dudley începu să scâncească. Harry văzu cum mâinile i se strâng şi mai tare în jurul fundului său enorm.
Fred şi George se întoarseră în cameră, cărând cufărul lui Harry. Aruncară o privire în jur şi îl zăriră pe Dudley. Pe feţele lor apărură rânjete răutăcioase, identice şi ele.
— Ei, bine, zise domnul Weasley. Să plecăm, nu?
Îşi suflecă mânecile şi îşi scoase bagheta. Harry îi văzu pe cei trei membri ai familiei Dursley lipindu-se de zid într-o singură mişcare.
— Incendio! zise domnul Weasley, aţintind bagheta către gaura din peretele din spatele lui.
Din şemineu se ridicară flăcări, pârâind vesele, de parcă ar fi ars aşa de ore întregi. Domnul Weasley scoase un săculeţ din buzunarul său, îl desfăcu, luă un vârf din pudra aflată în el şi îl aruncă în flăcări, care se făcură pe dată verzi ca smaraldul şi se înteţiră.
— Haide, Fred, du-te tu primul! îi zise domnul Weasley.
— Venim, făcu Fred. O, nu… stai puţin…
O pungă de dulciuri se revărsase din buzunarul lui Fred, iar conţinutul ei se rostogolea acum în toate direcţiile. Bomboane mari şi mici, în ambalaje multicolore.
Fred se aplecă, le strânse şi apoi le făcu vesel cu mâna celor trei Dursley, după care păşi direct în foc, zicând clar „VIZUINA!”. Mătuşa Petunia scoase un mic ţipăt speriat. Se auzi un sunet ca un fâlfâit de aripi şi Fred dispăru.
— Bine, acum George, zise domnul Weasley. Ia şi cufărul! Harry îl ajută pe George să ducă spre foc cufărul şi să-l ridice în picioare, ca să-l poată apuca mai bine. Apoi, cu un al doilea fâlfâit, George strigă „VIZUINA!” şi dispăru şi el.
— Ron, tu urmezi, zise domnul Weasley.
— Pe curând, zise Ron către familia Dursley.
Îi zâmbi larg lui Harry, apoi păşi în foc, strigă şi el „VIZUINA!” şi dispăru.
Acum nu mai rămăseseră decât Harry şi domnul Weasley.
— Păi… La revedere, le spuse Harry rudelor lui.
Aceştia nu răspunseră nimic. Harry se duse către foc, dar chiar când ajunse la marginea şemineului, domnul Weasley îl opri. Se uită uimit la familia Dursley.
— Harry v-a zis la revedere, spuse el. Nu l-aţi auzit?
— Nu contează, îi spuse Harry încet domnului Weasley. Sincer, nu îmi mai pasă.
Domnul Weasley nu îşi luă mâna de pe umărul lui Harry.
— Nu o să vă mai vedeţi nepotul până vara viitoare, îi spuse el Unchiului Vernon, uşor indignat. Sunt sigur că vreţi să vă luaţi la revedere, nu-i aşa?
Chipul Unchiului Vernon era roşu de mânie. Ideea ca omul care tocmai îi distrusese jumătate din sufragerie să-i mai dea şi lecţii de bună purtare părea să-i producă o infinită suferinţă. Dar domnul Weasley avea încă bagheta în mână, iar ochii Unchiului Vernon căzură imediat pe ea, după care spuse cât se putea de rece: „La revedere!”
— Pe curând, spuse Harry, păşind cu un picior în flăcările verzi, care îi dădeau o senzaţie plăcută de vânt cald.
În acel moment însă, din spatele său se auzi un sunet îngrozitor, ca şi când cineva s-ar fi înecat, şi Mătuşa Petunia începu să urle.
Harry se întoarse, Dudley nu mai era în spatele părinţilor lui. Era îngenuncheat lângă măsuţa de cafea şi gata să se sufoce cu o panglică scârboasă, mov, lungă de o jumătate de metru. O secundă mai târziu, Harry îşi dădu seama cu uimire că panglica era de fapt limba lui Dudley. În faţa lui, pe podea, era un ambalaj colorat în care se aflase o bomboană.
Mătuşa Petunia se aruncă pe jos lângă Dudley, apucă de capătul limbii sale lungi şi încercă să i-o smulgă din gură. Bietul Dudley ţipă, pe bună dreptate, şi o afurisi mai rău ca niciodată, încercând să o dea la o parte. Unchiul Vernon zbiera şi îşi agita mâinile, iar domnul Weasley trebui să ridice mult glasul pentru a se face auzit.
— Nu vă faceţi griji, o să-l ajut eu! strigă el, apropiindu-se de Dudley cu bagheta ridicată, însă Mătuşa Petunia ţipă şi mai tare şi se aruncă asupra lui Dudley, apărându-l de domnul Weasley.
— Nu, zău! zise domnul Weasley disperat. Este ceva simplu… bomboană… Fiul meu, Fred, e tare glumeţ… Dar e nevoie doar de o Vrajă de Îngurgitare… Cel puţin aşa cred… Vă rog, pot să-i fac limba să i se retragă în gură…
Dar, departe de a fi liniştiţi, membrii familiei Dursley intrară şi mai mult în panică. Mătuşa Petunia plângea disperată, trăgând de limba lui Dudley, de parcă era hotărâtă să i-o smulgă, Dudley părea să se sufoce din cauza limbii şi a mamei sale, iar Unchiul Vernon, care îşi pierduse controlul de tot, înşfăcă un bibelou şi îl azvârli cu putere către domnul Weasley, care se feri la timp, bibeloul spărgându-se în resturile şemineului.
— Nu, zău aşa, nu vă temeţi! zise domnul Weasley, fluturându-şi supărat bagheta. Încerc să vă ajut!
Zbierând ca un hipopotam rănit, Unchiul Vernon luă în mână un alt bibelou.
— Harry, du-te! Du-te! îi strigă domnul Weasley, cu bagheta îndreptată către Unchiul Vernon. Mă descurc eu!
Harry nu vroia să piardă distracţia, însă al doilea bibelou aruncat de Unchiul Vernon aproape că îi atinse urechea stângă, aşa că hotărî că era cel mai bine să îl lase pe domnul Weasley să rezolve totul. Păşi în foc şi uitându-se peste umăr spuse şi el: „VIZUINA!” Ultima imagine pe care o surprinse cu coada ochiului fu felul în care domnul Weasley pară cu bagheta un al treilea bibelou aruncat de Unchiul Vernon. Mătuşa Petunia striga şi îl apăra pe Dudley, iar limba lui Dudley se ondula ca un piton mare şi scârbos. Dar în clipa următoare, Harry începu să se rotească foarte repede, iar sufrageria familiei Dursley dispăru printre flăcările verzi ca smaraldul.