Harry se simţea de parcă abia apucase să adoarmă în camera lui Ron, când fu trezit de doamna Weasley.
— Trebuie să mergem, Harry, dragule, şopti ea, ducându-se să-l trezească pe Ron.
Harry pipăi în jur, încercând să-şi găsească ochelarii, şi-i puse pe nas şi se ridică din pat. Afară era încă întuneric. Ron bombăni ceva când îl trezi mama lui. La picioarele saltelei lui, Harry văzu două capete zburlite, ieşind de sub nişte plăpumi mototolite.
— Deja? zise Fred morocănos.
Se îmbrăcară în tăcere, prea adormiţi ca să vorbească, apoi, căscând şi întinzându-se, cei patru coborâră către bucătărie.
Doamna Weasley amesteca într-o oală mare de pe aragaz, în timp ce domnul Weasley stătea la masă, verificând un teanc de bilete mari de pergament. Ridică privirea când intrară băieţii şi îşi întinse braţele ca să i se poată vedea îmbrăcămintea mai bine. Avea pe el ceea ce părea un pulover de golf foarte ponosit şi o pereche de blugi vechi, cam mari pentru el, dar susţinuţi de o curea mare de piele.
— Ce ziceţi? întrebă el entuziasmat. Se presupune că mergem incognito… Arăt ca un Încuiat, Harry, ce zici?
— Da, zise Harry, zâmbind, foarte bine.
— Unde sunt Bill şi Charlie şi Pe-Per-Percy? întrebă George, luptându-se să-şi stăvilească un căscat uriaş.
— Păi, ei îşi fac Apariţia, nu-i aşa? zise doamna Weasley, mutând oala mare de pe aragaz pe masă şi începând să toarne fulgi de ovăz în boluri. Aşa că pot să mai lenevească puţin.
Harry ştia că Apariţia era o tehnică foarte grea, care presupunea să dispari dintr-un loc şi să apari aproape instantaneu în altul.
— Deci, sunt încă în pat? zise Fred morocănos, trăgându-şi către el bolul cu fulgi de ovăz. De ce nu putem şi noi să Apărem?
— Pentru că nu aveţi vârsta necesară şi nu aţi dat testul, se răţoi doamna Weasley. Dar ce fac fetele?
Ieşi valvârtej din bucătărie şi o auziră urcând scările.
— Trebuie să treci un test ca să Apari? întrebă Harry.
— O, da, zise domnul Weasley, punând biletele la loc sigur, în buzunarul din spate al blugilor. „Departamentul transporturilor magice” a trebuit să amendeze de curând nişte tineri pentru că au Apărut fără permis. Nu este o tehnică uşoară şi, când nu este făcută cum trebuie, poate să ducă la complicaţii neplăcute. Cei doi despre care vorbesc s-au secţionat, pur şi simplu!
Toţi de la masă, în afară de Harry, se strâmbară.
— Secţionat? se miră Harry.
— Adică au lăsat în urmă o jumătate din ei, zise domnul Weasley, punând o mulţime de linguri de melasă în bolul lui cu fulgi de ovăz. Aşa că s-au blocat, desigur. N-au mai putut să meargă în nici o parte. Au trebuit să aştepte să vină Echipa de anulare a magiei greşite ca să-i pună la loc. Asta a dus la anunţuri destul de ciudate, vă puteţi da seama, mai ales cu Încuiaţii care le-au zărit părţile de corp lăsate în urmă…
Harry îşi imagină deodată nişte picioare şi un ochi, abandonate pe Aleea Boschetelor.
— Sunt bine acum? întrebă el speriat.
— A, da, zise domnul Weasley cu convingere, însă au avut de plătit o amendă sănătoasă şi nu cred că or să mai facă o altă încercare foarte curând. Nu te joci cu Apariţia… Sunt o grămadă de vrăjitori adulţi care nu se obosesc să practice acest lucru. Preferă măturile, mai încete, însă mult mai sigure.
— Dar Bill, Charlie şi Percy pot să o facă? Toţi?
— Charlie a trebuit să dea testul de două ori, zise Fred, zâmbind. A picat prima dată, a Apărut cu zece kilometri mai la sud de unde vroia să ajungă, nimerind chiar peste o bătrânică adorabilă, care îşi făcea cumpărăturile. Mai ţineţi minte?
— Dar oricum, a trecut a doua oară, zise doamna Weasley, întorcându-se în bucătărie printre nişte chicoteli înfundate.
— Percy a trecut abia acum două săptămâni, zise George. Şi Apare în bucătărie în fiecare dimineaţă de atunci, doar ca să ne demonstreze că poate.
Se auziră paşi pe hol, iar Hermione şi Ginny intrară în bucătărie, amândouă palide şi ameţite de somn.
— De ce a trebuit să ne sculăm aşa devreme? întrebă Ginny, frecându-se la ochi şi aşezându-se la masă.
— Avem ceva de mers, zise domnul Weasley.
— De mers? se miră Harry. Cum, mergem pe jos la Cupa Mondială?
— Nu, nu, este doar la câţiva kilometri depărtare, zise domnul Weasley, zâmbind. Avem însă puţin de mers. Este foarte greu să se adune un număr atât mare de vrăjitori la un loc, fără să atragă atenţia Încuiaţilor. Trebuie să avem mare grijă cum călătorim tot timpul, iar la o ocazie atât de importantă cum este Cupa Mondială la Vâjthaţ…
— George! strigă doamna Weasley tăios, făcându-i pe toţi să tresară.
— Ce-i? zise George, pe un ton nevinovat, care nu păcăli pe nimeni însă.
— Ce ai în buzunar?
— Nimic!
— Nu minţi!
Doamna Weasley aţinti bagheta către buzunarul lui George şi zise: „Accio!”
Mai multe obiecte colorate ţâşniră din buzunarul lui George, care încercă să le prindă, dar fără succes. Obiectele aterizară drept în mâna întinsă a doamnei Weasley.
— V-am zis să le distrugeţi! zise doamna Weasley furioasă, ridicând ceea ce erau negreşit Bomboane limbă-de-o-tonă. V-am zis să le aruncaţi pe toate! Goliţi-vă buzunarele, haideţi, amândoi!
Era un moment neplăcut. Era evident că gemenii încercaseră să scoată câte bomboane putuseră din casă, iar doamna Weasley reuşise să le găsească pe toate numai cu o Vrajă de Aducere.
— Accio! Accio! Accio! strigă ea şi bomboanele ţâşniră din tot felul de locuri ciudate, inclusiv din căptuşeala hainei lui George şi din îndoitura blugilor suflecaţi ai lui Fred.
— Am petrecut şase luni ca să le inventăm! strigă Fred către mama sa, când ea le aruncă în foc.
— Ah, foarte bun mod de a petrece şase luni de zile! strigă ea. Nici nu mă mir că nu aţi luat mai multe N.O.V.-uri!
Acestea fiind zise, atmosfera nu era tocmai prietenoasă când plecară. Doamna Weasley încă era încruntată, când îl sărută pe domnul Weasley pe obraz, deşi nici pe departe pe cât de supăraţi erau gemenii, care îşi puseseră rucsacurile în spinare şi plecaseră fără să îi adreseze o vorbă.
— Distracţie plăcuţă, le ură doamna Weasley, şi fiţi cuminţi, strigă ea după gemeni, dar ei nu se întoarseră şi nici nu îi răspunseră. Îi trimit pe Bill, Charlie şi Percy pe la prânz, îi spuse doamna Weasley soţului ei.
Domnul Weasley, Harry, Ron, Hermione şi Ginny porniră în noapte, pe urmele lui Fred şi George. Era destul de răcoare şi luna încă se vedea pe cer. Doar o linie verzulie de la orizont, în dreapta lor, demonstra că nu mai era mult şi se crăpa de ziuă. Harry, gândindu-se la miile de vrăjitori care se îndreptau către Cupa Mondială la Vâjthaţ, se grăbi pentru a-l ajunge pe domnul Weasley.
— Şi cum reuşeşte toată lumea să ajungă acolo fără să observe Încuiaţii? îl întrebă el.
— Este o mare problemă de organizare, oftă domnul Weasley. La Cupa Mondială vin sute de mii de vrăjitori şi bineînţeles că nu avem un loc magic destul de mare pentru a-i caza pe toţi. Există locuri unde Încuiaţii nu pot intra, dar imaginează-ţi cum ar fi dacă am îngrămădi o sută de mii de vrăjitori în Aleea Diagon sau pe peronul 9 şi ¾. Deci, a trebuit să găsim o mlaştină şi să instalăm cât mai multe mijloace de protecţie anti-Încuiaţi. Întregul Minister lucrează la ele de luni întregi. În primul rând, trebuie să repartizăm sosirile, bineînţeles. Cei cu bilete mai ieftine trebuie să vină cu două săptămâni mai devreme. Un număr limitat folosesc transporturile Încuiaţilor, însă nu pot să le umple autobuzele şi trenurile… Fiindcă vin vrăjitori din toată lumea! Unii Apar, desigur, dar trebuie să instalăm locuri sigure unde să Apară, departe de Încuiaţi. Cred că folosesc o pădure din apropiere în acest scop. Pentru cei care nu vor să Apară sau nu pot să facă lucrul acesta, folosim Portalurile. Acestea sunt obiecte care permit transportarea vrăjitorilor dintr-un loc într-altul, la o oră prestabilită. Pot funcţiona şi cu grupuri mari deodată, dacă este nevoie. Au fost amplasate două mii de Portaluri în locuri strategice, peste tot în Marea Britanie, iar cel mai apropiat de noi este în vârful Dealului Stoatshead, aşa că într-acolo ne îndreptăm.
Domnul Weasley arătă înainte, unde ceva mare şi negru se ridica în spatele satului Ottery St. Catchpole.
— Ce fel de obiecte sunt Portalurile? întrebă Harry curios.
— Păi, pot fi orice, zise domnul Weasley. Lucruri care să nu atragă atenţia, desigur, ca să nu le ia Încuiaţii şi să se joace cu ele… Lucruri pe care ei să le creadă gunoaie…
Parcurseră lungul drum întunecat şi rece către sat, liniştea fiind întreruptă doar de paşii lor. Cerul se luminase puţin, pe când treceau ei prin sat, negrul întunecat diluându-se în albastru-închis. Mâinile şi picioarele lui Harry erau îngheţate-bocnă. Domnul Weasley se tot uita la ceas.
Nu mai vorbiră când începură să urce Dealul Stoatshead, pentru a nu-şi irosi forţele. Se împiedicau din când în când de vizuine de iepuri ascunse şi alunecau pe smocurile de iarbă umedă. Fiecare gură de aer pe care o inspira Harry i se ducea dureros în piept, iar picioarele sale îşi reveniră abia când în sfârşit ajunseră pe teren plat.
— Uff, gâfâi domnul Weasley, dându-şi jos ochelarii şi ştergându-i de pulover. Ei bine, am ajuns la timp… Mai avem zece minute…
Hermione ajunse în sfârşit pe creasta dealului, ţinându-se de splină.
— Acum nu mai avem nevoie decât de Portal, zise domnul Weasley, punându-şi la loc ochelarii şi căutând ceva pe jos. Nu vă aşteptaţi la ceva mare… Haideţi…
Se despărţiră, căutând. Începuseră doar de câteva minute, când un strigăt străbătu aerul încremenit.
— Aici, Arthur! Aici, fiule, am găsit-o!
Două siluete înalte se profilară pe cerul înstelat, pe partea cealaltă a crestei.
— Amos! zise domnul Weasley, zâmbind în timp ce se ducea către omul care îl strigase.
Toată lumea îl urmă. Domnul Weasley dădea mâna cu un vrăjitor rumen în obraji, cu o barbă castanie, încâlcită, care ţinea o cizmă veche în cealaltă mână.
— El este Amos Diggory, zise domnul Weasley. Lucrează la „Departamentul de control şi reglementare a creaturilor magice”. Şi fiul său, Cedric, cred că îl cunoaşteţi, nu?
Cedric Diggory era un băiat foarte chipeş, în jur de şaptesprezece ani. Era căpitanul şi căutătorul echipei de vâjthaţ a Casei Astropufilor, de la Hogwarts.
— Bună, zise Cedric, privindu-i pe toţi.
Toată lumea răspunse la salut, în afară de Fred şi George, care dădură doar din cap. De fapt, nu îl iertaseră pe Cedric că bătuse echipa lor, pe Cercetaşi, în primul meci de vâjthaţ de anul trecut.
— Aţi mers mult, Arthur? întrebă tatăl lui Cedric.
— Nu mult, zise domnul Weasley. Stăm chiar de partea cealaltă a satului. Voi?
— A trebuit să ne sculăm la două, nu, Ced? Credeţi-mă, o să fiu fericit când Cedric o să ia testul de Apariţie. Dar nu ne plângem… N-aş pierde Cupa Mondială de Vâjthaţ nici pentru un sac de galeoni! De, biletele costă cam tot atât, dar se pare că am scăpat ieftin…
Amos Diggory privi binevoitor către cei trei băieţi Weasley, Harry, Hermione şi Ginny.
— Sunt toţi ai tăi, Arthur? întrebă el.
— O, nu, doar cei roşcaţi, zise domnul Weasley, arătându-i copiii. Ea este Hermione, prietenă cu Ron, şi el, Harry, un alt prieten…
— Pe barba lui Merlin, exclamă Amos Diggory, bulbucându-şi ochii. Harry? Harry Potter?
— Păi… da, zise Harry.
Harry era obişnuit să fie privit cu curiozitate de oameni când îl recunoşteau, cu modul în care ochii li se opreau pe cicatricea de pe frunte, dar de fiecare dată se simţea stânjenit.
— Cedric mi-a povestit despre tine, desigur, zise Amos Diggory. Ne-a spus cum a jucat împotriva ta anul trecut… I-am zis, da, chiar aşa i-am zis: „Ced, asta e ceva ce o să le povesteşti nepoţilor tăi… Că l-ai bătut pe Harry Potter!”
Lui Harry nu-i veni în minte nici un răspuns, aşa că tăcu. Fred şi George se încruntaseră din nou. Cedric părea uşor jenat.
— Harry a căzut de pe mătură, tată, murmură el. Ţi-am zis… a fost un accident…
— Da, dar tu n-ai căzut, nu? exclamă Amos plin de mândrie, bătându-şi fiul pe umăr. Mereu modest, Cedric al nostru, întotdeauna un gentleman… Ce să-i faci? Cel mai bun câştigă! Sunt convins că şi Harry este de aceeaşi părere, nu-i aşa? Unul cade de pe mătură, unul rămâne pe ea, nu trebuie să fii un geniu ca să-ţi dai seama cine este cel mai bun zburător!
— Cred că a venit vremea, zise domnul Weasley repede, scoţându-şi iar ceasul. Ştii dacă mai trebuie să aşteptăm pe altcineva, Amos?
— Nu, familia Lovegood este acolo deja de o săptămână, iar familia Fawcett nu a putut să-şi cumpere bilete, zise domnul Diggory. Parcă nu mai sunt alţii în zona asta, nu?
— Din câte ştiu eu, nu, zise domnul Weasley. Da, mai avem un minut… Ar trebui să ne pregătim…
Îi privi pe Harry şi pe Hermione.
— Nu trebuie decât să atingi Portalul, atâta tot, un deget este de ajuns, le zise el.
Cu greu, din cauza rucsacurilor mari, cei nouă se îngrămădiră în jurul cizmei mari ţinute de Amos Diggory.
Rămaseră acolo toţi, strânşi în cerc. Un vânt rece trecu peste creastă. Nimeni nu scotea o vorbă. Deodată, Harry îşi dădu seama ce ciudat ar fi dacă ar apărea vreun Încuiat şi ar vedea nouă oameni, dintre care doi adulţi, ţinând o cizmă veche şi uzată şi aşteptând în semiîntuneric…
— Trei… şopti domnul Weasley, cu un ochi încă pe ceas, doi… unu…
Se întâmplă instantaneu. Harry se simţi de parcă ar fi fost tras în faţă cu un cârlig, de buric. Picioarele nu-i mai erau pe pământ. Îi simţea pe Ron şi pe Hermione alături de el, umăr la umăr. Zburau toţi duşi de un vârtej de vânt şi culoare. Degetul său era lipit de cizmă, de parcă l-ar fi atras un magnet, şi atunci…
Picioarele îi aterizară iar pe pământ. Ron se izbi de el şi căzură amândoi. Portalul se lovi de pământ, căzând lângă Ron, cu o pocnitură puternică.
Harry îşi ridică privirea. Domnul Weasley, domnul Diggory şi Cedric erau în picioare, dar păreau ameţiţi. Toţi ceilalţi erau la pământ.
— Şapte şi cinci de la Dealul Stoatshead, zise o voce.