Harry se desprinse de Ron şi se ridică. Ajunseseră într-un loc care părea să fie o porţiune părăsită de teren mlăştinos, inundat de ceaţă. În faţa lor stăteau doi vrăjitori cu aspect arţăgos. Unul dintre ei avea în mână un ceas mare de aur, celălalt ţinea un sul gros de pergament şi o pană. Amândoi erau îmbrăcaţi ca Încuiaţii, dar se vedea de la o poştă că toate erau puse cu furca pe ei. Cel cu ceasul purta un costum de golf şi cizme trei sferturi, iar prietenul lui un kilt şi un poncho.
— Bună dimineaţa, Basil, zise domnul Weasley, ridicând cizma şi dându-i-o vrăjitorului în kilt, care o aruncă într-o cutie mare de lângă el cu Portaluri folosite.
Harry văzu un ziar vechi, o cutie goală de suc şi o minge de fotbal spartă.
— Salut, Arthur, zise Basil obosit. Nu eşti la post, nu? E bine pentru unii… Noi am stat aici toată noaptea… Ar fi bine să vă daţi la o parte din drum, vine un grup mare din Pădurea Neagră, la cinci şi un sfert. Staţi puţin, să văd unde sunteţi cazaţi… Weasley…Weasley…
Se uită pe lista de pergament.
— Da, cam la jumătate de metru în partea aia, primul câmp la care ajungeţi. Organizatorul campusului este domnul Roberts. Diggory… al doilea câmp… Întreabă de domnul Payne.
— Mersi, Basil, zise domnul Weasley şi le făcu semn tuturor să-l urmeze.
Porniră prin terenul mlăştinos şi pustiu, nereuşind să desluşească mare lucru prin ceaţă. După vreo douăzeci de minute, apăru o cabană mică, din piatră, alături de care se afla o poartă. Dincolo de poartă, Harry zări contururile vagi a sute şi sute de corturi, înălţate pe o pantă lină, la capătul căreia se vedea o pădure întunecată la orizont. Îşi luară la revedere de la cei doi Diggory şi se apropiară de uşa cabanei.
Un om stătea în prag, privind corturile. Harry îşi dădu seama imediat că era singurul Încuiat pe o suprafaţă de mai multe hectare. Când le auzi paşii, întoarse capul şi se uită la ei.
— ‘Neaţa! zise domnul Weasley vesel.
— ‘Neaţa! răspunse Încuiatul.
— Sunteţi cumva domnul Roberts?
— Da, eu sunt, zise domnul Roberts. Şi dumneavoastră cine sunteţi?
— Weasley… Două corturi, le-am rezervat acum câteva zile…
— Da, zise domnul Roberts, consultând o listă de pe uşă. Aveţi un loc acolo, lângă pădure. Doar o noapte?
— Exact, zise domnul Weasley.
— Atunci, îmi plătiţi acum? zise domnul Roberts.
— Ah… da… Desigur! zise domnul Weasley.
Se depărtă puţin de cabană şi îi făcu semn lui Harry să vină cu el.
— Ajută-mă, Harry, şopti el, scoţând din buzunar un teanc de bancnote folosite de Încuiaţi, pe care începu să le răsfire. Asta este de… de… de cincizeci? A, da, văd numărul ăsta mic de pe ea… Iar asta e de zece?
— De o sută, îl corectă Harry în şoaptă, fiind conştient că domnul Roberts le sorbea fiecare cuvânt.
— A, da, aşa este… Nu ştiu, dar bucăţelele astea de hârtie…
— Sunteţi străin? întrebă domnul Roberts, când domnul Weasley se întoarse cu bancnotele potrivite.
— Străin? repetă domnul Weasley dezorientat.
— Nu sunteţi primul care a avut probleme cu banii, zise domnul Roberts, examinându-l cu atenţie pe domnul Weasley. Acum vreo zece minute, doi au încercat ca să-mi plătească în monede mari de aur.
— Zău? spuse domnul Weasley neliniştit.
Domnul Roberts căută într-o cutie de metal, să-i dea restul.
— Nu a fost niciodată atât de aglomerat, spuse el deodată, privind iar peste câmpul înceţoşat. Sute de rezervări. De obicei, oamenii vin fără nici o rezervare…
— Serios? întrebă domnul Weasley, aşteptând restul cu mâna întinsă, însă domnul Roberts nu i-l dădu.
— Da, spuse el cu înţelepciune. Oameni de peste tot. O grămadă de străini. Şi nu doar străini. Ciudaţi, nu ştiu dacă mă înţelegeţi… E unu’ care e îmbrăcat în kilt şi în poncho!
— Păi, şi nu e bine? spuse domnul Weasley agitat.
— E ca un fel de… nu ştiu… ca un fel de întrunire, zise domnul Roberts. Se pare că se cunosc toţi între ei. Ca un fel de petrecere mare…
În acel moment, un vrăjitor în pantaloni de golf apăru din senin lângă uşa domnului Roberts.
— Obliviate! spuse el tăios, aţintindu-şi bagheta către domnul Roberts.
Instantaneu, ochii domnului Roberts îşi pierdură concentrarea, fruntea i se descreţi şi chipul i se lumină ca într-un vis lipsit de griji. Harry recunoscu simptomele unui om a cărui memorie fusese alterată.
— O hartă a campusului pentru dumneavoastră, îi zise domnul Roberts calm domnului Weasley. Şi restul dumneavoastră.
— Mulţumesc frumos, zise domnul Weasley.
Vrăjitorul în pantaloni de golf îi însoţi către poarta campusului. Părea extenuat. Bărbia lui avea o nuanţă albăstruie, fiind acoperită de barba nerasă, iar sub ochi îi apăruseră cearcăne mov-închis. După ce se îndepărtară de domnul Roberts, vrăjitorul îi şopti domnului Weasley:
— Am avut o grămadă de probleme cu el. Trebuie să i se aplice o Vrajă de Memorie din zece în zece minute, ca să nu îşi mai facă griji. Şi Ludo Bagman nu mă ajută deloc. Se plimbă încolo şi-ncoace, vorbind despre baloane-ghiulea, ca şi cum ar fi cel mai normal lucru. N-are nici o grijă ! O să fiu fericit când o să se termine totul. Ne vedem mai târziu, Arthur!
Şi dispăru ca prin farmec.
— Credeam că domnul Bagman era şeful „Departamentului jocurilor şi sporturilor magice”, zise Ginny, părând surprinsă. Ar trebui să ştie că nu trebuie să vorbească despre baloane-ghiulea în prezenţa Încuiaţilor, nu?
— Aşa este, zise domnul Weasley, zâmbind şi conducându-i către campus, dar Ludo a fost din totdeauna… Hm… mai liniştit când vine vorba de protecţia Încuiaţilor. Dar nu există un şef mai bun pentru „Departamentul sporturilor magice”. El însuşi a jucat vâjthaţ pentru Anglia, nu ştiu dacă aţi aflat… A fost cel mai bun prinzător pe care l-au avut „Viespile din Wimbourne” vreodată.
Traversară câmpul înceţoşat, printre şiruri lungi de corturi. Majoritatea arătau normal. Era evident că proprietarii lor se străduiseră să le facă să pară cât mai obişnuite, însă nu reuşiseră în totalitate, fiind tentaţi să adauge coşuri, sonerii sau giruete. În orice caz, din când în când răsăreau nişte corturi atât de stranii, încât Harry nici nu se mai miră că domnul Roberts era atât de suspicios. La jumătatea câmpului, era o alcătuire extravagantă, din mătase în dungi, ca un palat în miniatură, cu mai mulţi păuni la intrare. Puţin mai încolo, trecură pe lângă un cort care avea trei etaje şi mai multe turnuleţe, iar la mică depărtare de el era un cort care avea grădină, cadran solar şi fântână.
— Mereu e la fel, zise domnul Weasley, zâmbind, nu rezistăm să nu ne dăm mari când ne întâlnim. A, uite, aici suntem repartizaţi noi!
Ajunseseră chiar la marginea pădurii de la capătul câmpului, unde se afla un spaţiu gol, cu un mic semn înfipt în pământ, pe care era ortografiat greşit „Weezly”.
— Nu puteam să avem un loc mai bun! zise domnul Weasley fericit. Stadionul este chiar de partea cealaltă a pădurii! Mai aproape de atât nu puteam sta!
Îşi dădu jos rucsacul.
— Aşadar, zise el entuziasmat, nu avem voie să facem vrăji evidente, mai ales că suntem atât de mulţi pe o suprafaţă locuită de Încuiaţi. O să ridicăm corturile astea manual! Nu ar trebui să fie foarte greu… Încuiaţii o fac tot timpul… Harry, ce zici, de unde ar trebui să începem?
Harry nu mersese în viaţa lui în excursii cu cortul. Familia Dursley nu îl dusese niciodată în nici un fel de vacanţă, preferând să-l lase cu doamna Figg, o vecină în vârstă şi cusurgie. Totuşi, el şi Hermione descoperiră unde ar trebui să fie înfipţi majoritatea ţăruşilor şi a cuielor şi, deşi domnul Weasley mai mult îi încurca decât îi ajuta, pentru că era mult prea entuziasmat când venea vorba de folosirea ciocanului, de exemplu, până la urmă reuşiră să ridice două corturi şubrede, de câte două persoane.
Se dădură cu toţii câţiva paşi mai în spate pentru a-şi admira opera. Nimeni care ar fi văzut corturile lor nu ar fi zis că erau ale unor vrăjitori, îşi zise Harry, însă problema era că, o dată ce veneau Bill, Charlie şi Percy, numărul lor creştea la zece. Hermione părea să-şi fi dat şi ea seama de această problemă. Îi aruncă o privire dezorientată, când domnul Weasley se puse în patru labe şi intră în primul cort.
— O să fim puţin înghesuiţi, strigă el, dar cred că o să ne descurcăm. Veniţi să vedeţi şi voi!
Harry se aplecă, intră în cort şi rămase mască. Nimerise într-un fel de apartament de modă veche, de trei camere, echipat cu baie şi bucătărie. Lucrul ciudat era că era mobilat cam la fel ca apartamentul doamnei Figg. Pe fotolii erau cuverturi croşetate şi predomina un miros înţepător, de pisică.
— Ei, n-o să stăm mult timp aici, zise domnul Weasley, ştergându-şi chelia cu o batistă şi aruncând o privire către cele patru paturi din dormitor. Am împrumutat cortul ăsta de la Perkins, un coleg de serviciu. Nu se prea mai duce în excursii de când a îmbătrânit, săracu’ de el, are lumbago.
Luă ibricul prăfuit şi se uită în el.
— O să avem nevoie de apă…
— Pe harta pe care ne-a dat-o Încuiatul apare şi un robinet, zise Ron, care îl urmase pe Harry în cort şi nu părea deloc impresionat de proporţiile extraordinare din interior. Este de partea cealaltă a câmpului.
— Păi, ce-ar fi să te duci cu Harry şi cu Hermione să luaţi nişte apă? zise domnul Weasley şi le dădu ibricul şi nişte cratiţe. Iar noi ne ducem să strângem lemne pentru foc.
— Dar avem cuptor, zise Ron, de ce nu putem să…
— Ron, protecţia anti-Încuiaţi! zise domnul Weasley, chipul luminându-i-se numai la gândul că va face un foc din vreascuri. Când Încuiaţii adevăraţi se duc în excursii, gătesc la foc în aer liber, i-am văzut eu!
După o scurtă vizită în cortul fetelor, care era puţin mai mic decât al băieţilor, însă fără mirosul de pisică, Harry, Ron şi Hermione porniră către partea opusă a câmpului, cu ibricul şi cratiţele.
Acum, fiindcă abia răsărise soarele şi ceaţa începuse să se ridice, puteau vedea oraşul de corturi care se întindea în toate direcţiile. Îşi croiră drum printre corturi, privind entuziasmaţi în jur. Abia acum îşi dădea seama Harry câţi vrăjitori şi câte vrăjitoare trebuiau să fie în lume. Nu se gândise prea mult la vrăjitorii din alte ţări…
Vecinii lor începuseră să se trezească. Primii erau cei care aveau copii mici. Harry nu mai văzuse niciodată nişte vrăjitoare şi vrăjitori atât de mici. Un băieţel de nu mai mult de doi ani stătea turceşte în faţa unui cort mare, în formă de piramidă, aţintind fericit o baghetă către un melc din iarbă, care începu să se umfle încet până când se făcu de mărimea unui salam. Când ajunseră în dreptul lui, mama copilului ieşi grăbită din cort.
— De câte ori să-ţi spun, Kevin? Să nu te mai atingi NICIODATĂ de bagheta lui tati! Au!
Călcase pe melcul enorm, care explodase. Mustrările ei îi urmăriră prin aerul nemişcat, amestecate cu ţipetele băieţelului:
— Omorât melc mama! Poc melc!
Puţin mai încolo, văzură două vrăjitoare mici, un pic mai mari ca băieţelul, care călăreau mături de jucărie care se săltaseră în aer doar cât să le atingă bombeurile iarba plină de rouă. Un vrăjitor de la Minister le văzuse deja. Trecând în grabă pe lângă Harry, Ron şi Hermione, le şopti iritat:
— Ziua-n amiaza mare! Presupun că părinţii voştri încă dorm…
Din loc în loc, vrăjitoare şi vrăjitori adulţi ieşeau din corturi şi începeau să-şi pregătească micul dejun. Unii dintre ei aruncau priviri furişe în jur şi făceau focul cu baghetele, alţii încercau să scapere chibrituri, cu expresii stranii pe chip, de parcă erau siguri că nu or să reuşească. Trei vrăjitori africani erau cufundaţi în discuţii. Toţi purtau robe lungi şi albe şi prăjeau ceva care semăna cu un iepure, pe un foc mov-deschis, în timp ce un grup de vrăjitoare americane mai în vârstă bârfeau fericite sub o pancartă sclipitoare, pe care scria: „Institutul de Vrăjitoare din Salem”. Din interiorul corturilor pe unde treceau, Harry auzi frânturi de conversaţie în limbi ciudate şi, deşi nu putea înţelege fiecare cuvânt, toate erau entuziasmate.
— Hm… Nu văd eu bine, sau s-a făcut totul verde? se miră Ron.
Nu erau de vină ochii lui Ron. Ajunseseră într-un loc în care corturile erau acoperite cu trifoi des, aşa că arătau ca nişte dealuri mici şi stranii, care răsăriseră din pământ. În interiorul celor care aveau clapetele de la uşă ridicate puteau fi văzute feţe zâmbitoare. Apoi, de undeva din spate, îşi auziră numele.
— Harry! Ron! Hermione!
Era Seamus Finnigan, colegul lor de la Cercetaşi, din anul patru. Stătea în faţa propriului cort acoperit cu trifoi, alături de o femeie cu părul de culoarea nisipului, care probabil că era mama sa, şi alături de cel mai bun prieten al lui, Dean Thomas, tot de la Cercetaşi.
— Vă place cum l-am decorat? întrebă Seamus, zâmbind, când Harry, Ron şi Hermione se duseră să îl salute. Ministerul nu este prea mulţumit.
— Ah, de ce să nu ne mândrim cu ţara noastră? zise doamna Finnigan. Ar trebui să vedeţi ce şi-au agăţat bulgarii de corturile lor. Ţineţi cu Irlanda, bineînţeles, nu? adăugă ea, uitându-se întrebătoare la chipurile lui Harry, Ron şi Hermione.
După ce o asigurară că într-adevăr ţineau cu Irlanda, porniră iar la drum, dar Ron completă sarcastic:
— De parcă am fi putut să spunem altceva în mijlocul atâtor irlandezi!
— Oare ce şi-au agăţat bulgarii de corturi? întrebă Hermione.
— Hai să vedem, propuse Harry, arătând către un grup mare de corturi din partea mai ridicată a câmpului, unde steagul bulgar roşu, verde şi alb flutura în vânt.
Corturile nu fuseseră acoperite cu plante, însă fiecare avea acelaşi poster prins pe ele, un poster cu un chip foarte posomorât şi cu sprâncene mari şi negre. Desigur, poza se mişca, însă doar clipea şi se încrunta.
— Krum, zise Ron încet.
— Cum? întrebă Hermione.
— Krum! zise Ron. Viktor Krum, căutătorul bulgar!
— Pare foarte morocănos, zise Hermione, privind puzderia de Krumi din jurul lor, care clipeau şi se încruntau.
— Foarte morocănos? zise Ron, privind către cer. Cui îi pasă cum arată? Este pur şi simplu incredibil! Este şi foarte tânăr, are doar optsprezece ani sau pe-aproape! Este un geniu, stai să vezi diseară…
Deja se formase o coadă mică la robinetul de la marginea câmpului. Harry, Ron şi Hermione se duseră şi ei şi nimeriră chiar în spatele unor oameni care se certau aprins. Unul dintre ei era un vrăjitor foarte bătrân, care purta o cămaşă de noapte lungă şi înflorată. Celălalt era, fără nici o îndoială, un reprezentant al Ministerului Magiei. Ţinea în mână o pereche de pantaloni în dungi şi aproape că plângea de exasperat ce era.
— Puneţi-i odată, Archie, fii băiat bun, nu poţi să mergi îmbrăcat aşa. Încuiatul de la poartă a început să fie suspicios…
— Am cumpărat-o dintr-un magazin de-ale lor, zise cu încăpăţânare vrăjitorul bătrân. Le poartă şi Încuiaţii!
— Încuiatele le poartă, Archie, nu bărbaţii, ei poartă aşa ceva, zise vrăjitorul de la Minister şi flutură pantalonii în dungi.
— Nu mi-i pun, zise bătrânul Archie, foarte indignat. Mie îmi place să mă sufle vântul pe dedesubt din când în când, aşa să ştii!
Hermione se zgudui de chicoteli înfundate, încât trebui să plece de la coadă şi nu se întoarse decât după ce Archie îşi luase apa şi plecase.
Mergând mai încet acum, din cauza greutăţii apei, se întoarseră spre corturile lor. Din când în când, vedeau chipuri familiare. Oliver Baston, fostul căpitan al echipei de vâjthaţ a Casei din care făcea parte Harry, care tocmai absolvise şcoala de la Hogwarts, îl târî pe Harry până la cortul părinţilor lui, pentru a-i prezenta, şi îi spuse entuziasmat că fusese selecţionat la echipa „Puddlemere United”. Apoi îi strigă Ernie Macmillan, un Astropuf din anul IV, iar puţin mai încolo o văzură pe Cho Chang, o fată foarte drăguţă, care era căutător în echipa Ochilor-de-Şoim. Salută şi îi zâmbi lui Harry, făcându-l să verse o cantitate considerabilă de apă pe el, când se grăbi să îi răspundă la salut. Mai mult pentru a-l opri pe Ron din chicoteli, Harry arătă grăbit către un grup de adolescenţi pe care nu-i mai văzuse până atunci.
— Ce credeţi că sunt? spuse el. Nu sunt de la Hogwarts, nu-i aşa?
— Presupun că sunt de la o şcoală din străinătate, zise Ron. Ştiu că mai există şi alte şcoli de vrăjitorie, dar n-am cunoscut pe nimeni care să fie elev la vreuna dintre ele. Bill avea un prieten prin corespondenţă la o şcoală din Brazilia… cu mult timp în urmă… şi vroia să se ducă să-l vadă, dar mama şi tata nu şi-au putut permite să-i plătească drumul. Prietenul lui a fost foarte jignit când Bill i-a spus că nu vine şi, drept răzbunare, i-a trimis o pălărie blestemată, care i-a făcut urechile să i se micşoreze.
Harry râse, dar nu-şi exprimă uimirea pe care o simţea la auzul acestei veşti, că ar mai fi existat şi alte şcoli de vrăjitori. Acum, că văzuse reprezentanţi ai atâtor alte naţionalităţi în campus, se mira cum de nu îşi dăduse seama că Hogwarts nu putea să fie singura şcoală de vrăjitori. Aruncă o privire către Hermione, care însă nu părea deloc surprinsă de informaţie. Fără îndoială că citise despre alte şcoli de vrăjitori în vreo carte.
— Aţi stat cam mult, zise George, când în sfârşit se întoarseră la corturile familiei Weasley.
— Ne-am întâlnit cu nişte cunoştinţe, spuse Ron, punând apa jos. N-aţi aprins încă focul ăla?
— Tata se distrează cu chibriturile, zise Fred.
Domnul Weasley nu avea deloc succes cu aprinderea focului, însă nu din cauză că nu încercase. În jurul său era plin de chibrituri rupte, însă el părea a se distra de minune.
— Ups! spuse el, izbutind să aprindă un chibrit, pe care îl scăpă imediat, surprins de reuşită.
— Uitaţi cum se face, domnule Weasley, zise Hermione cu bunăvoinţă, luându-i cutia de chibrituri din mână şi pregătindu-se să-l înveţe cum se aprinde un chibrit.
Până la urmă, aprinseră focul, deşi trecu cel puţin o oră până fu destul de mare pentru a putea găti ceva pe el. Însă aveau multe de văzut, cât aşteptau să fie gata mâncarea. Cortul lor părea să fie aşezat chiar lângă drumul de trecere către stadion, iar membrii Ministerului tot veneau şi plecau în grabă, salutându-l politicos pe domnul Weasley. Domnul Weasley vorbea încontinuu, prezentându-le diferite personalităţi, mai ales lui Harry şi Hermionei, pentru că propriii săi copii ştiau mult prea multe despre Minister ca să îi mai intereseze ceva.
— Acela era Cuthbert Mockridge, şeful „Biroului de Relaţii cu Spiriduşii”… Acum vine Gilbert Wimple, din „Comitetul Vrăjilor Experimentale”, are coarnele acelea de ceva vreme… Salut, Arnie… Arnold Peasegood este un Obliviator, membru al „Echipei de Anulare a Magiei Întâmplătoare”, ştiţi voi… Iar ei sunt Bode şi Croaker… Ei sunt Nevorbitori…
— Ce sunt?
— Din „Departamentul Misterelor”, top-secret, nu se ştie exact ce fac…
Până la urmă, jarul fu gata şi tocmai începuseră să prăjească ouăle şi cârnaţii, când Bill, Charlie şi Percy veniră din pădure.
— Tocmai am Apărut, tată, zise Percy tare.
— Ah, excelent! E gata prânzul!
Erau la jumătatea mesei, când domnul Weasley se ridică, făcându-i cu mâna şi zâmbindu-i unui om care venea spre ei.
— Aha! făcu el. Omul momentului! Ludo!
Ludo Bagman era de departe cel mai uşor de remarcat om pe care îl văzuse Harry până acum, chiar dacă îl punea la socoteală şi pe bătrânul Archie, în cămaşa lui de noapte înflorată. Ludo purta o robă lungă de vâjthaţ, în dungi groase, galben-pai cu negru, cu imaginea unei viespi enorme pe piept. Era un om cu o constituţie puternică, dar cu umerii puţin aduşi în faţă. Roba îi era întinsă la maxim, pe un burduhan pe care era clar că nu îl avusese când jucase vâjthaţ pentru Anglia. Nasul îi era turtit (probabil de un balon-ghiulea scăpat de sub control, îşi zise Harry), însă ochii săi albaştri şi rotunzi, părul blond şi scurt şi tenul rozaliu îl făceau să arate ca un elev puţin mai în vârstă.
— Salut! strigă Bagman fericit.
Mergea de parcă ar fi avut arcuri prinse de glezne şi era evident într-o stare de entuziasm frenetic.
— Arthur, bătrâne, pufăi el când ajunse la focul de tabără, ce zi, nu? Ce zi! Am fi putut spera la o vreme mai frumoasă? Urmează o noapte fără nori… Şi nici o neregulă în organizare… Nu prea am ce să fac!
Prin spatele său trecură în grabă nişte vrăjitori ai Ministerului, cu privirile cam dezorientate, care arătau către un foc magic din depărtare, care trimitea scântei violete la zece metri înălţime.
Percy înaintă repede, cu mâna întinsă. Nemulţumirea sa pentru modul în care îşi conducea Ludo Bagman departamentul nu îl oprea să încerce să facă o impresie bună.
— A, da, zise domnul Weasley, zâmbind, el este fiul meu, Percy, tocmai a început lucrul la Minister… Iar el este Fred… Nu, George, scuze, el este Fred. Bill, Charlie, Ron, fiica mea, Ginny, şi prietenii lui Ron, Hermione Granger şi Harry Potter.
Bagman fu surprins să audă numele lui Harry, iar ochii săi se opriră pe cicatricea de pe fruntea băiatului, aşa cum făcea toată lumea.
— Dragii mei, continuă domnul Weasley, dânsul este Ludo Bagman, ştiţi cine este, şi datorită dumnealui avem nişte locuri atât de bune…
Bagman zâmbi larg şi făcu un semn cu mâna, de parcă ar fi spus că fusese o nimica toată.
— Ce zici de un pariu mic în legătură cu meciul, Arthur? întrebă el nerăbdător, zornăind ceea ce părea a fi o sumă mare de aur în buzunarele robei sale galben cu negru. Am pariat deja cu Roddy Pontner că Bulgaria va înscrie prima. Îi dau şanse mari, iar Irlanda are trei înaintaşi cum n-am mai văzut de ani de zile. Micuţa Agatha Timms a pariat pe jumătate din acţiunile ei la ferma de ţipari că meciul va dura o săptămână.
— O, bine, dacă-i pe-aşa, zise domnul Weasley. Să vedem… Un galeon pentru Irlanda?
— Un galeon? repetă Ludo Bagman, părînd uşor dezamăgit, dar îşi reveni repede. Bine, bine… Altcineva?
— Sunt un pic cam tineri pentru pariuri, zise domnul Weasley. Lui Molly nu i-ar plăcea să…
— Pariem treizeci şi şapte de galeoni, cincisprezece sicii şi trei cnuţi, zise Fred, în timp ce el şi George îşi scoteau repede toţi banii, că o să câştige Irlanda, dar Krum o să prindă hoţoaica! A, şi mai adăugăm şi o baghetă falsă.
— Nu cred că e cazul să-i arătaţi domnului Bagman prostiile astea, murmură Percy, dar Bagman nu păru să creadă că bagheta falsă era o prostie.
Din contră, chipul său de băieţandru străluci de entuziasm când o luă de la Fred, iar bagheta scoase un sunet strident, se transformă într-un puişor din cauciuc şi Bagman izbucni în râs.
— Excelent! Nu am văzut ceva atât de amuzant de multă vreme! Aş da cinci galioni pentru aşa ceva!
Percy rămase înmărmurit, pe faţa lui citindu-se mai mult decât dezaprobare.
— Băieţi, zise domnul Weasley în şoaptă, nu vreau să pariaţi… Astea sunt toate economiile voastre… Mama voastră…
— Haide, Arthur, nu ne strica distracţia! strigă Ludo Bagman, zornăindu-şi iar buzunarele, entuziasmat. Sunt destul de mari ca să ştie ce vor! Voi ziceţi că o să câştige Irlanda, dar că o să prindă Krum hoţoaica? Nici gând, băieţi, nici gând… Nu ştiu dacă aveţi şanse, zău aşa… Mai pun cinci galeoni pentru baghetă… Ce ziceţi, hai să…
Domnul Weasley privi neajutorat cum Ludo Bagman scoate un caiet şi o pană şi începe să noteze numele băieţilor.
— Perfect, zise George, luând hârtiuţa de pergament pe care i-o dăduse Bagman şi punând-o într-un buzunar al robei.
Bagman se întoarse extrem de fericit către domnul Weasley.
— Ce zici, nu-mi faci şi mie un ceai? Îl caut pe Barty Crouch. Am ceva probleme cu omologul meu bulgar, nu pot să înţeleg o boabă din ce spune. Barty o să mă lămurească. Vorbeşte cam o sută cincizeci de limbi!
— Domnul Crouch? zise Percy, abandonând subit atitudinea sa înţepată de dezaprobare şi radiind pur şi simplu de entuziasm. Vobeşte peste două sute! Mermish şi bolboreza, dar şi limba trolilor…
— Oricine poate vorbi limba trolilor, zise Fred cam dispreţuitor, tot ce trebuie să faci este să arăţi cu degetul şi să mârâi!
Percy îi aruncă lui Fred o privire foarte severă şi scormoni focul cu putere, pentru a înteţi jarul, ca să poată fierbe ceainicul.
— Mai ştii ceva de Bertha Jorkins, Ludo? întrebă domnul Weasley, în timp ce Bagman se aşeza pe iarbă alături de ei.
— Nimic, zise Bagman liniştit. Dar apare ea. Săraca Bertha! Cu memoria ca un ciur şi nici un pic de simţ de orientare… S-a pierdut, crede-mă pe cuvânt. O să vină la serviciu în octombrie, crezând că e iulie.
— Nu crezi că ar fi cazul să trimiţi pe cineva să o caute? îi sugeră domnul Weasley, în timp ce Percy îi dădea ceaiul lui Bagman.
— Barty Crouch îmi tot spune şi el asta, zise Bagman, ochii săi rotunzi mărindu-se cu nevinovăţie, dar chiar că nu ne putem lipsi de nimeni momentan. A, vorbeam de lup! Barty!
Un vrăjitor tocmai Apăruse lângă foc şi nici că ar fi putut să fie mai diferit de Ludo Bagman, întins pe iarbă în vechea sa robă de vâjthaţ. Barty Crouch era un om în vârstă, rigid şi înalt, îmbrăcat într-un costum impecabil, cu o cravată pe măsură. Cărarea din părul său scurt şi cărunt era aproape anormal de dreaptă, iar mustaţa sa subţire părea tăiată la linie. Pantofii săi erau foarte bine lustruiţi. Harry îşi dădu seama imediat de ce îl idolatriza Percy. Acesta credea cu toată convingerea în respectarea cu stricteţe a regulilor, iar domnul Crouch respectase atât de bine stilul îmbrăcăminţii Încuiaţilor, încât l-ai fi putut crede un respectabil director de bancă. Harry se gândi că nici măcar Unchiul Vernon nu ar fi bănuit cine era Crouch cu adevărat.
— Ia un loc pe iarbă, Barty, zise Ludo vesel, bătătorind pământul de lângă el.
— Nu, mulţumesc, Ludo, zise Crouch şi în vocea sa era o nuanţă de nerăbdare. Te-am căutat peste tot. Bulgarii insistă să mai adăugăm douăsprezece locuri în Loja Superioară.
— A, asta vroiau? zise Bagman. Credeam că tipu’ vroia să-i împrumut nişte cleşti. Are un accent…
— Domnule Crouch! zise Percy rămas fără suflare, stând pe jumătate înclinat, încât părea cocoşat. Nu doriţi o ceaşcă de ceai?
— A, zise domnul Crouch, uitându-se la Percy puţin uimit. Da, mulţumesc, Weatherby.
Fred şi George se înecară cu propriul ceai. Percy, cu urechile roz, îşi făcu de lucru cu ceainicul.
— A, şi mai vroiam să discut şi cu tine, Arthur, zise domnul Crouch, ochii săi ageri oprindu-se asupra domnului Weasley. Ali Bashir e pe picior de război. Vrea să discute cu tine despre embargoul pe covoarele zburătoare…
Domnul Weasley oftă adânc.
— Doar i-am trimis o bufniţă despre asta chiar săptămâna trecută. I-am zis o dată şi pot să-i mai spun de o sută de ori: covoarele sunt prin definiţie obiecte caracteristice Încuiaţilor, aşa cum e menţionat în „Registrul Obiectelor Vrăjite Interzise”, dar se pare că n-a priceput nimic!
— A priceput el, zise domnul Crouch, acceptând o ceaşcă de ceai de la Percy, dar insistă să exporte aici un număr mare de covoare zburătoare.
— Păi cum, să înlocuiască măturile în Marea Britanie? întrebă Bagman.
— Ali zice că este loc pe piaţă şi pentru un vehicul de familie, zise domnul Crouch. Ţin minte că bunicul meu avea un Axminster cu douăsprezece locuri… Dar asta a fost înainte să fie interzise covoarele, bineînţeles.
Vorbea de parcă ar fi vrut să-i lămurească pe toţi că strămoşii săi nu încălcaseră niciodată legea.
— Ia zi, eşti foarte ocupat, Barty? întrebă Bagman, păstrându-şi buna dispoziţie.
— Destul, zise domnul Crouch scurt. Organizarea Portalurilor pe cinci continente nu este tocmai un fleac, Ludo.
— Presupun că o să răsuflaţi amândoi fericiţi când or să se termine toate, nu? zise domnul Weasley.
Ludo Bagman păru şocat.
— Fericit? Nu ştiu de când nu m-am distrat aşa de bine… Totuşi, asta nu înseamnă că ne putem culca pe-o ureche, nu, Barty? N-am dreptate? Mai sunt o grămadă de lucruri de pus la punct, nu?
Domnul Crouch îşi ridică sprâncenele către Bagman.
— Am hotărât să nu anunţăm nimic până când nu or să fie gata toate detaliile…
— A, detaliile! zise Bagman, alungând cuvântul ca pe un roi de musculiţe. S-au înscris, nu? Au fost de acord, nu? Pot să pun pariu că puştii ăştia or să afle cât de curând, oricum, despre ce este vorba… Adică, are loc la Hogwarts…
— Ludo, trebuie să ne întâlnim cu bulgarii, doar ştii, zise domnul Crouch tăios, retezându-i propoziţia lui Bagman. Mulţumesc pentru ceai, Weatherby.
Îi dădu înapoi ceaiul nebăut lui Percy şi aşteptă să se ridice Ludo. Bagman se ridică, sorbind şi restul de ceai, cu aurul din buzunare zornăindu-i vesel.
— Ne vedem mai târziu! zise el. O să fiţi în Loja Superioară, alături de mine. Eu sunt comentatorul!
Ludo le făcu vesel cu mâna, Barty Crouch dădu scurt din cap şi amândoi se făcură nevăzuţi.
— Ce se întâmplă la Hogwarts, tată? întrebă Fred imediat. Despre ce vorbeau?
— O să aflaţi în curând, zise domnul Weasley, zâmbind.
— Sunt informaţii secrete, până când Ministerul va hotărî să le facă publice, zise Percy înţepat. Domnul Crouch a avut perfectă dreptate să nu le divulge…
— Ia mai taci, Weatherby, zise Fred.
O atmosferă de entuziasm plutea pe deasupra campusului în după-amiaza aceea. Până la apusul soarelui, chiar şi aerul încremenit de vară părea să tremure de emoţie în aşteptarea marelui eveniment, în timp ce se lăsa întunericul ca o cortină peste miile de vrăjitori în aşteptare. Dispăruseră şi ultimele urme de îngrijorare: Ministerul părea să se fi supus inevitabilului şi renunţase să combată formele ostentative de magie, care acum izbucneau la tot pasul.
Vânzătorii cu fel de fel de produse Apăreau din trei în trei metri, ducând tăvi şi împingând cărucioare pline cu tot felul de suveniruri: rozete luminoase, verzi pentru Irlanda, roşii pentru Bulgaria, care chiţăiau numele jucătorilor, pălării ascuţite, decorate cu trifoi săltăreţ, eşarfe bulgăreşti ornate cu lei care scoteau răgete fioroase, steaguri ale ambelor ţări, care cântau imnurile lor naţionale în timp ce erau vânturate, machete reduse de mături „Fulger”, care puteau chiar şi să zboare, şi figurine pentru colecţionari, cu jucători celebri, care ţi se plimbau prin palmă, tare mândri de ei.
— De la începutul verii, îmi păstrez toţi banii de buzunar pentru asta, îi spuse Ron lui Harry şi Hermionei, în timp ce treceau printre vânzători, cumpărând suveniruri.
Deşi Ron îşi luase o pălărie cu trifoi săltăreţ şi o rozetă mare, verde, mai cumpără şi o figurină mică cu Viktor Krum, căutătorul bulgar. Krum în miniatură se plimba în palma lui Ron, uitându-se urât la rozeta verde de deasupra lui.
— Uau, uitaţi-vă la astea! zise Harry, grăbindu-se către un cărucior plin cu ceva ce păreau a fi binocluri de aramă, doar că aveau tot felul de manete şi butoane ciudate.
— Omnioculare! strigă vânzătorul entuziasmat. Poţi să vezi faza în reluare sau cu încetinitorul… Sau îţi prezintă acţiunea cadru cu cadru. Chilipir, zece galeoni bucata!
— Acum îmi pare rău că am cumpărat asta, zise Ron, arătând către pălăria sa cu trifoi săltăreţ şi privind cu jind la Omnioculari.
— Trei perechi, îi zise Harry hotărât vrăjitorului.
— Nu, nu e cazul, zise Ron, înroşindu-se.
Era întotdeauna stânjenit de faptul că Harry, care moştenise o mică avere de la părinţii lui, avea mult mai mulţi bani decât el.
— Nu-ţi mai iau nimic de Crăciun, îi spuse Harry, dându-i câte un Omniocular lui şi Hermionei. Adică pentru următorii zece ani, ai grijă!
— Corect! zise Ron, zâmbind.
— Oooh, mersi, Harry, zise Hermione. Mă duc să iau nişte programe, uite, acolo…
Cu buzunarele mult mai uşurate de bani, se întoarseră la corturile lor. Bill, Charlie şi Ginny aveau şi ei rozete verzi, iar domnul Weasley avea un steag irlandez. Fred şi George nu îşi cumpăraseră nimic, pentru că îi dăduseră tot aurul lor lui Bagman.
Chiar atunci bătu un gong undeva dincolo de pădure, şi lumini roşii şi verzi prinseră viaţă instantaneu în copaci, luminând o cărare către stadion.
— A sosit momentul! zise domnul Weasley, fiind la fel de entuziasmat ca şi ceilalţi. Haideţi, să mergem!