Lui Draco nu-i veni să creadă când îi văzu pe Harry şi pe Ron a doua zi, arătând obosiţi, e adevărat, dar foarte veseli. Şi chiar aşa şi era. După ce le trecuse spaima de peste noapte, Harry şi Ron avuseseră timp să se gândească la aventura extraordinară, pe care o trăiseră, la câinele cu trei capete, şi ce noroc pe ei că erau prieteni. Între timp, Harry îi spusese şi lui Ron despre misteriosul pacheţel, care părea să-şi fi schimbat locul, de la Gringotts la Hogwarts, şi amândoi nu mai conteneau să se întrebe ce putea fi în acel pachet, ca să aibă nevoie de o pază aşa serioasă.
— Ori este foarte valoros, ori foarte periculos, fu de părere Ron.
— Sau ambele, completă Harry.
Tot ce ştiau cu exactitate era că obiectul respectiv avea cam cinci centimetri, altceva nu aveau cum să ghicească, decât dacă mai găseau şi alte indicii.
Nici Hermione şi nici Neville nu-şi făceau probleme cu ce se afla sub câine. Neville dorea din tot sufletul să nu se mai afle vreodată prin preajma monstrului.
Hermione nu mai vorbea nici cu Harry, nici cu Ron, dar parcă o făcea şi mai pe deşteapta, în compensaţie, probabil. Harry şi Ron aşteptau acum un prilej să i-o plătească lui Draco şi, spre marea lor mulţumire, acesta veni cu poşta din săptămâna următoare.
De îndată ce se îmbulziră bufniţele în sala de mese, toate privirile se aţintiră asupra unui grup de şase bufniţe, care cărau un pachet nu prea greu, dar mare ca suprafaţă. Ca toţi ceilalţi, Harry murea şi el de curiozitate să vadă ce era în pachet şi se arătă foarte surprins, când bufniţele îl aşezară în faţa lui. De abia se îndepărtară cele şase bufniţe, că veni o alta, care îi lăsă lui Harry o scrisoare, pe deasupra pachetului.
Noroc că deschise mai întâi scrisoarea, căci în ea scria:
Nu deschide pachetul la masă. Conţine mătura ta, Nimbus 2000, dar să nu se afle că tu ai primit o astfel de mătură, fiindcă atunci or să vrea toţi câte una. Oliver Baston te aşteaptă diseară, la ora şapte, pe terenul de antrenament.
Îşi ascunse cu greu bucuria când îi înmână lui Ron biletul, să citească şi el.
— Un Nimbus 2000! mormăi Ron, cu invidie. Eu nici n-am pus măcar mâna pe aşa ceva.
Părăsiră sala de mese imediat, dornici să desfacă mai repede pachetul, într-un loc ferit de privirile celorlalţi, dar la jumătatea holului de la intrare, văzură că scările erau barate de Crabbe şi Goyle. Draco le smulse pachetul şi pipăi să vadă ce e înăuntru.
— E o mătură! zise el, cu un amestec de invidie şi dispreţ, şi îi aruncă pachetul lui Harry.
Ron nu se putu abţine.
— Da, dar nu este o mătură oarecare, zise el, e un Nimbus 2000! Ce fel de mătură spuneai că ai acasă, Draco? Cornet 260?
Ron îi făcu lui Harry cu ochiul şi continuă:
— Cozile de mătură Cornet arată bine, dar nu sunt nici pe departe de categoria lui Nimbus 2000!
— Ce-o faci pe grozavul, Weasley? Tu nu-ţi poţi permite nici măcar ghidonul! Probabil că voi strângeţi câte o rămurică fiecare, până să fiţi în stare să vă faceţi o mătură, îi dădu replica imediat Draco.
Înainte ca Ron să poată răspunde, profesorul Flitwick apăru în dreapta lui Draco.
— Sper că nu vă certaţi, băieţi!? spuse el.
— Potter a primit o coadă de mătură nouă, domnule profesor, zise Draco.
— Da, mi-a spus ceva doamna profesoară McGonagall. Şi ce marcă e?
— Nimbus 2000, domnule, zise Harry, străduindu-se să nu izbucnească în râs, când văzu faţa oripilată a lui Draco.
Harry şi Ron urcară în fugă scările, râzând în hohote de faţa lui Draco, intrigată, dar şi furioasă, în acelaşi timp.
— Ar trebui să-i fiu recunoscător, dacă nu i-ar fi luat globul lui Neville, acum n-aş fi fost în echipa de Vâjthaţ! chicoti Harry, când ajunseră în capul scărilor.
— Şi ce, vrei să zici că asta-i o răsplată, fiindcă ai încălcat regulile? se auzi o voce supărată în spatele lor.
Era Hermione, care urca scările în fugă, cu ochii ţintă la pachetul din mâna lui Harry.
— Credeam că nu vorbeşti cu noi, îi replică Harry.
— Da, te rugăm, nu te răzgândi, a fost aşa bine, o necăji Ron.
Hermione se îndepărtă, cu nasul în vânt.
Ziua trecu extraordinar de greu. Harry reuşea cu greu să se concentreze cât de cât la lecţii. Minţile îi zburau iar şi iar către coada lui de mătură, care îl aştepta în dormitor, sub pat, sau la terenul de antrenament, unde urma să ia primele lecţii, chiar în seara aceea. Trecu cu greu şi masa de seară, unde mâncă fără să ştie ce anume, apoi, se repezi sus, pe scări, să mai arunce o privire la mătura lui, Nimbus 2000.
— Uau, suspină Ron, privind-o şi el încă o dată.
Chiar Harry, care nu ştia mare lucru despre cozile de mătură, trebui să admită că arăta splendid. Netedă şi strălucitoare, cu un mâner de mahon, lungă şi suplă, cu firele nou-nouţe şi cu marca, Nimbus 2000, scrisă cu litere aurii.
Cum se apropia de ora şapte, Harry părăsi castelul, pe înserat, şi se îndreptă spre stadion. Nu mai intrase niciodată pe stadion. În jurul arenei centrale, erau sute de locuri în amfiteatru, ca spectatorii să poată urmări bine jocul. La capătul celălalt al arenei, se aflau trei stâlpi, cu câte un cerc la capăt. Îi aminteau de acele beţişoare, prin care copiii suflă baloane de săpun, numai că aveau cam 15 metri înălţime.
Mult prea dornic să înceapă, Harry urcă pe mătură şi o lovi de pământ. Ce senzaţie! Intra şi ieşea prin porţi, se înălţa cu viteză şi zbura de la un capăt al arenei, la celălalt. Nimbus 2000 executa toate comenzile sale, cu cea mai mare uşurinţă.
— Potter, vino jos! auzi Harry o voce.
Era vocea lui Oliver Baston, care ducea sub braţ o cutie de lemn. Harry ateriză lin, chiar lângă el.
— Foarte frumos, îl lăudă el pe Harry. Acum văd şi eu ce vroia să spună doamna profesoară McGonagall. Eşti, într-adevăr, un talent înnăscut. În seara asta te învăţ toate regulile, iar apoi vii la antrenament cu toată echipa, de trei ori pe săptămână.
Baston deschise cutia, în care erau patru mingi, de mărimi diferite.
— Aşa, făcu Baston, Vâjthaţ este uşor de înţeles, chiar dacă nu e aşa uşor de jucat. Sunt câte şapte jucători, în fiecare echipă. Trei dintre ei se numesc înaintaşi.
— Trei înaintaşi, repetă Harry, în timp ce Baston lua o minge, de un roşu strălucitor şi de mărimea unei mingi de fotbal.
— Asta se numeşte balon. Înaintaşii pasează balonul, de la unul la altul, încercând să ajungă la stâlpii aceia şi să bage mingea prin cerc, pentru a înscrie un gol. De fiecare dată, când mingea intră prin cerc, echipa respectivă câştigă zece puncte. Eşti atent?
— Sigur că da, sări Harry. E ca un fel de baschet, cu şase cercuri, nu?
— Ce-i aia baschet? întrebă Oliver Baston, curios.
— Lasă asta, zi mai departe, zise Harry.
— De fiecare parte, mai e un jucător, care se numeşte portar. Eu sunt portarul echipei Cercetaşilor. Trebuie să zbor în jurul stâlpilor noştri şi să-i împiedic pe ceilalţi să marcheze.
— Trei înaintaşi şi un portar, repetă Harry, hotărât să reţină totul. Şi mingile celelalte, pentru ce sunt?
— Îţi arăt imediat, îi zise Baston. Ţine asta.
Şi îi dădu lui Harry o mică bâtă, care semăna, oarecum, cu bâta de baseball.
— O să-ţi arăt acum care e rolul acestor două mingi, numite baloane-ghiulea.
Erau nişte mingi, ceva mai mici, identice şi de culoare neagră. Lui Harry i se păru că de-abia reuşeau chingile să le ţină în cutie.
— Dă-te la o parte, îl avertiză Baston şi eliberă una dintre mingi.
Aceasta zvâcni sus de tot, în aer, şi se îndreptă apoi spre faţa lui Harry. Harry o lovi cu putere cu bâta, ca să nu-i spargă nasul, şi o trimise departe, în zig-zag. Zbură peste capetele lor, apoi se îndreptă spre Baston, care se aruncă asupra ei şi reuşi să o ţintuiască la pământ.
— Ai văzut? îl întrebă Baston, străduindu-se să bage mingea, la locul ei, în cutie. Balonane-ghiulea se învârtesc în jurul jucătorilor, încercând să-i doboare de pe mături. De aceea există câte doi prinzători în fiecare echipă. Prinzătorii noştri sunt gemenii Weasley, iar sarcina lor este să ne protejeze flancurile şi să încerce să trimită baloanele-ghiulea înapoi, spre echipa adversă. Ai priceput?
— Da. Cei trei înaintaşi încearcă să înscrie cu balonul, portarul apără şi respinge balonul, prinzătorii apară flancurile şi reorientează baloanele-ghiulea spre echipa adversă, spuse Harry, pe nerăsuflate.
— Foarte bine, aprobă Baston.
— Oare, s-a întâmplat vreodată ca baloanele-ghiulea să… omoare pe cineva? întrebă Harry.
— Nu, niciodată la Hogwarts! Au fost câteva maxilare sparte, dar nimic mai mult. Ultimul membru al echipei este căutătorul. Tu o să fii pe postul de căutător şi nu trebuie să te preocupe nici balonul, nici baloanele-ghiulea…
— … decât dacă îmi crapă capul! râse Harry.
— Nu trebuie să-ţi faci probleme, gemenii Weasley fac o echipă perfectă, nu prea trece de ei nici un balon-ghiulea!
Baston căută în cutie şi scoase ultima minge. În comparaţie cu balonul şi cu baloane-ghiulea, aceasta era foarte mică, semănând cu o castană mai mare. Era de un auriu strălucitor şi avea două aripioare argintii.
— Asta e hoţoaica aurie şi este cea mai importantă minge din joc. Este foarte greu de prins, fiindcă se mişcă foarte iute şi este abia vizibilă. As-ta este treaba căutătorului. Trebuie să-i fentezi pe înaintaşi, pe prinzători, să te fereşti din calea balonului şi a baloanelor-ghiulea şi să prinzi hoţoaica aurie, înaintea căutătorului din echipa adversă. Cine o prinde primul, aduce echipei sale o sută cincizeci de puncte suplimentare, astfel încât echipa respectivă este aproape întotdeauna câştigătoare. De aceea, căutătorii sunt jucători cei mai des faultaţi. Jocul de Vâjthaţ se termină în momentul în care este prinsă hoţoaica aurie, dar asta poate dura multă vreme. Recordul a fost de trei luni, mi se pare. Jocul s-a jucat încontinuu, cu o mulţime de rezerve, pentru ca jucătorii să se poată odihni, pe rând. Ei, cam asta e tot! Ai vreo întrebare?
Harry scutură din cap. Înţelesese ce trebuie să facă, problema era cum…
— N-o să ne antrenăm acum cu hoţoaica aurie, mai târziu, zise Baston şi puse mingea cu grijă la loc, în cutie. E prea întuneric, s-ar putea pierde. O să ne antrenăm cu alte mingi.
Scoase dintr-o geantă câteva mingi obişnuite de golf şi în curând cei doi erau sus, în aer, Baston, aruncând mingile de golf cât putea de tare, în toate direcţiile, Harry, încercând să le prindă pe toate. Şi, într-adevăr, nu-i scăpă nici una, spre marea încântare a lui Baston. După jumătate de oră, se lăsase noaptea de-a binelea şi cei doi fură nevoiţi să se oprească din antrenament.
— Cupa de anul ăsta de la Vâjthaţ o să aibă numele tău pe ea! râse Baston, în timp ce-şi târau paşii spre castel. Nu m-aş mira să ajungi mai bun ca Charlie Weasley, iar el ar fi putut să ne reprezinte cu succes în meciul naţional de cupă, dacă nu ar fi plecat să studieze vampirii şi dragonii.
Poate din cauză că era prea ocupat, cu toate temele şi cu antrenamentul la Vâjthaţ, de trei ori pe săptămână, dar nici nu-şi dădu seama că se scurseseră deja două luni de când venise la Hogwarts. Se simţea la castel ca acasă, mult mai mult ca la familia Dursley, unde trăise, totuşi, aproape de când se născuse. Şi lecţiile i se păreau acum mult mai interesante, o dată ce îşi însuşise noţiunile de bază.
În dimineaţa de Halloween se sculă într-un delicios miros de dovleac copt, care plutea pe toate coridoarele. Ba mai mult, profesorul Flitwick îi anunţase la ora de „Farmece” că venise vremea să-i înveţe să facă obiectele să zboare! Mureau de curiozitate să ştie cum puteau face acest lucru, mai ales de când îl văzuseră pe profesor cum îi făcuse broasca lui Neville să se înscrie pe o traiectorie în jurul clasei! Profesorul Flitwick îi împărţi doi câte doi şi Harry se bucură să-l aibă ca partener pe Seamus Finnigan (o adevărată binecuvântare, dat fiind că Neville se tot agitase să fie ales el partenerul lui Harry). Ron, însă, ajunsese în echipă cu Hermione Granger. Era cam greu de spus cine era mai necăjit, Ron sau Hermione… Hermione nu mai vorbise cu ei din ziua în care Harry primise coada lui de mătură ultra modernă.
— Atenţie, nu uitaţi acea mişcare elegantă, din încheietură, pe care am exersat-o atât! le mai zise profesorul, suit, ca de obicei, peste maldărul său de cărţi. Rotire, şficuire, rotire, şficuire! La fel de important este şi să spuneţi corect cuvintele magice. Nu-l uitaţi pe Magicianul Baruffio care în loc de „p” a spus „b” şi s-a trezit la podea, cu ditamai bourul pe piept!
Era al naibii de greu. Harry şi Seamus roteau încheietura, apoi şfichiuiau aerul, dar pana, pe care trebuiau s-o facă să plutească în aer, refuza să se ridice de pe bancă. Seamus îşi pierdu răbdarea şi împunse aerul cu bagheta, făcând să izbucnească un foc, pe care Harry îl stinse cu pălăria lui. La banca de alături, nici Ron nu avea mai mult noroc.
— Hocus-pocus preparatis! striga el cât putea de tare, agitându-şi ca o morişcă braţele lungi.
— Nu spui bine! o auzi Harry pe Hermione, corectându-l pe Ron. E Hocus-pocus preparatus! Şi accentuează vocalele!
— Accentuează-le tu, dacă eşti aşa deşteaptă! îi dădu Ron replica, morocănos.
Hermione îşi îndoi puţin mânecile de la robă, ridică bagheta, o roti, şficui cu ea aerul şi zise:
— Hocus-pocus preparatus!
Pana se ridică de pe bancă şi pluti la cincizeci de centimetri pe deasupra capetelor celorlalţi.
— Bravo! Foarte bine! aplaudă profesorul Flitwick. Toată lumea să ia exemplu de la domnişoara Granger!
La sfârşitul orei, Ron era în cea mai proastă dispoziţie.
— Nu-i de mirare că nimeni nu poate s-o sufere! izbucni el spre Harry, pe când îşi croiau drum pe coridorul aglomerat. E un adevărat coşmar, ascultă-mă pe mine!
Cineva se ciocni de Harry, în toată îmbulzeala de pe culoar. Era Hermione. Harry îi aruncă o privire şi văzu cu uimire că avea lacrimi în ochi.
— Ron, cred că te-a auzit!
— Şi ce dacă? se grozăvi Ron, dar nu prea se simţea în largul lui. Cred că s-a lămurit şi ea că nu are nici un prieten.
Hermione nu-şi făcu apariţia la următoarea oră şi nimeni n-o văzu toată după-amiaza aceea. În timp ce se îndreptau spre Marea Sală, unde avea loc petrecerea de Halloween, Harry şi Ron o auziră pe Parvati Patil că îi spunea prietenei ei, Lavender, că Hermione se închisese în toaleta fetelor şi plângea de mama focului, zicând că vrea să fie lăsată în pace. Ron se simţi şi mai prost, dar, odată intraţi în Marea Sală, decorată cu fel de fel de ghirlande şi lampioane, Harry şi Ron uitară complet de Hermione.
O mie de lilieci vii atârnau de plafon şi alţi o mie roiau pe deasupra meselor, făcând lumânările să pâlpâie în dovleci. Îndată apăru şi mâncarea în farfuriile aurii, aşa cum se întâmplase şi la banchetul de recepţie. Harry tocmai lua un cartof copt, când în sală îşi făcu apariţia profesorul Quirrell, cu turbanul pieziş şi cu faţa îngrozită. Toată lumea îl urmări cu privirea până ajunse în dreptul profesorului Albus Dumbledore:
— E un monstru în subsol! zise el şi leşină pe dată.
Se porni un zgomot de nedescris. Profesorul Albus Dumbledore trebui să facă să explodeze mai multe artificii purpurii, ca să se facă linişte în sala de mese.
— Perfecţi! ordonă el. Duceţi-vă imediat clasele în dormitoare!
Percy se simţea în elementul lui:
— Urmaţi-mă! Staţi grupaţi! Voi, cei din anul întâi, veniţi lângă mine! Scuzaţi, faceţi loc pentru anul întâi! Ştiţi, eu sunt Perfect!
— Cum să intre aici vreun monstru? întrebă Harry, neîncrezător, în timp ce urcau scările spre dormitoare.
— Nu ştiu să-ţi spun, dar se cunoaşte prea bine cât sunt de stupizi, răspunse Ron. Probabil că Peeves s-a gândit să ne joace o festă, de Halloween!
Trecură de mai multe grupuri, care se îndreptau în direcţii diferite. Tocmai îşi croiau drum printr-un grup de Astropufi dezorientaţi, când Harry îl apucă de braţ pe Ron.
— Mi-am amintit de… Hermione, îi spuse el.
— Ce-i cu ea? întrebă Ron.
— Mă gândeam că probabil că nu ştie despre monstru…
— Oh! Bine, dar să nu ne vadă Percy, zise Ron, muşcându-şi buza.
Pitulându-se şi strecurându-se, Harry şi Ron se alăturară grupului de Astropufi care mergeau în direcţie opusă. Trecură apoi într-un coridor pustiu şi se îndreptară spre toaleta fetelor. Tocmai dăduseră colţul, când auziră paşi în urma lor.
— Percy! zise Ron, trăgându-i pe Harry pe după statuia unui grifon.
Trăgând cu ochiul, văzură, însă, că nu era Percy, ci profesorul Plesneală, care traversă coridorul şi dispăru.
— Ce-o fi făcând aici? şopti Harry. De ce nu e în pivniţă, împreună cu ceilalţi profesori?
— Habar n-am!
Cât mai încet posibil, cei doi se strecurară pe coridorul pe care dispăruse profesorul Plesneală. Încă i se mai auzeau paşii.
— Cred că se îndreaptă spre etajul trei, zise Harry, dar fu întrerupt de mâna ridicată a lui Ron.
— Simţi a ce miroase?
Lui Harry îi ajunse o duhoare pe la nări, un amestec de putoare de ciorapi nespălaţi şi de WC care trebuia spălat.
Apoi auziră şi un mers greoi, târşâit. Ron arătă spre capătul culoarului. Ceva uriaş se îndrepta spre ei. Se traseră în umbră şi aşteptară până ce arătarea aceea uriaşă fu luminată de razele lunii.
Priveliştea era înfiorătoare. Creatura avea peste treizeci de metri înălţime, un corp mătăhălos, cu o piele închisă la culoare, cu aspect nesănătos, cu un cap chel şi mic, ca o nucă de cocos. Avea picioare scurte, ca nişte trunchiuri de copac, plate şi noduroase. Mirosul pe care îl răspândea era de nesuportat. Avea în mână o măciucă pe care o târa pe coridor, fiindcă braţele îi erau mult prea lungi.
Monstrul se opri în pragul unei uşi, se uită înăuntru, socoti ce socoti cu mintea lui redusă şi intră.
— Cheia e în broască, am putea să-l închidem înăuntru!… zise Harry.
— Bună idee! fu de acord Ron, cam nervos, însă.
Se strecurară spre uşa deschisă, cu gurile uscate, de emoţie, atenţi să nu iasă monstrul. Cu un salt, Harry ajunse lângă uşă, o trânti şi răsuci cheia!
— Da, asta e!
Încântaţi de victorie, o luară la fugă pe coridor, dar abia ajunseseră la colţ, când auziră ceva care le îngheţă sângele în vene: un strigăt îngrozit izbucni chiar din camera pe care o încuiase Harry.
— Oh, nu! zise Ron, palid la faţă, precum Baronul Sângeros.
— Este toaleta fetelor! exclamă Harry.
— HERMIONE! ziseră amândoi într-un glas.
Era ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l facă, dar nu aveau de ales. Se întoarseră pe călcâie şi o zbughiră spre camera cu pricina. Întoarseră cheia şi, îngroziţi la culme, deschiseră uşa şi se repeziră înăuntru.
Hermione Granger se făcuse una cu peretele şi arăta ca şi cum urma să leşine din clipă în clipă. Monstrul înainta spre ea, smulgând toate chiuvetele de pe perete.
— Să-l zăpăcim cumva, strigă Harry şi ridică un robinet pe care îl zvârli în perete.
Arătarea aceea hidoasă se opri la câţiva paşi de Hermione, clipi confuz şi se uită dincotro venise zgomotul. Ochii lui răi şi tâmpi se opriră asupra lui Harry. Îşi schimbă direcţia, luând-o spre Harry, fără să uite să ia şi măciuca.
— Ei, tu, creier de găină! îl făcu atent Ron din celălalt capăt al încăperii şi aruncă în el cu o ţeavă de metal.
Uriaşul păru să nu fi simţit izbitura ţevii în umăr, dar strigătul lui Ron îl făcu să se oprească din nou. Îşi întoarse faţa urâtă spre Ron, lăsându-i timp lui Harry să se îndepărteze.
— Vino! Fuga! o îndemnă Harry pe Hermione, dar fata părea ţintuită de perete, îngrozită la culme.
Strigătele şi ecoul lor păreau să-l fi zăpăcit complet pe monstru. Se îndreptă spre Ron, care se afla mai aproape de el. Ron nu mai avea nici o portiţă de scăpare.
Moment în care Harry făcu ceva, tot atât de curajos, pe cât de stupid: se aruncă în spatele uriaşului şi îl strânse de gât. Arătarea nici nu-l simţi pe Harry în spatele lui, dar chiar şi un monstru prost simte când îi intră ceva în nas, iar bagheta din mâna lui Harry tocmai asta făcea!
Urlând de durere, uriaşul se răsuci şi lovi cu bâta, dar pe de lături. Din moment în moment, Harry avea să fie scuturat pe podea şi zdrobit de bâta grea.
Hermione se prăbuşise la podea, secată de puteri. Ron îşi ridică bagheta, fără să ştie prea bine ce vroia să facă, şi se auzi spunând:
— Hocus-pocus preparatus!
Bâta zbură pe dată din mâna uriaşului şi se ridică în aer, apoi se întoarse şi izbi cu putere în capul proprietarului ei. Duhul se clătină puţin şi apoi căzu cu burta la pământ, făcând să duduie întreaga încăpere. Harry sări în picioare. Tremura tot şi abia mai putea să respire de emoţie. Ron stătea cu bagheta în mână şi nu îi venea a crede că făcuse aşa ceva.
Hermione vorbi prima.
— E mort? întrebă ea.
— Nu cred, răspunse Harry. E doar ameţit de lovitură.
Se aplecă şi scoase bagheta lui magică din nasul uriaşului. La capăt, era acoperită cu ceva care semăna a lipici, închis la culoare.
— Uhh, făcu el cu scârbă, muci!
Şterse bagheta de pantalonii uriaşului, cât putu de repede.
Uşi trântite şi zgomot de voci îi făcură pe cei trei să tresară. Nu îşi dăduseră seama de toată hărmălaia pe care o făcuseră şi că buşiturile şi urletele uriaşului se auziseră de departe.
Câteva clipe mai târziu, profesoara McGonagall dădu buzna în toaleta fetelor, urmată îndeaproape de profesorul Plesneală. Profesorul Quirrell încheia plutonul. Când îl văzu pe uriaş, acesta din urmă scoase un strigăt înspăimântat, lăsându-se să cadă pe unul dintre WC-uri, cu mâna pe inimă.
Plesneală se aplecă deasupra uriaşului, iar McGonagall se uită în direcţia lui Harry şi Ron. Harry n-o mai văzuse niciodată atât de supărată. Buzele i se albiseră de furie. Gândul că ar putea să câştige puncte pentru Cercetaşi zbură pe dată din capul lui Harry.
— Unde v-o fi fost capul! strigă ea furioasă. Mare noroc aţi avut că mai sunteţi încă în viaţă. De ce nu sunteţi în dormitor?
Harry îl privi pe Ron, care încă mai stătea cu bagheta în mână, Plesneală, pe Harry. Harry îşi lăsă privirea în pământ. Tare s-ar fi bucurat să lase şi Ron bagheta în jos.
Apoi, o voce pierită se auzi dintr-un colţ:
— Vă rog, doamnă profesoară, mă căutau pe mine…
— Domnişoara Granger!
Hermione reuşi, în sfârşit, să se ridice în picioare şi continuă:
— M-am dus după monstru, fiindcă am crezut că pot să-i vin singură de hac, doar ştiţi că am citit totul despre aceste creaturi.
În sfârşit, Ron lăsă în jos bagheta lui magică. Hermione Granger să mintă în faţă un profesor? Imposibil!
— Dacă nu m-ar fi găsit ei, aş fi fost moartă până acum, mai zise ea. Harry i-a băgat bagheta în nas, iar Ron l-a făcut pe monstru să se pocnească în cap cu propria lui bâtă! N-au avut timp să anunţe pe nimeni şi să ceară ajutoare, uriaşul era gata să mă doboare.
Harry şi Ron încercau să pară că nu auzeau pentru prima oară această poveste.
— Bine… în cazul ăsta… Dar tu, fată prostuţă, cum de-ai putut crede că-i poţi veni de hac unui asemenea monstru, de una singură?
Hermione îşi plecă privirea. Harry rămăsese mut de uimire. Hermione era ultima persoană care ar fi făcut ceva împotriva regulilor şi iat-o acum, minţind ca să-i scoată pe ei din bucluc. Era ca şi cum Plesneală ar fi început să le dea bomboane.
— Domnişoară Granger, Cercetaşii pierd cinci puncte, pentru isprava asta, hotărî profesoara McGonagall. Sunt foarte dezamăgită de dumneata. Dacă nu aveţi nici o rană, duceţi-vă în turnul vostru. Toată lumea îşi termină cina în dormitoare!
Hermione plecă.
Profesoara McGonagall se întoarse spre Harry şi Ron.
— Ei bine, deşi tot sunt de părere că aţi avut mare noroc, trebuie să recunosc că nu mulţi dintre boboci ar fi fost în stare să-i vină de hac unui monstru, aşa că aţi câştigat câte cinci puncte pentru Cercetaşi. O să-i aduc la cunoştinţă şi profesorului Albus Dumbledore. Puteţi pleca!
Ieşiră grăbiţi din cameră şi nu scoaseră un cuvânt până nu urcară cele două etaje. Se simţeau uşuraţi că scăpaseră de mirosul îngrozitor al uriaşului şi, în general, de toate problemele.
— Ar fi trebuit să ne dea mai mult de zece puncte, prinse curaj Ron.
— Cinci, vrei să zici, dacă socotim cele cinci puncte, pierdute de Hermione, îi reaminti Harry.
— E frumos din partea ei că ne-a scăpat de pedeapsă, dar să nu uităm că şi noi am salvat-o pe ea!
— Poate că n-ar fi avut nevoie să fie salvată, dacă n-am fi închis noi arătarea acolo, sublinie Harry.
Ajunseră la portretul domnei celei grase.
— Rât de porc! ziseră ei şi intrară.
Camera de zi era plină şi era multă agitaţie. Toţi mâncau mâncarea care le fusese trimisă sus. Numai Hermione stătea lângă uşă şi îi aştepta. Urmă o pauză stânjenitoare. Apoi, fără să se uite unul la altul, ziseră un „Mulţumesc!” grăbit şi trecură la farfuriile lor.
Dar din acel moment, Hermione deveni prietena lor cea mai bună. Sunt unele lucruri care te apropie foarte mult, iar doborârea unui uriaş de peste treizeci de metri era unul dintre acestea.