De îndată ce intrară în noiembrie, vremea se răci foarte tare. Munţii din jurul şcolii deveniră de un gri mohorât, iar lacul căpătase sclipiri de oţel. În fiecare dimineaţă, pământul se acoperea de brumă. De la ferestrele de sus, îl puteau vedea pe Hagrid, care se chinuia să dezgheţe cozile de mătură, de pe terenul de Vâjthaţ, îmbrăcat într-o haină lungă din blană de cârtiţă, cu mănuşi din blăniţă de iepure şi cizme din blană de castor.
Începuse sezonul de Vâjthaţ. După săptămâni de antrenament, Harry urma să joace primul său meci: Cercetaşii contra Viperinilor. Dacă ar fi câştigat, Cercetaşii treceau pe locul doi în Campionatul Caselor.
Puţini îl văzuseră pe Harry jucând, fiindcă Baston hotărâse că trebuie să aibă o armă secretă, aşa că îl ţineau… secret, desigur! Cu toate astea, vestea că Harry va juca pe post de căutător răsuflase, nu se ştie cum, şi Harry nu putea spune cu certitudine ce era mai rău: să-i asculte pe cei care îi spuneau că se va descurca de minune sau pe cei care îl asigurau că îl vor aştepta pregătiţi cu saltele, ca să cadă pe moale…
Era un adevărat noroc că Hermione era acum prietena lor. Cu toate antrenamentele de ultimă oră la care îi supunea Baston, nu ştia cum s-ar fi descurcat la lecţii, dacă n-ar fi fost ea să-l ajute. Tot ea îi împrumutase şi „Vâjthaţ de-a lungul secolelor”, care se dovedi o carte deosebit de interesantă. Harry află, astfel, că erau şapte sute de feluri în care puteai comite un fault la Vâjthaţ, toate întâmplându-se la campionatul mondial din 1473, că cei de pe posturile de căutători erau de regulă cei mai scunzi şi mai rapizi jucători şi că lor li se întâmplau cele mai serioase accidente, că, deşi se întâmpla foarte rar să moară cineva la un joc de Vâjthaţ, adesea în timpul meciurilor dispăruseră arbitri, care fuseseră găsiţi numai după luni de zile în Deşertul Sahara.
De când Harry şi Ron o salvaseră de monstru, Hermione devenise mult mai puţin strictă în respectarea regulilor şi era mult mai plăcută, din această cauză.
O zi înainte de primul meci al lui Harry, într-una din pauze, ea îi convocă în curtea şcolii, în jurul unui foc albăstrui, care putea fi adus afară în vase speciale. Stăteau de vorbă, cu spatele la foc, pentru a se încălzi, când îl văzură pe profesorul Plesneală, trecând pe lângă ei. Harry observă imediat că profesorul şchiopăta. Harry, Ron şi Hermione se strâseră cât putură mai tare în jurul focului, pentru ca Plesneală să nu-l poată vedea. Erau siguri că aşa ceva era interzis!… Din nefericire, tocmai feţele lor vinovate îi dădură de gol. Plesneală şchiopătă spre ei. Nu văzuse focul, dar căuta un motiv să-i gonească de acolo.
— Ce faci aici, Potter? Ce ai acolo?
— Este „Vâjthaţ de-a lungul secolelor”, domnule profesor, zise Harry şi îi arătă cartea.
— Cărţile nu trebuiesc scoase afară din biblioteca şcolii, dă-mi-o imediat! Vă scad cinci puncte de la Cercetaşi!
— A inventat regula asta pe loc, mormăi Harry. Mă întreb de ce o fi şchiopătând…
— Nu ştiu, dar sper că-l doare rău piciorul, spuse Ron, cu ranchiună.
În camera de zi din Turnul Cercetaşilor era mare agitaţie în acea seară. Harry, Ron şi Hermione stăteau împreună, lângă fereastră. Hermione le verifica tema pentru ora de „Farmece”, de a doua zi. Hermione nu-i lăsa niciodată să copieze („Aşa n-o să învăţaţi niciodată!”), dar punând-o să-i verifice, Ron şi Harry aflau întotdeauna răspunsurile corecte.
Harry se simţea neliniştit. Ar fi vrut să-şi recapete cartea şi să continue să citească, numai ca să nu se mai gândească la meciul de a doua zi. Şi de ce i-ar fi frică de Plesneală, mă rog? Se ridică în picioare şi le spuse lui Ron şi Hermionei că se duce să-i ceară cartea înapoi.
— Treaba ta, ziseră cei doi, dar Harry îi asigură că era convins că Plesneală îi va da cartea, dacă i-o va cere când erau de faţă şi alţi profesori.
Coborî şi se duse la cancelarie. Ciocăni, dar nimeni nu-i răspunse. Mai ciocăni o dată, dar iarăşi nu primi nici un răspuns.
Şi dacă Plesneală lăsase cartea în cancelarie? Merita să încerce…
Deschise uşa uşurel şi se uită înăuntru, unde văzu o scenă groaznică. Plesneală şi Filch erau singuri în cancelarie. Plesneală îşi ridicase roba peste genunchi şi i se vedea piciorul însângerat şi cu carnea sfâşiată. Filch îi dădea bandaje, să se panseze.
— Ce nenorocire! spunea Plesneală. Cum să poţi să-i supraveghezi toate cele trei capete, deodată?!
Harry încercă să închidă uşa la loc, încetişor, dar…
— Potter!
Faţa lui Plesneală se schimonosi de furie, în timp ce-şi lăsa roba în jos. Harry înghiţi cu greu.
— Domnule profesor, îmi puteţi da cartea înapoi?
— AFARĂ! A-FA-RĂ!
Harry plecă, înainte ca Plesneală să poată să le mai ia câteva puncte. Fugi în susul scărilor cât putea de iute.
— Ţi-a dat-o? îl întrebă Ron, când îl văzu. Ce-i cu tine, ce ţi s-a întâmplat?
Pe şoptite, Harry le spuse ce văzuse şi auzise.
— Ştiţi ce înseamnă asta? întrebă el, cu răsuflarea întretăiată. Că, de Halloween, a încercat să treacă de câinele cu trei capete! Acolo se ducea în seara în care l-am văzut noi! Cred că vrea să obţină ce păzeşte câinele acela! Şi pariez pe coada mea de mătură că el l-a lăsat pe monstru înăuntru, ca să creeze o diversiune!
Hermione făcu ochii mari.
— Nu, nu se poate! făcu ea. Ştiu că nu este prea plăcut, dar nu cred că ar fura ceva păzit cu atâta străşnicie de domnul Albus Dumbledore.
— Ei, şi tu, Hermione! izbucni Ron. După tine, toţi profesorii sunt sfinţi sau cam aşa ceva! Eu sunt de părerea lui Harry, n-aş băga mâna în foc pentru Plesneală. Dar oare ce-o fi căutând? Ce păzeşte câinele?
Harry se duse la culcare, cu aceeaşi întrebare zbârnâindu-i în creieri. Neville sforăia de mama focului, dar Harry nu putea închide ochii. Încercă să nu se mai gândească la nimic, trebuia să se odihnească, doar ziua următoare participa la primul lui meci, dar o expresie ca cea de pe faţa lui Plesneală, când fusese surprins, nu se uită cu una, cu două…
Veni şi ziua următoare, rece, dar foarte senină. Marea Sală mirosea îmbietor, a cârnăciori prăjiţi, şi răsuna de glasuri voioase, dornice să vadă un meci de Vâjthaţ cât mai reuşit.
— Trebuie să mănânci ceva!
— Nu vreau! Imposibil! Nu pot să înghit nimic!
Harry se simţea groaznic. În aproximativ o oră, urma să intre în teren.
— Harry, mănâncă, îl îndemnă şi Seamus Finnigan, trebuie să capeţi puteri. Căutătorii sunt întotdeauna cotonogiţi de jucătorii din echipa adversă!
— Mulţumesc pentru încurajare, Seamus, zise Harry, uitându-se cum acesta îşi tot turna ketchup pe cârnăciori.
Pe la ora unsprezece, întreaga şcoală era în păr, în jurul terenului de Vâjthaţ. Mulţi dintre privitori aveau binocluri. Era adevărat că scaunele erau sus, în aer, dar uneori tot era greu să urmăreşti toate fazele.
Ron şi Hermione se alăturaseră lui Neville, Seamus şi Dean, pe cel mai de sus rând. Harry fu uimit să constate că făcuseră un afiş mare, din unul dintre cearşafurile distruse de Pungaşul. Pe el scria: Harry Potter, preşedinte! iar Dean, care era foarte bun la desen, făcuse dedesubt emblema Cercetaşilor, leul uriaş. Hermione contribuise şi ea cu o mică vrajă, pentru ca inscripţia să apară în mai multe culorii, vii şi strălucitoare.
Între timp, la vestiar, Harry şi restul echipei se schimbau pentru meci, punându-şi pelerinele roşii de Vâjthaţ. (Viperinii jucau în pelerine verzi).
Baston îşi drese glasul, pentru ca să se facă linişte.
— OK, băieţi…, începu el.
— … şi fete, completă înaintaşa Angelina Johnson.
— Da, şi fete, fu de acord Baston. A venit momentul!
— … mult aşteptat…, sări Fred Weasley.
— … de noi toţi! zise şi George.
— Ştim pe de rost discursul de încurajare al lui Baston, îi spuse Fred lui Harry. Am făcut parte din echipă şi anul trecut!
— Gura, voi doi! strigă Baston. De ani de zile n-au mai avut Cercetaşii aşa o echipă bună. O să câştigăm, sunt sigur!
Şi îi privi crunt, ca şi cum ar fi vrut să adauge: „Sau altfel…”
— În regulă, pe teren! Succes tuturor!
Harry ieşi din vestiar, în urma lui Fred şi George şi, sperând să nu i se înmoaie genunchii, păşi pe teren, în uralele publicului dezlănţuit.
Madam Hooch era arbitra. Stătea în mijlocul terenului, În aşteptarea celor două echipe, cu mătura în mână.
— Atenţie la mine, începu ea, de îndată ce îi văzu pe toţi adunaţi în jurul ei. Vreau un joc corect de ambele părţi!
Lui Harry i se păru că i se adresează mai mult lui Marcus Flint, căpitanul echipei Viperinilor, elev în anul VI. Harry se gândi că Marcus arăta ca şi cum ar fi avut ceva sânge de vârcolac în el. Cu coada ochiului, Harry văzu afişul uriaş, fluturând la înălţime. Inima lui tresăltă. Simţi că prinde curaj.
— Sus, pe mături, vă rog!
Harry încălecă superbul lui Nimbus 2000.
Madam Hooch suflă puternic în fluierul său de argint.
Cincisprezece mături se ridicară în aer. Meciul începuse!
— Şi balonul este preluat imediat de Angelina Johnson, de la Cercetaşi. Ce înaintaşă bună! Şi frumoasă, pe deasupra…
— Jordan!
— Scuzaţi-mă, doamnă profesoară!
Lee Jordan, prieten bun cu gemenii Weasley, era comentatorul meciului, urmărit cu mare atenţie de profesoara McGonagall.
— Angelina se descurcă, într-adevăr foarte bine acolo, sus, în aer. Pasează perfect către Alicia Spinnet, prietenă bună cu Oliver Baston. Anul trecut, ea a stat pe banca rezervelor… Dar să ne întoarcem la Johnson care… Ah, nu! Viperinii au reuşit să ia balonul, prin căpitanul lor, Marcus Flint. Şi dus a fost! Marcus Flint zboară ca un vultur şi e gata să înscri… Nu, a fost oprit excelent de portarul Baston şi balonul este preluat iar de Cercetaşi, prin înaintaşa lor, Katie Bell, care i-a suflat balonul lui Flint, printr-o desăvârşită mişcare de învăluire, şi… Auu! Cred că a fost foarte dureros! Un balon-ghiulea a lovit-o chiar în ceafă! Balonul trece la Viperini, Adrian Pucey se grăbeşte spre locul de marcaj, dar e stopat de cel de-al doilea balon-ghiulea, trimis de Fred sau de George Weasley, n-aş putea spune exact care dintre gemeni… Cercetaşii au făcut un joc excelent până acum. Şi aruncătorul lor a fost excelent. Balonul este iar la Johnson, care a plecat ca din puşcă, zboară, cu adevărat! Fentează un balon-ghiulea… şi iată, la mică distanţă, poarta echipei adverse… Hai, Angelina! Acum! Portarul Viperinilor, Bletchley, plonjează… Ratare! Cercetaşii au înscris primii!
Uralele galeriei Cercetaşilor umplură aerul, printre mormăielile şi bombănelile Viperinilor.
— Hai, făceţi-mi şi mie loc, daţi-vă mai încolo!
— Hagrid!
Ron şi Hermione se înghesuiră, ca să-i facă şi lui loc.
— Am urmărit meciul până acum din coliba mea, zise el şi arătă spre un binoclu, pe care îl ţinea pe după gât, dar nu-i acelaşi lucru. Nici urmă de hoţoaica aurie, nu?
— Nu, Harry nu prea a avut ce face până acum, spuse Ron.
— Bine că n-a păţit nimic, tot e ceva, nu-i aşa? remarcă Hagrid, punându-şi binoclul la ochi şi privind spre punctuleţul din zare, care nu era altul, decât Harry.
Sus, mult deasupra lor, Harry urmărea jocul cu atenţie, scrutând zarea, să nu-i scape hoţoaica aurie. Făcea întocmai cum îl învăţase Baston.
— Te ţii deoparte până vezi hoţoaica, îl sfătuise Baston. Nu e indicat să fii atacat înainte de a intra în acţiune.
Când marcase Angelina, Harry făcuse o serie de lupinguri, pentru a-şi manifesta bucuria. Acum, era iar la post, pândind hoţoaica. La un moment dat i se păru că vede o sclipire aurie, dar nu erau decât reflexele de la ceasurile gemenilor Weasley. Iar altădată, un balon-ghiulea veni glonţ spre el, dar Harry îl respinse, iar Fred porni în urmărirea balonului-ghiulea.
— Ai păţit ceva, Harry? apucă Fred să strige şi trimise balonul-ghiulea în direcţia lui Marcus Flint.
— Balonul e la Viperini, comenta Lee Jordan. Înaintaşul Pucey se fereşte de baloanele-ghiulea, îi fentează pe gemenii Weasley şi pe înaintaşa Bell şi se îndreaptă… Ah, nu-i chiar hoţoaica?!?
Un murmur străbătu mulţimea şi Pucey scăpă balonul, mult prea atent la sclipirea aurie, care îi vâjâi pe la urechi.
O văzuse şi Harry şi plonjă după ea, cu mult entuziasm. Căutătorul Viperinilor, Terence Higgs, o observase şi el. Umăr la umăr, zburau amândoi spre hoţoaică. Înaintaşii se opriseră din joc, uitând parcă pentru ce se aflau acolo şi urmărind întrecerea.
Harry era mai rapid ca Higgs. Văzuse boţul auriu, fluturând înaintea lor, băgă viteză şi…
BONG! Urlete furioase izbucniră din rândurile Cercetaşilor. Marcus Flint îi pusese o piedică, în mod intenţionat, măturii lui Harry, care se dezechilibră şi începu să se rotească. Harry se prinse zdravăn de ea, străduindu-se să scape întreg.
— FAULT! strigau Cercetaşii.
Furioasă, Madam Hooch îl atenţionă pe Flint şi ordonă o lovitură liberă pentru Cercetaşi. Dar, în toată această confuzie, hoţoaica dispăruse, bineînţeles.
Dedesubt, Dean Thomas urla din răsputeri:
— Dă-l afară! Cartonaş roşu!
— Dean, nu suntem la fotbal, îi aminti Ron. Jucătorii de Vâjthaţ nu pot fi daţi afară. Şi ce e aia, cartonaş roşu?
Dar Hagrid îi ţinea partea lui Dean:
— Ar trebui să se schimbe regulile. Flint ar fi putut să-l doboare pe Harry de pe mătură!
Lui Lee Jordan îi venea foarte greu să fie imparţial:
— Astfel, după acest fault josnic şi dezgustător…
— Jordan! Să nu se mai repete!
— Bine, doamnă, bine… Deci, Flint aproape că l-a ucis pe Harry, drept care Spinnet primeşte câteva puncte pentru Cercetaşi şi jocul continuă. Balonul este la Cercetaşi…
Harry blocă un alt balon-ghiulea, care venise ameninţător de aproape de capul său. Din cauza şocului, mătura se înclină periculos şi, pentru o clipă, Harry avu senzaţia că o să cadă. Strânse mătura între picioare şi se prinse cu mâinile de ea, cu toată puterea. Niciodată nu mai simţise ceva asemănător.
Se întâmplă din nou. Mătura lui Harry părea că vrea să-l trântească la pământ. Harry dădu să se îndrepte spre locul unde stătea Baston, să-l roage să ceară o pauză, dar îşi dădu seama că Nimbus 2000 scăpase de tot de sub control. Se învârti de câteva ori, foarte periculos, făcu nişte zig-zaguri prin aer, gata să îl arunce la pământ pe Harry.
Lee comenta în continuare:
— Viperinii au balonul… la Flint, care trece de Spinnet… şi de Bell… Un balon-ghiulea îl loveşte puternic în faţă… Sper că i-a spart nasul! Glumeam, doar, doamnă profesoară… Viperinii înscriu… Oh, vai…
Viperinii erau în culmea fericirii. Nimeni nu părea să fi observat că mătura lui Harry avea probleme… Îl purtase tot mai sus, zvâcnind şi răsucindu-se, ducându-l departe de joc.
— Nu înţeleg ce face Harry, mormăi Hagrid. Dacă nu l-aş şti, aş zice că a pierdut controlul măturii… Dar… nu se poate… Nu?!?
Deodată, toţi îşi îndreptară privirile spre Harry. Mătura lui se rotea, iar şi iar, şi el abia mai reuşea să se ţină. Deodată se auzi un strigăt. Mătura se smucise şi reuşise să-l dea jos pe Harry. Harry se mai ţinea doar cu o mână şi atârna în gol.
— I-o fi stricat-o Flint când l-a faultat, şopti Seamus.
— Nu se poate, zise Hagrid, cu o voce tremurătoare. Doar dacă acţionează asupra ei o magie neagră, deosebit de puternică… Niciodată n-a reuşit nici un puşti să strice un Nimbus 2000…
La aceste cuvinte, Hermione îi smulse binoclul lui Hagrid, dar, în loc să se uite la Harry, cercetă înfrigurată mulţimea.
— Ce faci? o întrebă Ron, negru la faţă de supărare.
— Ştiam eu! Plesneală! Uite şi tu!
În partea opusă, stătea Plesneală, cu ochii ţintă la Harry şi murmurând ceva pe şoptite, fără încetare.
— Face ceva! strigă Hermione. Vrăjeşte mătura!
— Ce putem face?
— Lăsaţi pe mine!
Şi, înainte ca Ron să mai apuce să spună ceva, Hermione dispăru. Ron întoarse binoclul spre Harry. Mătura vibra atât de tare, că era o minune că Harry se mai putea ţine încă de ea. Mulţimea era în picioare, urmărind scena, îngrozită, iar gemenii Weasley se apropiaseră de Harry, încercând să-l ia pe mătura unuia dintre ei. Degeaba, însă. De fiecare dată când se apropiau de Harry, mătura zvâcnea şi mai sus. Gemenii zburau în cercuri pe dedesubtul lui Harry, sperând să-l poată prinde, dacă ar fi căzut. Marcus Flint apucă balonul şi mai înscrise de cinci ori, fără ca nimeni să-l observe.
— Hai, Hermione, fă ceva, murmură Ron, disperat.
Hermione îşi făcuse loc spre scaunul unde stătea Plesneală şi acum alerga pe rândul imediat de dedesubt. Nici măcar nu se oprea să-şi ceară scuze celor pe care îi îmbrâncea în goana ei. Ajungând în dreptul lui Plesneală, se ghemui la pământ, îşi scoate bagheta magică şi începu să şoptească nişte cuvinte numai de ea ştiute. Din bagheta ei ţâşniră scântei spre poalele mantiei profesorului Plesneală.
În numai treizeci de secunde, Plesneală îşi dădu seama că era în flăcări. Un strigăt speriat îi dădu de ştire Hermionei că îşi îndeplinise misiunea. Adunând jarul de pe Plesneală şi punându-l într-un vas, în buzunar, Hermione se strecură înapoi. Plesneală n-avea să ştie niciodată ce se întâmplase.
Fusese deajuns. Sus, în aer, Harry reuşi să-şi domolească mătura.
— Neville, poţi să te uiţi acum, îl îndemnă Ron.
În ultimele cinci minute, Neville bocise, cu capul ascuns în jacheta lui Hagrid.
Harry coborî pe pământ şi toată lumea observă că îşi duce mâna la gură, ca şi cum i-ar fi venit să vomite, ateriză cu bine şi lasă să-i cadă din gură, drept în palmă, ceva auriu.
— Am prins hoţoaica! zise el, vesel.
Jocul se termină într-un vacarm de nedescris.
— N-a prins-o, aproape c-a înghiţit-o! urla Flint, ofticat. Mai urlă el încă douăzeci de minute, dar tot degeaba.
Harry nu încălcase regulile, iar Lee Jordan anunţa fericit rezultatul meciului: Cercetaşii câştigaseră o sută şaptezeci de puncte, iar Viperinii şaizeci. Harry nu auzise însă nimic. El bea o ceaşcă de ceai tare, în coliba lui Hagrid, unde se dusese, împreună cu Ron şi Hermione.
— Plesneală şi-a băgat coada! îi explică Ron.
— Aiurea! zise Hagrid, care nu înţelesese nimic din ce se întâmplase pe terenul de Vâjthaţ. De ce ar face Plesneală aşa ceva?
Harry, Ron şi Hermione schimbară priviri semnificative. Oare să-i spună lui Hagrid?! Harry hotărî să-i spună adevărul.
— Am aflat ceva în legătură cu el, zise Harry. De Halloween, a vrut să treacă de câinele cu trei capete şi l-a muşcat. Cred că vroia să fure ce păzeşte acesta cu atâta străşnicie.
Hagrid scăpă ibricul.
— Cum de-ai aflat de Fluffy? se miră el. Da, e câinele meu, l-am adus din Grecia. I l-am împrumutat domnului Albus Dumbledore, ca să păzească…
— Da… Da? făcu Harry, curios foc.
— Ei, nu mă mai întrebaţi şi voi atâtea, e un mare secret!
— Dar Plesneală vrea să-l fure…
— Aiurea! Plesneală e profesor la Hogwarts, n-ar face niciodată aşa ceva!
— Atunci, de ce a încercat să-l omoare pe Harry? întrebă Hermione.
Nu mai încăpea nici o îndoială, evenimentele din acea după-amiază îi schimbaseră complet părerea despre profesorul Plesneală.
— Ştiu ce-nseamnă piază rea, Hagrid, crede-mă! Trebuie să spui blestemul, cu privirile aţintite asupra celui pe care vrei să-l influenţezi şi Plesneală, crede-mă, nu-şi dezlipea privirea de la Harry. Nici măcar nu clipea!
— Iar eu vă mai spun o dată că vă înşelaţi, se încăpăţână Hagrid. Nu pot să explic de ce mătura lui Harry s-a comportat atât de bizar, dar profesorul Plesneală n-ar ucide niciodată un student! Şi acum, ascultaţi-mă bine, toţi trei! Nu vă amestecaţi unde nu vă fierbe oala, să n-o încurcaţi! Uitaţi de câine, uitaţi de ce păzeşte el, asta e treaba profesorului Albus Dumbledore şi a lui Nicolas Flamel…
— Aha! Deci, mai ştie de lucrul ăsta şi acest Nicolas! sări Harry.
Hagrid era furios pe el însuşi.