Se apropia Crăciunul. Într-o dimineaţă de la jumătatea lunii decembrie, castelul fu acoperit de un strat de zăpadă, înalt de aproape un metru. Lacul îngheţă complet, iar gemenii Weasley fură pedepsiţi că vrăjiseră câţiva bulgări de zăpadă care îl fugăriseră peste tot pe Quirrell, spărgându-i-se de turban. Cele câteva bufniţe care răzbiseră cu corespondenţa, trebuiră să primească îngrijiri serioase de la Hagrid, înainte de a fi din nou trimise la treburile lor.
Toţi aşteptau cu nerăbdare vacanţa. În Sala Mare şi în camerele de zi duduiau sobele, dar coridoarele erau mohorâte şi îngheţate. Şi în clase era frig, iar prin ferestre se strecura un vânt îngheţat. Cel mai groaznic era să mergi la orele lui Plesneală. În pivniţă era şi mai frig. Le ieşeau aburi din gură şi se ţineau cât mai aproape de ceaunele în care fierbeau poţiuni magice.
— Ce rău de ăştia care sunt nevoiţi să stea la Hogwarts, fiindcă nu-i vrea nimeni acasă, zise maliţios Draco Reacredinţă la una din orele de preparat poţiuni.
Şi avu grijă să privească spre Harry, în timp ce vorbea. Crabbe şi Goyle chicotiră. Harry îi ignoră, se obişnuise. Draco devenise chiar mai nesuferit, de când cu întâmplarea de la meciul de Vâjthaţ. Ofticat că Viperinii pierduseră, încerca să-i facă pe toţi să-şi imagineze un broscoi, cu gura căscată, în locul lui Harry, la viitorul meci. Dar îşi dădu repede seama că nu avea nici un succes, fiindcă toţi erau impresionaţi de felul în care reuşise Harry să se ţină de mătura nărăvaşă. Aşa că, Draco, gelos şi furios, se apucă iar să-l tachineze pe Harry că nu avea o familie, propriu-zis.
Era adevărat că Harry nu se ducea acasă, pe Aleea Boschetelor, de Crăciun. Profesoara McGonagall făcuse o listă cu toţi aceia care urmau să-şi petreacă sărbătorile de Crăciun la Hogwarts şi Harry fusese printre primii care se înscriseseră pe această listă.
Lui Harry nu-i părea rău deloc. Probabil că acela urma să fie cel mai grozav Crăciun, pe care îl petrecuse vreodată. Ron, Fred şi George rămâneau şi ei, deoarece domnul şi doamna Weasley se duceau în România, să-l viziteze pe Charlie.
Când plecară de la lecţia despre poţiuni, văzură că tot culoarul era blocat de un brad uriaş. Două picioare enorme, care ieşeau printre crengile de jos, şi pufăitul caracteristic dovedeau clar că Hagrid se afla în spatele bradului.
— Salut, Hagrid, vrei să te ajutăm? îl întrebă Ron, amabil strecurându-şi capul printre ramuri.
— Nu, mulţumesc, Ron, răspunse Hagrid.
— Eşti atât de bun să te dai la o parte din drum? întrebă Draco, cât mai greţos posibil. Ce, Weasley, vrei să câştigi ceva bani de buzunar sau te dai bine pe lângă Hagrid ca să-i iei locul, după ce pleci de la Hogwarts? Coliba lui Hagrid probabil că-ţi pare un palat, pe lângă ce ai tu acasă!
Ron tăbărî asupra lui Draco, tocmai când Plesneală apăru în capul scărilor.
— Weasley!
Ron îi dădu drumul lui Draco.
— Draco l-a provocat, domnule profesor Plesneală, îi luă Hagrid apărarea lui Ron. I-a insultat familia.
— Cu toate astea, Hagrid, bătăile nu sunt permise la Hogwarts, zise Plesneală, mieros. Se scad cinci puncte de la Cercetaşi. Hai, plecaţi şi fii mulţumit, Weasley, că nu v-am luat mai multe puncte!
Draco, Crabbe şi Goyle trecură pe lângă brad, mustăcind.
— Pun eu mâna pe el, în curând, mormăi Ron, în spatele lui Draco. Îi arăt eu lui…
— Îi urăsc pe amândoi, şi pe Draco şi pe Plesneală!
— Ei, gata, înveseliţi-vă! În curând e Crăciunul, îi potoli Hagrid. Mai bine, haideţi cu mine, să vedeţi ce frumos e ornată Marea Sală.
Şi astfel, Harry, Ron şi Hermione îl urmară pe Hagrid până în Marea Sală, unde profesorii McGonagall şi Flitwick erau ocupaţi cu decoraţiile de Crăciun.
— Ah, Hagrid, în sfârşit, ultimul brad! Pune-l în colţul ăla!
Marea Sală arăta într-adevăr spectaculos. Ghirlande şi vâsc atârnau de tavan şi pe pereţi. Erau nici mai mult, nici mai puţin, de doisprezece brazi falnici, aşezaţi în jurul încăperii, împodobiţi cu globuri strălucitoare şi zeci de lumânări.
— Câte zile mai sunt până la vacanţă? întrebă Hagrid.
— Numai una! zise Hermione. Şi asta îmi aminteşte că mai avem doar jumătate de oră până la masă, iar noi trebuie să fim în bibliotecă.
— Da, ai dreptate, oftă Ron, luându-şi cu greu ochii de la capătul baghetei lui Flitwick, din care apăreau unul după altul globuri care împodobeau bradul adus de curând.
— Bibliotecă? întrebă Hagrid, ieşind cu ei din Marea Sală. În ultima zi? Nu credeţi că exageraţi?
— Ei, păi, nu lucrăm, râse Harry. De când ne-ai pomenit de Nicolas Flamel, nu facem altceva, decât să aflăm cine e.
— Cum? Ce faceţi? întrebă Hagrid uimit. Lăsaţi-o baltă, nu-i treaba voastră ce păzeşte câinele ăla!
— Dar noi vrem doar să aflăm cine este Nicolas Flamel, atâta doar, zise Hermione, cu nevinovăţie.
— Asta, dacă nu vrei tu să ne spui, ca să ne scuteşti de atâta trudă, zise Harry. Cred că am răsfoit sute de cărţi până acum şi… nimic! Dă-ne măcar o sugestie… Ştiu sigur că am citit undeva despre el.
— Nu vă spun nimic! zise Hagrid, rece.
— Atunci, trebuie să aflăm singuri, spuse Ron şi plecară spre bibliotecă, lăsându-l pe Hagrid nemulţumit.
Căutaseră, într-adevăr, numele lui Nicolas Flamel prin sute de cărţi, de când lui Hagrid îi scăpase acest nume, [fiindcă numai aşa puteau afla ce căuta profesorul Plesneală. Adevărul era că nu prea ştiau de unde să începă şi unde să caute, dacă nu ştiau ce făcuse acel Flamel, ca să merite să fie menţionat în vreo carte. Nu-l găsiseră în „Mari vrăjitori ai secolului XX” şi nici în „Nume celebre ale magiei de azi”. Lipsea şi din „Noi descoperiri în magia modernă” şi din „O cercetare a celor mai importante realizări ale magiei”. Era şi greu de căutat, dată fiind dimensiunea extraordinară a bibliotecii: zeci de mii de cărţi, mii de rafturi, sute de rânduri înguste.
Hermione luă o listă pe subiecte şi autori, hotărâtă să o cerceteze cu atenţie, în timp ce Ron cutreiera pe câte un rând şi lua de pe rafturi cărţi, la întâmplare. Harry se îndreptă spre sectorul cu acces limitat sau chiar interzis. Începea să se întrebe dacă Nicolas Flamel nu era pe undeva, prin acel sector. Din nefericire, avea nevoie de o recomandare specială, din partea unui profesor, ca să poată consulta cărţile de aici şi ştia că nu avea să obţină aşa ceva nicicând.
Cărţile care conţineau cunoştinţe despre magia neagră, care nu se preda niciodată la Hogwarts, erau studiate doar de anumiţi studenţi, care învăţau cum să se apere şi să contracareze efectele unor vrăji puternice.
— Ce cauţi, băiete?
— Nimic! răspunse Harry.
— Atunci, ai face mai bine să pleci din sectorul ăsta, îi zise Madam Pince, bibliotecara.
Regretând că nu era mai rapid în inventarea vreunei poveşti credibile pentru Madam Pince, Harry trebui să părăsească acel loc. Hotărâse, de comun acord cu Hermione şi Ron, că era mai prudent să nu o întrebe pe Madam Pince dacă ştia ceva despre Nicolas Flamel. Erau convinşi că ea le putea spune unde îl găseau, dar nu puteau să rişte să afle Plesneală ce căutau ei.
Harry îi aşteptă pe ceilalţi doi, să vadă dacă ei găsiseră ceva, dar nu prea avea mari speranţe. Căutaseră timp de două săptămâni, dar, fiindcă puteau face acest lucru doar uneori, în câte o pauză, nu era de mirare că nu găsiseră nimic. Trebuiau să caute în linişte, fără să simtă răsuflarea lui Madam Pince în ceafă.
Cinci minute mai târziu, apărură Ron şi Hermione, clătinând din cap, dezamăgiţi, şi plecară împreună la masă.
— O să continuaţi să căutaţi cât timp sunt eu plecată, nu-i aşa? Şi să-mi trimiteţi imediat o bufniţă, dacă găsiţi ceva! zise Hermione.
— Iar tu întreabă-i pe părinţii tăi dacă ştiu ceva de vreun Nicolas Flamel, o sfătui Ron. Nu-i nici un pericol dacă îi întrebi pe ei.
— Da, absolut lipsit de pericol, n-am ce zice, glumi Hermione. Sunt amândoi dentişti!
Dar când începu vacanţa, Harry şi Ron se simţiră aşa de bine, încât nu prea mai aveau timp să se gândească la Nicolas Flamel. Erau singuri în tot dormitorul, iar camera de zi era mult mai goală ca de obicei, aşa că se puteau aşeza în cele mai bune fotolii, cele de lângă foc. Stăteau acolo cu orele şi mâncau tot ce se putea prăji în foc — pâine, slăninuţă, ciuperci, cârnăciori — şi puneau la cale fel de fel de planuri ca să-i facă pe profesori să-l exmatriculeze pe Draco. Era foarte reconfortant, chiar dacă erau convinşi că nici unul dintre planuri nu va avea sorţi de izbândă.
Ron se apucă să-l înveţe pe Harry şahul vrăjitorilor. Era la fel ca şahul Încuiaţilor, numai că figurile erau vii, ceea ce făcea acest joc să semene mult mai mult cu un câmp de bătălie. Şahul lui Ron era foarte vechi şi uzat. Ca toate lucrurile lui, şi acesta aparţinuse mai întâi altcuiva din familie. În acest caz, şahul fusese al bunicului său. Totuşi, acesta nu era un impediment pentru Ron. Cunoştea aşa bine figurile, încât le convingea întotdeauna să facă ce vroia el.
Harry împumutase figurile lui de şah de la Seamus, iar acestea nu îl cunoşteau şi nu aveau nici un pic de încredere în el. Nu prea ştia încă să joace şah bine, aşa că figurile îi dădeau fel de fel de sfaturi, încurcându-l mai mult: „Nu mă trimite acolo, nu vezi că e păzit de regele lui? Trimite-l pe el, ne putem permite să pierdem un soldat!”
În ajunul Crăciunului, Harry se duse la culcare, cu gândul la mâncarea de a doua zi şi la felul în care se va distra. Nu se gândea că va primi vreun cadou. Dar când se trezi a doua zi dimineaţa, văzu la piciorul patului o mulţime de cadouri.
— La mulţi ani! îi ură Ron, în timp ce Harry căuta într-un pachet, de unde scoase un halat de noapte.
— La mulţi ani! răspunse Harry. Vezi câte cadouri am primit?
— Păi, sigur că da, doar e o ocazie deosebită! râse Ron, întorcându-se spre pachetele lui, care erau mult mai multe ca ale lui Harry.
Harry luă pachetul de deasupra, învelit în hârtie maro şi pe care era mâzgălit: „Lui Harry, de la Hagrid”. Înăuntru se afla un flaut, cioplit grosolan din lemn. Era clar că Hagrid meşterise el însuşi acel flaut. Harry suflă în el. Parcă era glasul unei bufniţe!
Al doilea pachet era foarte mic şi conţinea un bilet, pe care scria „Am primit mesajul tău şi îţi trimitem cadoul de Crăciun”, iar alături se afla o singură monedă, fără prea mare valoare.
— Ei, bine că s-au gândit la mine! făcu Harry, împăciuitor.
Ron, însă, era fascinat de monedă:
— E adevărată? Ăştia sunt bani? Ce formă ciudată!
— Poftim, ia-o tu, dacă vrei, îi oferi Harry moneda, amuzat că Ron era aşa de încântat de ea. Deci, Hagrid, Mătuşa Petunia, Unchiul Vernon… Astea de la cine or fi?!
— Cred că ştiu de la cine este ăsta, zise Ron, arătând spre un pachet voluminos şi roşind un pic. De la mama! I-am spus că nu te aştepţi la nici un cadou şi… Oh, nu se poate! Ţi-a împletit şi ţie un pulover ca al nostru…
Harry deschise pachetul şi scoase un pulover împletit frumos, de culoare verde-smarald. Alături se afla o cutie, în care erau fondante făcute în casă.
— În fiecare an ne face câte un pulover şi al meu este întotdeauna maro, zise Ron, deschizându-şi pachetul.
— Este foarte drăguţ din partea ei, spuse Harry şi gustă o fondantă, care era, într-adevăr, delicioasă.
Următorul pachet conţinea dulciuri: o cutie mare cu broscuţe de ciocolată de la Hermione.
Mai rămăsese un singur pachet. Harry îl luă în mână şi îl pipăi. Era foarte uşor. Începu să-l desfacă.
Din el alunecă ceva fluid, de un gri argintiu. Se scurse pe podea, unde rămase pliat în falduri strălucitoare. Ron scoase un mic strigăt.
— Am auzit de aşa ceva! zise el emoţionat, lăsând din mâini cutia cu bomboane, pe care o primise şi el de la Hermione. Dacă este ce cred eu, este un cadou foarte deosebit şi foarte valoros. Nu multă lume are aşa ceva.
— Dar ce e? întrebă Harry, curios.
Harry ridică de jos materialul argintiu şi strălucitor. Era straniu la pipăit, ca şi cum ar fi avut apă, ţesută în material.
— E o Pelerină Fermecată! zise Ron cu mult respect şi veneraţie. Sunt sigur că asta e. Pune-o pe tine!
Harry îşi aruncă pelerina pe umeri şi Ron scoase un strigăt.
— Harry! Uite acolo! ţipă el, arătând spre podea.
Harry privi în jos, dar picioarele lui dispăruseră. Se repezi la oglindă. Îl privea un chip fără corp, suspendat complet în aer. Îşi acoperi capul cu pelerina şi dispăru şi acesta!
— Uite şi un bilet! zise Ron, observând biletul care căzuse la pământ.
Harry îşi scoase pelerina şi ridică biletul. Cu un scris îngust şi frumos arcuit, cum nu mai văzuse niciodată, pe bilet era scris:
Înainte de a muri, tatăl tău mi-a lăsat această pelerină să o păstrez. A venit vremea să ţi-o dau ţie. Foloseşte-o cu folos. La mulţi ani!
Biletul nu avea nici o semnătură. Harry mai citi o dată biletul, în timp ce Ron admira pelerina.
— Aş da orice să am şi eu una la fel! Orice! Dar, ce-ai păţit?
— Nimic, răspunse Harry.
Se simţea foarte ciudat. Oare, cine îi trimisese pelerina? Aparţinuse, într-adevăr, tatălui său?
Înainte de a mai zice vreun cuvânt sau a se mai gândi la ceva, uşa dormitorului se dădu de perete şi în cameră năvăliră cei doi gemeni Weasley, Fred şi George. Harry ascunse repede pelerina, n-avea chef să mai spună şi altcuiva despre ea.
— La mulţi ani!
— Ia te uită, a primit şi Harry un pulover Weasley!
Fred şi George purtau două pulovere bleu, unul cu un F mare, galben, pe el, altul, cu un G mare, tot galben.
— Al lui Harry e mai frumos ca al nostru, admiră Fred puloverul lui Harry. Se vede că nu face parte din familie, l-a lucrat cu mai multă grijă!
— Tu de ce nu-l porţi, Ron? Hai, pune-l pe tine, sunt frumoase şi călduroase!
— Urăsc culoarea maro, zise Ron, trăgându-şi-l peste cap, cu inima îndoită.
— Al tău n-are nici o literă, probabil că ştie că tu nu-ţi uiţi numele! Dar nici noi nu suntem tonţi, ştim că ne cheamă Gred şi Forge, glumi George.
— Ce-i zgomotul ăsta?!
Percy Weasley băgă capul pe uşă, privindu-i dezamăgit. Şi el apucase să-şi desfacă pachetele, deoarece avea şi el pe braţ un pulover lăbărţat. Fred i-l smulse din mână şi se uită la el.
— Aaa, zise el ironic, P de la Perfect! Hai pune-l şi tu! Şi noi avem pulovere din astea! Până şi Harry!
— Nu… Nu vreau, încercă să protesteze Percy, în timp ce gemenii îi trăgeau puloverul peste cap, strâmbându-i ochelarii.
— Şi nici n-o să stai cu Perfecţii azi, la masă, zise George. Crăciunul e o sărbătoare de familie!
Harry nu mai văzuse vreodată o masă de Crăciun aşa frumos aranjată şi atât de bogată. Vreo sută de curcani, frumos rumeniţi, munţi de fripturi, cartofi, fierţi şi prăjiţi, sote de mazăre cu unt, minunate sosuri pentru friptură şi nelipsitul sos de afine. În dreptul fiecăruia se aflau pocnitori, dar nu orice fel de pocnitori, ca acelea pe care le văzuse la familia Dursley, ci pocnitori fantastice, vrăjitoreşti! Harry trase împreună cu Fred de o astfel de pocnitoare, care nu pocni, pur şi simplu, ci explodă ca şi cum s-ar fi tras cu un tun, iar ei fură învăluiţi într-un nor de fum albăstrui. Simultan, pocnitoarea se desfăcu într-o superbă pălărie de amiral şi din ea ieşiră o sumedenie de şoricei albi, vii.
La masa profesorilor, profesorul Albus Dumbledore îşi înlocuise coiful de magician cu o pălărie cu flori şi râdea încântat de gluma, pe care tocmai i-o spusese Flitwick.
După fripturi, fură aduşi minunaţi cozonaci de Crăciun, flambaţi, şi cu câte un bănuţ norocos înăuntru. Percy aproape că îşi rupse un dinte în siclul de argint, care se nimeri în felia lui. Harry îl văzu pe Hagrid că se face tot mai roşu, pe măsură ce mai cerea altă şi altă cană cu vin, ajungând în final să o sărute pe obraz pe profesoara McGonagall, care, spre surprinderea lui Harry, râse amuzată şi se înroşi la faţă. Chiar şi ei i se înclinase pălăria într-o parte!
Când, în sfârşit, se sculă de la masă, Harry îşi umplu buzunarele cu un pachet de pocnitori şi luă şi nişte baloane fosforescente, rămase întregi, cutia care te învăţa să-ţi faci singur negi şi cutia de Magic-Şah, pe care le primise în dar. Şoriceii albi dispăruseră şi Harry avu neplăcuta impresie că urmau să fie masa de Crăciun a nesuferitei Doamne Norris.
După-amiaza fu la fel de plăcută. Harry şi Ron se bătură zdravăn cu bulgări de zăpadă, în curtea şcolii. Apoi, înfriguraţi, uzi şi morţi de oboseală, se întoarseră lângă plăcutul foc din cămin. Harry îşi încercă apoi noile figuri de şah şi pierdu spectaculos în faţa lui Ron. Harry bănuia, însă, că n-ar fi mâncat aşa o bătaie, dacă nu i-ar fi dat Percy atâtea sfaturi…
După o cină copioasă, cu ceai, friptură de curcan, sandviciuri, fel de fel de gustări, cozonac şi plăcinte, toţi erau atât de plini, că nu se mai simţeau în stare să facă nimic altceva înainte de culcare, decât să stea în fotolii, în jurul focului, şi să-l urmărească amuzaţi pe Percy care îi fugărea pe cei doi gemeni în jurul camerei de zi, fiindcă îi furaseră insigna de Perfect.
Fusese cel mai frumos Crăciun pe care îl petrecuse Harry. Totuşi, ceva îl sâcâise toată ziua, chiar dacă nu conştient. De-abia când se culcă, avu timp să se gândească mai bine la pelerina lui fermecată şi la cine i-o trimisese. Ron, sătul până-n gât de curcan şi atâtea prăjituri, şi fără nimic misterios la care să se gândească, adormi pe dată. Harry se aplecă şi scoase pelerina de sub pat, unde o ascunsese.
Tatăl lui… Fusese a tatălui său. Mângâie materialul, mai fin şi mai alunecos ca mătasea şi uşor ca aerul. Foloseşte-o cu folos, spunea bileţelul…
Trebuia să o mai încerce o dată, desigur. Se sculă din pat şi se înfăşură în mantie. Uitându-se iar spre picioare, nu văzu decât licăririle lunii şi sclipirile stelelor. Era tare caraghios.
Foloseşte-o cu folos…
Deodată, Harry se trezi de-a binelea. Cu pelerina asta, întreaga şcoală îi era deschisă! O încântare fără margini îl năpădi, pe când sta acolo, în linişte şi întuneric. Putea să meargă oriunde cu pelerina aia, oriunde, şi Filch nu avea cum să ştie.
Ron începuse să sforăie. Să-l trezească? Ceva îl opri.
Harry simţi clar acest lucru. Era pelerina tatălui său. Pentru prima oară, vroia să o folosească el singur.
Se strecură afară din dormitor, păşi tiptil pe coridor, până la portretul prin care se făcea trecerea.
— Cine e acolo? întrebă doamna grasă din tablou.
Harry nu răspunse şi continuă să se strecoare de-a lungul coridorului.
Unde să se ducă? Se opri, cu inima bătând să-i spargă pieptul, şi se gândi. Da, sigur! La secţiunea cu cărţi interzise! Putea să citească în voie, cât poftea, până afla cine era Nicolas Flamel.
Porni spre acea parte, strângându-şi pelerina în jurul lui.
Biblioteca era cufundată în întuneric şi totul părea foarte straniu. Harry aprinse un felinar, ca să vadă pe unde să o ia. Felinarul părea că pluteşte în aer, deşi Harry simţea că îl ţine cu mâna. Imaginea îi dădu fiori pe şira spinării.
Sectorul interzis era în fundul bibliotecii. Păşind cu atenţie peste firul care separa aceste cărţi de restul bibliotecii, Harry ridică felinarul ca să poată citi titlurile.
Titlurile nu-i spuseră mare lucru. Erau scrise cu litere aurii, cojite pe alocuri, cu semne stranii, în limbi pe care nu le înţelegea. Unele cărţi nu aveau nici un titlu. O carte avea pe copertă o dungă stranie, care părea o urmă de sânge. Părul i se făcu măciucă. Poate că i se părea, poate nu, dar parcă auzea un murmur, venind din cărţi, ca şi cum ar fi ştiut că intrase cineva care nu avea voie să se afle acolo.
Trebuia să înceapă de undeva. Puse felinarul pe podea şi căută o carte care să-i spună ceva, pe rândul cel mai de jos. Un volum mare, negru cu argintiu, îi luă ochii pe dată. Îl scoase din raft cu multă dificultate, deoarece era foarte greu, îl puse pe jos şi îl deschise.
Un ţipăt înfiorător sfâşie liniştea. Cartea! Cartea ţipa! Harry o închise repede, dar ţipătul nu încetă, un vaiet sfâşietor, pe note înalte, fără întrerupere. Se dădu speriat înapoi şi nimeri peste felinar care se stinse pe dată. Îl cuprinse panica, fiindcă auzi paşi pe coridor.
Înghesui cartea înapoi, pe raft, şi fugi. Trecu de Filch care privi prin el, furios şi lipsit de expresie. Se aplecă şi trecu pragul bibliotecii, pe sub braţul întins al lui Filch. Ţipătul cărţii îi sfâşia încă urechile.
Se opri brusc în faţa unei armuri înalte. Ieşise atât de grăbit din bibliotecă, încât nu se uitase pe unde mergea. Ştia că se aflau nişte armuri lângă bucătărie, dar el probabil că se afla cu cinci etaje mai sus.
— Mi-aţi spus să vă spun fără întârziere, domnule profesor, dacă umblă cineva noaptea prin bibliotecă şi vă asigur că a fost cineva în sectorul interzis!
Harry simţi cum i se scurge tot sângele. Oriunde s-ar fi aflat, probabil că Filch cunoştea vreun drum mai scurt, fiindcă vocea i se auzea tot mai aproape. Spre groaza lui, Harry auzi că vorbea cu Plesneală.
— În sectorul interzis? Ei bine, n-are cum să fi ajuns foarte departe, îl găsim noi!
Harry rămase înţepenit locului, când Filch şi Plesneală apărură de după colţ. Nu aveau cum să-l vadă, desigur, dar coridorul era îngust şi dacă se apropiau dădeau peste el, pelerina nu îl făcea şi imaterial.
Se retrase cu spatele, cu multă atenţie. Văzu în stânga lui o uşă deschisă. Se strecură înăuntru, ţinându-şi respiraţia, şi, spre marea lui bucurie, reuşi să rămână neobservat. Trecură chiar prin dreptul lui Harry, care abia mai respira, şi curând paşii li se pierdură pe coridor. Gata să fie prins, cât pe-aci! Abia după câteva secunde, putu să cerceteze în ce cameră se afla. Părea o fostă sală de clasă, nefolosită demult. Se vedeau umbre negre de bănci şi scaune, îngrămădite la perete, un coş de hârtii răsturnat şi ceva în faţa altui perete, ceva care nu avea ce să caute acolo, care părea să fi fost pus acolo, ca să nu stea în drum.
Era o oglindă splendidă, până în tavan, cu ramă aurie şi care se sprijinea pe două picioare, terminate cu gheare. Avea şi o inscripţie în partea de sus: Erised stra ehru oyt ube cafru oyt on woshi.
Acum, că îi mai trecuse spaima, după ce paşii lui Filch şi Plesneală se pierduseră pe culoar, Harry se apropie de oglindă şi se privi. Dar nici de data asta nu văzu nici o reflexie în ea. Se apropie şi mai mult.
Trebui să-şi acopere gura cu mâna, ca să-şi înăbuşe strigătul. De data asta, inima îi bătea chiar mai tare ca atunci când cartea scosese acel ţipăt. Se răsuci şi se uită în spate. În oglindă, nu era numai imaginea lui, ci se vedeau mai mulţi oameni care stăteau chiar în spatele lui.
Dar camera era goală. Încet, se întoarse iar spre oglindă. Da, era imaginea lui, livid de spaimă, iar în spatele lui mai erau alţi zece oameni. Harry privi iar peste umăr, dar în cameră nu era absolut nimeni, în afară de el. Oare erau şi ei invizibili? Se afla într-o cameră cu oameni invizibili, dar cărora oglinda le trăda înfăţişarea?
Se privi iar în oglindă. În spatele lui, se afla o femeie care zâmbea amabil şi-i făcea cu mâna. Întinse mâna în spate şi pipăi aerul. Dacă era acolo, ar fi simţit-o… Dar nu simţi nimic. Oamenii existau numai în oglindă!
Era o femeie frumoasă, cu un păr roşcat închis. „Are ochii ca ai mei”, se gândi Harry, apropiindu-se încă un pic de oglindă. De un verde deschis, cu aceeaşi formă.”
Observă că femeia plângea. Zâmbea, e adevărat, dar ochii îi înotau în lacrimi. Lângă ea stătea un bărbat brunet, înalt şi subţire. O prinse drăgăstos pe după umeri. Purta ochelari, iar părul îi era foarte aspru şi zbârlit. Stătea ridicat în sus, la spate, exact ca al lui Harry.
Harry stătea acum atât de aproape de oglindă, încât aproape că o atingea cu nasul.
— Mamă?! şopti el. Tată?!
Ei îl priveau doar şi zâmbeau. Încetişor, Harry îi privi apoi şi pe ceilalţi, rând pe rând, şi văzu alte perechi de ochi verzi, ca ai lui, alte nasuri ca al lui. Era acolo chiar şi un bătrânel, care părea să aibă genunchii tot atât de ascuţiţi ca ai lui. Harry îşi vedea familia, pentru prima oară în viaţă.
Toţi îl priveau, zâmbind, şi îi făceau cu mâna. Harry mângâia suprafaţa oglinzii, ca şi cum ar fi sperat să pătrundă prin ea şi să ajungă lângă familia lui. Simţea ceva ciudat, un amestec de bucurie, dar şi de mare tristeţe.
Nu ar fi putut să spună cât timp a stat în faţa acelei oglinzi. Imaginile nu dispăreau, iar el le tot privea, vrăjit, până când un zgomot îndepărtat îl aduse la realitate. Nu putea rămâne acolo, trebuia să se întoarcă în dormitor. Îşi desprinse cu greu ochii de la mama lui, după care şopti „O să mă întorc iar”, şi ieşi din încăpere.
— Ar fi trebuit să mă trezeşti şi pe mine, bombăni Ron, supărat.
— Lasă, mergem iar la noapte, vreau să-ţi arăt şi ţie oglinda.
— Şi eu vreau să-i văd pe mama şi tatăl tău, zise Ron.
— Iar eu vreau să-ţi cunosc întreaga familie, o să-i pot vedea şi eu pe ceilalţi fraţi ai tăi, zise Harry.
— Îi poţi vedea şi aşa, spuse Ron. Vino la noi în vacanţa de vară şi ţi-i prezint pe toţi. Cine ştie, poate oglinda îi înfăţişează doar pe cei care au murit din familia cuiva… Păcat că nu l-ai găsit pe Flamel. Hai, ia nişte şuncă sau altceva, de ce nu mănânci nimic?
Harry nu era în stare să înghită nimic. Era prea emoţionat. Îşi văzuse părinţii şi urma să-i vadă iar în seara următoare. Aproape că uitase de Flamel. Dintr-o dată, nu i se mai părea atât de important să afle cine era. Cui îi mai păsa ce păzea câinele cu trei capete?! Şi ce dacă ar fura Plesneală ce păzea câinele?
— Te simţi bine? îl întrebă Ron. Arăţi cam ciudat.
De ce se temea Harry cu adevărat era că nu va mai nimeri camera în care se afla oglinda. Înfăşuraţi amândoi în pelerină, Harry şi Ron trebuiră să meargă mult mai încet, în acea seară. Încercară să refacă drumul parcurs de Harry, după ce plecase din bibliotecă, rătăcind pe coridoarele întunecate aproape o oră.
— Am îngheţat, se plânse Ron, hai să lăsăm totul baltă şi să ne întoarcem.
— Nu, şopti Harry. Sunt sigur că e pe aici, pe undeva.
Trecură pe lângă o fantomă, care mergea în direcţia opusă. În rest, nu văzură pe nimeni altcineva. Tocmai când Ron începea să se vaite iar că i-au îngheţat picioarele bocnă, Harry dădu de şirul de armuri.
— E aici! Am găsit-o!
Deschiseră uşa. Harry ieşi de sub pelerină şi fugi la oglindă.
Acolo erau! Mama şi tatăl lui se luminară la faţă, când îl văzură.
— Îi vezi? şopti Harry.
— Eu nu văd nimic, se bosumflă Ron.
— Uită-te mai bine… Sunt o mulţime…
— Nu te văd decât pe tine.
— Priveşte mai cu atenţie, stai unde stau eu!
Harry se dădu la o parte, să-i facă loc lui Ron, dar acum nici el nu-şi mai văzu familia. În oglindă era doar imaginea lui Ron, în pijama!
Ron, în schimb, rămăsese prostit şi se holba la imaginea din oglindă.
— Ia te uită! făcu el, mirat.
— Ce, îţi vezi şi tu familia, în jurul tău? întrebă Harry.
— Nu, sunt singur, dar sunt diferit… Parcă mai în vârstă şi sunt… Căpitan!
— Ce eşti?!
— Sunt… Am o insignă, ca Bill… Şi ţin Cupa Caselor şi Cupa la Vâjthaţ… şi sunt Căpitan la Vâjthaţ!
Ron îşi luă cu greu ochii de la acea imagine superbă şi îl privi emoţionat pe Harry.
— Crezi că oglinda arată viitorul?
— Cum aşa? Doar ai mei sunt morţi, zise Harry. Lasă-mă să mă mai uit o dată…
— Tu te-ai uitat destul noaptea trecută, mai lasă-mă şi pe mine puţin!
— Tu te vezi ţinând cupa, ce e aşa grozav? Eu vreau să-mi mai văd părinţii.
— Nu mă împinge…
Un zgomot pe coridor puse capăt micii dispute. Nu-şi dăduseră seama că vorbeau în gura mare.
— Repede!
Ron aruncă pelerina peste ei, chiar în clipa în care ochii strălucitori ai Doamnei Norris se rotiră în jurul camerei. Ron şi Harry înlemniră, gândindu-se amândoi la acelaşi lucru: oare mantia avea acelaşi efect şi asupra pisicilor? După un timp, care le păru un veac, pisica se întoarse şi plecă.
— Hai, să ne grăbim. Pariez că s-a dus să-l cheme pe Filch, ne-a auzit vorbind…
Ron şi Harry părăsiră camera cu oglinda.
Zăpada nu se topi nici ziua următoare.
— Jucăm şah, Harry?
— Nu!
— Hai să mergem să-i facem o vizită lui Hagrid, mai propuse Ron.
— Nu… Du-te tu, dacă vrei…
— Ştiu la ce te gândeşti, Harry. Oglinda! Dar nu te mai duce la noapte.
— De ce?
— Nu ştiu, dar am aşa, o presimţire… Şi, oricum, de-abia ai scăpat în ultimele daţi. Filch, Plesneală şi Doamna Norris bântuie peste tot. Şi ce dacă nu te pot vedea, pot să dea peste tine! Şi dacă dărâmi chiar tu ceva şi faci zgomot?
— Parcă ai fi Hermione!
— Vorbesc serios, Harry, nu te duce!
Dar Harry avea un singur gând, să se posteze iar în faţa oglinzii, şi Ron n-avea cum să-l oprească.
În cea de-a treia noapte, Harry găsi drumul mult mai uşor. Mergea mult mai repede decât ar fi trebuit şi ştia că face zgomot, dar nu întâlni pe nimeni.
Şi iată-i din nou, pe mama şi tatăl lui, zâmbindu-i din oglindă! Unul dintre bunicii lui îl salută vesel. Harry se aşeză pe podea, în faţa oglinzii. Nu era nimeni care să-l oprească să stea acolo toată noaptea, cu familia lui. Absolut nimeni!
În afară de…
— Ei, te-ai întors iar, Harry?
Harry simţi că-i îngheaţă sângele în vene. Se întoarse dincotro venise vocea. În spatele lui, stând pe unul dintre scaunele îngrămădite la perete, era chiar profesorul Albus Dumbledore! Probabil că trecuse chiar pe lângă el, dar nu-l văzuse, aşa de nerăbdător fusese să ajungă la oglindă.
— Mă scuzaţi, domnule profesor, nu v-am văzut!
— E ciudat că, de când ai devenit invizibil, nu vezi mai departe de lungul nasului, zise domnul Albus Dumbledore şi Harry răsuflă uşurat, văzându-l că zâmbeşte.
— Deci, făcu Albus Dumbledore, aşezându-se pe jos, lângă Harry, şi tu, ca mii de alţi studenţi, înaintea ta, ai descoperit deliciile Oglinzii lui Erised.
— Nu ştiam că se numeşte aşa, domnule.
— Dar sper că ţi-ai dat seama până acum ce face ea!?
— Păi… mie îmi arată familia mea…
— Iar pe Ron îl arată ca fiind Căpitanul echipei de Vâjthaţ!
— Cum de ştiţi asta?
— Eu nu am nevoie de o pelerină, ca să mă fac invizibil, zise Albus Dumbledore, cu blândeţe. Poţi să-mi spui ce crezi că ne arată nouă, tuturor, această oglindă fermecată?
Harry clătină din cap.
— Atunci, hai să-ţi explic eu. Cel mai fericit om de pe pământ va putea folosi oglinda asta, ca pe orice altă oglindă, adică se va uita în ea şi se va vedea aşa cum e el. Te-ai lămurit?
Harry căzu puţin pe gânduri, apoi zise:
— Ne arată tot ce dorim noi mai mult… sau ce vrem să aflăm!
— Da şi nu! Ne arată numai cea mai ascunsă, cea mai arzătoare dorinţă a noastră. Tu, care nu ţi-ai cunoscut niciodată familia, îi vezi acum pe toţi, adunaţi în jurul tău. Ronald Weasley, care a fost umbrit de fraţii lui, de când se ştie, se vede stând pe propriile lui picioare, şi se visează cel mai bun dintre ei toţi. Cu toate astea, oglinda asta nu ne dă nici adevăr, nici cunoaştere. Mulţi au picat în extaz, de ce au văzut în ea, alţii au înnebunit, neştiind dacă ce văd era sau va fi adevărat.
— Oglinda o să fie mutată în altă parte, de mâine, Harry, şi te rog să n-o mai cauţi. Dacă vreodată vei da, totuşi, de ea, din întâmplare, acum eşti pregătit, ştii la ce să te aştepţi. Nu trebuie să ne hrănim doar cu visuri, trebuie să şi trăim cu adevărat, nu uita lucrul ăsta. Acum, pune-ţi pelerina ta minunată şi la culcare!
Harry se ridică în picioare.
— Domnule profesor, zise el, pot să vă întreb ceva?
— Sigur că da, zâmbi Albus Dumbledore. Asta ai făcut şi până acum. Mai poţi, totuşi, să-mi mai pui o întrebare.
— Ce vedeţi dumneavoastră, când vă uitaţi în oglindă?
— Eu? Păi, mă văd cu o pereche de ciorapi de lână, călduroşi.
Harry gogonă ochii.
— Da, ce te miri? Nimeni nu poate spune niciodată că are destule şosete! zâmbi domnul Albus Dumbledore. Uite, a venit şi Crăciunul ăsta, a trecut, şi nimerii nu mi-a făcut şi mie cadou o pereche de şosete de lână. Toţi mi-au dat cărţi.
De-abia când ajunse în dormitor, lui Harry îi trecu prin cap că profesorul Albus Dumbledore nu fusese tocmai sincer. „Ei, asta e!” îşi zise el. „Dacă i-am pus şi eu aşa o întrebare… Prea personală…”