Albus Dumbledore îl convinsese pe Harry să nu mai caute Oglinda lui Erised şi, cât dură vacanţa de Crăciun, pelerina care te făcea invizibil zăcu îndoită frumos pe fundul valizei lui Harry. Harry ar fi dorit să uite ce văzuse în oglindă, dar nu era chiar aşa uşor. Ajunse să aibă coşmaruri. Visa, iar şi iar, că părinţii lui dispăreau într-un fulger verzui, în timp ce, pe undeva, cineva chicotea diabolic.
— Vezi? A avut dreptate domnul profesor, oglinda te poate înnebuni, îi spuse Ron, când Harry îi povesti coşmarurile lui.
Hermione, care se întorsese înainte de a începe trimestrul, privea lu-crurile diferit. Ea era chinuită pe de o parte de groază, la gândul că Harry bântuise trei nopţi la rând, prin şcoală, gata să fie prins, iar pe de altă par-te, era dezamăgită că Harry nu aflase cine era Nicolas Flamel.
Aproape că renunţaseră la ideea că vor afla vreodată ceva despre a-cest personaj, dintr-o carte, deşi Harry era convins că citise despre el undeva. O dată cu începerea trimestrului, începură să răsfoiască din nou cărţile din bibliotecă, fie şi numai câte zece minute în pauzele dintre ore. Harry avea chiar mai puţin timp ca ei, fiindcă începuseră antrenamentele de Vâjthaţ.
Baston îi supunea la antrenamente mai dure ca niciodată. Nici măcar ploile interminabile, care luaseră locul zăpezii, nu-l puteau îndupleca. Gemenii Weasley se plângeau că Baston devenise fanatic, dar Harry era de partea lui. Dacă ar fi câştigat următorul meci, împotriva Astropufilor, i-ar fi întrecut pe Viperini, în Campionatul Caselor, pentru prima oară în ulti-mii şapte ani. În afară de faptul că dorea să câştige, Harry descoperise şi că avea mai puţine coşmaruri după un antrenament greu, când dormea dus din cauza oboselii. La unul dintre antrenamente, pe o zi mohorâtă şi ploioasă, Baston le dădu o veste proastă. Se înfuriase pe neastâmpăraţii Weasley, care se repezeau unul asupra altuia, prefăcându-se că sunt gata să se prăbuşească.
— Vreţi să vă potoliţi odată? urlă el. Chestiile astea ne pot face să pierdem meciul! De data asta, arbitrează Plesneală şi o să profite de orice prilej să mai ia ceva puncte de la Cercetaşi!
George Weasley chiar căzu de pe mătură, la aceste cuvinte.
— Arbitrează Plesneală? urlă el de jos, scuipând nămolul care îi intra-se în gură. Şi de când arbitrează el meciuri de Vâjthaţ, mă rog? N-o să arbitreze cinstit, se ştie doar că el ţine cu Viperinii!
Restul echipei ateriză lângă George, începând să protesteze toţi deodată.
— Nu e vina mea! se apără Baston. Trebuie să jucăm un meci curat, care să nu-i ofere lui Plesneală nici un motiv, ca să ne penalizeze.
Da, toate bune şi frumoase, dar Harry mai avea un motiv pentru care nu îl vroia alături de el pe Plesneală, când juca Vâjthaţ…
La sfârşitul antrenamentului mai rămaseră puţin să stea de vorbă între ei, aşa cum făceau de obicei. Harry, însă, nu ştiu cum să ajungă mai repede în camera de zi a Cercetaşilor, unde îi găsi pe Hermione şi Ron ju-când şah. Şahul era singurul joc la care Hermione mai mânca bătaie, din când în când, iar Harry şi Ron erau de părere că era bine pentru ea.
— Nu spune nimic, câteva clipe, îi spuse Ron lui Harry, când îl văzu că se aşează lângă ei. Trebuie să mă concen… Dar, ce-i cu tine? Arăţi în-grozitor!
Vorbind pe şoptite, ca să nu-i mai audă nimeni, Harry le povesti despre dorinţa bruscă, neaşteptată, a lui Plesneală de a arbitra următorul meci de Vâjthaţ.
— Nu juca! sări Hermione, imediat.
— Spune că eşti bolnav! completă şi Ron.
— Sau că ţi-ai rupt piciorul, mai zise Hermione.
— Nici nu poate fi vorba, nu există rezerve de căutători. Dacă mă retrag, Cercetaşii nu mai pot să joace deloc.
În acel moment, în camera de zi, Neville se prăbuşi pe podea. Cum de reuşise să treacă prin gaura din tablou era un mister pentru toţi, fiindcă picioarele îi erau prinse unul de altul, toţi recunoscând de departe Blestemul Picioarelor Împleticite. Probabil că sărise ca iepuraşul până la Turnul Cercetaşilor.
Toţi mureau de râs, în afară de Hermione, care sări imediat şi începu un descântec pentru acest blestem. Picioarele lui Neville se desprinseră unul de altul şi el se ridică în picioare, tremurând din tot corpul.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Hermione, conducându-l să se aşeze pe scaunul de lângă Harry şi Ron.
— Draco! îngână Neville. M-am întâlnit cu el, la ieşirea din bibliotecă, şi mi-a spus că tocmai căuta pe cineva pe care să încerce acest blestem.
— Du-te imediat la doamna profesoară McGonagall, îl îndemnă Hermione, şi spune-i!
Neville clătină din cap.
— Nu vreau să mai am şi alte necazuri, murmură Neville.
— Neville, trebuie să-l înfrunţi! sări Ron. E obişnuit să-şi bată joc de toţi, dar asta nu înseamnă că trebuie să tremurăm în faţa lui!
— Nu-mi spune şi tu că nu sunt suficient de curajos să fac parte din grupa Cercetaşilor, deja mi-a spus-o Draco de zeci de ori, suspină Neville.
Harry se căută prin buzunare şi scoase o broscuţă de ciocolată, pe care i-o dădu lui Neville, care era pe punctul de a izbucni în lacrimi.
— Tu valorezi de zece ori mai mult ca Draco, îi zise Harry, doar pe tine te-a ales Jobenul Magic, nu-i aşa? Iar pe Draco, unde l-a trimis? La nesuferiţii de Viperini, nu?
Buzele lui Neville se destinseră într-un zâmbet pierit şi începu să-şi desfacă ciocolata pe care i-o dăduse Harry.
— Mulţumesc, Harry, zise Neville. Poftim poza, tu faci colecţie… O să mă duc la culcare…
Pe când Neville se îndrepta spre dormitor, Harry se uită la poza din ciocolată.
— Iar profesorul Albus Dumbledore! Ca şi prima dată când am…
Suspină din greu şi se uită pe verso. Imediat îi privi pe Ron şi Hermione, fericit, şi le şopti:
— L-am găsit! L-am găsit pe Nicolas Flamel! V-am spus că am citit undeva despre el: pe o astfel de carte, în tren, când veneam spre Hogwarts! Ascultaţi! „Profesorul Albus Dumbledore este faimos pentru faptul că l-a învins pe cruntul vrăjitor Grindelwald, în 1945, pentru descoperirea a douăsprezece reţete din sânge de dragon şi pentru cercetările lui de alchimie, împreună cu partenerul său, Nicolas Flamel.”
Hermione sări în picioare. Nu mai fusese atât de încântată, de când obţinuse notele pentru prima ei temă pentru acasă.
— Aşteptaţi-mă! zise ea şi se repezi spre dormitorul fetelor.
De-abia avură timp să schimbe priviri uimite, când Harry şi Ron o văzură întorcându-se, cu o carte mare, foarte veche, sub braţ.
— Nu m-am gândit niciodată să caut aici, recunoscu ea. Am luat-o din bibliotecă, acum câteva săptămâni, ca lectură uşoară, până adorm.
— Uşoară? făcu Ron, dar Hermione îi făcu semn să tacă. Fata căuta înfrigurată ceva. Răsfoia paginile una după alta şi mormăia ceva. În sfârşit, găsi ce căuta.
— Ştiam eu! Ştiam eu!
— Acum putem vorbi? întrebă Ron, ironic, dar Hermione nici nu-l băgă în seamă.
— Uitaţi ce scrie: „Nicolas Flamel este singurul care a obţinut până acum Piatra Filozofală!”
Dar asta nu avu efectul, pe care scontase ea.
— Ce fel de piatră? se mirară Harry şi Ron, într-un glas.
— O, Doamne, da voi nu ştiţi nimic? Puneţi mâna şi mai citiţi! Poftim, citiţi aici!
Şi ea împinse cartea în faţa lui Ron şi Harry, arătându-le unde să citească. Harry şi Ron citiră:
Încă din Antichitate, alchimia s-a preocupat să obţină Piatra Filozofală, o substanţă legendară, cu puteri uimitoare. Ea poate transforma orice metal în aur pur. Tot cu ea, se poate obţine Elixirul Vieţii, care îl face nemuritor pe oricine îl bea.
Au fost multe mărturii de-a lungul secolelor, dar singura Piatră Filozofală care există, cu adevărat, îi aparţine lui Nicolas Flamel, eminentul alchimist, un mare iubitor de muzică de operă. Domnul Flamel, care şi-a serbat a şase sute şaizeci şi cincea aniversare, anul trecut, duce o viaţă liniştită la Devon, împreună cu soţia lui, Pernelle (şase sute cincizeci şi opt de ani).
— Ei, ce ziceţi acum? întrebă Hermione, nerăbdătoare, când îi văzu că au terminat de citit. Câinele păzeşte Piatra Filozofală! Pariez că i-a dat-o profesorului Albus Dumbledore, s-o pună la loc sigur, fiindcă sunt prieteni şi fiindcă ştia că cineva vroia să i-o fure! De aceea a mutat-o de la Gringotts!
— O piatră cu care poţi face aur şi care te menţine veşnic în viaţă! exclamă Ron. Cred şi eu că Plesneală pofteşte la ea! Oricine ar dori să o aibă!
— Şi nu e de mirare că nu l-am găsit pe Nicolas Flamel în studii recente despre magicieni şi vrăjitori. La vârsta lui, nu poate fi numit… recent, nu-i aşa?
A doua zi, dimineaţa, la orele de „Apărare contra Magiei Negre”, în timp ce copiau de pe tablă diferite modalităţi de a trata muşcătura de vârcolac, Ron şi Harry discutau despre ce ar face ei cu Piatra Filozofală, dacă ar fi fost în posesia lor. Numai când Ron zise că el şi-ar cumpăra propria echipă de Vâjthaţ, Harry îşi aminti de apropiatul meci şi de Plesneală, care îl arbitra.
— O să joc, n-am ce face! hotărî Harry. Dacă nu particip la joc, Viperinii or să creadă că sunt prea fricos, ca să dau ochii cu Plesneală! Le arăt eu lor, o să-i lăsăm paf, când o să câştigăm!
— Da, numai să nu fii făcut tu, paf, zise Hermione, îngrijorată.
Cu cât se apropia meciul, Harry devenea tot mai nervos, oricât ar fi bravat el în faţa lui Ron şi a Hermionei. Nici restul echipei, nu o ducea mai bine. Ideea de a trece înaintea Viperinilor, în Campionatul Caselor, îi încânta, nimeni nu mai reuşise acest lucru de şapte ani, dar vor putea face acest lucru, cu un asemenea arbitru părtinitor?
Harry nu putea spune cu certitudine, dar i se părea că, oriunde s-ar fi dus, dădea de Plesneală. Uneori, chiar se întreba dacă nu cumva Plesneală îl urmărea, ca să-l prindă cu ocaua mică. Lecţiile de „Poţiuni” deveniseră o tortură săptămânală, atât de urât se purta Plesneală cu Harry. Oare, Plesneală îşi dăduse seama că ştiau unde se afla Piatra Filozofală? Harry nu vedea de unde ar fi putut să ştie asta, dar, uneori, avea impresia că Plesneală putea citi gândurile.
Harry îşi dădu seama, când Hermione şi Ron îi urară baftă, înainte ca el să intre la vestiar, că prietenii lui se întrebau în sinea lor dacă aveau să-l mai vadă vreodată viu. Şi asta nu avu darul să-l liniştească deloc. Harry nu auzi nici un cuvânt, aproape, din discursul de îmbărbătare al lui Baston, în timp ce-şi punea costumul de Vâjthaţ şi îşi lua minunatul lui Nimbus 2000.
Între timp, Ron şi Hermione găsiseră locuri lângă Neville, care nu înţelegea, în ruptul capului, de ce arătau atât de posomorâţi şi îngrijoraţi. Altfel, de ce şi-ar fi adus amândoi baghetele magice?! Harry habar nu avea că cei doi prieteni exersaseră în taină Blestemul Picioarelor Împleticite. Se inspiraseră de la Draco şi erau gata să folosească blestemul asupra lui Plesneală, dacă observau că se pregătea să-i facă vreun rău lui Harry.
— Nu uita, îl avertiză Hermione pe Ron. Se spune Locomotor Mortis!
— Ştiu, ştiu! se supără Ron. Nu mă mai bate atât la cap!
La vestiar, Baston îl luă pe Harry deoparte.
— Nu vreau să te enervez, Potter, dar, dacă vreodată a fost nevoie mai mare de capturarea hoţoaicei aurii, cât mai repede, ei bine, acum e acel moment! Termină jocul, înainte ca Plesneală să apuce să-i favorizeze prea mult pe Astropufi!
— Toată şcoala a venit! zise Fred, trăgând cu ochiul în tribune. Chiar şi Albus Dumbledore, pe bune!
Inima lui Harry tresări.
— Chiar? întrebă Harry şi scoase capul să se convingă.
Aşa era. Barba lui argintie era inconfundabilă!
Harry ar fi putut să sară într-un picior de bucurie, Plesneală nu ar fi îndrăznit să-i facă vreun rău, dacă era şi Albus Dumbledore acolo.
Probabil, de aceea Plesneală era negru de supărare, când echipele îşi făcură apariţia, lucru pe care îl observă şi Ron.
— Nu l-am văzut niciodată atât de încruntat pe Plesneală, îi şopti Ron Hermionei. Ah! S-au înălţat în zbor! A început! Auu!
Cineva îl pocnise pe Ron la ceafă. Era Draco.
— O, scuze Weasley, zise el, prefăcut, nu te-am observat!
Şi Draco îi privi semnificativ pe Crabbe şi Goyle.
— Mă întreb cât timp o să fie în stare Potter să stea pe mătură, de data asta? Facem nişte pariuri? Ce zici, Weasley?
Ron nu răspunse, Plesneală tocmai le dăduse nişte puncte Astropufilor, fiindcă George respinsese un balon-ghiulea, tocmai în direcţia arbitrului. Hermione, cu degetele încrucişate în poală, nu-şi dezlipea ochii de la Harry, care se învârtea ca un şoim, în jurul terenului, sperând să depisteze cât mai repede hoţoaica.
— Ştiţi cum cred eu că i-au ales pe ăştia din echipa Cercetaşilor? continuă Draco să-i sâcâie, în momentul în care Plesneală le dădu din nou puncte Astropufilor, fără vreun motiv aparte. Cred că Baston i-a luat pe toţi ăştia de care ţi se face milă. De exemplu, Potter, care nu are părinţi, cei doi Weasley, fiindcă sunt săraci. Mai bine te luau şi pe tine, Neville, tot n-ai nimic în capul ăla!
Neville se făcu roşu ca racul şi se întoarse spre Draco, străfulgerându-l cu privirea.
— Valorez de zece ori mai mult ca tine, îşi aminti el ce-i spuse-se Harry.
Draco, Crabbe şi Goyle hohotiră îndelung, dar Ron, fără să-şi ia ochii de la meci, zise:
— Bravo, i-ai zis-o, Neville!
— Neville, dragă, dacă mintea ar fi de aur, ai fi la fel de sărac ca Weasley.
Nervii lui Ron erau întinşi la maximum, era foarte îngrijorat de soarta lui Harry.
— Ai grijă, Draco, un cuvânt în plus şi…
— Ron! îl atenţionă Hermione. Harry!
— Unde? Ce-a păţit?
Harry făcuse un plonjon spectaculos care îi făcu pe spectatori să strige şi să aplaude. Hermione se ridicase în picioare şi îşi dusese degetele încrucişate la piept, urmărindu-l speriată pe Harry, care se îndrepta ca un glonţ spre pământ.
— Ai mare noroc, Weasley, cred că Potter a văzut vreo monedă pe pământ şi o culege pentru tine!
Asta fu picătura. Înainte ca Draco să ştie ce i se întâmplă, Ron tăbărî pe el, trântindu-l la pământ. După un moment de ezitare, Neville escaladă scaunul, ca să-i dea şi el o mână de ajutor lui Ron.
— Hai, Harry! urla Hermione, când îl văzu pe Harry îndreptându-se ca un bolid spre Plesneală.
Hermione nici măcar nu observase încăierarea dintre Ron şi Draco, şi nici nu auzea pumnii pe care şi-i împărţeau Neville, Crabbe şi Goyle.
Plesneală reuşi să-şi cârmească mătura la timp, ca să nu-l lovească ceva roşu-auriu, iar în secunda următoare, Harry se opri din plonjon şi ridică braţul, triumfător. Prinsese hoţoaica!
Tribunele erau în picioare. Era un record, cu siguranţă. Nimeni nu-şi mai amintea ca hoţoaica să fi fost prinsă la aşa puţin timp de la începerea meciului.
— Ron! Ron! Unde eşti? Meciul s-a terminat! Harry a prins hoţoaica. Am câştigat! ţipa Hermione, sărind în sus şi-n jos pe scaunul ei şi îmbrăţişând-o pe Parvati Patil, care stătea în dreptul ei, pe rândul din faţă.
Harry sări de pe mătură, când încă mai avea câţiva centimetri până la pământ. Nu-i venea să creadă. Reuşise! Meciul era gata, după nici cinci minute! În timp ce era înconjurat de Cercetaşi, care năvăliseră pe teren, Harry mai apucă să vadă faţa rea şi lividă a lui Plesneală şi zâmbetul blând al profesorului Albus Dumbledore, care îl bătu pe umăr.
— Bravo, Harry, zise el încetişor, încât doar Harry îl auzi. Mă bucur că m-ai ascultat şi nu ţi-ai pierdut timpul căutând oglinda… Te-ai antrenat din greu… Excelent!
Plesneală scuipă cu năduf pe pământ.
După ce părăsi vestiarul, ceva mai târziu, Harry plecă să-şi ducă Nimbus 2000 la locul unde erau parcate măturile. Nu-şi amintea să fi fost vreodată mai fericit ca atunci. Făcuse ceva, de care se putea mândri, într-adevăr, nimeni nu mai putea spune că era vestit numai prin numele său. Aerul de seară mirosea deosebit de plăcut. Mergea pe iarba umedă, trecând în revistă ultima oră, care zburase ca o părere: Cercetaşii îmbulzindu-se să-l care pe braţe, Ron şi Hermione, în depărtare, sărind în sus şi-n jos, fericiţi, deşi Ron avea nasul însângerat.
Harry ajunse la hangarul de mături. Se rezemă cu spatele de uşa de lemn şi privi la ferestrele castelului, purpurii la apusul soarelui. Cercetaşii conduceau în campionat. Îi arătase el lui Plesneală…
Şi apropo de Plesneală…
O figură cu glugă cobora treptele castelului. Nedorind să fie observat de nimeni, individul se îndrepta grăbit spre Pădurea Interzisă. Victoria lui Harry trecu pe planul doi. Acum, urmărea totul cu atenţie. Îşi dădu seama imediat despre cine era vorba, după pasul şchiopătat. Plesneală! Îndreptându-se spre Pădurea Interzisă, în timp ce toţi ceilalţi erau la masă? Ce se întâmpla?
Harry încălecă din nou mătura şi îşi luă zborul. Planând pe deasupra castelului, îl văzu pe Plesneală intrând în Pădurea Interzisă, fugind de-a binelea, în acel moment. Îl urmă pe dată. Pomii erau aşa deşi, încât nu-şi dădea seama încotro se îndrepta Plesneală. Zbură în cercuri, din ce în ce mai jos, până atinse vârfurile copacilor. Auzi nişte voci dedesubt. Ateriză lin într-un fag, fără să-l audă nimeni. Se apropie cât putu de mult, ţinând strâns mătura şi încercând să zărească ceva printre frunze.
Jos, într-o poieniţă, stătea Plesneală, dar nu era singur. Era şi Quirrell cu el. Harry nu putea să-i vadă faţa, dar Quirrell se bâlbâia mai îngrozitor, ca de obicei:
— N-N-Nu ş-ştiu d-de ce a-ai v-vrut să ne î-î-întâlnnim tt-toc-mai a-aici, Se-Severus…
— Păi, ca să fie mai… intim, îl batjocori Plesneală. Elevii n-au de unde să ştie despre Piatra Filozofală, nu-i aşa?
Harry se aplecă şi mai mult. Quirrell bolborosea ceva. Plesneală îl întrerupse, nervos.
— Bănuiesc că încă n-ai aflat cum putem trece de monstrul lui Hagrid…
— D-D-Dar… Se-Se-Severus, e-eu…
— Nu cred că ţi-ar conveni să mă ai ca duşman, Quirrell, îl repezi Plesneală, făcând un pas către el.
— D-Dar n-nu ş-ştiu ce v-vrei să…
— Ba, ştii tu prea bine!
O bufniţă scoase nişte sunete, prin apropiere, şi Harry aproape căzu din copac. Se redresa repede, la timp ca să-l audă pe Plesneală spunând:
— Micul tău… hocus-pocus… Aştept!
— D-D-Dar n-n-nu…
— Bine, de ajuns pentru acum, dar în curând o să mai avem noi o mică discuţie şi atunci, ai face bine să te hotărăşti de partea cui eşti!
Plesneală îşi trase gluga pe cap şi părăsi poieniţa. Era aproape întuneric acum, dar Harry îl văzu pe Quirrell, ţintuit locului, ca o stană de piatră.
— Harry, unde ai fost? îl luă Hermione în primire.
— Ai câştigat! Ai câştigat! Ai câştigat! striga Ron, fericit, bătându-l pe spate. Iar eu i-am învineţit ochiul lui Draco, iar Neville s-a luptat, singur, cu Crabbe şi Goyle! Încă nu şi-a venit în simţiri, dar Madam Pomfrey spune că o să-şi revină repede. Toată lumea te aşteaptă în camera de zi, dăm o petrecere în cinstea ta! Fred şi George au subtilizat nişte prăjituri şi alte câteva chestii de la bucătărie!
— Lasă asta, le zise Harry, grăbit. Să găsim o cameră goală, să vă spun ceva, de o să rămâneţi ca la dentist!
După ce închiseră uşa după ei, se asigurară că nu este ascuns Peeves pe undeva, după care Harry le povesti tot ce văzuse şi auzise.
— Deci, am avut dreptate, caută Piatra Filozofală şi încearcă să-l atragă pe Quirrell de partea lui, ca să-l ajute! Îl întreba dacă a aflat cum poate trece de Fluffy şi a spus ceva de un oarecare „hocus-pocus”, pe care îl poate face Quirrell. Probabil că, în afară de Fluffy, Piatra mai e păzită şi de farmece, blesteme, descântece sau mai ştiu eu ce. Probabil că acestea au fost făcute de Quirrell şi acum Plesneală încearcă să descopere antidotul!
— Vrei să spui că piatra se află în siguranţă numai atâta timp cât Quirrell îi poate ţine piept lui Plesneală? întrebă Hermione, alarmată.
— Atunci, până marţi e gata furată! făcu Ron.