Quirrell era mai dârz, totuşi, decât se aşteptaseră. În săptămânile care urmară, Quirrell deveni tot mai palid şi slăbi şi mai mult, dar nu părea să fi cedat.
Ori de câte ori trecea pe coridorul de la etajul trei, Harry, Ron şi Hermione îşi lipeau urechile de uşa interzisă, dornici să ştie dacă Fluffy mai era acolo. Plesneală se învârtea în tot locul, la fel de prost dispus, ceea ce demonstra că Piatra era în siguranţă. De câte ori trecea pe lângă Quirrell, Harry îi arunca mereu câte un zâmbet încurajator, iar Ron îi repezea pe toţi cei care îndrăzneau să râdă de bâlbâiala lui Quirrell.
Hermione, însă, mai avea şi alte preocupări, în afară de Piatra Filozofală. Ea începuse să înveţe şi să se pregătească pentru examenele viitoare, iar Harry şi Ron nu ar fi avut nimic împotriva acestui lucru, dacă Hermione nu i-ar fi bătut la cap să facă şi ei la fel.
— Hermione, mai sunt secole până la examene!
— Numai zece săptămâni, izbucni Hermione, asta înseamnă o secundă pentru Nicolas Flamel!
— Dar noi nu avem şase sute de ani, îi aminti Ron. Şi ce ai tu de repetat, mă rog? Oricum, ştii totul de nota zece!
— Ce repet? Nu sunteţi în toate minţile? Uitaţi că trebuie să luăm toate examenele ca să trecem în anul doi? Examenele astea sunt de maximă importanţă, nici nu ştiu de ce nu m-am apucat de săptămâna trecută…
Din nefericire, şi profesorii gândeau ca Hermione. Le dădeau atâtea teme pentru acasă, încât vacanţa de Paşte nu a mai fost nici pe departe aşa de frumoasă ca cea de Crăciun. Era greu să te relaxezi cu Hermione lângă tine, spunând cu glas tare toate cele douăsprezece moduri de utilizare a sângelui de dragon sau făcând exerciţii cu bagheta magică.
Bombănind şi căscând de mama focului, Harry şi Ron îşi petreceau cea mai mare parte a timpului liber în bibliotecă, alături de Hermione, încercând să acopere toate lecturile suplimentare, care li se dădeau la ore.
— N-o să ţin minte niciodată chestia asta! izbucni Ron, într-o după-amiază, aruncându-şi cât colo pana de scris şi privind melancolic pe fereastra bibliotecii.
Era o zi splendidă, aşa cum nu mai fusese demult. Cerul era limpede, de un albastru intens, iar în aer se simţea deja un iz de vară.
Harry care căuta o anume plantă magică, în „O sută de ierburi şi ciuperci magice”, nu-şi ridică nici o clipă capul din carte până în momentul în care îl auzi pe Ron, spunând mirat:
— Hagrid, ce cauţi tu în bibliotecă?
Hagrid îşi târşâi picioarele până la ei, ascunzând ceva la spate. Părea foarte nelalocul lui în bibliotecă, îmbrăcat cu jacheta lui lungă de blană din cârtiţă.
— Mă uitam şi eu, zise el repede, ceea ce le trezi şi mai mult interesul. Dar voi ce faceţi aici? Sper că aţi renunţat la ideea de a-l căuta pe Nicolas Flamel…
— Ei, păi, ştim de o mie de ani cine e, se grozăvi Ron şi ştim şi ce păzeşte câinele: Piatra Fi…
— Şşşt! îl întrerupse Hagrid repede, uitându-se în jur, să vadă dacă auzise cineva. Nu mai urla aşa, ce te-a apucat?
— Am vrea să te întrebăm câteva lucruri, totuşi, profită Harry. De ce mai este protejată Piatra, în afară de Fluffy şi…
— Şşşt! făcu iar Hagrid, veniţi pe la mine mai târziu. Nu vă promit nimic, dar nu mai trăncăniţi aici în gura mare.
Elevii nu trebuie să ştie lucrul acesta, or să spună că eu v-am spus!
— Pe curând, Hagrid, zise Harry. Hagrid se îndepărtă, târându-şi paşii.
— Oare, ce ascundea la spate, întrebă Hermione, gânditoare.
— Crezi că avea vreo legătură cu Piatra Filozofală?
— Mă duc să văd din ce domeniu a luat cartea, spuse Ron.
Reveni câteva clipe mai târziu cu un maldăr de cărţi, pe care le trânti pe masă.
— Dragoni! zise Ron, victorios. Hagrid caută ceva despre dragoni! Uitaţi aici: „Specii de dragoni din Marea Britanie şi Irlanda”, „De la Ou la Infern”, „Ghid pentru paznicii de dragoni”.
— Întotdeauna şi-a dorit un dragon, aşa mi-a spus prima oară când ne-am întâlnit, îşi aminti Harry.
— Dar e împotriva legii! se sperie Ron. Creşterea dragonilor a fost interzisă prin Convenţia Vrăjitorilor din 1709, toată lumea ştie asta. Încuiaţii şi-ar da seama imediat cine suntem, dacă am ţine dragoni în curte. Şi, oricum, nu prea poţi îmblânzi dragoni, e foarte periculos. Am văzut cu ce arsuri s-a întors Charlie, de la dragonii din România.
— Dar nu există dragoni sălbatici şi în Marea Britanie? întrebă Harry.
— Cum să nu?! zise Ron. O specie de Galezi Verzi şi Negri de Hebride. Ministerul Magiei are mari probleme cu exterminarea lor, credeţi-mă pe mine. Sarcina noastră este să-i vrăjim pe Încuiaţii care i-au văzut o dată, ca să uite întâmplarea.
— Oare, ce are de gând, Hagrid? întrebă Hermione.
Când bătură la uşa colibei paznicului de vânătoare, o oră mai târziu, fură foarte surprinşi să constate că draperiile erau trase la geamuri.
— Cine e acolo? întrebă Hagrid, înainte de a le da drumul înăuntru, după care închise uşa repede, în urma lor.
Era înăbuşitor de cald în casă. Deşi era o zi caldă, în vatră ardea focul. Hagrid le oferi câte un ceai şi sandviciuri de hermină, pe care ei le refuzară politicoşi.
— Deci, ce vroiaţi să mă întrebaţi?
— Da, zise Harry, să nu mai lungim vorba, ne întrebam dacă poţi să ne spui ce altceva mai protejază Piatra, o dată ce ai trecut de Fluffy.
— Sigur că pot, răspunse Hagrid, cam înţepat. Numărul unu: Nu ştiu nici eu! Numărul doi: Ştiţi deja prea multe, aşa că nu v-aş spune nici chiar dacă aş şti! Piatra se află aici fără vreun motiv anume, doar pentru că a fost gata să fie furată de la Gringotts! Bănuiesc că V-aţi dat seama de asta, nu? Nu-mi pot explica deloc cum de ştiţi de Fluffy…
— Ei, Hagrid, să fim serioşi! Poate că nu vrei să ne spui nouă, dar tu ştii, cu siguranţă, îl flată Hermione, cu o voce linguşitoare.
Barba lui Hagrid se mişcă şi îl văzură zâmbind încântat.
— Ne întrebam numai cine altcineva a mai ajutat la paza Pietrei, continuă Hermione. În cine altcineva a avut încredere domnul Albus Dumbledore.
Inima lui Hagrid se umflă ca un pepene, la aceste ultime cuvinte. Harry şi Ron o priviră încântaţi pe Hermione.
— Păi, asta cred că v-aş putea spune… Nu văd ce rău aş putea face… L-a împrumutat pe Fluffy de la mine, apoi, câţiva profesori au făcut vrăji… Profesoara Lăstar, profesorul Flitwick… profesoara McGonagall, îi numără Hagrid; profesorul Quirrell… Chiar şi profesorul Albus Dumbledore şi-a adus contribuţia, desigur. A, era să uit! Şi profesorul Plesneală…
— Plesneală?
— Da, asta v-a scăpat, nu-i aşa? Profesorul Plesneală a ajutat la protejarea Pietrei, nicidecum s-o fure…
Harry ştia prea bine că şi Ron şi Hermione se gândeau la acelaşi lucru ca şi el. Dacă Plesneală ajutase şi el, atunci desigur că ştia şi cum o protejaseră ceilalţi profesori. Probabil că ştia totul, în afară de vraja lui Quirrell şi de felul în care putea să treacă de Fluffy.
— Numai tu ştii cum se poate trece de Fluffy, nu-i aşa, Hagrid? întrebă Harry, îngrijorat. Şi n-ai spune nimănui, nici măcar unui profesor, da?
— Absolut nimănui, în afară de domnul Albus Dumbledore! zise Hagrid, mândru.
— Ei, e şi asta ceva, răsuflă Harry, uşurat, privind spre cei doi prieteni. Hagrid, n-ai putea să deschizi o fereastră, mor de cald!
— Nu pot, Harry, îmi pare rău, zise el şi aruncă o privire furişă spre foc.
Dar fusese de-ajuns pentru Harry.
— Hagrid, ce-i ăla?
Dar deja ştia ce e. Chiar în inima focului, sub ceainic, stătea un ou mare şi negru.
— Ah… făcu Hagrid, răsucindu-şi nervos barba, ăla e…
— Unde l-ai găsit, Hagrid? întrebă Ron, chircindu-se în faţa focului, să vadă oul mai bine. Cred că te-a costat o avere!
— L-am câştigat! se lăudă Hagrid. Aseară, am băut câteva pahare şi am jucat cărţi cu un străin. De fapt, cred că s-a bucurat ca să scape de el, ca să fiu sincer…
— Dar ce-o să faci cu el când se cloceşte? îl întrebă Hermione.
— Păi, am mai citit şi eu câte ceva, zise Hagrid, scoţând o carte groasă de sub pernă. „Creşterea dragonilor, de plăcere, dar şi cu folos”! E cam veche, desigur, dar scrie despre absolut totul: cum să ţii oul în foc, fiindcă mama lor scuipă flăcări asupra ouălor, cât timp le cloceşte, cum să-l hrăneşti, cu o găleată de coniac, amestecat cu sânge de pui de găină, din jumătate în jumătate de oră, cum să recunoşti diferitele specii, numai după ouă… Ăsta este Creastă Norvegiană, o specie foarte rară.
Hagrid era foarte mulţumit de el. Nu şi Hermione.
— Hagrid, strigă ea, tu stai într-o casă de lemn!
Dar Hagrid nu-i dădu atenţie. Stătea lângă foc şi fredona ceva, foarte fericit.
Na, acum aveau altceva pentru care să-şi facă griji: ce i s-ar fi întâmplat lui Hagrid dacă afla cineva că avea un ou de dinozaur la el, lucru complet interzis de lege.
— Încep să mă întreb cum ar arăta o viaţă liniştită, oftă Ron, gândindu-se că, zi de zi, trebuiau să se chinuie cu temele suplimentare, la care îi obliga Hermione.
Acum, le făcuse chiar un program de recapitulare şi asta îi enerva la culme.
Iar într-o zi, la micul dejun, Hedwig îi aduse lui Harry un bilet de la Hagrid, unde scria doar atât: E aproape gata!
Când auzi, Ron vru să chiulească de la ora de „Ierbologie”, dar Hermione nici nu vru să audă.
— Hermione, de câte ori în viaţă, crezi tu că o să poţi vedea cum iese din găoace un pui de dragon?!
— O să avem necazuri, dacă chiulim, dar asta e nimic faţă de ce o să păţească Hagrid, dacă află cineva ce face…
— Taci din gură! şopti Harry.
Draco era doar la câţiva paşi şi asculta cu mare atenţie. Oare, cât auzise? Harry nici măcar nu îndrăzni să se uite la expresia de pe faţa lui Draco.
Ron şi Hermione continuară să se certe tot drumul, până la ora de „Ierbologie”, iar, în final, Hermione se lăsă convinsă ca toţi trei să dea o fugă până la Hagrid într-una din pauze. De îndată ce clopotul castelului anunţă sfârşitul orei, cei trei se grăbiră spre marginea Pădurii Interzise. Hagrid îi întâmpină fericit şi emoţionat.
— Nu mai are mult şi iese, zise el, conducându-i în colibă.
Oul se afla pe masă şi se vedeau crăpături peste tot. Ceva se mişca în interior şi se auzeau ciocăneli repetate. Se aşezară cu toţii în jurul mesei, privind oul cu răsuflarea tăiată.
Deodată, se auzi o zgârietură şi oul crăpă în două. Puiul de dragon pică pe masă. Nu se putea spune că era foarte drăgălaş, ba din contră. Arăta ca o umbrelă neagră, şifonată şi udă.
Avea nişte aripi mult prea mari, în comparaţie cu corpul slăbănog, un bot lung, cu nări largi, un început de coarne şi ochi portocalii.
Creatura strănută. Câteva scântei ieşiră prin nările lui.
— Vedeţi cât e de frumos? murmură Hagrid şi întinse mâna şi mângâie puiul de dragon pe cap, iar acesta se repezi imediat să-i sugă degetul, dezvelindu-şi colţii în creştere. Oh, ce scump e, ştie deja cine e… mămica lui!
— Hagrid, strigă Hermione, în cât timp creşte un dragon Creastă Norvegiană?
Hagrid se pregătea să răspundă, când se făcu deodată livid la faţă şi se duse la geam.
— Ce s-a întâmplat?!
— Cineva se uita prin crăpătura draperiillor, zise Hagrid. Era un puşti, iar acum fuge spre şcoală să le spună tuturor!
Harry se repezi la uşă şi privi după intrus. Chiar şi de la distanţa aia, putea să spună cu certitudine cine era individul.
Draco văzuse puiul de dragon!
Săptămâna următoare, cu mult după ce toată lumea se culcase, Harry şi Hermione stăteau de vorbă în camera de zi. Ceasul bătu miezul nopţii, când gaura din tablou se deschise brusc. Îşi tăcu apariţia Ron, luându-şi de pe umeri pelerina lui Harry. Fusese la Hagrid, ca să-l ajute să hrănească dragonul. Micul Norbert mânca de acum şoareci morţi.
— M-a muşcat! zise el şi le arătă marginea palmei, care era bandajată cu o batistă, plină de sânge, acum. N-o să mai pot ţine pana de scris toată săptămâna. Credeţi-mă, dragonul este cel mai oribil animal, pe care l-am văzut vreodată, dar, dacă vezi cum se poartă Hagrid cu el, ai zice că e un iepuraş plăpând şi pufos. A zis că m-a muşcat, fiindcă l-am speriat, iar când am plecat îi cânta un cântec de leagăn.
Se auzi un ciocănit la fereastră.
— E Hedwig! zise Harry şi îi dădu drumul înăuntru. Aduce răspunsul de la Charlie!
Cei trei se aşezară cap lângă cap, ca să poată citi în acelaşi timp scrisoarea:
Dragă Ron,
Ce mai faci? Mulţumesc pentru scrisoare, m-aş bucura foarte tare să iau aici, la mine, puiul de dragon Creastă Norvegiană. Cel mai bine ar fi să mi-l trimiteţi cu nişte prieteni care vin să mă viziteze săptămâna viitoare. Problema e că nu trebuie să fie văzuţi că transportă ceva ilegal, iar dragonul este ceva ilegal.
Puteţi să-l aduceţi voi pe Norbert până la Turnul Înalt, sâmbătă, la miezul nopţii? Vă întâlniţi cu ei şi aşa îl pot lua cât e întuneric şi nu-i vede nimeni.
Dă-mi de ştire, cât mai curând posibil.
Se uitară unul la altul.
— Am pelerina, zise Harry, nu cred că o să fie aşa de greu. Cred că pelerina este destul de largă să acopere doi dintre noi şi pe Norbert.
Faptul că toţi trei fură de acord, fără nici un fel de alte proteste, demonstra cât de apăsătoare fusese ultima săptămână. Erau de acord cu orice, numai să scape de Norbert… şi de Draco.
Apăru, totuşi, o problemă. În dimineaţa următoare, mâna lui Ron se umflase şi era de două ori mai mare ca de obicei. Nu ştia dacă era prudent să meargă la Madam Pomfrey… Dacă recunoştea o muşcătură de dragon? Pe după-amiază, nu mai avu ce face, însă. Rana căpătase o culoare neplăcută, verzui închis. Dacă Norbert avea colţii otrăviţi?!
Pe seară, Harry şi Hermione se duseră în aripa unde se afla spitalul şi îl găsiră pe Ron la pat, într-o stare jalnică.
— Şi nu e numai mâna, deşi o simt ca şi cum ar fi gata să-mi cadă din clipă în clipă, se plânse Ron. Draco i-a zis lui Madam Pomfrey că trebuie să împrumute o carte de la mine, numai ca să-mi poată râde în nas! M-a ameninţat că o să-i spună despre ce este vorba, de fapt! Eu i-am spus că m-a muşcat un câine, dar nu sunt sigur că m-a crezut. Nu trebuia să-l fi bătut la meciul de Vâjthaţ, acum se răzbună!
Harry şi Hermione făcură tot posibilul să-l calmeze pe Ron.
— Se va termina totul sâmbătă, la miezul nopţii, îi zise Hermione, dar asta nu-l linişti prea tare pe Ron. Din contră, se ridică în capul oaselor şi drăcui:
— Sâmbătă, la miezul nopţii, pe dracu'! Oh, nu! Mi-am amintit că scrisoarea către Charlie era în cartea pe care i-am dat-o lui Draco. O să ştie că ducem puiul de dragon acolo! N-avem cum să scăpăm de Norbert!
Harry şi Hermione nu mai apucară să zică nimic. Intră Madam Pomfrey, care îi trimise acasă pe ei, iar pe Ron, la culcare.
— E prea târziu să mai schimbăm planul acum, zise Harry. Nu avem timp să mai trimitem altă bufniţă la Charlie şi probabil că e ultima şansă ca să scăpăm de Norbert. Trebuie să riscăm! Oricum, avem pelerina, despre care Draco nu ştie nimic.
Când se duseră să-l anunţe pe Hagrid, îl găsiră pe Colţ, ogarul lui Hagrid, în faţa uşii, cu coada bandajată. Hagrid deschise doar fereastra şi le spuse:
— Nu vă las înăuntru, Norbert este cam nervos. Nu vă îngrijoraţi, de mine ascultă!
Când îi spuseră de scrisoarea lui Charlie, ochii lui Hagrid se umplură de lacrimi, deşi lacrimile puteau fi urmarea faptului că Norbert tocmai îl muşcase de picior.
— Aaah! Ei, nu-i nimic, mi-a prins numai cizma! Se joacă, doar e copilaş şi el!
„Copilaşul” trozni cu coada de pereţi, făcând geamurile să zăngăne. Harry şi Hermione se duseră la castel, având sentimentul că sâmbătă nu era destul de curând!
S-ar fi întristat foarte mult, văzând cât suferea Hagrid că trebuie să se despartă de puiul de dragon, dacă n-ar fi fost atât de îngrijoraţi. Era o noapte întunecoasă, chiar şi luna era ascunsă de nori. Veniseră cu întârziere la Hagrid, dar trebuiseră să aştepte până plecase Peeves din faţa uşii de la intrare, unde juca tenis la perete.
Hagrid îl pregătise pe Norbert, care era frumos împachetat şi pus într-un coş mare.
— I-am pus o mulţime de şoareci pentru drum şi nişte coniac, le spuse Hagrid, cam bosumflat. Şi i-am pus şi ursuleţul, dacă i se face urât.
Din coş răzbăteau nişte sunete, care îl făcură pe Harry să se gândească dacă ursuleţul mai avea capul pe umeri…
— La revedere, Norbert, suspină Hagrid, în timp ce Harry azvârli pelerina peste coş şi intră şi el, împreună cu Hermione, sub coş. Pa, mami n-o să te uite niciodată!
Cum de au reuşit să ducă până la castel coşul, n-au putut să spună niciodată. Limbile ceasului se apropiau de ora 12 noaptea, pe când ei de-abia urcau scările de marmură de la intrare. Urcară un rând de scări, apoi altul, nici chiar scurtăturile ştiute de Harry nu-i ajutară prea mult.
— Aproape am ajuns, şopti Harry, gâfâind, când ajunseră pe coridorul de sub turn.
Deodată, auziră un zgomot în faţa lor, care îi sperie atât de tare, că erau să dea drumul la coş. Uitând că erau invizibili, se retraseră în umbră, trăgând cu ochiul la două umbre care stăteau de vorbă la câţiva paşi de ei. Licări o lumină.
Era profesoara McGonagall, în halat şi cu părul prins într-o plasă pentru noapte, care îl ţinea de-o ureche pe Draco.
— Eşti pedepsit! urla ea. Iar Viperinii pierd douăzeci puncte, din cauza ta! Să hoinăreşti prin castel, la miezul nopţii… Ce neobrăzare!
— Doamnă profesoară, dar vreau să vă spun că vine Harry Potter… cu un dragon…
— Ce aiureli! Numai minciuni! De unde ai mai scos-o şi pe-asta, Draco? Imediat mergem la profesorul Plesneală, să vedem ce zice şi el!
Să urce scara îngustă şi spiralată li se păru acum floare la ureche. Abia când ieşiră pe terasa turnului, îndrăzniră să-şi scoată pelerina, putând respira acum în voie. Hermione chicoti:
— Draco, pedepsit! Îmi vine să cânt de bucurie!
— Mai bine nu! o avertiză Harry.
Râzând pe seama lui Draco, aşteptară. Norbert se tot foia în coşul lui. După zece minute, patru mături aterizară pe terasă.
Erau prietenii lui Charlie, veseli şi drăguţi. Le arătară cum să-l prindă pe Norbert, cu nişte curele, de măturile lor. Verificară şi ei dacă Norbert era în siguranţă, apoi îşi strânseră mâinile şi îşi luară la revedere.
În sfârşit, Norbert pleca… Acum… A plecat!
Se strecurară înapoi, pe scara în spirală, cu mâinile uşoare, acum, că scăpaseră de Norbert. Nu tu dragon, Draco consemnat, ce-ar fi putut să le tulbure fericirea?
Dar răspunsul se afla la piciorul scărilor. Pe când păşeau pe coridor, se ivi din umbră faţa lui Filch.
— Măi, măi, rânji el, da' ştiu că am încurcat-o, nu?
Harry şi Hermione lăsaseră pelerina pe terasă!…