Lucrurile stăteau cum nu se putea mai prost. Filch îi luă şi-i duse la profesoara McGonagall, la etajul întâi. Stăteau şi aşteptau, fără să scoată nici un cuvânt. Hermione tremura din tot trupul. Scuze, alibiuri, poveşti fantasmagorice alergau unele după altele în capul lui Harry, unele mai puţin credibile ca altele. Nu vedea cum mai puteau să iasă din încurcătură de data asta. Erau încolţiţi. Cum de putuseră să fie aşa de neatenţi şi să lase pelerina pe terasă? Nu exista nici o scuză, pe care profesoara McGonagall să o poată accepta, nici o explicaţie că bântuiau pe culoare, în plină noapte, ca să nu mai vorbim de faptul că accesul în turn era permis numai la orele de astronomie. Dacă îl mai puneau la socoteală şi pe Norbert şi Pelerina Fermecată, puteau foarte bine să-şi facă bagajele.
Dacă Harry se gândise că lucrurile nu puteau fi mai rele, ei bine, se înşelase! Profesoara McGonagall venea cu Neville, care de cum îi văzu începu să strige:
— Harry, unde ai fost?! Am vrut să te previn că Draco ne-a spus că ai un dra…
Harry îi făcu semn lui Neville să-şi ţină gura, dar profesoara McGonagall îl văzu. Părea că scoate flăcări pe gură, mai ceva ca Norbert, când tăbărî asupra celor trei.
— Nu mi-aş fi putut închipui asta despre niciunul dintre voi! izbucni ea. Profesorul Filch mi-a spus că eraţi în turnul de astronomie. E ora unu noaptea! Ce explicaţie aveţi?
Era prima oară când Hermione nu ştia ce să răspundă la întrebarea unui profesor. Stătea nemişcată, ca o statuie, cu ochii la vârfurile pantofilor.
— Cred că ştiu ce s-a întâmplat, continuă McGonagall. Nu trebuie să fii un geniu ca să-ţi dai seama. Probabil că i-aţi vândut cine ştie ce gogoşi lui Draco, să creadă că aveţi un dragon, numai ca să-l ţineţi treaz până la ora asta şi să-l faceţi de râs! L-am prins şi pe el, să ştiţi! Acum, probabil că vă amuzaţi că Neville a fost atât de naiv, încât să creadă şi el!
Harry îi căută privirea lui Neville, pentru a-l asigura că nu era adevărat, fiindcă acesta arăta cât se poate de jignit. Bietul Neville, dragul de el, cât a însemnat pentru el să rătăcească pe culoare, la ora aia, ca să-l găsească şi să-l pună în gardă!
— Sunt dezamăgită! zise profesoara McGonagall. Patru studenţi, în aceeaşi noapte, pe culoarele castelului! N-am mai pomenit aşa ceva până acum! Şi dumneata, domnişoară Granger, credeam că ai mai multă minte şi mai mult bun simţ! Cât despre dumneata, domnule Potter, am crezut că faptul că faci parte dintre Cercetaşi înseamnă mult mai mult. Sunteţi consemnaţi toţi trei! Da, şi dumneata, domnule Poponeaţă, nimic nu-ţi dă dreptul să umbli pe culoarele castelului, noaptea, mai ales în zilele astea, când e atât de periculos! Iar Cercetaşii vor pierde cincizeci de puncte!
— Cincizeci? făcu Harry.
Asta însemna că pierdeau conducerea, câştigată atât de frumos, în urma meciului de Vâjthaţ…
— Cincizeci de puncte fiecare! strigă profesoara McGonagall, respirând din greu, pe nasul ei lung şi ascuţit!
— Doamnă profesoară, vă rugăm…
— Nu puteţi să…
— Potter, nu-mi spune mie ce pot şi ce nu pot să fac! Acum, la culcare! Nicicând nu mi-au adus Cercetaşii o mai mare ruşine!
O sută cincizeci de puncte pierdute, într-o singură noapte! Asta îi aducea pe ultimul loc. Cercetaşii pierduseră orice şansă de a câştiga Cupa Caselor. Harry simţi un imens gol în stomac. Oare, cum aveau să şteargă această ruşine? Se va întâmpla vreodată?
Harry nu închise un singur ochi toată noaptea. Îl auzi pe Neville suspinând alături, ore în şir, fără oprire. Nu găsea nici un cuvânt de consolare. Ştia prea bine că şi Neville aştepta cu groază sosirea zorilor. Ce se va întâmpla când vor afla şi ceilalţi colegi ce făcuseră?
La început, cei care treceau pe lângă tabela care anunţa punctajul crezură că trebuie să fie vreo greşeală. Cum să piardă aşa, deodată, o sută cincizeci de puncte faţă de ziua precedentă? Dar imediat vestea se răspândi ca fulgerul. Harry Potter, faimosul Harry Potter, eroul meciului de Vâjthaţ pierduse acele puncte, împreună cu alţi doi nevolnici din anul întâi!
De unde fusese unul dintre cei mai admiraţi şi iubiţi din şcoală, Harry ajunse unul dintre cei mai detestaţi. Chiar şi Ochi-de-Şoim şi Astropufii îl urau, fiindcă toată lumea ar fi vrut să-i vadă pe Viperini detronaţi din fruntea clasamentului. Peste tot, pe unde mergea, toţi îl arătau cu degetul şi nici măcar nu se oboseau să coboare vocea, când îl insultau în fel şi chip. Viperinii, în schimb, îl aplaudau şi-l ovaţionau, când trecea pe lângă ei.
Numai Ron nu îl părăsi şi-i luă apărarea.
— Or să uite repede, te asigur eu, încercă el să-l consoleze pe Harry. Fred şi George au pierdut o mulţime de puncte de când sunt aici şi, totuşi, colegii îi iubesc!
— Dar au pierdut o sută cincizeci de puncte dintr-o dată? întrebă Harry, negru de supărare.
— Ei, nu chiar… admise Ron.
Era cam târziu pentru astfel de angajamente, dar Harry se jură să nu se mai bage în lucruri care nu-l privesc. Păţise toate astea, numai fiindcă îşi băgase nasul peste tot. Îi era atât de ruşine, încât se duse la Baston şi se oferi să-şi dea demisia.
— Demisia? răcni Baston. Şi la ce bun, mă rog? Cum să mai recuperăm din puncte, dacă nu câştigăm la Vâjthaţ?
Dar chiar şi acest joc îşi pierduse orice farmec pentru Harry. Restul echipei nu-i adresa nici un cuvânt în timpul antrenamentelor, iar dacă erau nevoiţi să vorbească despre el îi spuneau „căutătorul”.
Hermione şi Neville sufereau şi ei. Nu erau chiar atât de prigoniţi ca Harry, fiindcă nu erau faimoşi ca el, dar nici cu ei nu vorbea nimeni. Hermione renunţă să încerce mereu să iasă în evidenţă şi stătea cu capul plecat, muncind în tăcere.
Harry era aproape fericit că se apropiau examenele. Învăţatul, recapitulările, îl făceau să mai uite de necazuri. El, Ron şi Hermione se izolaseră şi învăţau până târziu în noapte, memorând ingredientele celor mai complicate poţiuni, învăţând pe dinafară fel de fel de farmece şi vrăji, memorând datele marilor descoperiri în magie şi ale Revoltei Spiriduşilor.
Apoi, când mai era doar o săptămână până la examene, jurământul pe care şi-l făcuse Harry, de a nu se mai amesteca în treburi care nu-l priveau, fu pus la grea încercare. Într-o după-amiază, în timp ce se întorcea singur de la bibliotecă, auzi nişte şoapte, care venea dintr-o clasă din apropiere. Recunoscu vocea lui Quirrell.
— Nu, nu şi nu! Te rog…
Părea că se roagă de cineva care îl ameninţa. Harry nu rezistă ispitei şi se apropie de uşă.
— Bine, bine, e-n regulă, îl auzi el pe Quirrell zicând.
Şi imediat, Quirrell ieşi glonţ din clasă, îndreptându-şi turbanul. Era palid la faţă şi părea gata să izbucnească în lacrimi. Curând, dădu colţul şi Harry nu-l mai văzu. De fapt, avea impresia că profesorul Quirrell nici măcar nu-l observase. Aşteptă, până ce paşii lui Quirrell se pierdură cu totul şi aruncă o privire în clasă. Era goală, dar la celălalt capăt se vedea o uşă, dată de perete. Tocmai se îndrepta spre ea, când îşi aminti jurământul pe care şi-l făcuse.
Şi, la urma urmelor, ar fi pariat pe douăsprezece Pietre Filozofale că cel care tocmai părăsise clasa era Plesneală, iar, din cele auzite, în curând avea să-l vadă pe Plesneală sărind vioi câte două trepte, fiindcă se pare că profesorul Quirrell cedase.
Harry se întoarse în bibliotecă, unde Hermione îl asculta pe Ron la astronomie, şi le spuse ce auzise.
— A reuşit, nesuferitul de Plesneală! izbucni Ron, cu ciudă. Dacă i-a spus Quirrell cum să desfacă vraja…
— Da, dar mai e şi Fluffy, şopti Hermione.
— Poate că Plesneală a descoperit cum să treacă de el, fără să fie nevoie să-l mai întrebe pe Hagrid, zise Ron, aruncând o privire la miile de cărţi care îi înconjurau. Pariez că printre cărţile astea trebuie să fie una care să te înveţe cum să fentezi un câine cu trei capete. Ce facem, Harry?
O luminiţă sclipi în ochii lui Ron, la perspectiva unei noi aventuri, dar Hermione răspunse, înainte ca Harry să apuce să zică ceva:
— Să mergem la profesorul Albus Dumbledore! Asta trebuia să facem de la început! Dacă încercăm ceva, de capul nostru, şi ne prind, sunt sigură că ne exmatriculează.
— Dar nu avem nici o dovadă, protestă Harry. Quirrell e prea speriat, ca să ne susţină. Plesneală o să se jure că habar n-are cum a intrat monstrul, de Haloween, şi că el se afla departe de etajul trei, în acel moment. Pe cine crezi că o să creadă? Pe el sau pe noi? Nu e un secret că nu-l putem suferi, iar Dumbledore o să creadă că am inventat totul ca să ne răzbunăm pe Plesneală. Filch n-o să ne ajute, dacă îi este viaţa ameninţată, şi, oricum, el e prieten cu Plesneală şi se bucură cu cât sunt exmatriculaţi mai mulţi studenţi. Şi mai e ceva. Nu uitaţi că noi n-ar trebui să ştim de Fluffy şi nici de Piatra Filozofală. Ne-ar lua ceva timp să explicăm totul.
Hermione păru convinsă. Nu şi Ron.
— Ce-ar fi să adulmecăm puţin?…
— Nu! zise Harry, scurt. M-am lecuit de atâta adulmecat.
Trase harta lui Jupiter spre el şi începu să memoreze numele lunilor lui.
A doua zi, dimineaţa, la micul dejun, Harry, Hermione şi Neville primiră câte un bileţel:
Vă veţi ispăşi pedeapsa diseară, la ora 11. Profesorul Filch vă aşteaptă în holul de la intrare.
Harry uitase că mai aveau de ispăşit şi o pedeapsă, în afară de punctele pe care le pierduseră pentru Cercetaşi. Se aşteptase ca Hermione să se plângă că pierde o noapte de recapitulare, dar ea nu scoase un cuvânt. Şi ea, ca şi Harry, simţeau că meritau tot ceea ce li se întâmpla.
La ora 11 noaptea, îşi luară la revedere de la Ron, în camera de zi, şi porniră spre holul de la intrare, împreună cu Neville. Aici, îi aştepta deja Filch… cu Draco. Uitaseră că şi el era pedepsit.
— Urmaţi-mă, le porunci Filch.
Aprinse un felinar şi îi scoase afară din castel.
— Pariez că de acum încolo o să vă gândiţi de două ori înainte de a călca vreo regulă, rânji el. Oh, da! După părerea mea, munca grea şi durerea sunt cei mai buni profesori! Păcat că nu se mai aplică pedepsele de odinioară… Să fiţi atârnaţi câteva zile de încheieturi, tocmai de tavan… Încă mai am lanţurile în biroul meu, le ţin în perfectă stare, dacă mai am nevoie vreodată de ele? Gata, să mergem, şi să nu cumva să vă treacă prin cap să fugiţi, că va fi vai şi-amar de voi!
Mărşăluiau pe pământul întunecat. Neville îşi trăgea nasul încontinuu. Harry se tot gândea care le va fi pedeapsa. Trebuia să fie ceva groaznic, altfel Filch n-ar rânji atât de satisfăcut.
Era lună plină, dar norii o acopereau adesea, lăsându-i în beznă. În depărtare, se vedeau luminile de la coliba lui Hagrid. Se auzi un strigăt, care părea că vine de departe.
— Tu eşti, Filch? Hai, grăbeşte-te odată, vreau să începem!
Inima lui Harry tresări. Dacă trebuia să-i pună la muncă Hagrid, n-avea cum să fie atât de rău. Probabil că uşurarea, pe care o simţi, se citi clar pe faţa lui, fiindcă Filch zise:
— Presupun că îţi închipui că va fi floare la ureche, nu-i aşa? Ei bine, mai gândeşte-te o dată, băiete, mergem în Pădurea Interzisă şi mă îndoiesc că vreunul dintre voi o să mai iasă întreg de acolo!
La aceste cuvinte, Neville scoase un vaiet, iar Draco aproape că înţepeni în loc.
— În Pădurea Interzisă? repetă el şi nu i se mai păru de joacă. Nu putem merge noaptea acolo, sunt tot felul de grozăvii… vârcolaci, am auzit…
Neville se apucă de mâneca lui Harry şi înghiţi cu greu.
— Da, acum îţi faci griji? Trebuia să vă fi gândit înainte de a intra în bucluc, spuse Filch.
Hagrid ieşi din întuneric şi se îndreptă spre ei, cu Colţ la picior. Căra un arc greu, pe umăr, iar în jurul pieptului, avea înşirate o mulţime de săgeţi.
— Era şi timpul! Vă aştept de jumătate de oră. Harry, Hermione, vă simţiţi bine?
— N-ar trebui să fii aşa prietenos cu ei, Hagrid, la urma urmelor, sunt pedepsiţi, îl certă Filch.
— De-aia aţi întârziat? Le-ai ţinut predici pe drum? se încruntă Hagrid la Filch. Nu e treaba ta să faci asta! Gata, sarcina ta s-a încheiat. De aici încolo, mă ocup eu de ei!
— Bine, vin să-i iau în zori. Ce mai rămâne din ei, vreau să spun, adăugă Filch, răutăcios şi se întorse şi porni spre castel, cu felinarul licărind în întuneric.
Draco se întoarse spre Hagrid.
— Eu nu intru în pădurea asta! zise el şi Harry fu încântat să descopere panică în vocea duşmanului său.
— Ba o să intri, dacă vrei să mai rămâi la Hogwarts, spuse Hagrid, sever. Ai făcut ceva rău şi trebuie să plăteşti!
— Dar astea sunt treburi de servitori, nu de studenţi. Am crezut că o să scriu de o mie de ori „Nu mai fac” sau mai ştiu eu ce. Dacă tata ar şti că fac asta, ar…
— Spune-i tatălui tău că aşa e la Hogwarts, mârâi Hagrid. Să scrii de o mie de ori… auzi! Şi la ce bun, mă rog? O să faceţi ceva folositor sau o să părăsiţi şcoala! Dacă te gândeşti la tatăl tău şi nu la faptul că vei fi exmatriculat, atunci, du-te la castel şi începe să-ţi faci valiza. Hai, du-te!
Draco nu se clinti din loc. Se uită furios la Hagrid şi apoi plecă privirea.
— Bine, atunci, zise Hagrid. Ascultaţi-mă bine, fiindcă e foarte periculos ce avem de făcut în noaptea asta şi nu vreau ca cineva să rişte inutil. Veniţi cu mine aici!
Îi conduse până la marginea pădurii. Ridică felinarul şi le arătă o potecă îngustă, care şerpuia printre copacii întunecaţi şi deşi. O briză uşoară le flutură prin păr, în momentul în care pătrunseră în pădure.
— Uitaţi acolo, le zise Hagrid. Vedeţi pata aia argintie, de pe pământ? E sânge de unicorn. E a doua oară, săptămâna asta, când se întâmplă ca un unicorn să fie rănit. Miercurea trecută, am găsit unul mort. Acum, trebuie să găsim unicornul rănit şi să-l scăpăm de chinuri pe bietul animal, dacă nu-l putem vindeca.
— Şi dacă acel cineva, care a rănit unicornul, ne găseşte el pe noi? întrebă Draco, mort de frică.
— Nu există nimic în pădure care ar putea să te atace, atâta timp cât eşti cu mine şi Colţ, îl linişti Hagrid. Şi nu părăsiţi poteca. Aşa, acum ne împărţim în două tabere şi căutăm urme în două direcţii. E sânge peste tot, probabil că se chinuie de noaptea trecută, cel puţin.
— Eu vreau să merg cu Colţ! se repezi Draco, simţindu-se în siguranţă, cu ochii la colţii lui puternici.
— Bine, dar ai grijă, e cam laş, zise Hagrid. Eu, Harry şi Hermione o luăm pe aici. Tu, Neville şi Colţ, pe acolo. Dacă cineva dă de urma unicornului, trimite în aer steluţe verzi. Scoteţi-vă baghetele şi faceţi o demonstraţie, să văd dacă aţi înţeles. Dacă se iveşte vreun pericol, trimiteţi steluţe roşii, înţeles? Să mergem! Fiţi atenţi şi mult noroc!
Pădurea era întunecată şi cufundată în tăcere. Mai merseră câţiva metri împreună, până ajunseră la o bifurcaţie. Harry, Hermione şi Hagrid o luară la stânga, Draco, Neville şi Colţ, la dreapta.
Mergeau în tăcere, cu ochii aţintiţi la pământ, unde se vedeau din loc în loc pete argintii, în lumina celor câteva raze de lună, care reuşeau să se strecoare printre copacii deşi.
Harry observă că Hagrid era foarte îngrijorat.
— Dar nu s-ar fi putut ca unicornul să fi fost ucis sau rănit de un vârcolac? întrebă Harry.
— Vârcolacul nu este suficient de rapid, îi răspunse Hagrid. Unicornii sunt foarte iuţi, sunt creaturi cu puteri magice. N-am mai pomenit până acum vreun unicorn rănit.
Trecură pe lângă un buştean, acoperit cu muşchi. Harry auzea susurul apei, trebuia să fi fost vreun râuleţ prin apropiere. Încă se mai vedeau urme de sânge argintiu, la dreapta şi la stânga potecii.
— Te simţi bine, Hermione? şopti Hagrid. Nu te îngrijora, nu poate fi aşa departe, dacă e rănit atât de rău, o să-l… Treceţi în spatele copacului!
Hagrid îi apucă pe Harry şi Hermione şi îi împinse în spatele unui stejar falnic. Scoase o săgeată, o potrivi în arc şi ridică arcul, gata de tragere. Toţi ascultau cu mare atenţie. Se auzea ceva, ca o pelerină, târâtă pe jos, printre copaci. Hagrid scrută poteca întunecată, dar peste câteva clipe, zgomotele dispărură.
— Ştiam eu! E cineva în pădure, cineva care n-are ce căuta aici! zise Hagrid.
— Un vârcolac? sugeră Harry.
— Nu, nu era nici vârcolac, nici unicorn! zise Hagrid, încruntându-se. Urmaţi-mă, dar cu mare atenţie, vă rog.
Înaintară şi mai încet, cu urechile ciulite, gata să prindă şi cei mai mic zgomot. Deodată, în poieniţa din faţa lor, ceva se mişcă. De data asta, nu mai încăpea nici o îndoială!
— Cine-i acolo? întrebă Hagrid. Ieşiţi din umbră! Sunt înarmat, vă avertizez!
În poieniţă îşi făcu apariţia cineva… Să fi fost om? Sau cal? Până la mijloc era om, cu barba şi părul roşu, dar de la mijloc în jos era cal, un cal puternic, cu coada roşie. Harry şi Hermione rămaseră cu gurile căscate.
— Oh, tu erai Ronan? zise Hagrid, uşurat. Ce mai faci? Înaintă şi strânse mâna centaurului.
— Bună seara, Hagrid, zise centaurul, cu o voce tristă. Aveai de gând să tragi în mine?
— Ce să fac, Ronan, trebuie să fiu foarte atent, zise Hagrid, mângâindu-şi arcul. E cineva rău în pădurea asta! Ei sunt Harry Potter şi Hermione Granger, studenţi la Hogwarts. Iar el e Ronan. E centaur.
— Am văzut asta, zise Hermione, cu glas pierit.
— Bună seara, zise Ronan. Studenţi, da? Şi învăţaţi ceva la şcoala aia de magie?
— Păi…
— Un pic, zise Hermione, timid.
— Un pic. Ei, e şi asta ceva, oftă Ronan şi îşi dădu capul pe spate, uitându-se la stele. Ce tare străluceşte Marte, în seara asta!
— Da, fu de acord Hagrid. Ronan, îmi pare bine că te-am întâlnit. Căutăm un unicorn rănit, ai observat ceva?
Ronan nu răspunse imediat. Se uita în sus, fără să clipească, apoi oftă iar.
— Întotdeauna, inocenţii cad victime, aşa a fost odată, aşa e şi acum.
— Da, zise iar Hagrid. Dar ai văzut ceva, Ronan, ceva neobişnuit?
— Marte străluceşte foarte tare în seara asta, repetă Ronan, în timp ce Hagrid îl privea nerăbdător. Neobişnuit de strălucitor…
— Da, dar, cum spuneam, pe aici, pe-aproape, n-ai observat ceva neobişnuit, ceva straniu?
Din nou, Ronan amână răspunsul:
— Da, pădurea ascunde multe secrete…
O mişcare în tufişurile din apropiere îl făcu pe Hagrid să ridice iar arcul, dar nu era decât alt centaur, cu păr negru. Era foarte bine făcut, cu o înfăţişare mai sălbatică ca Ronan.
— Salut, Bane zise Hagrid. Ce faci?
— Bună seara, Hagrid. Sunt bine, dar tu, ce mai faci?
— Bine, şi eu! tocmai îl întrebam pe Ronan dacă n-a văzut ceva neobişnuit, un unicorn a fost rănit. Tu n-ai observat ceva ieşit din comun?
Bane trecu lângă Ronan şi ridică ochii spre cer:
— E neobişnuit de strălucitor Marte, în seara asta…
— Da, am mai auzit asta, zise Harry, morocănos. Ei bine, dacă auziţi sau vedeţi ceva straniu, anunţaţi-ne, noi plecăm acum.
Harry şi Hermione se luară după Hagrid, cu ochii la centauri, până îi pierdură din vedere.
— Niciodată nu poţi obţine un răspuns clar din partea unui centaur! izbucni Hagrid. Nu ştiu altceva, decât să privească la stele, nu-i interesează nimic din tot ce se află la o distanţă mai mică decât Luna.
— Şi sunt mulţi centauri în pădure? întrebă Hermione.
— O, nu, numai câţiva. Nu se amestecă mai cu nimeni, dar întotdeauna pot schimba o vorbă cu ei când mi se face urât. Centaurii ştiu multe lucruri, dar nu prea le spun oricui…
— Nu crezi că zgomotul pe care l-am auzit mai înainte era al unui centaur? întrebă Harry.
— Nu prea suna a tropot de copite, nu? Nu, nu cred. Părerea mea este că nu era zgomot de centauri, n-am mai auzit astfel de zgomot până acum, prin pădure…
Continuară să înainteze printre copacii deşi şi întunecaţi. Harry se tot uita nervos peste umăr. Avea sentimentul ciudat că erau urmăriţi. Era foarte fericit că Hagrid arcul lui enorm era cu ei. Tocmai trecuseră de un cot al potecii, când Hermione îl apucă pe Hagrid de braţ.
— Hagrid, uite! Steluţe roşii! Ceilalţi au probleme!
— Voi doi, aşteptaţi aici. Staţi pe potecă, vin imediat după voi!
Îl auziră strivind crenguţele sub paşii lui uriaşi. În curând nu mai răzbătu nici un zgomot până la ei şi amândoi se priviră, îngroziţi. Se auzeau numai frunzele foşnind în jurul lor.
— Nu cred că au păţit ceva, zise Hermione. Tu, ce zici?
— Nu-mi pasă de Draco, dar dacă i se întâmplă ceva lui Neville… Numai din vina noastră, se află el în pădurea asta…
Minutele se scurgeau cu greu. Îşi ascuţiseră urechile la maximum. Lui Harry i se părea că percepe fiecare zgomot al pădurii. Auzea chiar foşnirea celor mai mici rămurele. Ce se întâmpla? Unde erau ceilalţi?
În sfârşit, se auziră trosnete şi Hagrid îşi făcu apariţia. Îi luase cu el şi pe Draco şi Neville. Colţ nu lipsea nici el. Hagrid turba de furie. Draco se strecurase în spatele lui Neville şi îl speriase, ca să se distreze puţin. Neville intrase în panică şi scăpărase steluţe roşii.
— Ar trebui să ne considerăm norocoşi dacă mai prindem pe cineva în noaptea asta, cu tot tămbălăul pe care l-aţi făcut! Nu avem ce face, schimbăm grupurile. Hermione şi Neville rămân cu mine, iar tu, Harry, Colţ şi prostul ăsta mergeţi împreună. Îmi pare rău, îi şopti Hagrid lui Harry, dar cred că îi va fi imposibil să te sperie pe tine. Trebuie să ne terminăm treaba, în noaptea asta!
Aşa că Harry se afundă în pădure, cu Draco şi Colţ. Merseră cam o jumătate de oră, înaintând tot mai adânc în pădure, până ce poteca dispăru cu totul, din cauza copacilor tot mai deşi. Erau urme argintii pe trunchiurile copacilor, ca şi cum biata creatură se târâse în chinuri groaznice până aici. Uitându-se printre ramurile împletite ale unui unui stejar bătrân, Harry văzu o poieniţă.
— Uite! zise el şi îl opri cu mâna pe Draco.
Pe pământ se vedea ceva de un alb strălucitor. Se mai apropiară puţin.
Da, era un unicorn, dar era mort. Harry se întristă. Nu văzuse niciodată ceva atât de frumos. Picioarele lui zvelte erau răsucite într-o poziţie ciudată, aşa cum se prăbuşise la pământ, şi sângele argintiu împroşcase toate frunzele din jur.
Harry mai înaintă un pas, când, deodată, un sunet îi îngheţă sângele în vene. La marginea poieniţei, se mişcă un tufiş, iar din el îşi făcu apariţia o figură, acoperită cu o glugă. Harry, Draco şi Colţ stăteau nemişcaţi. Individul cu glugă se apropie de unicorn, se aplecă spre rana lui şi începu să-i soarbă sângele.
— AAAAAAAH!
Teribilul strigăt îi scăpase lui Draco. Şi el şi Colţ se ascunseră imediat. Individul ridică privirile şi îl ţintui pe Harry. De pe fruntea lui picura sânge de unicorn. Se ridică în picioare şi se îndreptă spre Harry, care înlemnise de frică.
Apoi, simţi o groază cumplită, cum nu i se mai întâmplase vreodată, iar cicatricea de pe frunte păru să-i ia foc. Orbit pe jumătate, Harry se clătină şi se dădu câţiva paşi înapoi. Auzi zgomote de copite în spatele lui, venind în galop, şi ceva îi sări înainte, atacându-l pe individul cu glugă.
Durerea din cap era aşa de mare, încât Harry căzu în genunchi. Îi trebui un minut sau două ca să-şi revină. Când îşi ridică privirea, individul dispăruse. Deasupra lui stătea aplecat un centaur. Nu era nici Ronan, nici Bane, acesta părea mai tânăr şi avea părul de un blond auriu.
— Ai păţit ceva? întrebă centaurul, ridicându-l pe Harry.
— Nu, n-am nimic, mulţumesc, zise Harry. Dar cine era arătarea aia?
Centaurul nu răspunse. Avea ochii uimitor de albaştri, ca nişte safire. Se uită cu atenţie la Harry, mai ales la cicatricea de pe fruntea lui, care se iritase şi ieşea mai mult în evidenţă.
— Eşti Potter, zise centaurul. Mai bine te-ai întoarce la Hagrid, pădurea nu este un loc sigur, mai ales pentru tine. Poţi să călăreşti? Ar fi mai simplu aşa.
— Numele meu este Firenze, zise centaurul şi se lăsă cât mai jos, ca să poată Harry încăleca.
Din partea cealaltă a poieniţei se auziră alte tropote. Erau Ronan şi Bane, care, după sudoarea de pe crupele lor, se vedea că alergaseră neîntrerupt până aici.
— Firenze, tună Bane. Ce-i cu tine, n-ai pic de ruşine? E un om pe spinarea ta? Ce, eşti tu, un catâr amărât?
— Ştii cine e băiatul ăsta? îl întrebă Firenze. E băiatul familiei Potter. Cu cât părăseşte mai repede pădurea, cu atât mai bine!
— Ce tot spui tu, acolo, Firenze? urlă Bane. Ai uitat că am jurat să nu ne răzvrătim împotriva cerului? N-am citit noi în stele ce urmează să se întâmple?
Ronan bătu nervos cu copita în pământ.
— Sunt sigur că Firenze nu a vrut să facă decât bine, îi luă el apărarea.
Bane zvârli cu copitele din spate, înfuriat.
— Să facă bine! Şi ce ne pasă nouă? Noi trebuie să avem o singură grijă, să citim în stele, nu să alergăm după oameni, prin pădurea noastră, ca nişte măgari de rând!
Firenze se ridică nervos pe picioarele din faţă, încât Harry trebui să se ţină de umerii centaurului, ca să nu cadă.
— Nu vezi unicornul de acolo? îl certă Firenze pe Bane. Nu înţelegi de ce a fost ucis? Sau nu ţi-au spus stelele şi acest secret? O să lupt împotriva celor care stau la pândă în pădurea asta, da, alături de oameni, dacă o să fie nevoie!
Şi Firenze făcu stânga împrejur, cu Harry în spate, lăsându-i în urmă pe Bane şi Ronan.
Harry nu înţelegea despre ce era vorba.
— De ce era aşa de supărat Bane? întrebă Harry. Şi ce a fost acea arătare de care m-ai salvat tu?
Firenze încetini puţin, îl sfătui pe Harry să aplece capul, ca să nu se lovească de vreo ramură, dar nu răspunse nici acum la întrebarea lui Harry. Continuară să meargă în tăcere, printre copaci, foarte mult timp, încât Harry fu convins că Firenze nu avea de gând să-i mai adreseze vreun cuvânt. Tocmai treceau printr-o porţiune de pădure unde copacii se îndesiseră foarte tare, când Firenze se opri şi zise:
— Harry, tu ştii la ce foloseşte sângele de unicorn?
— Nu, răspunse Harry, uimit de aşa o întrebare. Noi folosim la poţiuni numai cornul şi părul din coada lui.
— Asta fiindcă este monstruos să ucizi un unicorn, continuă Firenze. Numai cineva care nu are nimic de pierdut şi imens de câştigat ar face o astfel de grozăvie. Sângele de unicorn te ţine în viaţă, chiar dacă eşti la un pas de moarte, dar trebuie să plăteşti un preţ cumplit. Pentru că ai ucis ceva atât de pur şi frumos, inocent şi lipsit de apărare, urmează să duci o viaţă blestemată, din momentul în care sângele de unicorn îţi atinge buzele.
Harry îşi aţintise privirile pe creştetul lui Firenze, care devenise argintiu, sub razele lunii.
— Dar cine ar putea fi aşa de disperat? întrebă Harry. Decât să fii blestemat pe viaţă, mai bine moartea, nu-i aşa?
— Aşa e, zise şi centaurul, dar numai dacă trebuie să rămâi în viaţă până bei altceva, care îţi dă forţă şi putere deplină, ceva care îţi conferă nemurire! Domnule Potter, ştii ce se află acum în şcoală, sub straşnică pază?
— Da, Piatra Filozofală! Ah, da… Elixirul vieţii! Dar cine…
— Nu ştii pe nimeni care a aşteptat toţi aceşti ani să capete iar puteri absolute, care s-a agăţat de viaţă, aşteptând să se răzbune?
Harry îşi simţi inima ca într-un cleşte. Pe deasupra foşnetului copacilor, îi veni în minte vocea lui Hagrid şi ce îi spusese el, când se întâlniseră prima oară: „Unii cred că ar fi murit, dar eu zic că sunt baliverne. Nu cred că avea în el ceva omenesc, ca să poată să moară”.
— Vrei să spui că era Cap-de…
— Harry, Harry! Eşti întreg?
Era Hermione, care alerga spre ei, de-a lungul potecii. Hagrid gâfâia în urma ei.
— N-am păţit nimic, răspunse Harry, neştiind prea bine ce zice. Unicornul e mort, Hagrid, e în poieniţa din zare.
— Te las aici, îi spuse Firenze, în timp ce Hagrid alerga să examineze unicornul. Eşti în siguranţă acum.
Harry coborî de pe spatele centaurului.
— Mult noroc, Harry Potter, mai zise centaurul. Uneori, chiar centaurii au interpretat prost prezicerile stelelor. Sper ca acesta să fie unul dintre acele cazuri.
Se întoarse şi se afundă în desişul pădurii, lăsându-l pe Harry, tremurând din toate încheieturile.
Ron adormise în camera de zi, tot aşteptându-i pe ei să se întoarcă. Bodogănea ceva despre Vâjthaţ, când Harry îl scutură zdravăn, ca să-l trezească. În câteva secunde, era treaz de-a binelea, iar Harry se apucă să le povestească, lui şi Hermionei, ce se întâmplase în pădure.
Harry n-avea astâmpăr, păşea în sus şi în jos, prin faţa căminului. Încă mai tremura.
— Plesneală vrea Piatra pentru Cap-de-Mort… care aşteaptă, ascuns în pădure… Şi noi credeam că Plesneală vrea să se îmbogăţească…
— Să nu-i mai spui numele Ştii-Tu-Cui, îl rugă Ron, înspăimântat că ar putea fi auziţi.
Dar Harry nu-l auzi, nu mai era atent.
— Firenze m-a salvat, dar n-ar fi trebuit s-o facă… Bane era furios foc pe el… Spunea că nu trebuie să te amesteci şi să schimbi prezicerile stelelor… Probabil că centaurii citiseră în stele că se va întoarce… Cap-de-Mort! Bane crede că Firenze trebuia să-l lase pe Cap-de-Mort să mă omoare, aşa cum scrie în stele…
— Te rog, nu-i mai pronunţa numele, şopti Ron, îngrozit.
— Deci, acum nu mai am de aşteptat decât până ce Plesneală reuşeşte să fure Piatra Filozofală, continuă Harry, înnebunit, apoi, Cap-de-Mort va putea să vină după mine şi să mă omoare… Sper ca Bane să fie mulţumit…
Hermione era îngrozită, dar tot mai găsi câteva cuvinte de consolare:
— Harry, toată lumea ştie că singurul de care se teme Ştim-Noi-Cine este Dumbledore şi atâta timp cât el este lângă tine, Ştim-Noi-Cine nu va îndrăzni să se apropie de tine. Oricum, unde scrie că centaurii nu se mai pot înşela şi ei?! Aşa cum ne-a spus profesoara McGonagall, arta prezicerii este foarte imprecisă.
Începea să se lumineze, când terminară ei de vorbit. Plecară să se culce, extenuaţi, cu gâturile uscate. Dar surprizele nopţii nu se terminaseră.
Când trase pătura, ca să intre sub ea, văzu pelerina lui fermecată şi un bileţel, pe care scria: „Pentru orice eventualitate!”