În toţi anii care urmară, Harry nu găsi o explicaţie pentru felul în care reuşise să ia toate examenele, când, în acele momente, aştepta, din clipă în clipă, să se deschidă uşa şi Cap-de-Mort să se repeadă asupra lui să-l nimicească.
Totuşi, zilele se târau una după alta şi nu era nici o îndoială că Fluffy era la post, în spatele uşii zăvorâte.
Se făcuse extrem de cald, mai ales în clasele în care dădeau ei testele scrise. Li se dăduseră pene de scris noi, special pentru examene, care fuseseră vrăjite cu un descântec contra copiatului.
Dădeau şi probe practice. Profesorul Flitwick îi verifica dacă ştiu dansul în jurul cazanului cu poţiuni, iar profesoara McGonagall îi privea cu mare atenţie cum transformă un şoarece într-o tabacheră. Le dădea puncte, în funcţie de cât de frumos arăta tabachera, dar le scădea puncte, dacă avea un cât de mic defect. Plesneală îi agita pe toţi, când îi simţeau suflarea în ceafă, atât de îndeaproape îi urmărea, în timp ce ei se străduiau să facă poţiunea uitării.
Harry se străduia să facă totul cât putea mai bine, încercând să nu ia în seamă zvâcnirile din cap, care nu-l mai părăsiseră, de când cu întâmplările din pădure. Neville credea că Harry era nervos din cauza examenelor, când îl vedea că nu dormea noaptea, dar Harry era trezit, de fapt, de vechile lui coşmaruri, numai că acum erau şi mai înfiorătoare, fiindcă în ele apărea şi acea creatură, cu ochi răi, de pe fruntea căreia se scurgeau picături de sânge de inorog.
Poate fiindcă nu văzuseră ce văzuse Harry, poate fiindcă nu aveau cicatrice arzătoare pe frunte, dar Ron şi Hermione nu erau atât de îngrijoraţi că Piatra Filozofală ar putea fi furată, aşa cum era Harry. Cap-de-Mort îi îngrozea şi pe ei, desigur, dar nu îi tortura în visurile lor. Erau atât de ocupaţi cu recapitulările, încât nu mai aveau timp să se gândească la ce pune la cale Plesneală sau oricine altcineva.
Ultimul examen era la „Istoria Magiei”. O oră de întrebări şi răspunsuri, legate de vechi magicieni înaripaţi, care au inventat ceaune care amestecau singure poţiunile, şi aveau să fie liberi, liberi o săptămână întreagă, până li se dădeau rezultatele. Când stafia profesorului Binns le spuse să lase penele jos şi să răsucească sulurile de pergament, Harry uită de grijile lui şi se bucură, alături de ceilalţi.
— A fost mult mai uşor, decât mă aşteptam, remarcă Hermione, îndreptându-se, alături de ceilalţi colegi, spre curtea şcolii, scăldată în razele soarelui. Nici nu trebuia să mai învăţ şi despre Codul Vârcolacilor din 1637, şi nici despre revolta lui Elfric cel Bun.
Hermionei îi plăcea să revadă ce scrisese la examene, dar de data asta Ron declară că nu are chef, aşa că plecară să se plimbe înspre lac, unde se aşezară sub un copac. Gemenii Weasley şi Lee Jordan chinuiau un calmar gigant, gâdilându-i tentaculele.
— Am terminat cu învăţatul! suspină Ron, fericit. Nu mai fi aşa preocupat, Harry, mai avem o săptămână până aflăm cât de prost am făcut, avem tot timpul să ne întristăm atunci!
Harry îşi frecă fruntea.
— Tare aş vrea să ştiu ce înseamnă asta, zise Harry. Mă doare cicatricea. S-a mai întâmplat şi altă dată, dar nu chiar atât de des.
— Du-te la Madam Pomfrey! îi sugeră Hermione.
— Dar nu sunt bolnav, zise Harry, cred că e un avertisment… pentru ce va urma…
Ron nu se putea gândi la nimic, era prea cald.
— Relaxează-te, Harry, Hermione are dreptate, Piatra Filozofală e în siguranţă, atâta timp cât Dumbledore este prin apropiere. Oricum, nimic nu ne-a dat de înţeles că Plesneală a găsit mijlocul de a trece de Fluffy. Aproape că i-a smuls piciorul, n-o să mai încerce aşa curând. Şi o să ajungă mai degrabă Neville să joace Vâjthaţ, până să-l trădeze Hagrid pe Dumbledore.
Harry aprobă din cap, dar avea o stranie senzaţie că uitase să facă ceva, ceva foarte important. Când încercă să vorbească despre acest lucru cu Hermione, ea îi zise:
— E din cauza stresului de la examene. M-am trezit în miezul nopţii şi am început să-mi răsfoiesc notiţele de la „Transfigurări”. Abia într-un târziu mi-am dat seama că dădusem examenul acela.
Dar Harry era ferm convins că sentimentul de nesiguranţă pe care îl avea el nu era legat de oboseală, în nici un caz. Văzu o bufniţă pe cerul senin şi se gândi că numai Hagrid îi trimisese lui mesaje. Da, bunul şi credinciosul Hagrid, care nu avea să-l trădeze niciodată pe Dumbledore… era sigur… niciodată… Doar dacă…
Harry sări în picioare.
— Unde te duci? se miră Ron.
— M-am gândit la ceva, zise Harry, livid. Trebuie să mergem acum la Hagrid…
— De ce? întrebă Hermione, străduindu-se să înţeleagă.
— Nu vi se pare ciudat că Hagrid îşi dorea atât de mult un dragon şi, ca din senin, apare un individ cu un ou de dragon? Câţi ar îndrăzni să poarte cu ei ceva interzis de legea vrăjitorilor? Şi l-a găsit pe Hagrid… ca din întâmplare… Cum de nu m-am gândit la asta până acum?
— Ce vrei să spui? întrebă Ron, dar Harry o zbughise spre pădure.
Hagrid stătea la soare, în faţa casei, şi curăţa mazăre cu mânecile şi manşetele de la pantaloni suflecate.
— Salut, îi întâmpină el, zâmbind. Aţi terminat examenele? Vreţi ceva de băut?
— Da, zise Ron, te rugăm.
Dar Harry i-o tăie brusc:
— Nu, mulţumim, dar ne grăbim. Hagrid, vreau să te întreb ceva. Mai ţii minte noaptea în care l-ai câştigat pe Norbert? Cum arăta străinul de la care l-ai câştigat?
— Nu ştiu, că nu şi-a scos gluga de pe cap, răspunse Hagrid.
Îi văzu pe toţi trei rămânând atenţi şi ridicând din sprâncene.
— Dar nu-i nimic ciudat aici, încercă Hagrid să le explice. Vin fel de fel de indivizi la cârciuma din sat şi nu e de mirare că nu şi-a ridicat gluga, dacă era, cumva, vreun traficant de ouă de dragon…
Harry se aşeză pe jos, lângă castronul cu mazăre.
— Şi despre ce ai vorbit cu el, Hagrid? Ai menţionat cumva ceva despre Hogwarts?
— S-ar fi putut, admise Hagrid, încruntându-se, în timp ce încerca să-şi aducă aminte. Da, m-a întrebat ce fac şi i-am spus că sunt paznic de vânătoare… M-a mai întrebat ce fel de animale am în grijă şi i-am spus… Şi i-am mai spus că mi-am dorit un dragon, de când mă ştiu. Apoi… Nu-mi mai amintesc prea bine, că mă tot cinstea cu câte o băutură… Da, mi-a mai spus că are un ou de dragon şi că l-aş putea câştiga la cărţi, dacă vroiam… Dar mai întâi vroia să fie sigur că sunt în stare să am grijă de el, nu vroia să încapă pe mâinile oricui… Aşa că i-am spus că, în comparaţie cu Fluffy, un dragon e floare la ureche…
— Şi… părea interesat de Fluffy? îl mai iscodi Harry, încercând să pară cât mai liniştit.
— Păi, sigur… Câţi câini cu trei capete ai mai întâlnit până la Hogwarts?! Aşa că i-am spus că puteai face ce vrei cu Fluffy, dacă ştiai cum să-l iei: îi cânţi ceva şi el adoarme imediat, ca un…
Hagrid se opri, îngrozit.
— Nu trebuia să-i fi spus asta! Am uitat că i-am spus! Hei, dar unde plecaţi?
Harry, Ron şi Hermione nu scoaseră o vorbă până nu ajunseră în marele hol de la intrare, care părea mohorât şi întunecat, în comparaţie cu vremea de afară.
— Trebuie să mergem la Dumbledore, hotărî Harry. Hagrid s-a scăpat faţă de un străin, cum poate fi domolit Fluffy, şi acel necunoscut cu glugă, nu putea fi decât Cap-de-Mort sau Plesneală! N-a fost greu să-i smulgă lui Hagrid informaţia, după ce l-a îmbătat criţă. Sper, numai, să ne creadă Dumbledore. Firenze ar putea să confirme, dacă nu s-ar opune Bane. Unde este biroul lui?
Priviră în jur, confuz, sperând să descopere un semn care să-i îndrepte în direcţia corectă. Nu ştiau unde îl pot găsi pe Dumbledore şi nu auziseră ca cineva să fi fost chemat vreodată la el.
— Trebuie să… începu Harry, dar o voce îl opri brusc.
— Ce căutaţi înăuntru?
Era profesoara McGonagall, cu un teanc de cărţi sub braţ.
— Vrem să mergem la domnul profesor Dumbledore, răspunse Hermione, cu curaj, spre marea mirare a lui Ron şi Harry.
— Să mergeţi la domnul profesor Dumbledore? repetă profesoara McGonagall, ca şi cum era sigură că acolo se ascundea ceva suspect. Şi de ce, dacă nu sunt indiscretă?
Harry înghiţi în sec. Şi acum, ce aveau de făcut?
— E secret, zise el, dar regretă imediat că o făcuse, fiindcă nările profesoarei McGonagall începură să freamăte.
— Profesorul Dumbledore a plecat acum zece minute, zise ea, cu răceală. O bufniţă i-a adus un mesaj urgent de la Ministerul Magiei şi a plecat de îndată la Londra.
— A plecat? întrebă Harry, îngrijorat. Deja?
— Profesorul Dumbledore e un mare magician, Harry Potter, şi are o groază de lucruri de făcut…
— Dar este foarte important…
— Adică ce ai tu de spus e mai important ca Ministerul Magiei, Potter?
— Doamnă profesoară, vă rog, o imploră Harry, dând la o parte orice fel de precauţie, era vorba de Piatra Filozofală…
La orice s-ar fi aşteptat profesoara McGonagall, dar la asta nu, cu certitudine. Cărţile îi scăpară de sub braţ şi ea nu se aplecă să le ridice.
— Cum de ştiţi despre ea? întrebă McGonagall.
— Doamnă profesoară, cred… ştiu că Ples… că cineva vrea să fure Piatra Filozofală. Trebuie să vorbesc cu domnul profesor Dumbledore.
Îl privi printre gene, cu un amestec de surprindere şi suspiciune.
— Profesorul Dumbledore vine înapoi mâine dimineaţă, zise ea, în cele din urmă. Nu ştiu cum aţi aflat de ea, dar fiţi liniştiţi, e la loc sigur, nimeni nu o poate fura, este mult prea bine păzită şi protejată.
— Dar, doamnă…
— Potter, ştiu eu prea bine ce spun, zise ea, scurt, şi se aplecă să ridice cărţile. Mai bine vă duceţi afară şi vă bucuraţi de soare.
Dar ei nu se duseră.
— La noapte o să se întâmple! zise Harry, după ce plecă profesoara McGonagall. La noapte, Plesneală o să se strecoare prin uşa secretă. A găsit tot ce căuta şi l-a îndepărtat şi pe Dumbledore. El i-a trimis acea înştiinţare, sunt sigur! Ministrul Magiei o să aibă o surpriză de zile mari, când o să-l vadă pe Dumbledore acolo…
— Dar ce putem face noi ca să…
Hermione se opri brusc. Ron şi Harry se întoarseră pe călcâie. Plesneală era acolo!
— Bună ziua, zise el, mai amabil ca de obicei.
Toţi trei se holbară la el.
— N-ar trebui să staţi aici, într-o zi atât de frumoasă, mai zise el, cu un zâmbet strâmb.
— Tocmai vroiam să… începu Harry, fără să aibă habar cum avea să continue.
— Ar trebui să fiţi mai atenţi, zise Plesneală. Dacă v-ar vedea cineva înăuntru pe un timp aşa frumos şi-ar închipui că puneţi ceva la cale, iar Cercetaşii nu-şi mai pot permite să piardă şi alte puncte, nu-i aşa?
Harry se înroşi la faţă. Se întoarseră să iasă afară, dar Plesneală îi chemă înapoi.
— Ţine minte, Potter, dacă te mai prind o singură noapte, bântuind pe culoare, o să am grijă, personal, să fii exmatriculat! La revedere!
Şi se îndreptă în direcţia cancelariei. Afară, pe treptele de piatră, Harry se întoarse spre ceilalţi.
— Da, uitaţi cum facem, zise el, grăbit. Unul dintre noi trebuie să-l spioneze pe Plesneală. Să-l aştepte la ieşirea din cancelarie şi să se ia după el, dacă e nevoie. Hermione, cred că tu ai putea face cel mai bine acest lucru.
— Şi de ce eu, dacă nu e cu supărare?
— E de la sine înţeles! Tu poţi pretinde că-l aştepţi pe Flitwick ştii tu de ce… Oh, domnule profesor, cred că la întrebarea 14 b… o maimuţări Ron.
— Ia mai termină odată, se supără Hermione, dar fu de acord şi se puse pe aşteptat, în faţa cancelariei.
— Iar noi ne ducem pe coridorul de la etajul trei, îi zise Harry lui Ron. Hai!
Dar partea asta a planului dădu greş. Pe coridorul de la etajul trei le ieşi în cale profesoara McGonagall şi de data asta se supără de-a binelea.
— Cred că vă închipuiţi că e aşa uşor să treci de un pachet de farmece şi descântece, zise ea. Ajunge cu prostiile astea! Dacă vă mai prind pe aici, fie şi numai prin apropiere, vă iau alte cincizeci de puncte! Da, Weasley, din propria mea casă!
Harry şi Ron se întoarseră în camera de zi. Tocmai remarcase Harry că era bine că măcar Hermione era pe urmele lui Plesneală, când portretul se deschise şi apăru Hermione.
— Îmi pare rău, Harry, dar, când a ieşit din cancelarie, Plesneală m-a întrebat ce căutam acolo. I-am zis că îl aştept pe Flitwick, aşa cum ne-am înţeles, dar el s-a dus şi l-a chemat, iar cât vorbeam eu cu Flitwick, nu ştiu unde a dispărut.
— Deci, nu-mi mai rămâne nimic altceva de făcut, zise Harry.
Cei doi îl priviră. Era palid, iar ochii îi sclipeau.
— Mă duc la noapte să încerc să iau eu primul Piatra, asta o să fac!
— Ai înnebunit! sări Ron.
— Nu se poate, zise şi Hermione. După toate advertismentele profesoarei McGonagall şi ale lui Plesneală, ai să fii exmatriculat, cu siguranţă!
— Şi ce? strigă Harry. Nu înţelegeţi că dacă Plesneală apucă să fure piatra, Cap-de-Mort revine? N-aţi auzit cum a fost pe vremea când încerca el să pună stăpânire peste toate? Nu va mai fi nici un Hogwarts, din care să pot fi exmatriculat! O să dărâme castelul sau o să-l transforme într-o şcoală de învăţat magia neagră! N-o să mai conteze dacă pierdem puncte, aţi înţeles? Credeţi că vă va lăsa în pace, pe voi şi familiile voastre, dacă Cercetaşii câştigă Cupa Caselor? Dacă sunt prins, înainte de a pune mâna pe Piatra Filozofală, o să trebuiască să mă întorc la familia Dursley şi să-l aştept pe Cap-de-Mort acolo! Asta înseamnă că o să mor ceva mai târziu, fiindcă eu n-o să trec niciodată de partea magiei negre! O să intru prin uşa secretă, la noapte, şi nimic din ce mi-aţi putea spune n-o să mă oprească! Cap-de-Mort mi-a omorât părinţii, ce, aţi uitat?
Şi-i privi sfidător.
— Ai dreptate, Harry, zise Hermione, abia şoptit.
— O să-mi pun Pelerina Fermecată, bine că n-am pierdut-o acolo, pe terasă!
— Dar o să încăpem toţi trei sub ea? întrebă Ron.
— Toţi… trei?!
— Păi, sigur! Doar nu credeai că o să te lăsăm să mergi singur?
— Sigur că mergem şi noi, zise şi Hermione, foarte hotărâtă. Cum crezi c-o să poţi lua Piatra, fără ajutorul nostru? Mă duc să mă mai uit prin cărţi, poate mai găsesc ceva care să ne ajute…
— Dar, dacă ne prind, o să fiţi şi voi exmatriculaţi!
— Nu cred! făcu Hermione cu ochiul. Flitwick mi-a spus, în mare secret, că am luat examenele cu maximum de punctaj. Doar n-or să renunţe la mine, după asta, nu?
După prânz, se aşezară în camera de zi, pe câte un fotoliu, în direcţii opuse. Nu-i deranjă nimeni. Nimeni nu vorbea cu Harry şi Hermione, după toate cele întâmplate. Era prima seară, când acest lucru nu-l deranja pe Harry. Hermione răsfoia cărţile, sperând să găsească ceva care i-ar putea ajuta. Harry şi Ron se gândeau la ce aveau de făcut.
Încet, încet, camera de zi se goli, pe măsură ce colegii lor se duceau la culcare.
— Hai, du-te şi ia pelerina, îl îndemnă Ron, când Lee Jordan părăsi, ultimul, camera de zi.
Luă pelerina şi ochii îi căzură pe flautul pe care Hagrid i-l dăduse de Crăciun. Îl luă şi pe el, cu gând să-l adoarmă mai uşor pe Fluffy. Nu prea avea voce bună.
Coborî în fugă în camera de zi.
— Să încercăm pelerina aici, să vedem dacă ne cuprinde. Dacă vede Filch vreun picior, umblând de unul singur…
— Ce faceţi? strigă o voce, dintr-un colţ al încăperii.
Şi apăru Neville, din spatele unui fotoliu, ţinându-l strâns în braţe pe Trevor, broscoiul lui.
— Nimic, Neville, nimic, zise Harry, ascunzând repede pelerina, la spate.
Neville se uită la feţele lor vinovate.
— Iar ieşiţi, nu?
— Nu, nu, nu, zise Hermione. Nu ieşim nicăieri! De ce nu te duci tu să te culci, mai bine?
Harry aruncă o privire spre pendulă, nu mai puteau pierde nici o clipă. Poate că exact în acel moment Plesneală se chinuia să-l adoarmă pe Fluffy.
— Nu puteţi pleca! zise Neville, hotărât. Iar o să ne ia puncte. Cercetaşii or să fie în mare dificultate!
— Neville, înţelege odată, e un lucru de mare importanţă! îl imploră Harry.
Dar Neville, era evident, se gândea la o soluţie disperată.
— O să… O să mă lupt cu voi, ca să vă opresc! declară el.
— Neville, izbucni Ron, dă-te la o parte din faţa ieşirii şi nu te mai purta ca un prost!
— Să nu mă faci prost, auzi? Şi când te gândeşti că tocmai tu mi-ai spus că trebuie să le ţii piept oamenilor!
— Da, dar nu nouă, Neville! zise Ron, exasperat. Neville habar n-ai ce rău faci!
Făcu un pas spre Neville şi acesta scăpă broscoiul din braţe.
— Hai, să vedem! Loveşte-mă! se cocoşi Neville, strângând pumnii. Sunt gata!
Harry se întoarse spre Hermione.
— Fă ceva, te rog, o imploră Harry, ajuns şi el la capătul răbdărilor.
Hermione făcu un pas spre Neville.
— Neville, începu ea, îmi pare foarte rău, dar…
Şi ridică bagheta, o îndreptă spre Neville şi bolborosi:
— Petrificus Totalus!
Braţele lui Neville coborâră pe lângă trup, picioarele se apropiară şi întregul corp îi deveni rigid. Neville căzu ca un bolovan, ai faţa la pământ.
Hermione se grăbi să-l întoarcă uşurel cu faţa în sus.
Fălcile lui Neville erau încleştate, neputând să scoată nici cel mai mic sunet. Numai ochii i se roteau în orbite, privindu-i cu groază.
— Ce i-ai făcut? şopti Harry, speriat.
— I-am aplicat vraja „Legare corporală completă”, zise Hermione, necăjită. Oh, Neville, îmi pare aşa de rău!
— A trebuit, Neville, încercă să-l liniştească Harry. N-avem timp să-ţi explicăm, rabdă şi tu puţin!
— O să înţelegi mai târziu, Neville, îi spuse şi Ron, în timp ce se înfăşurau toţi trei în Pelerina Fermecată.
Dar faptul că îl lăsaseră pe Neville în starea aceea li se păru un semn rău. Cu nervii în pioneze, orice umbră a vreunei statui li se părea a fi Filch, orice adiere de vânt le aducea aminte de Peeves şi îl şi vedeau repezindu-se asupra lor.
Când să urce primul rând de trepte, o văzură în capul scărilor pe Doamna Norris, stând la pândă.
— Hai să-i tragem un picior, măcar de data asta! îi şopti Ron lui Harry, dar Harry scutură din cap.
Păşiră cu multă grijă pe lângă ea. Doamna Norris îşi roti ochii bulbucaţi, dar nu se mişcă din loc.
Nu se întâlniră cu nimeni altcineva, până când ajunseră la scările care duceau la etajul trei. Peeves meşterea ceva pe la jumătatea scărilor, slăbind clamele care ţineau mocheta, ca să alunece cine trecea pe acolo.
— Cine e acolo? zise el, pe când cei trei urcau spre el.
Îşi strânse ochii negri, mici şi răi, şi mai zise:
— Ştiu că sunteţi în apropiere, chiar dacă nu vă văd. Ce sunteţi, demoni, duhuri, stafii sau afurisiţi de studenţi?
Se ridică în aer şi se uită pieziş.
— Da, ar trebui să-l chem pe Filch, aşa trebuie să fac, dacă simt că se strecoară ceva nevăzut.
Lui Harry îi veni brusc o idee.
— Peeves, Baronul Sângeros are motivele lui să rămână invizibil, şuieră Harry, cu o voce răguşită.
Peeves aproape că se prăbuşi la pământ, de uimire. Îşi reveni la timp, se dădu la o parte să facă loc şi zise:
— Mii de scuze, Sângerosule, Baroane, domnule, cârâi Peeves, slugarnic. Am greşit… Oh, ce greşeală! Nu te-am văzut… Sigur, cum să te văd, dacă eşti invizibil? Iartă-l pe nevolnicul de Peeves… Ia-o ca pe o glumă nevinovată…
— Eu am de lucru, Peeves, hârâi iar Harry, nu mă joc, aşa că fă bine şi nu sta pe-aici în seara asta!
— Da, domnule, sigur, aşa o să fac, fiţi sigur, zise Peeves, ridicându-se iar în aer. Sper să reuşiţi să duceţi la bun sfârşit tot ce aveţi de gând să faceţi! N-o să vă mai deranjez.
Şi o şterse, cât putu de repede.
— Extraordinar, Harry! îl felicită Ron.
După câteva secunde, se aflau în faţa uşii interzise şi aceasta era deja întredeschisă.
— Asta e, Plesneală a trecut deja de Fluffy, şopti Harry.
În faţa uşii deschise, Ron şi Hermione părură să ezite, copleşiţi de ce aveau de făcut. Sub pelerină, Harry se întoarse spre ei şi le zise:
— Încă mai aveţi timp să vă răzgândiţi. Puteţi să vă întoarceţi, nu mă supăr. Vă dau şi pelerina, eu tot n-o să mai am nevoie de ea acum.
— Lasă prostiile, îl dojeni Ron.
— Mergem cu tine, zise şi Hermione.
Harry împinse uşa. Imediat, se auziră mârâieli groaznice, prin toate cele şase nări ale câinelui. Deşi nu îi vedea, monstrul îi simţea.
— Ce e aia de la piciorul lui? întrebă Hermione.
— Pare o harpă, zise Ron. Cred că aşa l-a adormit Plesneală.
— Probabil că se trezeşte când te opreşti din cântat, zise Harry, duse la gură flautul, făcut de Hagrid, şi suflă.
Nu reuşi să încropească o melodie, propriu-zis, dar încă de la primele sunete, animalul începu să moţăie. Harry abia dacă mai respira. Curând, mârâielile încetară, câinele îşi îndoi genunchii şi în curând căzu pe podea, complet adormit.
— Nu te opri din cântat, îl avertiză Ron pe Harry, în timp ce ieşeau de sub pelerină şi se îndreptau spre uşa secretă.
Puteau simţi mirosul şi răsuflarea câinelui, atât de mult se apropiară de cele trei capete uriaşe.
— Cred că uşa asta se deschide fără nici o problemă, zise Ron, trăgând cu ochiul la câine. Vrei să intri tu prima, Hermione?
— În nici un caz!
— Bine, intru eu.
Ron strânse tare din dinţi şi păşi peste labele animalului. Se aplecă şi trase de inelul uşii, care se dădu imediat în lături.
— Ce vezi? întrebă Hermione, îngrijorată.
— Deocamdată nimic, e întuneric beznă. Nu e nimic pe care să putem coborî, cred că o să trebuiască să ne lăsăm să cădem în gol.
Harry, care continua să cânte din flaut, îi făcu semn lui Ron şi arătă spre el însuşi.
— Vrei să intri tu primul? întrebă Ron. Nu ştiu cât de adânc e. Dă-i flautul lui Hermione, să cânte ea, ca să-l ţină adormit.
Harry îi întinse flautul Hermionei. În secunda de linişte care urmă, câinele începu să se mişte şi să mârâie, dar în momentul în care Hermione suflă din nou în flaut adormi la loc. Harry păşi peste labele monstrului şi privi prin uşa secretă. Nu se vedea nici urmă de duşumea.
Se lăsă în jos, până rămase atârnat doar cu vârful degetelor. Apoi, îşi ridică privirile spre Ron şi zise:
— Dacă mi se întâmplă ceva, nu-ţi da drumul şi tu! Du-te la culcuşul bufniţelor şi trimite-o pe Hedwig la Dumbledore, da?
— Bine, zise Ron.
— Ne revedem jos curând. Sper…
Şi Harry îşi dădu drumul. Aerul rece şi umed îi trecea pe la urechi şi el cobora, cobora, tot mai jos…
POMF! Aterizase pe ceva moale! Se sculă în capul oaselor şi pipăi în jur, încercând să-şi obişnuiască ochii cu întunericul. Se părea că stătea pe un covor de plante.
— În regulă! strigă el, din toate puterile, spre peticul de lumină, de mărimea unui timbru poştal, aşa se vedea acum uşa secretă! Am aterizat pe ceva moale, puteţi sări şi voi!
Ron sări imediat. Ateriză în fund, cu picioarele desfăcute, chiar lângă Harry.
— Ce e chestia asta? fură primele lui cuvinte.
— Habar n-am! O plantă, cred… Cred că e special pusă, ca să atenueze căzătura. Hermione, dă-ţi drumul şi tu!
Flautul se opri şi imediat se auziră nişte hămăieli înnebunite, dar Hermione sărise deja! Ateriză de partea cealaltă a lui Harry.
— Cred că suntem mult sub şcoală, zise ea.
— Noroc cu planta asta, remarcă Ron.
— Noroc! Uitaţi-vă mai bine la voi! ţipă Hermione.
Sări în picioare şi începu să se frece tare de un perete umed. Se lupta din greu să scape de planta care începuse să se răsucească în jurul ei, de îndată ce aterizase. Cât despre Harry şi Ron, ei nici măcar nu observaseră că picioarele le erau deja legate fedeleş.
Hermione reuşi să se elibereze, înainte ca planta să se încolăcească mai tare. Acum, privea cu groază cum se luptau cei doi băieţi să scape de plantă, dar cu cât se străduiau mai tare, cu atât planta se încolăcea mai strâns.
— Nu vă mai agitaţi atât! zise ea, cu glas poruncitor. Ştiu ce este asta! Laţul Diavolului!
— Oh, ce fericire pe noi că ştim cum se numeşte, o ironiză Ron, încercând să scape de strânsoarea plantei.
— Taci din gură! strigă Hermione. Încerc să-mi amintesc cum putem s-o distrugem!
— Mai repede, strigă Harry, nu mai pot, mă sufocă, mi s-a încolăcit deja în jurul pieptului.
— Laţul Diavolului… Laţul Diavolului… Ce spunea, oare, profesoara Lăstar despre planta asta?! Că îi place umezeala şi întunericul, parcă…
— Atunci, aprinde un foc, horcăi Harry.
— Da, asta e! Dar de unde lemne? făcu Hermione, frângându-şi mâinile.
— ŢI-AI PIERDUT MINŢILE? urlă Harry. EŞTI VRĂJITOARE SAU CE?
— Oh, da, ai dreptate, se fâstâci Hermione şi răsuci bagheta magică.
O flutură de vreo câteva ori, bolborosi câteva cuvinte şi din baghetă izbucniră flăcări albastre, la fel ca cele pe care le folosise asupra robei lui Plesneală, la meciul de Vâjthaţ. În câteva secunde, planta cedă şi se chirci, în faţa luminii şi căldurii. Veştejindu-se şi uscându-se, se desprinse de trupurile băieţilor.
— Noroc că ai fost tu atentă la orele de „Ierbologie”, o felicită Harry, ştergându-şi sudoarea de pe frunte şi apropiindu-se de peretele de care se frecase Hermione.
— Da, adăugă Ron. Şi noroc că Harry nu şi-a pierdut capul în acel moment de criză… Auzi, de unde lemne… Zău aşa, şi tu, câteodată…
— Pe aici! îl întrerupse Harry, arătând spre un pasaj care dădea într-un tunel.
În afară de zgomotul paşilor lor, se mai auzea apa, picurând de-a lungul pereţilor. Tunelul cobora în pantă, lucru ce îi aminti lui Harry de Gringotts. Cu o strângere de inimă, îşi mai aminti că seifurile băncii erau păzite de dragoni. Dacă dădeau nas în nas cu un dragon adult? Şi Norbert fusese de ajuns de…
— Voi auziţi ceva? întrebă Ron. Harry ascultă cu atenţie.
Din faţă, se auzeau zăngăneli şi fâlfâieli.
— O fi vreo stafie?
— Nu cred… Parcă ar fi nişte aripi…
— Se vede o lumină şi parcă disting ceva în zare…
Ajunseră la capătul tunelului, care se deschidea într-o cameră, intens luminată. Tavanul se arcuia deasupra lor, iar încăperea era plină de păsărele, ca nişte briliante, care se agitau încoace şi încolo.
Pe peretele opus, se vedea o uşă masivă de lemn.
— Credeţi că ne atacă, dacă traversăm încăperea? întrebă Ron.
— Presupun că da, răspunse Harry. Nu par cine ştie ce, dar dacă sar toate deodată… Ei, asta e! Am fugit!
Respiră adânc, îşi acoperi faţa cu braţele şi o zbughi spre peretele opus. Se aştepta să fie înţepat de zeci de cioculeţe ascuţite, dar nu se întâmplă nimic. Ajunse la uşă, neatins. Apăsă mânerul, dar uşa era închisă.
Veniră şi ceilalţi doi. Se aruncară în uşă, o împinseră, dar ea nu se clinti, nici măcar când Hermione o descântă cu vraja Alohomora.
— Acum, ce facem? întrebă Ron.
— Păsărelele astea… nu pot fi aici numai de decor, zise Hermione, gânditoare.
Se uitară la păsărelele care se roteau deasupra lor, strălucind… Strălucind?!
— Nu sunt păsări! exclamă Harry. Sunt cheiţe! Cheiţe cu aripioare! Să le studiem cu atenţie…
Harry privi şi în jurul camerei.
— Uitaţi! Sunt şi mături! Asta înseamnă că trebuie să încercăm să luăm cheia potrivită din aer.
— Dar sunt sute de chei!
— Dar nouă ne trebuie o cheie mare, veche, probabil de argint, la fel ca mânerul uşii.
Încălecară câte o mătură şi se ridicară în aer, avântându-se în grămada de chei. Încercau să le prindă, dar cheile vrăjite se dădeau la o parte sau plonjau în gol, cu aşa o viteză, încât era imposibil să le prinzi.
Dar nu degeaba era Harry cel mai grozav căutător al secolului! Avea darul de o observa lucruri care scăpau privirii celor mai mulţi. După câteva minute de zbor printre chei, observă o cheie mare, de argint, cu o aripă îndoită, ca şi cum ar mai fi fost prinsă o dată şi îndesată brutal în gaura cheii.
— Uite-o! le zise el prietenilor lui. Aia mare, de acolo, cu aripi albăstrii şi cu penele smulse dintr-o aripă!
Ron se repezi în direcţia arătată de Harry, dar se izbi de tavan şi aproape căzu de pe mătură.
— Hai s-o încercuim, propuse Harry, cu ochii ţintă la cheia cu aripa îndoită. Ron, tu vino pe deasupra ei. Hermione, tu stai dedesubt, ca s-o împiedici să se lase în jos, iar eu o să încerc s-o prind. ACUM!
Ron zbură pe deasupra, Hermione, pe dedesubt, cheia se lovi de a-mândoi, iar Harry se luă după ea. Cheia se îndreptă fulgerător spre perete, dar Harry o imobiliză cu palma, de peretele de piatră. Ron şi Hermione izbucniră în urale.
Aterizară, în minutul următor, iar Harry se repezi la uşă, cu cheia zbătându-se în palma lui, încercând să scape. O fixă în gaura cheii, o întoarse şi uşa se deschise. În momentul în care uşa se întredeschise, cheia o zbughi, înfuriată că fusese prinsă a doua oară, în ziua aceea.
— Gata? îi întrebă Harry pe prietenii lui, cu mâna pe clanţă.
Ei dădură din cap, iar Harry apăsă pe mâner.
Camera în care intrară de data asta, era deosebit de întunecată. Nu distingeau nimic. Dar, pe măsură ce înaintau, lumina inundă camera, dezvăluind o privelişte uluitoare.
Stăteau la marginea unei imense table de şah, în spatele unor figuri de şah negre, mai înalte ca ei şi sculptate din ceea ce părea a fi o piatră neagră, dură. În faţa lor, de partea cealaltă a camerei, stăteau aliniate piesele albe. Harry, Ron şi Hermione se cutremurară puţin, deoarece piesele albe nu aveau feţe.
— Ce facem acum? întrebă Harry.
— E clar, răspunse Ron, trebuie să jucăm şi să câştigăm, fiindcă numai aşa ne putem croi drum până în partea opusă.
Într-adevăr, în spatele figurinelor albe se vedea o altă uşă.
— Dar cum? întrebă Hermione, nervoasă.
— Cred că trebuie să fim noi înşine figurine de şah, zise Ron.
Ron se îndreptă spre un cal şi îl atinse cu mâna. Brusc, figurina prinse viaţă.
— Trebuie să jucăm alături de voi, întrebă Ron, ca să traversăm încăperea?
Figurina dădu din cap. Ron se întoarse spre ceilalţi doi.
— Să ne gândim un pic, zise el. Să vedem ce piese ne convine să fim.
Harry şi Hermione stăteau tăcuţi, în timp ce Ron se gândea intens. În cele din urmă, el zise:
— Să nu vă simţiţi jigniţi, dar nici unul dintre voi nu străluceşte la şah…
— Nu ne simţim jigniţi deloc, zise Harry, numai spune-ne ce avem de făcut.
— Ei bine, tu, Harry, o să fii nebunul de colo, iar tu, Hermione, du-te lângă el, în locul turei.
— Şi tu?
— Eu o să iau locul unui cal! zise Ron.
Se pare că piesele ascultaseră, fiindcă, imediat, un cal, o tură şi un nebun întoarseră spatele pieselor albe şi părăsiră tabla de joc, lăsând trei pătrate goale, pe care Ron, Hermione şi Harry le ocupară pe dată.
— După cum ştiţi, Albul deschide întotdeauna, la jocul de şah… Ah, da… uitaţi…
Un pion alb înaintă două pătrate.
Ron începu să dea indicaţii pieselor negre. Genunchii lui Harry tremurau. Dacă pierdeau, oare ce îi aştepta?
— Harry, mută-te patru pătrate, pe diagonală, spre dreapta.
Primul şoc îl avură, când regina albă le luă celălalt cal. Îl doborî la pământ şi îl scoase de pe tablă, unde îl lăsă cu faţa în jos.
— Trebuia să fac sacrificiul ăsta, le spuse Ron, ca să vă las vouă culoare libere. Hermione, du-te şi ia nebunul alb.
De fiecare dată, când cădea vreuna dintre piesele negre, piesele albe se purtau fără milă. Curând, se adună o grămadă de piese negre, schilodite. De două ori, Ron observă chiar în ultima clipă că Harry şi Hermione se aflau în mare pericol. El alerga încoace şi încolo, luând cam tot atâtea piese albe, câte piese pierduseră ei.
— Aproape am ajuns, murmură Ron. Să mă gândesc… Să văd cum facem…
Regina albă întoarse spre el faţa ei fără nici o trăsătură.
— Da, numai aşa putem câştiga, trebuie să mă sacrific!
— Nu! strigară Harry şi Hermione, într-un glas.
— Aşa-i şahul, trebuie să faci şi sacrificii. Fac o mutare înainte, regina albă o să mă ia, iar voi daţi şah mat… la rege, bineînţeles! accentuă Ron, ca să fie mai sigur că au înţeles.
— Dar…
— Vrei să-l opreşti pe Plesneală sau nu?
— Ron…
— Dacă nu te grăbeşti, o să pună mâna pe Piatră, înaintea ta!
Nu mai era nimic de făcut.
— Gata? întrebă Ron, livid la faţă, dar hotărât. Plec… Nu mai pierdeţi timpul, o dată ce aţi câştigat!
Înaintă şi regina albă se repezi, fără să se gândească. Îl lovi tare pe Ron, cu braţul ei de piatră şi îl trânti pe tabla de joc, pe podea, de fapt. Hermione scoase un ţipăt, dar nu se clinti din pătratul ei. Regina albă îl târî pe Ron la o parte. Bietul Ron părea să-şi fi pierdut cunoştinţa. Tremurând din toate încheieturile, Harry înaintă trei paşi spre stânga. Regele alb îşi scoase coroana şi o trânti la picioarele lui Harry. Câştigaseră! Cu o ultimă privire îndurerată spre Ron, Harry şi Hermione trecură dincolo de uşă, îndreptându-se spre un alt tunel de trecere.
— Dar dacă a…
— Nu, o să-şi revină, sunt sigur, spuse Harry, vrând să se convingă mai mult pe el. Cine crezi că urmează?
— Păi, a fost profesoara Lăstar, cu Laţul Diavolului, Flitwick, cu cheile, probabil, McGonagall cu transfigurarea pieselor de şah… Deci, mai rămâne vraja lui Quirrell şi a lui Plesneală…
Ajunseseră la altă uşă.
— Eşti gata? întrebă Harry.
— Să intrăm, răspunse Hermione. Harry deschise uşa.
Un miros dezgustător le umplu nările, făcându-i să-şi astupe nasurile. Cu ochii înlăcrimaţi, din cauza mirosului înţepător, cei doi văzură un monstru, întins pe jos, şi mai mare ca cel care pătrunsese la Hogwarts, mort, cu un cucui mare, însângerat.
— Bine că n-a trebuit să luptăm şi împotriva ăstuia, şopti Harry, în timp ce păşeau cu grijă peste picioarele lui enorme. Hai, abia mai respir!
Deschiseră o altă uşă, abia îndrăznind să se uite la ce îi mai aştepta. Dar aici nu se afla nimic înspăimântător. Era doar o masă, pe care erau înşiruite mai multe sticle, de diferite forme.
— Vraja lui Plesneală, zise Harry. Ce-o fi însemnând?!
Trecură pragul şi imediat izbucni un foc, îndărătul lor.
Dar nu era un foc obişnuit, ci de culoare mov. Instantaneu, izbucniră lungi limbi de foc, negre la culoare, înaintea lor. Erau prinşi ca într-o capcană!
— Uite! exclamă Hermione şi ridică un sul de pergament, care se afla lângă sticle. Harry citi, peste umărul ei:
În faţa ta, pericol, în spate, linişte şi pace. Numai două dintre noi te pot ajuta, numai să ne ghiceşti! Alta dintre noi te va lăsa să mergi mai departe, dar mai e una, din care dacă bei, te va duce imediat înapoi. Două dintre noi conţin vin bun de băut, dar trei conţin otravă şi ele sunt ascunse bine printre celelalte.
Ca să poţi alege, dacă nu vrei să rămâi aici, pe veci, îţi dăm patru indicii:
În primul rând, cea care ascunde otrava stă întotdeauna în stânga celei cu vin bun de băut. Al doilea indiciu: la capetele şirului, nu stau acelaşi fel de sticle, dar dacă le mişti înainte, nici una nu-ţi este prietenă. În al treilea rând, aşa cum vezi prea bine, suntem de diferite forme. Nici cele mari, nici cele mici, nu au otravă în ele. Şi al patrulea indiciu: a doua din stânga şi a doua din dreapta sunt pereche, deşi la prima vedere n-au nimic în comun.
Hermione respiră adânc şi, spre marea lui surprindere, Harry o văzu zâmbind. Lui, numai de zâmbit nu-i ardea atunci.
— Extraordinar! Ce inteligent! Asta nu mai e magie, e o adevărată enigmă, un puzzle desăvârşit! O mulţime de vrăjitori, lipsiţi complet de logică, ar sta aici, la nesfârşit!
— Şi noi, nu? îndrăzni Harry.
— Nu, noi nu! zise Hermione. Totul se află aici, pe pergamentul ăsta! Sunt şapte sticle. Trei sunt cu otravă, două, cu vin bun de băut. Una ne lasă să trecem dincolo de flacăra purpurie, una, dincolo de limbile negre de foc.
— Da, dar cum afăm din care putem bea?!
— Lasă-mă să mă gândesc puţin…
Hermione citi şi reciti pergamentul, apoi înaintă spre şirul de sticle, murmurând ceva şi arătând spre sticle. În sfârşit, bătu din palme.
— Am găsit! zise ea, fericită. Cea mai mică sticlă ne va duce dincolo de flăcările negre, spre Piatră.
Harry privi sticluţa.
— Abia dacă ajunge pentru unul dintre noi, zise el.
— Şi care te duce înapoi? întrebă Harry.
Hermione arătă spre sticluţa din capătul din dreapta.
— Tu bei din asta. Nu mai protesta. Te întorci şi îl iei şi pe Ron cu tine. Luaţi măturile, alegeţi cheia zburătoare, ieşiţi din camera secretă, treceţi de Fluffy, vă duceţi la culcuşul bufniţelor şi o trimiteţi pe Hedwig să-l anunţe pe domnul profesor Dumbledore. Presimt că o să avem mare nevoie de el! O să-l ţin în loc un timp pe Plesneală, dar nu mă pot măsura cu el.
— Dar, Harry, ce faci dacă Ştim-Noi-Cine este cu el?
— Ei bine, am avut noroc o dată, nu? zise Harry, încercând să braveze şi arătând spre cicatricea de pe frunte. Poate am noroc şi a doua oară…
Buzele lui Hermione începură să tremure şi ea izbucni în lacrimi, aruncându-se de gâtul lui Harry.
— Harry, nu uita că eşti un mare vrăjitor! îi zise ea.
— Nu la fel de bun ca tine, zise Harry, jenat.
— Ca mine! făcu ea. Eu citesc mult şi sunt isteaţă, dar mai sunt şi alte lucruri, şi mai importante: prietenia, curajul şi… Oh, Harry, fii prudent, te rog!
— Bea tu întâi! îi zise Harry. Eşti sigură că e bine?
— Absolut sigură!
Hermione sorbi din sticla rotundă şi se înfioră.
— Ce, e otravă? întrebă Harry, îngrijorat.
— Nu, dar e rece ca gheaţa!
— Pleacă repede, până nu trece efectul!
— Succes! Ai grijă…
— Du-te!
Hermione se întoarse şi trecu prin focul purpuriu. Harry respiră adânc, luă cea mai mică sticlă şi se apropie de flăcările negre.
— Vin! strigă el şi sorbi conţinutul sticluţei.
Simţi, într-adevăr, cum îi îngheaţă tot corpul. Puse sticla pe masă şi înaintă. Văzu cum flăcările îl înconjoară, dar nu le simţi. Pentru o clipă, nu mai văzu altceva, decât un foc negru, apoi se trezi de partea cealaltă a limbilor de foc, în ultima cameră.
Era cineva acolo, dar nu Plesneală. Nici Cap-de-Mort…