Era Quirrell.
— Tu! şuieră Harry.
Quirrell zâmbi. Nici un muşchi nu i se clinti de pe chip.
— Da, eu, zise el. Chiar mă întrebam când o să apari, Potter.
— Dar eu credeam că Plesneală…
— Severus? râse Quirrell, rece şi dispreţuitor.
Îi dispăruse şi bâlbâiala.
— Da, Severus… El era genul de spion băgăcios, nu-i aşa? Cine l-ar fi b-bănuit pe b-b-bietul pro-profesor Quirrell? se prosti el.
Harry nu putea înghiţi aşa minciună, pur şi simplu, nu putea!
— Dar Plesneală a încercat să mă omoare…
— Nu, eu am încercat asta! Buna ta prietenă, domnişoara Granger, mai-mai să mă dărâme, când s-a repezit să dea foc robei bietului Plesneală, la meciul de Vâjthaţ. Dar a reuşit să-mi distragă privirile de la tine. Alte câteva secunde şi te-aş fi dat jos de pe mătură! Aş fi reuşit mai devreme, dacă blegul de Plesneală n-ar fi zis un descântec, să te salveze!
— Plesneală? A vrut să mă salveze?
— Sigur! De ce crezi că a vrut să arbitreze următorul meci? Ca să nu mai încerc o dată să te omor! Fraier! Nu trebuia să-şi facă atâtea griji, tot nu puteam face nimic, cu Dumbledore de faţă. Toţi ceilalţi profesori au crezut că Plesneală a vrut să arbitreze, ca să-i facă pe Cercetaşi să piardă. Nu prea era iubit de nimeni. Ce pierdere de timp… Tot o să te omor în noaptea asta…
Quirrell pocni din degete. Funii subţiri apărură din senin şi se încolăciră strâns, în jurul lui Harry.
— Prea îţi bagi nasul peste tot, Potter, ca să te las să trăieşti! Tot tămbălăul pe care l-ai făcut de Halloween, când vroiam să văd ce este cu monstrul ăla care păzea Piatra.
— Tu i-ai dat drumul monstrului în şcoală?
— Bineînţeles! Mă pricep la chestii de-astea! Ai văzut ce i-am făcut ăluia din penultima cameră? Din nefericire, în timp ce toată lumea căuta monstrul, Plesneală, care mă suspecta deja, se dusese glonţ la etajul trei, ca să mă alunge de acolo. Toate au mers prost. Nu numai că monstrul nu a reuşit să-ţi vină de hac, dar prostul ăla de câine nici măcar nu i-a rupt piciorul lui Plesneală. Acum, stai binişor, Potter, trebuie să mă uit puţin în oglinda asta…
Doar în acel moment, Harry îşi dădu seama ce se afla în spatele lui Quirrell. Era Oglinda lui Erised.
— Oglinda asta e cheia tuturor eforturilor de a găsi Piatra Filozofală, zise Quirrell, apropiindu-se de rama oglinzii. Bănuiam eu că Dumbledore o să-mi vină cu chestii din astea… Dar bine că e la Londra… O să fiu departe, până se întoarce el…
Harry nu avea altă alternativă, decât să-l ţină de vorbă pe Quirrell şi să amâne cât mai mult momentul în care se va uita la oglindă.
— V-am văzut, pe tine şi pe Plesneală, în pădure, începu Harry.
— Da, zise Quirrell, dând ocol oglinzii, ca să se uite în spatele ei. Mă urmărea tot timpul, ca să-şi dea seama cât de departe ajunsesem… A încercat să mă sperie… Ca şi cum ar fi putut… Cu stăpânul meu, Cap-de-Mort, de partea mea…
Quirrell ieşi din spatele oglinzii şi începu să se holbeze în ea.
— O văd! Mă văd cum îi dau Piatra stăpânului meu… Dar unde e?!
Harry încerca să scape de frânghii, dar ele nu cedau.
Trebuia să-l împiedice pe Quirrell să se concentreze asupra oglinzii.
— Dar Plesneală părea să mă urască de moarte, mai încercă Harry.
— Da, te urăşte, zise Quirrell, absent. Numai Dumnezeu ştie cât de mult. Doar ştii că a învăţat la Hogwarts, împreună cu tatăl tău… Nu se înghiţeau deloc. Cu toate astea, nu-ţi dorea chiar moartea.
— Dar te-am auzit suspinând, acum câteva zile, credeam că te ameninţase Plesneală…
Pentru prima oară, pe faţa lui Quirrell licări frica.
— Uneori, nu sunt în stare să urmez toate instrucţiunile stăpânului meu. El e atât de puternic, iar eu aşa de slab…
— Vrei să spui că stăpânul tău era cu tine, în clasă? se sperie Harry.
— Este cu mine peste tot pe unde merg, zise Quirrell, mândru. L-am întâlnit în timpul unei călătorii în jurul lumii. Pe atunci, eram un tânăr idealist, cu fel de fel de prostii în cap, cu ideea de bine şi rău. Stăpânul Cap-de-Mort mi-a arătat cât de mult greşeam. Nu există bine şi rău, doar putere şi oameni mult prea slabi, ca să o poată obţine… De atunci, l-am slujit cu credinţă, deşi s-a întâmplat să-l mai şi dezamăgesc de câteva ori. A fost mereu foarte aspru cu mine. Mă cutremur şi acum când îmi amintesc, dar trebuia să fie aşa, nu poate ierta greşelile prea uşor. Cel mai nemulţumit a fost, când n-am reuşit să fur Piatra de la Gringotts. M-a pedepsit aspru şi m-a supravegheat cu mult mai multă atenţie…
Quirrell se opri. Harry îşi aminti călătoria cu Hagrid, Aleea Diagon… Cum de putuse să fie atât de nătăfleţ? Îl văzuse pe Quirrell chiar atunci, dăduse mâna cu el la „Ceaunul crăpat”.
Quirrell blestemă, pe înfundate.
— Nu înţeleg… Piatra e în interiorul oglinzii? Trebuie s-o sparg?
Mintea lui Harry lucra febril. „Ceea ce vreau eu acum, mai mult şi mai mult, este să găsesc Piatra, înaintea lui Quirrell” îşi zise el. „Dacă m-aş uita acum în oglindă, m-aş vedea găsind-o, deci, aş vedea unde este ascunsă. Dar cum să mă uit, fără să se prindă Quirrell ce intenţii am?”
Încercă să se tragă mai la stânga, să ajungă în faţa oglinzii, fără să-şi dea seama Quirrell, dar sforile din jurul gleznelor erau mult prea strâns legate. Se clătină şi căzu la pământ. Quirrell nici nu-l băgă în seamă, bolborosea ceva, încercând să-şi pună gândurile în ordine:
— Ce face oglinda asta? Cum funcţionează? Ajută-mă, stăpâne!
Şi, spre groaza lui Harry, o voce care părea să vină din trupul lui Quirrell, îi răspunse:
— Foloseşte-te de băiat… Ce mai stai?
Quirrell se întoarse spre Harry.
— Da… Potter, ia vino încoace!
Bătu din palme şi frânghia se desfăşură din jurul gleznelor lui Harry. Harry se ridică încetişor în picioare.
— Vino! îi zise Quirrell. Uită-te în oglindă şi spune-mi ce vezi!
Harry veni spre el.
„Trebuie să mint!” îşi zise el, disperat. „N-am altceva de făcut, decât să mint cu neruşinare!”
Quirrell veni mai aproape de el. Harry simţi un miros ciudat care venea din turbanul lui Quirrell. Închise ochii, păşi în faţa oglinzii şi îi deschise iar.
Mai întâi, îşi văzu propriul chip, palid şi speriat. Dar, imediat, reflexia din imagine zâmbi la el. Băgă mâna în buzunar şi scoase din el o piatră, de un roşu aprins. Făcu cu ochiul şi puse piatra la loc, în buzunar. Şi în acel moment, Harry simţi că-i cade ceva greu în buzunar şi asta nu mai era o părere! Incredibil, prin cine ştie ce minune, obţinuse Piatra Filozofală!
— Ei? Ce-ai văzut? întrebă Quirrell, nerăbdător.
Harry îşi luă inima în dinţi şi zise:
— Păi… domnul profesor Dumbledore îmi strângea călduros mâna… câştigasem Cupa Caselor, pentru Cercetaşi.
Quirrell începu să afurisească, printre dinţi.
— Pleacă din faţa oglinzii, lasă-mă pe mine, zise el, furios.
În timp ce Harry se retrăgea câţiva paşi, simţi Piatra în buzunar. Să încerce, oare, să evadeze?!
Dar nu apucă să facă cinci paşi, că se auzi o voce ascuţită, care venea din Quirrell, deşi buzele acestuia rămăseseră închise:
— Minte!… Minte!…
— Potter, vino imediat înapoi! urlă Quirrell. Spune-mi adevărul, ce-ai văzut în oglindă?
Vocea vorbi din nou:
— Lasă-mă pe mine să vorbesc cu el, faţă-n faţă!
— Stăpâne, eşti slăbit încă…
— Am destulă forţă… pentru asta…
Harry se simţi ca şi cum ar fi fost iar înlănţuit de Laţul Diavolului. Se uita, împietrit, cum Quirrell îşi scoate turbanul. Ce era asta? Fără turban, capul lui Quirrell era incredibil de mic. Apoi, Quirrell se întoarse încet cu spatele.
Harry ar fi urlat de groază, dacă ar fi putut, dar din gât nu-i ieşi nici un fel de sunet. În spatele capului lui Quirrell era altă faţă, cea mai fioroasă pe care o văzuse vreodată. Era albă ca varul, cu doi ochi roşii, strălucitori, cu două tăieturi, în loc de nări, ca la şerpi.
— Harry Potter, şuieră vocea.
Harry încercă să facă un pas înapoi, dar picioarele nu-l mai ascultau.
— Vezi cum am ajuns, continuă faţa. O biată umbră şi vapori… Capăt formă, numai când intru în corpul cuiva… întotdeauna am găsit inşi dornici să mă lase să pătrund în minţile şi inimile lor… Sângele de unicorn mi-a dat puteri, în ultimele săptămâni… l-ai văzut în pădure pe credinciosul Quirrell bându-l pentru mine… De îndată ce o să obţin Elixirul Vieţii, o să-mi pot crea un corp propriu… Dar să revenim… De ce nu-mi dai Piatra din buzunar?
Ştia, deci! Brusc, Harry simţi cum îi revine sângele în picioare. Se dădu înapoi, împleticindu-se.
— Nu fi prost, mârâi faţa. Mai bine te-ai gândi la viaţa ta şi mi te-ai alătura… sau o să sfârşeşti ca părinţii tăi… Au murit, implorându-mi iertarea…
— MINCINOSULE! izbucni Harry.
Quirrell se apropia cu spatele de Harry, pentru ca stăpânul lui, Cap-de-Mort, să-l poată privi din faţă. Faţa diavolească rânjea acum…
— O, ce înduioşător, sâsâi Cap-de-Mort, întotdeauna i-am admirat pe cei curajoşi. Da, băiete, părinţii tăi au fost foarte curajoşi… L-am omorât întâi pe tatăl tău, după ce m-a înfruntat cu multă îndrăzneală. Mama ta n-ar fi trebuit să moară, dar te-a protejat pe tine… Hai, dă-mi Piatra, asta dacă nu vrei ca ea să fi murit degeaba…
— NICIODATĂ!
Harry o zbughi spre uşa în flăcări, dar vocea ţipă înfiorător:
— PUNE MANA PE EL!
În clipa următoare, mâna lui Quirrell îi strângea încheietura, iar cicatricea din frunte începu să-l ardă şi să-l înţepe dureros. I se părea că, din clipă în clipă, capul urma să i se despice în două. Scoase un urlet şi se luptă cu toate puterile sale. Spre surprinderea lui, Quirrell îi dădu drumul. Durerea din cap i se mai domoli şi Harry îl putu vedea pe Quirrell, zvârcolindu-se de durere, uitându-se cu groază la degetele sale. Ca din senin, îi apăruseră puzderie de băşici usturătoare.
— Pune mâna pe el! PRINDE-L! urlă iar Cap-de-Mort.
Quirrell se repezi asupra lui Harry şi îl trânti la pământ. Se aşeză pe pieptul lui şi începu să-l strângă de gât, cu ambele mâini. Harry suferea cumplit din cauza cicatricei, dar îl văzu pe Quirrell, urlând de durere.
— Stăpâne, nu mai pot să-l ţin! Ah, mâinile mele!
Şi Quirrell, deşi îl mai ţintuia încă la pământ cu genunchii, îşi desprinse mâinile de pe gâtul lui Harry, holbându-se îngrozit la palmele lui. Harry putu vedea că erau arse şi pline de băşici, care se spărseseră pe alocuri, lăsând la vedere carne vie.
— Atunci, omoară-l, idiotule, să se termine totul odată! strigă Cap-de-Mort.
Quirrell ridică mâna, pentru a iniţia un blestem de moarte, dar Harry, mai mult din instinct, se ridică puţin şi îi atinse faţa…
AAAAAAHH!
Quirrell se rostogoli la pământ, dându-i drumul lui Harry, cu faţa plină de arsuri şi băşici. Şi atunci Harry ştiu că nu-i putea atinge pielea, fără să sufere cumplit. Singura lui şansă era să-l ţină cu mâna pe Quirrell, să-l atingă, pentru a-i provoca suficientă suferinţă, ca să-l împiedice să rostească blestemul.
Harry sări în picioare şi îl apucă de braţ, strângându-l cât putea de tare. Quirrell urla înnebunit, încercând să-l dea la o parte pe Harry. Nici lui Harry nu-i era prea bine. Îl durea capul îngrozitor, cicatricea îi ardea ca focul. Orbit de durere, nu auzea decât urletele lui Quirrell şi strigătele lui Cap-de-Mort; „OMOARĂ-L! OMOARĂ-L!”
Mai auzea şi alte voci în capul lui care îl strigau, îndurerate: „Harry! Harry!”
Simţi că braţul lui Quirrell se eliberează din strânsoarea lui şi vederea i se întunecă. Totul era pierdut… pierdut… pierdut…
Ceva auriu strălucea deasupra capului său. Hoţoaica aurie! Încercă să o prindă, dar braţele îi erau prea slăbite.
Clipi de mai multe ori. Nu era hoţoaica. Era o pereche de ochelari. Ciudat…
Clipi din nou. Deasupra lui, Dumbledore îi zâmbea blând…
— Bună ziua, Harry, îi zise Albus Dumbledore.
Harry se uită fix la el. Apoi, îşi aduse aminte totul.
— Domnule, Piatra! E la Quirrell! Repede! Domnule…
— Stai liniştit, băiete, râse Dumbledore. Eşti cam în urmă cu evenimentele. Quirrell n-a pus mâna pe Piatra Filozofală!
— Atunci, cine? Domnule profesor, eu am încercat…
— Harry, stai liniştit, te rog! Altfel, Madam Pomfrey o să mă dea afară!…
Harry se mai linişti şi privi în jur. Îşi dădu seama că se afla în spital. Stătea într-un pat cu cearşafuri imaculate, iar pe măsuţa de lângă pat erau atâtea dulciuri, încât te puteai crede într-un magazin de dulciuri.
— Ţi le-au adus prietenii şi admiratorii tăi, zâmbi Dumbledore. Ce s-a întâmplat între tine şi profesorul Quirrell este un mare secret, aşa că îl ştie toată şcoala, normal! Cred că prietenii tăi, domnii Fred şi George Weasley, au vrut să-ţi trimită chiar un scaun de WC! Ca să te distrezi, desigur, dar Madam Pomfrey l-a confiscat imediat, zicând că nu este suficient de igienic!
— De când zac aici?
— De trei zile. Domnul Weasley şi domnişoara Granger or să fie fericiţi că ţi-ai revenit, erau foarte îngrijoraţi.
— Dar, domnule profesor, Piatra…
— Hm, văd că nu pot să te fac să nu te mai gândeşti la ce s-a întâmplat… Ei bine, Quirrell n-a reuşit să o ia de la tine. Am ajuns la timp, ca să împiedic acest lucru, deşi te descurcai foarte bine şi singur, trebuie s-o spun…
— Aţi primit bufniţa de le Hermione?
— Probabil că ne-am încrucişat în aer, la jumătatea drumului, fiindcă nici n-am ajuns bine la Londra, că am avut un presentiment că trebuia să mă aflu în locul de unde tocmai plecasem. În felul acesta, am ajuns la timp, să-ţi dau o mână de ajutor…
— Deci, dumneavoastră m-aţi ajutat…
— M-am temut că s-ar fi putut să fie mult prea târziu…
— Bine că aţi venit, nu mai puteam să-l împiedic multă vreme să ia Piatra…
— Nu m-am temut pentru Piatră, dragul meu, ci pentru tine… Efortul pe care l-ai făcut aproape că te-a ucis. Cât despre Piatră, ea a fost distrusă.
— Distrusă? Dar de ce? Prietenul dumneavoastră, Nicolas Flamel…
— Oh!… Ştii şi despre Nicolas?! zise Dumbledore, încântat. Ai făcut lucrurile cum trebuie, ai cercetat şi ai aflat totul… Ei bine, am stat de vorbă cu Nicolas şi amândoi am ajuns la concluzia că aşa e mai bine.
— Dar asta înseamnă că el şi soţia lui vor muri, nu-i aşa?
— Mai au încă suficient Elixir, ca să-şi pună afacerile în ordine şi apoi, ei, da, vor muri…
Dumbledore zâmbi, văzând uimirea de pe faţa lui Harry.
— Pentru un tânăr, ca tine, aşa ceva poate părea de neacceptat, dar pentru Nicolas şi Pernelle e ca şi cum s-ar duce la culcare, după mult, mult, timp. Piatra Filozofală n-a fost ceva chiar atât de minunat. Doar avere şi o groază de ani de trăit! Din păcate, oamenii aleg mai degrabă aceste două lucruri, oricât de nefericiţi i-ar face…
Harry stătea în pat, negăsind ce să spună. Dumbledore fredonă ceva şi se uită pe tavan.
— Ştiţi la ce m-am gândit, domnule profesor? Acum, că nu mai e Piatra Filozofală, Cap-de… adică, Ştim-Noi-Cine…
— Poţi să-i spui Cap-de-Mort, fără frică. Întotdeauna să spui lucrurilor pe nume. Frica de a rosti numele unui lucru te duce până la urmă la frica de acel lucru, în mod special.
— Ei bine, domnule, Cap-de-Mort va căuta acum alte modalităţi să se reîntrupeze, nu-i aşa? N-a dispărut cu totul…
— Nu, Harry, n-a dispărut… Se ascunde pe undeva, în căutarea altui trup, în care să-şi facă sălaş… Nefiind viu, cu adevărat, nici nu poate fi ucis. L-a lăsat pe Quirrell să moară, n-are milă de supuşii lui credincioşi, cum nu are nici de duşmanii lui. Acum l-ai împiedicat, pentru moment, să se reîntrupeze, şi să sperăm că data viitoare se va instala într-un corp dornic să-l înfrunte într-o bătălie care pare fără sorţi de izbândă sau poate va fi iar împiedicat de cineva şi astfel nu va mai ajunge niciodată în puteri…
Harry dădu din cap, dar se opri repede, că începu iar să-l doară fruntea.
— Domnule, zise Harry mai departe, aş vrea să vă întreb mai multe lucruri, dacă puteţi să-mi răspundeţi… Vreau să ştiu adevărul despre…
— Adevărul! suspină Dumbledore. Ce lucru frumos, dar teribil, în acelaşi timp. Trebuie tratat cu multă grijă. Oricum, o să-ţi răspund la întrebările tale, în afară de cazul în care un motiv foarte serios mă va opri să o fac, şi în acest caz te rog să mă ierţi. Nu vreau să-ţi spun minciuni.
— Ei bine, Cap-de-Mort mi-a spus că a ucis-o pe mama, numai fiindcă a vrut să mă protejeze. De ce vroia să mă omoare?
Dumbledore oftă din toţi rărunchii.
— Din nefericire, asta e o întrebare la care nu îţi pot răspunde. Nu azi şi nu acum. Într-una din zile, o să afli. Nu te mai gândi acum la asta, Harry… Ştiu că nu-ţi place deloc ce auzi, dar va veni o zi când vei fi pregătit şi atunci o să afli.
Harry ştia că degeaba s-ar fi străduit să-l convingă.
— Dar de ce nu putea să mă atingă Quirrell?
— Mama ta a murit ca să te salveze pe tine. Dacă e ceva pe care nu-l înţelege Cap-de-Mort, acel lucru e dragostea. El n-a înţeles că o dragoste atât de puternică, aşa cum a fost cea a mamei tale pentru tine, lasă urme adânci. Nu o cicatrice sau vreun semn vizibil… Dacă ai fost iubit atât de mult de cineva, chiar dacă acea persoană s-a stins demult, dragostea ei te protejează pe vecie. La tine, acest semn e în chiar pielea ta. Din această cauză, Quirrell, lacom şi ambiţios, împărţindu-şi sufletul cu Cap-de-Mort, nu te-a putut atinge. Era o nebunie, pur şi simplu, să vrea să atingă pe cineva marcat de un sentiment aşa puternic.
Dumbledore privea acum cu mare interes o pasăre de pe pervazul ferestrei, pentru a-i da timp lui Harry să-şi şteargă ochii cu marginea cearşafului.
— Şi Pelerina Fermecată, ştiţi cine mi-a trimis-o? întrebă Harry, când reuşi să-şi regăsească vocea.
— Ei, tatăl tău mi-a lăsat-o mie în păstrare, iar eu m-am gândit că a venit timpul să ţi-o dau. Hm, lucruri folositoare, făcu domnul Dumbledore cu ochiul. Tatăl tău o folosea numai când vroia să mai ia ceva din frigider pe furiş!
— Şi mai e ceva…
— Hai, zi…
— Quirrell şi Plesneală…
— Profesorul Plesneală, Harry.
— Da, mă scuzaţi. Quirrell zicea că profesorul Plesneală mă ura, numai fiindcă îl urâse şi pe tatăl meu. E adevărat?
— Ei, nu se urau, chiar… Se detestau… Ceva în genul relaţiei tale cu Draco. Apoi, tatăl tău a făcut ceva, pe care Severus nu i l-a iertat niciodată…
— Ce anume?
— I-a salvat viaţa!
— Cum?!?
— Da, zise Albus Dumbledore, visător. E ciudat cum funcţionează mintea omenească, nu-i aşa? Profesorul Plesneală nu s-a împăcat niciodată cu gândul că îi este dator tatălui tău… Cred că de aceea s-a străduit atât să te protejeze tot anul, fiindcă a simţit că aşa se va achita faţă de tatăl tău. Apoi, putea să continue să-l urască liniştit…
Harry se strădui să înţeleagă acest lucru, dar capul începu să îi zvâcnească iar, aşa că se opri.
— Şi ar mai fi ceva, domnule profesor…
— Doar… ceva?!
— Cum se face că Oglinda lui Erised mi-a dat mie Piatra?
— Ah, mă bucur că ai pus întrebarea asta. Asta a fost una dintre ideile mele strălucite. Şi, fiindcă suntem numai noi doi, pot să mă laud puţin: asta spune ceva. Numai cel care dorea să o găsească şi nu să o folosească, putea obţine Piatra Filozofală! Toţi ceilalţi se puteau vedea în oglindă, adunând averi după averi sau bând din Elixirul Vieţii. Uneori, mă mir şi eu cât de profund pot gândi… Gata, ajunge cu întrebările! Îţi propun să începi să ronţăi din dulciurile astea. Ah, câte bunătăţi! Bomboane de la Bertie Boot! Ştii, când eram ca tine, am fost suficient de ghinionist să dau peste o bomboană cu gust de vomă, de am crezut că n-o să mai suport în viaţa mea bomboanele astea… Şi, totuşi, mă dau în vânt după ele… Pot să iau şi eu una?
Domnul Dumbledore zâmbi fericit şi luă o bomboană.
— Ahh! Puah! Iar!
Madam Pomfrey era o femeie foarte de treabă, dar şi foarte strictă.
— Cinci minute, vă rog, o imploră Harry.
— Nici un minut!
— Dar pe domnul profesor Dumbledore l-aţi lăsat…
— Cred şi eu, el e directorul şcolii! Gata! Acum ai nevoie de odihnă…
— Dar stau doar în pat şi mă uit pe pereţi. Vă rog…
— Bine, bine… Cinci minute numai!
Şi îi lăsă pe Ron şi Hermione să intre.
— Harry!
Hermione era gata, gata, să-i sară iar de gât, dar Harry îi fu recunoscător că se abţinuse la timp, fiindcă durerea din cap tot nu-i dădea pace.
— Oh, Harry am fost convinşi că… Domnul Dumbledore era foarte îngrijorat…
— Toată şcoala vorbeşte numai despre asta. Cum a fost, de fapt?
Era unul dintre cazurile în care povestea adevărată era chiar mai stranie şi palpitantă decât cea mai gogonată minciună. Harry le povesti totul cu lux de amănunte: Quirrell… Oglinda… Piatra… şi Cap-de-Mort. Ron şi Hermione erau publicul perfect. Punctau povestea, în momentele ei mai picante, cu „Ah!” şi „Vai!”, iar când Harry le povesti ce se afla sub turbanul lui Quirrell, urlară de-a binelea.
— Deci, Piatra a fost distrusă? întrebă Ron. Flamel şi soţia lui vor muri în curând?
— Şi eu m-am mirat de asta, dar domnul profesor Dumbledore a spus… Stai, cum a spus? Da, „pentru o minte sănătoasă şi bine organizată, moartea nu este decât pasul spre o nouă aventură!”
— Întotdeauna am spus că-i lipseşte o doagă, făcu Ron.
— Dar vouă, ce vi s-a întâmplat?
— Ei bine, începu Hermione, eu am plecat imediat, după cum ştii, şi mi-a trebuit ceva timp să-l fac pe Ron să-şi vină în simţiri, după care ne-am dus la locaşul bufniţelor şi am trimis-o pe Hedwig să-l anunţe pe domnul Dumbledore. În holul de la intrare, ne-am întâlnit însă cu el. El ştia deja, fiindcă imediat ne-a întrebat: „Harry s-a dus după el, nu-i aşa?” Şi s-a repezit imediat la etajul trei.
— Crezi că ştia şi de-aia ţi-a trimis pelerina tatălui tău şi ţi-a spus despre oglindă şi toate celelalte?! întrebă Ron.
— Ei bine, izbucni Hermione, dacă ştia, daţi-mi voie să vă spun că s-a purtat îngrozitor! Puteai să fii omorât!
— Nu, e un om extraordinar, zise Harry. Cred că, de fapt, a vrut să-mi dea o şansă. Ştia ce facem noi, dar nu ne-a oprit, din contră, ne-a învăţat tot ce ne-ar fi putut ajuta la nevoie. Cred că nu a fost o întâmplare că m-a lăsat să văd cum funcţionează oglinda. A fost ca şi când era convins că am dreptul şi trebuie să-l înfrunt pe Cap-de-Mort…
— Da, domnul Dumbledore este un tip pe cinste, fu de acord Ron. Uite ce-i, trebuie neapărat să te faci bine până la petrecerea de sfârşit de an, adică până mâine! Am pierdut, desigur, iar fiindcă tu ai lipsit de la ultimul meci de Vâjthaţ, am fost întrecuţi şi de Ochi-de-Şoim, dar nu contează, mâncarea trebuie să fie excelentă!
În acel moment, năvăli Madam Pomfrey.
— Aţi stat cincisprezece minute, nu cinci! AFARĂ!
După o noapte de somn reconfortant, Harry se simţi aproape ca nou.
— Vreau să merg şi eu la petrecerea de sfârşit de an, îi zise el lui Madam Pomfrey, care îi aranja cutiile cu bomboane. Pot? Îmi daţi voie? Vă rooog…
— Hm, profesorul Dumbledore spune că poţi, zise ea pe un ton care lăsa să se înţeleagă că acesta habar n-avea ce pericole se puteau ivi la o petrecere. A venit cineva să te vadă…
— Ce bine! făcu Harry. Cine e?
Hagrid se strecurase pe uşă, în timpul în care Harry stătuse de vorbă cu Madam Pomfrey. Ca de obicei, când se afla în spaţii închise, Hagrid părea enorm. Se aşeză lângă Harry, îi aruncă o scurtă privire şi izbucni în lacrimi.
— Off, suspină el, este numai… din cauza mea… nesocotit, ce sunt… I-am spus diavolului ăluia cum să-l adoarmă pe Fluffy… Eu, cu gura mea, i-am spus! Era singurul lucru pe care nu-l ştia şi i l-am spus! Te-ar fi putut ucide! Şi toate, pentru un ou de dragon! N-o să mai pun gura pe băutură, în viaţa mea! Ar trebui să fiu alungat dintre voi şi să trăiesc printre Încuiaţi!
— Hagrid! exclamă Harry, impresionat că îl vede plângând pe uriaş, cuprins de regrete şi remuşcări. Tot ar fi găsit el un mod de a fura Piatra Filozofală, chiar dacă nu i-ai fi spus tu, nu-ţi mai face atâta sânge rău! Doar avem de-a face cu Cap-de-Mort!
— Da, dar puteai să mori… Şi, te rog, nu-i mai pronunţa numele…
— CAP-DE-MORT! strigă Harry, spre groaza şi uimirea lui Hagrid. L-am înfruntat şi l-am învins, pentru moment! Pot să-i rostesc numele, fără frică! N-a reuşit să ia Piatra, iar acum ea a fost distrusă, nu o mai poate folosi! Hai, ia şi tu o broscuţă de ciocolată, am tone…
Hagrid îşi şterse nasul cu mâneca şi zise:
— Asta îmi aduce aminte că am şi eu un cadou pentru tine!…
— Sper că nu sandvici cu carne de jder, glumi Harry. Hagrid chicoti.
— Nu. Domnul Dumbledore mi l-a dat ieri să-l aranjez un pic… Trebuia să mă dea afară de la Hogwarts, nu să-mi dea ăsta… Şi eu ţi l-am adus ţie…
Părea să fie o carte arătoasă, legată în piele. Harry o deschise, curios. Era un album, de fapt, cu fotografii de vrăjitori şi magicieni. Zâmbind şi făcându-i cu mâna, îl priveau de pe fiecare pagină tatăl şi mama lui.
— Am trimis mesaje cu bufniţa pe la toţi colegii şi prietenii părinţilor tăi, ca să-mi trimită cât mai multe fotografii, ştiam că nu ai nici o amintire de la ei… Îţi place?
Dar Harry nu putea vorbi, iar Hagrid îl înţelese prea bine.
În acea seară, Harry îşi făcu apariţia singur la petrecerea de sfârşit de an, Madam Pomfrey îl făcuse să întârzie, cu toate pregătirile şi precauţiile ei. Marea Sală gemea de lume. Era împodobită în culorile Viperinilor, verde şi argintiu, pentru că ei erau sărbătoriţi în mod deosebit, fiindcă reuşiseră să câştige al şaptelea an la rând, Cupa Caselor. Un afiş mare, cu simbolul Viperinilor, Şarpele, acoperea peretele din spatele mesei profesorilor.
Când intră Harry, se făcu brusc linişte, după care toţi începură să vorbească deodată. Se strecură la masa Cercetaşilor şi se aşeză pe scaunul dintre Ron şi Hermione, încercând să ignore faptul că toată lumea se ridicase în picioare, să-l poată vedea mai bine.
Din fericire, apăru şi Dumbledore, aşa că agitaţia încetă.
— A mai trecut un an, începu Dumbledore, vesel. Îmi pare rău că trebuie să suportaţi puţin discursul meu, înainte de a vă înfige dinţii în toate aceste bunătăţi, dar nu va dura mult! Şi ce mai an! Sper că acum capetele voastre sunt ceva mai… pline, ca la început. Aveţi tot timpul, vacanţa de vară ţine mult, să le goliţi la loc, înainte de a începe anul următor! Acum, să vedem rezultatele în Cupa Caselor… Pe locul patru, Cercetaşii, cu trei sute douăsprezece puncte; pe locul trei, Astropufii, cu trei sute cincizeci şi două de puncte; Ochi-de-Şoim au patru sute douăzeci şi şase, iar Viperinii, patru sute şaptezeci şi două!
O furtună de aplauze şi de ovaţii izbucniră de la masa Viperinilor. Harry îl putu vedea pe Draco ridicând paharul. Era o privelişte care îl îmbolnăvea.
— Da, foarte frumos din partea voastră, continuă domnul Dumbledore, totuşi, trebuie să luăm în consideraţie şi evenimentele recente care au avut loc la Hogwarts.
Se făcu linişte deplină. Viperinilor le mai pieriseră zâmbetele de pe feţe.
— Da… Trebuie să ofer câteva puncte… Staţi puţin… Mai întâi, domnului Ronald Weasley…
Ron se făcu roşu ca sfecla.
— … pentru cel mai bun jucător de şah, pe care l-a avut şcoala, în ultimii ani. Deci, cincizeci de puncte pentru Cercetaşi.
Uralele Cercetaşilor se urcară până la tavanul vrăjit. Steluţele de pe el începură să sclipească. Percy se lăuda la toţi:
— E fratele meu, ştiţi, nu? Fratele meu mai mic. A reuşit să treacă de şahul gigantic, alcătuit şi pus acolo de doamna profesoară McGonagall, asta e ceva!
În cele din urmă, se făcu iar tăcere.
— În al doilea rând, domnişoarei Hermione Granger, pentru logica de care a dat dovadă la rezolvarea enigmei create de profesorul Plesneală, îi ofer şi ei cincizeci de puncte…
Hermione îşi ascunse faţa în palme. Harry bănuia că izbucnise în lacrimi. Cercetaşii nu-şi mai găseau locul, câştigaseră o sută de puncte!
— Îl al treilea rând, domnul Harry Potter, zise domnul Dumbledore şi în Marea Sală nu se mai auzi nici pâs, pentru îndrăzneală, prezenţă de spirit şi un curaj ieşit din comun, îi dau şaizeci de puncte!
Zgomotul devenise infernal. Cei care mai erau în stare să adune, după toate surprizele din acea seară, ştiau că Cercetaşii aveau acum patru sute şaptezeci şi două de puncte, erau, deci, la egalitate cu Viperinii! Ah, ce bine ar fi fost dacă domnul Dumbledore i-ar mai fi dat un punct în plus lui Harry!
Domnul Dumbledore ridică mâna. În sală, se aşternu treptat tăcerea.
— Există mai multe feluri de curaj, zise domnul Dumbledore, zâmbind. E nevoie de multă îndrăzneală, ca să ne înfruntăm duşmanii, dar şi prietenii! De aceea, Neville Poponeaţă primeşte zece puncte!
Dacă s-ar fi aflat cineva în apropierea şcolii, ar fi crezut, cu siguranţă, că acolo se produsese o explozie, atât de tare izbucniră uralele în Marea Sală, la masa Cercetaşilor!
Harry, Ron şi Hermione se ridicaseră în picioare, urlând cât puteau, în timp ce Neville, livid de emoţie, era asaltat de zeci de Cercetaşi, care îl îmbrăţişau şi-l ovaţionau. Până atunci, bietul Neville câştigase doar un punct pentru casa lui. Harry îi dădu un ghiont lui Ron şi îi făcu semn spre Draco Reacredinţă care nu putea arăta mai indignat şi mai cătrănit, nici chiar dacă i s-ar fi aplicat blestemul „Legării Corporale Totale”!
— Ceea ce înseamnă, zise domnul Dumbledore, încercând să se facă auzit în vacarmul general, că trebuie să schimbăm puţin afişele şi decoraţiile!
După care aplaudă, încântat.
Cât ai clipi, ghilandele verzi, deveniră purpurii, iar cele argintii fură înlocuite cu ghirlande aurii. Şarpele Viperinilor fu înlocuit rapid de Leul Cercetaşilor. Plesneală îi strângea mâna lui McGonagall, cu o grimasă ce se vroia zâmbet. Harry întâlni privirile lui Plesneală şi băiatul fu convins că sentimentele profesorului nu se schimbaseră, nici cât negrul sub unghie, dar asta nu-l mai îngrijora pe Harry. Se părea că viaţa va reveni la normal, în anul următor, ei bine, cât putea fi ea de normală, la Hogwarts…
Fusese seara cea mai frumoasă din viaţa lui Harry, mai frumoasă chiar şi decât o victorie în meciurile de Vâjthaţ, Crăciunul sau anihilarea vreunui monstru… Era sigur că nu va uita niciodată acea seară.
Harry aproape că uitase că rezultatele examenelor nu fuseseră anunţate. Spre marea lor surprindere, şi Ron şi Harry trecuseră examenele cu note mari. Hermione era prima din an, desigur. Chiar şi Neville absolvise anul, nota bună de la „Ierbologie” compensând nota dezastruoasă de la „Poţiuni”. Sperau ca măcar Goyle, care era tot atât de prost, pe cât era de meschin, să fie eliminat. Dar trecuse şi el. Era mare păcat, dar, aşa cum îi plăcea lui Ron să spună, nu poţi avea totul în viaţă.
Şi, deodată, dulapurile se goliră, iar valizele se umplură în viteză. Neville îşi pierduse broscoiul, ca de obicei. Îl găsiră ascuns într-una dintre toalete. Studenţii primiră carnetele de note şi fură serios avertizaţi să nu cumva să facă uz de vrăji, în timpul vacanţei.
— Speram să uite de note, zise unul dintre gemenii Weasley, necăjit.
Hagrid îi aştepta să-i îmbarce pe toţi şi să-i traverseze lacul.
După care luară Expresul de Hogwarts şi să îndreptară spre casele lor. Vorbeau, râdeau şi se însufleţeau tot mai mult, pe măsură ce câmpurile deveneau tot mai verzi şi mai cultivate. Se apropiau de lumea Încuiaţilor. Îşi scoaseră pelerinele de vrăjitori şi îşi puseră hainele obişnuite. Ajunseră, în sfârşit, la peronul 9 şi 3/4 , din gara King's Cross.
Le luă ceva timp să ajungă la peronul principal. Un vrăjitor bătrân îi grupa doi câte doi şi doar aşa puteau trece în lumea Încuiaţilor, pentru a nu năvăli buluc printr-un perete de cărămidă, speriindu-i astfel pe Încuiaţii cu minţi optuze.
— Trebuie să veniţi în vara asta la noi! Amândoi! O să vă trimit o bufniţă!
— Mulţumesc, zise Harry, o s-o aştept cu nerăbdare.
Se loveau de tot mai mulţi Încuiaţi, pe măsură ce înaintau spre peronul principal. Auzi mai multe strigăte:
— La revedere, Harry!
— Pe curând, Potter!
— Hm, nu ţi-ai pierdut faima, îl tachină Ron.
— Lasă că n-o să mă mai bage nimeni în seamă acolo unde mă duc eu, te asigur!
Harry, Ron şi Hermione trecură prin perete împreună.
— Mamă, mamă! Uite-l!
Era Ginny Weasley, sora mai mică a lui Ron, dar nu arăta spre Ron.
— Harry Potter, mamă! Îi văd şi cică…
— Ginny, stai cuminte! Nu e frumos să arăţi cu degetul!
Doamna Weasley zâmbi la ei.
— A fost un an greu? îi întrebă ea.
— Foarte greu, zise Harry. Mulţumesc pentru fondante şi pentru pulover, doamnă Weasley!
— Oh, mi-a făcut plăcere!
— Ai terminat?
Era Unchiul Vernon, cu aceeaşi faţă purpurie, cu nelipsita lui mustaţă stufoasă şi aruncându-i aceleaşi priviri furioase lui Harry, că îndrăznise să vină cu bufniţa acasă. Să-l vadă mulţimea adunată pe peron, cu colivia în mână! În spatele lui, se aflau Mătuşa Petunia şi Dudley, speriaţi numai la vederea lui.
— Cred că dumneavoastră sunteţi familia lui Harry, zise amabil doamna Weasley.
— Da… Cam aşa… catadicsi să răspundă Unchiul Vernon. Hai, băiete, doar ştii că nu avem la dispoziţie toată ziua!
Şi îi întoarse spatele doamnei Weasley. Harry se întoarse spre Ron şi Hermione:
— La revedere, o să-mi fie dor de voi!
— Sper că… o să ai o vacanţă frumoasă, bâigui Hermione, privind nu prea convinsă după Unchiul Vernon, şocată că cineva putea fi atât de neplăcut.
— Da… şi eu sper, spuse Harry, fără să fie convins deloc.
Hermione şi Ron văzură, totuşi, un zâmbet pişicher pe faţa lui Harry.
— Ei nu ştiu că nu avem voie să facem vrăji acasă… O să mă distrez copios pe seama lui Dudley!