S-au scurs aproape zece ani, de când soţii Dursley s-au trezit cu nepotul lor în pragul casei, dar Aleea Boschetelor se schimbase prea puţin sau chiar deloc. Soarele răsărea tot din faţa aceleiaşi grădini ordonate şi lumina numărul 4 de pe intrarea principală a casei familiei Dursley. Se târa apoi spre sufrageria casei, care rămăsese neschimbată, ca pe vremea când domnul Dursley auzise acele ştiri îngrozitoare despre bufniţe şi alte ciudăţenii. Numai fotografiile de pe cămin arătau cât de mult timp se scursese. Cu zece ani în urmă, fotografiile înfăţişau ceva rotund şi rozaliu, ca o minge de plajă, dar acum Dudley nu mai era un prunc, iar fotografiile arătau un băiat mult prea gras şi blond, călare pe prima lui bicicletă, cu căluşeii, împreună cu mama şi tatăl lui, jucând un joc pe computer, împreună cu tatăl său sau îmbrăţişat şi sărutat de mama lui. Nu exista, totuşi, nici un alt semn că în acea casă ar mai fi locuit vreun băiat.
Şi, totuşi, Harry Potter era acolo, dormind în acel moment, dar nu pentru multă vreme. Mătuşa lui, Petunia, se trezise şi glasul ei ascuţit sfâşie liniştea casei:
— Sus! Scularea! Imediat! Acum!
Harry se trezi speriat. Mătuşa lui ciocăni din nou la uşă.
— Scularea! strigă ea din nou.
Harry îi auzi paşii îndreptându-se spre bucătărie şi în curând auzi şi tigaia sfârâind pe maşina de gătit. Se întoarse cu faţa în sus si se strădui să-şi amintească visul din care fusese trezit aşa brusc. Era un vis frumos. Se făcea că era pe o motocicletă zburătoare. Avea ciudata senzaţie că mai visase o dată aşa ceva.
Mătuşa lui era din nou în faţa uşii:
— Nu te-ai trezit încă?
— Aproape! răspunse Harry.
— Grăbeşte-te, vreau să ai grijă de costiţă să nu se ardă! Vreau ca totul să fie perfect de ziua lui Dudley!
Harry mormăi pe înfundate.
— Ce-ai spus? făcu mătuşa lui, dând buzna în încăpere.
— Nimic, nimic!
Ziua lui Dudley… Cum de uitase? Harry se ridică încetişor din pat şi începu să-şi caute nişte şosete. Găsi o pereche sub pat şi, după ce dădu un păianjen la o parte, şi le puse în picioare. Harry era obişnuit cu păianjenii, deoarece cămăruţa de sub scări era plină de păianjeni, iar el acolo dormea. Se îmbrăcă şi coborî în bucătărie. Aproape că nu se mai vedea masa din cauza cadourile pentru Dudley. Se pare că Dudley primise computerul pe care îl dorea, ca să nu mai vorbim de al doilea televizor şi de bicicleta de curse. Era un mister pentru Harry de ce Dudley îşi dorea atât de mult bicicleta de curse. Dudley era foarte gras şi ura exerciţiile fizice, în afară de cele care presupuneau lovirea adversarului, desigur. Sacul de box favorit al lui Dudley era Harry, dar nu avea prea multe ocazii să-l prindă. Deşi nu părea, Harry era foarte agil. Poate din cauza întunericului de sub scară, dar Harry era foarte mic şi slăbuţ pentru vârsta lui. Şi părea şi mai mic şi slab, din cauza că trebuia să poarte hainele vechi ale lui Dudley care era de patru ori cât el. Harry avea o faţă prelungă, genunchi osoşi şi ochi verzi, strălucitori. Purta ochelari rotunzi, cu rama lipită cu bandă adezivă, din cauza repetatelor lovituri în nas, pe care le primise de la Dudley. Lui Harry nu-i plăcea decât un singur lucru din înfăţişarea sa: cicatricea în zig-zag, amintind de şerpuirea unui fulger. O avea de când se ştia şi îşi amintea că primul lucru despre care o întrebase pe Mătuşa Petunia era de unde avea acel semn.
— Din accidentul de maşină în care şi-au pierdut viaţa părinţii tăi! îi răspunsese Mătuşa Petunia. Şi nu mai pune atâtea întrebări!
„Nu mai pune atâtea întrebări!” asta era regula de aur în casa familiei Dursley, dacă vroiai să ai un trai liniştit.
Unchiul Vernon intră în bucătărie, în momentul în care Harry tocmai întorcea costiţa pe partea cealaltă.
— Piaptănă-te! urlă el, în loc de bună dimineaţa.
Cam o dată pe săptămână, Unchiul Vernon îşi ridica nasul din ziar ca să spună că Harry trebuie să se tundă. Probabil că Harry se tunsese de mult mai multe ori decât oricine din clasa lui, dar degeaba, părul lui creştea repede şi în toate direcţiile.
Harry pusese şi ouăle la prăjit, când Dudley şi mama lui intrară în bucătărie. Dudley semăna mult cu Unchiul Vernon. Avea păr blond şi des, care stătea lins pe fruntea grasă. Mătuşa Petunia spunea adesea că Dudley semăna cu un înger, dar Harry era de părere că Dudley semăna mai degrabă cu un porc cu perucă!
Harry aşeză pe masă farfuriile cu ouă şi costiţă, lucru deloc simplu, dat fiind că nu mai rămăsese cine ştie ce loc. Dudley era ocupat să îşi numere cadourile. Brusc, faţa i se lungi.
— Treizeci şi şase! strigă el, privindu-şi cu reproş mama şi tatăl. Cu două mai puţin ca anul trecut!
— Iubitul meu, nu ai numărat cadoul de la Mătuşa Marge. E aici, sub cadoul ăsta mare, de la mami şi tati!
— Bine, bine! Treizeci şi şapte! zise Dudley, roşu la faţă de mânie.
Harry vedea furtuna apropiindu-se şi îşi puse repede farfuria la adăpost, în cazul în care lui Dudley i-ar fi venit cheful să răstoarne masa.
Mătuşa Petunia mirosise şi ea pericolul, fiindcă zise pe nerăsuflate:
— Şi cu încă două pe care o să le cumpărăm azi, când ieşim la plimbare, cât fac, comoruţa mea? Încă două cadouri, nu?
Dudley căzu pe gânduri câteva clipe. Greu de socotit. Într-un târziu, şopti nesigur:
— Treizeci şi…
— Treizeci şi nouă, scumpul meu! sări Mătuşa Petunia.
— Oh! făcu Dudley şi se lăsă greoi pe scaun, luând pachetul cel mai la îndemână. Bine, atunci!
Unchiul Vernon chicoti încântat şi îl mângâie pe cap:
— Iute la mânie, exact ca şi tatăl lui! Aşa îmi placi, Dudley!
Tocmai atunci sună telefonul şi Mătuşa Petunia se duse să vadă cine era. Harry şi Unchiul Vernon se uitau cum Dudley despacheta bicicleta de curse, camera video, aeroplanul teleghidat, şaisprezece jocuri pe computer, nou-nouţe, şi aparatul video. Tocmai rupea hârtia cu care era învelit un ceas de mână de aur, când apăru Mătuşa Petunia, furioasă, dar şi îngrijorată.
— Veşti proaste, Vernon! Doamna Figgs şi-a rupt piciorul, aşa că nu-l mai poate lua, zise ea şi arătă spre Harry.
Dudley căscă gura îngrozit, dar inima lui Harry tresaltă de bucurie. În fiecare an, de ziua lui Dudley, părinţii îl luau, pe el şi pe un prieten de-al lui, să-l distreze la bâlci, la cinematograf sau să le dea hamburgeri. Pe Harry îl lăsau întotdeauna în grija doamnei Figgs, o bătrână isterică, la două străzi depărtare. Harry ura locul acela care mirosea a varză şi unde doamna Figgs îl obliga să se uite la fotografiile tuturor pisicilor pe care bătrâna le avusese la viata ei.
— Na! Acum ce facem? zise Mătuşa Petunia, privind furioasă spre Harry, ca şi cum el plănuise totul.
Harry ştia că ar fi trebuit să-i pară rău, fiindcă biata doamnă Figgs îşi rupsese piciorul, dar nu era chiar aşa uşor, având în vedere persepectiva care i se deschidea: un an întreg până ce avea să fie nevoit să-i admire iar pe Tibbles, Snowy, Domnul Gheruţe şi Puffy.
— Am putea s-o sunăm pe Marge, sugeră Unchiul Vernon.
— Vorbeşti şi tu, ca să nu taci! Doar ştii că, pur şi simplu, îl urăşte pe Harry!
Adesea soţii Dursley obişnuiau să vorbească despre Harry, ca şi cum acesta n-ar fi fost de faţă sau ca şi cum ar fi fost o formă inferioară de viaţă, un vierme, de exemplu, care nu era în stare să îi înţeleagă.
— Dar prietena aia a ta… Uh, cum o cheamă?… Yvonne?
— E în concediu, în Majorca, spuse cu năduf Mătuşa Petunia.
— Puteţi să mă lăsaţi acasă, îndrăzni Harry, gândindu-se că s-ar putea uita şi el în voie la ce vrea la televizor şi poate chiar să vadă cum merge computerul lui Dudley!
La auzul acestora, Mătuşa Petunia îşi strânse gura pungă, ca şi cum tocmai o obligase cineva să mănânce lămâie.
— Şi la întoarcere să găsim casa o ruină, da? urlă ea.
— Doar n-o să arunc casa în aer! spuse Harry, dar la pereţi, fiindcă nu-l mai asculta nimeni.
— Presupun că nu e o idee bună să-l luăm cu noi la Grădina Zoologică şi să-l lăsăm în maşină, îndrăzni Mătuşa Petunia.
— Nu, nu în maşina mea nouă! N-o să-l las singur în ea! Dudley începu să plângă. De fapt, ăla nu era plâns…
Dudley nu mai plânsese cu adevărat de ani de zile, dar ştia că dacă îşi schimonosea puţin faţa şi scotea nişte urlete, mama lui i-ar fi dat orice pe lume.
— Puişorul lu' mama, nu mai plânge, nu-l lasă mami să-i strice el ziua odorului meu! zise Mătuşa Petunia şi îl îmbrăţişă.
— D-Dar nu v-vreu s-să vină cu nooooi… Întotdeauna ne strică tot chefuuul! se smiorcăi Dudley şi îi aruncă lui Harry o privire răutăcioasă, printre braţele mamei sale.
În acel moment, sună soneria.
— Oh, Doamne, au venit! strigă Mătuşa Petunia.
Şi imediat intrară în încăpere prietenul lui Dudley, Piers Polkiss, şi mama acestuia. Piers era un băiat ciolănos, cu faţa ca de şobolan. El era cel care ţinea adversarul cu mâinile imobilizate la spate şi Dudley îi trăgea pumni. Brusc, Dudley încetă să se smiorcăie.
Jumătate de oră mai târziu, Harry, încă nevenindu-i să creadă ce noroc dăduse peste el, stătea pe bancheta din spate, împreună cu Dudley şi Piers, în drum spre Grădina Zoologică, pentru prima oară în viaţa lui! Mătuşa Petunia şi Unchiul Vernon nu căzuseră de acord în privinţa băiatului, aşa că, în ultima clipă, Unchiul Vernon îl luă deoparte pe Harry şi îl avertiză, apropiindu-şi mult de obrazul copilului faţa lui mare şi congestionată:
— Ţine bine minte, băiete, dacă încerci vreo năzbâtie, cât de mică, te închid în nişa de sub scară până la Crăciun!
— O să fiu cuminte, pe cuvânt! îl asigură Harry.
Dar Unchiul Vernon nu-l crezu. Nimeni nu-l credea niciodată. Adevărul era că adesea se întâmplau de la sine lucruri ciudate în jurul lui Harry, dar era inutil să le fi spus că el nu avea nici o vină.
Într-una din zile, plictisită să vadă că Harry vine de la frizer ca şi cum nici n-ar fi trecut pe acolo, Mătuşa Petunia pusese mâna pe foarfecele de bucătărie şi îi tăiase tot părul, de-l lăsase aproape chel, în afară de un moţ în frunte, care să-i „acopere cicatricea aceea oribilă”. Dudley se stricase de râs pe seama bietului Harry, care nu închisese ochii toată noaptea gândindu-se cum o să se ducă el la şcoală în halul acela. Şi aşa era bătaia de joc a colegilor din cauza hainelor lui mult prea largi şi a ochelarilor peticiţi cu scotch. Dar a doua zi se trezise cu aceeaşi claie pe cap, ca şi cum nici n-ar fi intrat vreodată foarfecă în părul lui. Fusese pedepsit pentru asta şi stătuse o săptămână închis în nişa de sub scară, deşi a încercat să le spună că nu-şi putea explica cum de-i crescuse părul aşa de repede.
Altădată, Mătuşa Petunia încercase să-l forţeze să îmbrace un tricou de-al lui Dudley, pe care acesta nu-l mai purta de foarte mult timp, dar cu cât insistase mai mult să-i tragă pe cap tricoul maro cu rotocoale portocalii, cu atât acesta se făcuse mai mic, până când ajunsese de mărimea unei mănuşi de păpuşă. Norocul lui că Mătuşa Petunia fusese convinsă că puloverul intrase la spălat şi astfel scăpase de pedeapsă.
Mai intrase într-o altă încurcătură, când fusese găsit pe acoperişul cantinei şcolii. Dudley şi gaşca lui îl fugăriseră încontinuu pe Harry, până când băiatul se trezise pe acoperiş, spre marea uimire a celorlalţi, dar şi a lui! Familia Dursley primise o scrisoare foarte tăioasă de la diriginta lui Harry, prin care îi anunţa că nepotul lor se caţără pe clădirea şcolii. Degeaba a tot încercat el, de după uşa nişei în care fusese închis, să-i explice Unchiului Vernon că nu făcuse altceva, decât să sară din spatele unor cutii de gunoi, că nimeni nu-l crezu. Harry era convins că fusese purtat de vânt până pe acoperiş.
Dar astăzi, nu avea ce să se întâmple. Era chiar foarte fericit să petreacă o zi, chiar cu Dudley şi Piers, în afara şcolii, a nişei sale sau a sufrageriei cu miros de varză a doamnei Figgs.
În timp ce conducea, Unchiul Vernon i se plângea Mătuşii Petunia. Aşa obişnuia el, să i se plângă de colegii de serviciu, de Harry, de consiliul de conducere, de Harry, de bancă, de Harry, câteva dintre subiectele lui favorite. Azi, avea ce avea cu motocicletele.
— Aleargă ca nişte maniaci! Şi ce zgomot fac, ca nebunii! izbucnea el, în timp ce era depăşit de câte un motociclist.
— Am visat odată că eram pe o motocicletă zburătoare!
Unchiul Vernon, aproape să intre în maşina din faţă, de revoltat ce era. Întoarse fata lui mare si roşie, ca o sfeclă cu mustaţă, şi şuieră spre Harry:
— MOTOCICLETELE NU ZBOARĂ!
Dudley şi Piers chicoteau.
— Ziceam şi eu… era doar un vis, şopti Harry.
Dar în clipa următoare ar fi dat orice să nu fi zis nimic. Dacă urau ceva mai mult soţii Dursley, în afară de întrebările lui Harry, asta era ca cineva să vorbească despre un comportament anormal, fie în vis, în film sau chiar într-un desen animat. Până şi ideea li se părea periculoasă!
Era o duminică însorită si la Grădina Zoologică era foarte mare aglomeraţie. La intrare, soţii Dursley le cumpărară lui Dudley şi Piers îngheţate mari de ciocolată şi, fiindcă femeia de la intrare îl întrebă pe Harry ce doreşte, îi luară şi lui o acadea ieftină, cu aromă de lămâie. Era bună şi aia, se gândea Harry, uitându-se la gorila din cuşcă. Se scărpina în cap şi arăta întocmai ca Dudley, numai că nu era blondă!
Harry petrecu o dimineaţă splendidă, aşa cum nu-şi mai amintea să fi avut vreodată. Căuta să stea cât mai la o parte din calea unchilor lui şi a lui Dudley şi Piers, văzând că aceştia se cam plictisiseră de animale şi temându-se să nu se reîntoarcă la ocupaţia lor favorită, aceea de a-l lovi pe el. Au mâncat la restaurant şi, când pe Dudley îl apucară năbădăile că friptura lui nu era suficient de mare, Unchiul Vernon îi comandă alta şi îi dădu lui Harry prima friptură a lui Dudley.
Când se gândi mai târziu, Harry îşi dădu seama că ar fi trebuit să i se pară ciudat că totul mersese aşa bine până atunci.
După masă, se duseră să vadă reptilele. În cameră era întuneric şi răcoare, cu vitrine luminate în pereţi, de unde îi priveau tot felul de şopârle şi şerpi care se târau sâsâind peste pietre şi cioturi de lemn. Dudley şi Piers doreau să vadă cobrele veninoase şi şarpele boa uriaş, capabil să omoare un om în încleştarea lui. Dudley descoperi repede locul unde se afla şarpele. Era atât de mare, încât s-ar fi putut înfăşura de două ori în jurul maşinii Unchiului Vernon şi să o transforme într-o grămadă de fiare, dar acum n-avea chef, dormea liniştit. Dudley stătea cu nasul lipit de geam, zgâindu-se la solzii strălucitori.
— Fă-l să se mişte, îi ceru el tatălui său.
Unchiul Vernon bătu în geam, dar şarpele nici nu se clinti.
— Mai fă o dată! ordonă Dudley.
Unchiul Vernon ciocăni mai tare, dar cu acelaşi rezultat.
— Ce plictiseală! mormăi Dudley şi se îndepărtă.
Harry se apropie şi se uită intens la şarpe. Nu s-ar fi mirat să fi murit de plictiseală, bietul de el, sigur-singurel, fără nimeni care să-i ţină companie, numai oamenii aceia enervanţi, care făceau tot posibilul să-l deranjeze. Era chiar mai rău ca în cămăruţa lui, unde nu bătea decât Mătuşa Petunia la uşă, ca să îl trezească. El, cel puţin, se putea plimba prin casă, uneori.
Şarpele deschise brusc ochii somnoroşi şi se ridică, până când privirea lui ajunse la nivelul ochilor lui Harry şi îi făcu repede cu ochiul! Harry căscă ochii. Se uită de jur împrejur, să vadă dacă mai văzuse cineva. Dar nu era nimeni pe-aproape. Se uită la şarpe şi îi făcu şi el cu ochiul. Reptila făcu semn cu capul către Dudley şi Unchiul Vernon şi ridică o privire plictisită de moarte spre tavan, ca şi cum ar fi spus: „Vezi? Aşa mi se întâmplă toată ziua!”
— Cred că trebuie să fie tare plictisitor! îi spuse Harry, de după geam, deşi nu era convins că şarpele îl aude.
Şarpele dădu din cap mulţumit că îl înţelege cineva.
— De unde eşti tu, de fapt? îl întrebă Harry.
Şarpele îşi ridică puţin coada şi arătă spre plăcuţa de lângă vitrină: Boa constrictor, Brazilia.
— Era frumos acolo? continuă Harry.
Şarpele arătă din nou cu coada spre plăcuţă. Harry citi în continuare: Acest exemplar s-a născut şi a fost crescut la Grădina Zoologică.
— Ah, înţeleg, zise Harry. Deci, n-ai fost niciodată în Brazilia!
Şarpele scutură din cap, moment în care un urlet răsună în spatele lui, făcându-i pe amândoi să tresară:
— DUDLEY! DOAMNĂ DURSLEY! VENIŢI SĂ VEDEŢI CE FACE ŞARPELE ĂSTA!
Dudley se rostogoli spre ei, cât de repede fu în stare.
— La o parte! strigă el, dându-i un pumn în coaste lui Harry.
Luat prin surprindere, Harry se prăbuşi pe ciment. Ce s-a întâmplat mai apoi a fost ceva fulgerător, de care nimeni nu şi-a dat seama cu precizie. Într-o clipă, Dudley şi Piers erau cu nasurile lipite de geam, pentru ca în secunda următoare să scoată un urlet de groază.
Harry se ridică de jos şi observă că geamul care ţinea şarpele închis dispăruse! Şarpele îşi desfăşura şi îşi strângea inelele, şerpuind printre oamenii îngroziţi, care se îmbulzeau spre ieşiri. Pe când trecea pe lângă el, Harry ar fi putut să jure că îl auzise sâsâind: „Brazilia, aşteaptă-mă, vin! Mulţumesc, amigo!”
Paznicul reptilelor nu-şi mai revenea din şoc.
— Dar cum? Dar cum? tot repeta el. Cum a dispărut geamul din faţa şarpelui?!
Însuşi directorul Grădinii Zoologice îi făcu un ceai dulce Mătuşii Petunia, tot cerându-şi scuze peste scuze. Piers şi Dudley erau mai mult morţi, decât vii. Atât cât văzuse Harry, şarpele nu le făcuse nimic, şerpuise doar vesel pe la picioarele lor, în drum spre ieşire, dar, odată ajunşi în maşina Unchiului Vernon, Dudley le spuse cum aproape că îl muşcase de picior, în timp ce Piers le spunea cum l-a strâns, gata să-l omoare. Dar partea cea mai groaznică (cel puţin pentru Harry) a fost când, după ce s-a mai calmat, Piers a exclamat:
— Iar Harry vorbea cu el! Nu-i aşa, Harry?
Unchiul Vernon se abţinu până îl lăsară acasă pe Piers şi apoi îl luă în primire pe Harry. Era aşa de supărat, că abia putea vorbi.
— Du-te… nişă… mâncat nu! reuşi el cu greu să articuleze, înainte de a se prăbuşi într-un fotoliu, în timp ce Mătuşa Petunia se repezi să-i aducă un pahar mare de coniac, ca să-l mai calmeze.
Mai târziu, în nişa lui, Harry îşi dorea din tot sufletul ca măcar să fi avut şi el un ceas. Nu ştia cât era ceasul şi nu îşi dădea seama dacă ai casei adormiseră. Până atunci, nu putea să rişte să iasă pe furiş, să caute ceva de mâncare la bucătărie.
Locuise cu familia Dursley zece ani, zece ani chinuiţi, încă de când era bebeluş, iar părinţii lui muriseră în acel nenorocit de accident de maşină. Nu-şi amintea să fi fost în maşină, când au murit părinţii lui. Uneori, când se străduia din răsputeri să-şi amintească ceva, în întunericul nişei lui, îi apărea în faţa ochilor următoarea imagine stranie: un fulger verzui şi o durere cumplită la frunte. Probabil că ăla era momentul accidentului, se gândea el, dar nu îşi dădea seama ce era cu fulgerul acela verzui. Nu îşi amintea deloc de părinţii lui, iar Mătuşa Petunia şi Unchiul Vernon nu vorbeau niciodată despre ei şi întrebările erau interzise, desigur. Nu exista nici o fotografie de-a lor în toată casa.
Când a mai crescut, Harry se gândea cu emoţie că poate mai are vreo rudă pe undeva, care o să vină să-l ia într-o zi, dar asta nu se întâmplase niciodată. Cei din familia Dursley erau singurele lui rude. Cu toate acestea, uneori i se părea (sau poate că era doar o speranţă de-a lui) că unii trecători de pe stradă îl cunosc. Cam ciudaţi, într-adevăr, cei care păreau să-l ştie. Un omuleţ ciudat, cu un coif mov, se înclinase în faţa lui, în timp ce era la cumpărături cu Mătuşa Petunia şi Dudley. După ce îl întrebase furioasă dacă îl cunoştea pe acel om, Mătuşa Petunia ieşise repede cu ei din magazin, fără să mai cumpere nimic. O bătrână stranie îi făcuse vesel cu mâna în autobuz. Un bărbat chel, într-o pelerină purpurie, chiar îi strânsese mâna cu căldură, după care se îndepărtase, fără să spună nici un cuvânt. Cel mai ciudat lucru la aceşti oameni era că ei dispăreau ca prin minune, în momentul în care vroia să se apropie de ei, să-i privească mai bine.
La şcoală, nimeni nu se apropia de Harry. Ştiau că Dudley şi ai lui îl urau şi nu doreau să aibă de-a face cu nimeni din gaşcă.