Evadarea şarpelui din Brazilia i-a adus lui Harry cea mai lungă pedeapsă din viaţa sa. Când i s-a permis să iasă din cămăruţa lui, vacanţa de vară deja începuse, iar Dudley îşi spărsese camera video, distrusese planorul şi, prima oară când se urcase pe bicicleta de curse, o trântise la pământ pe doamna Figgs, care se străduia acum să meargă în cârje.
Harry era fericit că se terminase şcoala, dar tot nu scăpase de gaşca lui Dudley, care dădea târcoale casei în fiecare seară. Piers, Dennis, Malcolm şi Gordon erau mari şi proşti, dar fiindcă Dudley era cel mai mare şi cel mai prost, el era şeful! Toţi erau încântaţi la culme să joace jocul favorit al lui Dudley: vânarea lui Harry!
De aceea, Harry petrecea cea mai mare parte a timpului departe de casă, visând şi sperând că odată cu terminarea vacanţei se va ivi şi pentru el o rază de speranţă. O dată cu începerea şcolii, urma să meargă la gimnaziu, unde n-ar mai fi fost în aceeaşi clasă cu Dudley, fiindcă Dudley urma să meargă la vechea şcoală la care învăţase şi Unchiul Vernon, Smeltings. Împreună cu Piers Polkiss, desigur, în timp ce Harry mergea la şcoala de stat, Stonewall High. Dudley era foarte încântat de acest lucru.
— La Stonewall, în prima zi de şcoală, îi bagă pe începători cu capul în WC şi trag apa! Vrei să facem puţină practică la toaleta noastră? râdea el de Harry.
— Nu, mersi, biata toaletă n-a mai văzut niciodată ceva mai hidos decât capul tău şi s-ar putea să i se facă greaţă! răspundea Harry şi fugea, înainte ca Dudley să se prindă ce voise să spună.
Într-o zi de iulie, Mătuşa Petunia îl luă pe Dudley să-i cumpere uniformă şi îl lăsă pe Harry la doamna Figgs, unde nu a mai fost atât de rău ca în alte dăţi. Doamna Figgs îşi rupsese piciorul, împiedicându-se de una dintre pisicile ei favorite, aşa că acum pisicile nu mai erau la mare cinste în casa ei. Îi dădu voie lui Harry să se uite la televizor şi primi chiar şi o bucată de prăjitură care avea un gust groaznic, ca şi cum ar fi fost făcută în urmă cu foarte mulţi ani.
Seara, Dudley făcu parada modei în sufragerie, în noua lui uniformă. Băieţii de la Smeltings erau îmbrăcaţi în fracuri maro, pantaloni strânşi pe picior, portocalii, şi pălării de pai, nu prea înalte. Mai aveau bastoane cu măciulii, ca să se lovească unul pe altul, când nu erau atenţi profesorii. Acest lucru era considerat a fi o lecţie de viaţă, bună pentru mai târziu.
Uitându-se la Dudley, Unchiul Vernon zise plin de importanţă că acela era cel mai important moment din viaţa lui, când se simţea deosebit de mândru de fiul lui. Mătuşa Petunia izbucni în lacrimi, nevenindu-i să creadă că acela era micul ei Dudlicuţ, atât de mare şi chipeş. Harry nu îndrăznea nici măcar să deschidă gura, darămite să mai şi vorbească. Şi aşa, era sigur că erau gata să-i plesnească două coaste, fiindcă se abţinuse atâta să nu izbucnească în râs.
A doua zi, când Harry veni la micul dejun, mirosea oribil în bucătărie. Mirosul părea că vine de la un lighean aflat în chiuvetă. Harry se apropie şi văzu ceva, ca nişte zdrenţe, plutind într-un lichid negricios.
— Ce-i asta? o întrebă el pe Mătuşa Petunia.
— Uniforma ta de şcoală! îi răspunse aceasta înţepată.
— Oh! făcu Harry, nu ştiam că trebuie să fie aşa… udă!
— Nu fi caraghios! Am pus la vopsit nişte lucruri vechi de la Dudley. O să arate ca toate uniformele, după ce termin!
Harry avea mari dubii în legătură cu acest lucru, dar i se păru mai înţelept să nu se pună cu Mătuşa Petunia. Stătea la masă şi încerca să nu se gândească cum va arăta în prima zi de şcoală la Slonewall High… Probabil, ca şi cum ar fi fost îmbrăcat în piei vechi de elefant bătrân.
Unchiul Vernon şi Dudley intrară în bucătărie, strâmbând din nas la mirosul care se degaja din noua uniformă a lui Harry. Unchiul Vernon îşi deschise ziarul, ca de obicei, iar Dudley bătu cu bastonul în masă, fiindcă acum era nedespărţit de el.
Auziră un zgomot şi imediat căzură mai multe scrisori pe podeau din hol.
— A venit poştaşul! Dudley, adu-mi şi mie scrisorile, zise Unchiul Vernon, de după ziar.
— Să ţi le aducă Harry! se răsti Dudley.
— Harry, adu-mi scrisorile!
— Ba, să le-aducă Dudley!
— Dă-i câteva cu bastonul tău, Dudley!
Harry reuşi să evite bastonul şi se duse să ia scrisorile. Era o vedere de la Marge, sora Unchiului Vernon, care se afla în concediu, un plic maroniu, care părea să conţină o factură şi o scrisoare pentru Harry! Harry se uită la ea, cu inima bătând să-i spargă pieptul. Nu mai primise în viaţa lui o scrisoare. Cine să-i scrie? Nu avea prieteni sau rude şi nici nu era înscris la bibliotecă, deci, nu i se puteau trimite somaţii grosolane ca să restituie cărţile. Şi, totuşi, ţinea în mână o scrisoare pentru el, nu mai încăpea nici o îndoială:
Domnului Harry Potter
Nişa de sub scări
Aleea Boschetelor nr. 4
Little Whinging
Surrey
Plicul era burduşit şi greu, făcut din pergament îngălbenit de vreme, adresa era scrisă cu cerneală verde-smarald, iar pe plic nu era nici un timbru.
Harry întoarse plicul cu mâna tremurândă şi văzu un sigiliu de ceară roşie, pe care se afla un blazon: un leu, un şoim, un bursuc şi un şarpe, înconjurând litera H.
— Ce faci acolo, băiete, le verifici dacă nu au bombe? strigă Unchiul Vernon, amuzându-se singur de gluma pe care o făcuse.
Harry se înapoie în bucătărie, neputându-şi dezlipi ochii de pe scrisoarea lui. Îi dădu Unchiului Vernon vederea şi plicul maro şi începu să desfacă plicul de pergament.
Unchiul Vernon deschise plicul maroniu, strâmbă din nas la vederea facturii şi citi vederea de la sora lui.
— Marge nu se simte bine! o informă el pe Mătuşa Petunia. A mâncat ceva alterat şi…
— Tată! strigă Dudley ca un apucat. Uite la Harry!
Tocmai deschisese plicul şi era gata să citească scrisoarea, care era şi ea scrisă tot pe o foaie de pergament, când Unchiul Vernon i-o smulse din mână.
— E scrisoarea mea! strigă Harry, încercând să o ia înapoi.
— Hm, şi cine, mă rog, să-ţi scrie ţie? întrebă Unchiul Vernon dispreţuitor, aruncându-şi ochii pe scrisoare.
Faţa lui trecu de la roşu la verde, mai repede ca luminile unui semafor. Şi nu se opri aici. În câteva clipe, se făcu albă ca hârtia.
— P-P-Petunia! abia reuşi el să îngaime.
Dudley încercă să-i smulgă scrisoarea, dar Unchiul Vernon nu îl lăsă. Mătuşa Petunia o luă, dar după ce citi primul rând, păru pe punctul de a leşina. Îşi duse mâna la gât, ca şi cum s-ar fi sufocat.
— Vernon! O, Doamne, Vernon!
Se uitau unul la altul, părând să fi uitat că Dudley şi Harry erau în cameră. Dudley nu mai pomenise până atunci să fie ignorat în halul ăla. Îi dădu una cu bastonul tatălui său, destul de tare.
— Vreau să citesc şi eu scrisoarea! comandă el.
— Şi eu! Doar e scrisoarea mea! zise şi Harry, furios.
— Afară! Amândoi! strigă Unchiul Vernon, punând scrisoarea la loc, în plic.
Harry nici nu se clinti.
— VREAU SCRISOAREA MEA! strigă el.
— Eu vreau să ştiu ce scrie în ea! strigă şi Dudley.
— AFARĂ! urlă Unchiul Vernon care îi luă de guler şi îi scoase în hol, trântind uşa bucătăriei în nasul lor.
Harry şi Dudley se înfruntară într-o scurtă ambuscadă, bătându-se pe locul privilegiat: gaura cheii! Câştigă Dudley, în timp ce Harry, cu ochelarii spânzurându-i de o ureche, rămase culcat pe burtă, să privească în bucătărie prin crăpătura de sub uşă.
— Vernon! spunea Mătuşa Petunia. Uită-te la adresă! De unde ştiu ei unde doarme? Ce crezi, ne supraveghează casa?
— Supraveghează! ? Spionează, vrei să zici! Oricum, e clar că sunt pe urmele noastre! murmură Unchiul Vernon, îngrozit.
— Dar, ce facem, Vernon? Le răspundem şi le spunem că nu vrem să avem de-a face cu…
Harry vedea papucii negri şi lucioşi ai Unchiului Vernon, străbătând bucătăria de la un capăt la altul.
— Nu! hotărî Unchiul Vernon. Îi ignorăm! Dacă or să vadă că nu îi băgăm în seamă, poate… Da, aşa e cel mai bine!
— Dar…
— Nu vreau aşa ceva în casa mea, Petunia! N-am jurat noi când l-am luat în casă că o să ignorăm o astfel de absurditate?
Seara, când veni de la serviciu, Unchiul Vernon făcu ce nu mai făcuse niciodată: îl vizită pe Harry în nişa lui de sub scară.
— Unde e scrisoarea? îl întrebă Harry, de îndată ce unchiul său se strecură prin uşiţa. Cine mi-a scris?
— Nimeni! Ţi-a fost adresată ţie, din greşeală. Am ars-o! răspunse sec Unchiul Vernon.
— N-a fost nici o greşeală! Scria clar: Nişa de sub scări!
— Gura! urlă Unchiul Vernon şi câţiva păianjeni fură luaţi de suflu de pe tavan şi aruncaţi pe jos.
Unchiul Vernon respiră adânc de câteva ori şi reuşi chiar să schiţeze un zâmbet schimonosit.
— Şi… apropo de nişă. Vezi, tu, Harry, mătuşa ta şi cu mine ne-am gândit că acum eşti cam mare pentru ea, aşa că o să te muţi în celălalt dormitor al lui Dudley! zise el cu greu.
— De ce? întrebă Harry.
— Nu mai pune atâtea întrebări şi mută-ţi lucrurile. Imediat!
Casa familiei Dursley avea patru dormitoare: unul pentru Unchiul Vernon şi Mătuşa Petunia, unul pentru musafiri (sora Unchiului Vernon, de obicei), unul în care dormea Dudley şi unul în care Dudley îşi ţinea jucăriile şi tot ce nu dădea bine în camera lui. A fost de ajuns un singur drum în susul scărilor, pentru ca Harry să-şi ducă toate lucrurile sale în dormitorul de la etaj. Aproape tot ce se afla aici era stricat sau spart. Camera video, primită în urmă cu o lună, era deasupra unui compresor de jucărie, cu care dărâmase cuşca câinelui din vecini. În colţ se afla primul televizor al lui Dudley, căruia îi spărsese ecranul cu piciorul fiindcă fusese anulat programul care îi plăcea lui cel mai mult. Mai era şi o colivie în care fusese odată un papagal, pe care Dudley îl schimbase pe o armă cu aer comprimat, care acum zăcea părăsită pe un raft, cu vârful îndoit, pentru că Dudley lovise cu ea în perete. Alte rafturi erau înţesate cu cărţi, singurele lucruri din acest dormitor, care păreau să nu fi fost atinse niciodată.
De jos, urcă glasul miorlăit al lui Dudley, care îi spunea mamei lui:
— Nu vreau să stea în camera aia, am nevoie de ea, fă-l să plece!
Harry suspină şi se întinse pe pat. Ieri, ar fi dat orice să ajungă în camera asta, dar astăzi şi-ar fi dorit să se afle mai bine în nişa de sub scări, cu scrisoarea, decât aici, fără scrisoare.
A doua zi, la micul dejun, toată lumea tăcea. Dudley nu îşi revenise din şoc. Ţipase, ameninţase, îl altoise pe tatăl lui cu bastonul de la Smeltings, o lovise cu piciorul pe mama lui, se prefăcuse că-i este rău, îşi aruncase broasca ţestoasă pe acoperişul serei, dar tot nu primise dormitorul înapoi. Gândindu-se la ziua de ieri, Harry regretă că nu deschisese scrisoarea în hol. Unchiul Vernon şi Mătuşa Petunia îşi aruncau priviri sumbre.
Când sosi poştaşul, Unchiul Vernon, care încerca să se poarte frumos cu Harry, îl trimise pe Dudley să aducă scrisorile. Îl auziră cum pe tot drumul spre hol dădea cu bastonul în tot ce-i ieşea în cale. Apoi auziră un urlet:
— Alta! Altă scrisoare pentru Harry Potter! Domnului Harry Potter, Dormitorul mic, Aleea Boschetelor nr. 4…
Cu un ţipăt înăbuşit, Unchiul Vernon se repezi în hol, cu Harry pe urmele lui. Unchiul Vernon trebui să se lupte pe podea cu Dudley, ca să-i smulgă scrisoarea din mână, lucru foarte dificil, deoarece Unchiul Vernon trebuia să-i ţină piept şi lui Harry, care îl apucase de grumaz, pe la spate. După un minut de luptă acerbă şi confuză, în care fiecare primi puzderie de lovituri de baston de la Dudley, Unchiul Vernon, gâfâind din greu, reuşi să se ridice în picioare, strângând în pumn scrisoarea lui Harry.
— Du-te în nişa ta, adică, vreau să spun, în dormitorul tău! şuieră el. Pleacă şi tu, Dudley, pleacă odată!
Harry înconjură de câteva ori noua lui cameră. Era cineva care ştia că se mutase din nişa de sub scări şi că nu primise prima scrisoare. Însemna, oare, că va mai încerca? De data asta, o să aibă grijă să nu mai dea greş. Avea un plan.
A doua zi, dimineaţa, ceasul deşteptător, abia reparat, sună la ora şase. Harry îl opri repede şi se îmbrăcă în linişte, nu trebuia să-i trezească pe cei din casă. Coborî scările pe furiş, fără să aprindă nici o lumină. Avea să-l aştepte pe poştaş la colţul străzii ca să-i dea lui scrisorile de la adresa Aleea Boschetelor nr. 4. Inima îi bătea cu putere, în timp ce se îndrepta spre uşa din faţă…
— AAAAAH!
Sări în aer îngrozit. Călcase pe ceva mare cât un dovleac… pe ceva… viu!
Imediat se aprinseră luminile pe scări şi Harry îşi dădu seama că acel ceva mare şi ca un dovleac era chiar faţa Unchiului Vernon! Unchiul Vernon dormea în faţa uşii, într-un sac de dormit!
Era cât se poate de limpede că avusese aceeaşi idee ca Harry! Urlă neîntrerupt la Harry, timp de jumătate de oră, după care îl trimise să facă un ceai. Harry îşi târî necăjit picioarele spre bucătărie şi când se întoarse cu ceaiul văzu că poşta aterizase în poala Unchiului Vernon. Harry putu să vadă trei scrisori scrise cu cerneală verde.
— Vreau…, începu el, dar nu mai continuă, fiindcă îl văzu pe Unchiul Vernon rupând scrisorile în faţa ochilor lui.
Unchiul Vernon nu se duse la serviciu în ziua aceea, ci bătu în cuie deschizătura cutiei de scrisori.
— În felul acesta, îi explică el Mătuşii Petunia, dacă or să vadă că n-au unde să lase scrisori, or să se lase păgubaşi!
— Nu prea cred, Vernon, spuse Mătuşa Petunia, sceptică.
— Dragă Petunia, minţile acestor oameni lucrează într-un mod ciudat, nu ca în cazul nostru, o linişti el pe Mătuşa Petunia, încercând să bată un cui cu bucata de prăjitură cu fructe, pe care tocmai i-o adusese soţia lui.
Vineri, sosiră nu mai puţin de douăsprezece scrisori pentru Harry. Fiindcă nu încăpuseră prin deschizătura cutiei de scrisori, fuseseră împinse pe sub uşă, îndoite pe la margini, iar câteva fuseseră forţate prin gemuleţul toaletei de la parter.
Unchiul Vernon rămase iar acasă şi blocă toate crăpăturile pe unde ar fi putut să încapă ceva. În tot acest timp, fredona „Pe vârfuri, printre lalele” şi tresărea şi la cel mai mic zgomot.
Sâmbătă, lucrurile începură să scape de sub control. Douăzeci şi patru de scrisori pentru Harry îşi făcură drum în casă, înghesuite în carapacele ouălor pe care lăptarul, uimit peste poate, i le înmâna Mătuşii Petunia prin geamul de la sufragerie. În timp ce Unchiul Vernon, furios, dădea telefoane peste telefoane la poştă şi la lăptărie, doar, doar, o găsi pe cineva căruia să i se plângă, iar Mătuşa Petunia măcina scrisorile în robotul ei de bucătărie.
— Cine, oare, o fi aşa de înnebunit să intre în legătură cu tine? îl întrebă Dudley pe Harry.
Nu mai putea de curiozitate.
Duminică dimineaţa, Unchiul Vernon stătea la masa din bucătărie, obosit, dar foarte mulţumit.
— Duminica nu vine poştaşul! zise el şi scăpă nişte marmeladă pe ziar. Azi am terminat-o cu scrisorile alea afurisite!
Chiar în timp ce vorbea, se auzi un zumzet pe coşul de la soba din bucătărie şi, una după alta, ca nişte gloanţe… BANG! BANG! treizeci şi patru de scrisori îl loviră în ceafă, una câte una, pe Unchiul Vernon! Cei trei se feriră din calea lor, dar Harry sări să prindă şi el una.
— Afară! AFARĂ! strigă Unchiul Vernon şi îl luă pe Harry de după mijloc târându-l în hol.
După ce ieşiră şi Mătuşa Petunia şi Dudley, acoperindu-şi faţa cu mâinile, Unchiul Vernon se repezi şi închise uşa de la bucătărie. Încă se mai auzeau sosind ultimele scrisori, nimerind în pereţi sau pe podea.
— Gata! M-am săturat! zise Unchiul Vernon, încercând să pară calm, dar smocurile pe care şi le smulgea din mustaţă dovedeau contrariul. Aştept să împachetaţi şi ne mutăm în altă parte! Imediat! Nu împachetaţi prea multe lucruri! Şi nu vreau să aud nici un protest!
Arăta şi mai fioros cu jumătate din mustaţă lipsă, aşa că nimeni nu îndrăzni să spună nici pâs! Zece minute mai târziu, ieşeau pe uşile de curând baricadate şi se urcau în maşină. Unchiul Vernon porni, grăbindu-se să iasă în autostradă. Dudley se foia îmbufnat pe scaunul din spate. Tatăl lui îndrăznise să-i dea una peste cap, când se moşcăia să împacheteze televizorul, computerul şi geanta cu jocurile pe computer.
Merseră şi tot merseră. Nici chiar Mătuşa Petunia nu îndrăznea să întrebe încotro mergeau. Din când în când, Unchiul Vernon cotea brusc, mergând o perioadă în direcţie total opusă.
— Să ne piardă urma… Aşa, să nu ne mai găsească, zicea el, ori de câte ori făcea câte o cotitură bruscă.
Nu s-au oprit toată ziua, nici să mănânce, nici să bea ceva. La căderea nopţii, Dudley urla de-a binelea. Nu mai păţise niciodată aşa ceva. Era flămând, pierduse cinci emisiuni preferate la televizor şi nu mai trecuse niciodată atât de mult timp, fără ca el să nu doboare vreun extraterestru pe computer!
Într-un târziu, Unchiul Vernon se opri în faţa unui hotel sărăcăcios, de la marginea unui oraş. Dudley şi Harry împărţiră aceeaşi cameră, cu pat dublu, cu nişte cearşafuri umede şi cu miros de mucegai. Dudley începu imediat să sforăie, dar Harry rămase treaz pe pervazul ferestrei, uitându-se la luminile maşinilor şi punându-şi puzderie de întrebări…
A doua zi, la micul dejun, mâncară fulgi de porumb, vechi de când lumea, şi roşii din conservă, pe pâine prăjită. Tocmai terminaseră de mâncat, când se apropie de masa lor patroana hotelului.
— Scuzaţi, zise ea, este cineva dintre dumneavoastră Harry Potter? Am primit cam vreo sută din astea la recepţie, pentru dumnealui.
Şi femeia arătă o scrisoare, pe care se vedea scris cu cerneală verde:
Domnului Harry Potter
Camera 17
Hotelul Gării
Cokeworth
Harry întinse mâna după scrisoare, dar Unchiul Vernon îi dădu una peste mână, spre uimirea femeii.
— Le iau eu! spuse înţepat Unchiul Vernon şi merse în urma femeii, spre recepţie.
— Dragul meu, n-ar fi mai bine să mergem acasă? sugeră Mătuşa Petunia, dar Unchiul Vernon păru să nu o audă.
Ce căuta, nimeni nu ştia. Îi conduse în adâncul unei păduri, ieşi din maşină şi privi de jur împrejur, clătină din cap, se urcă la loc în maşină şi porniră mai departe. La fel făcu şi când se aflară în plin câmp arat, la mijlocul unui pod suspendat şi într-o parcare supraetajată.
— Tati a înnebunit, nu? o întrebă Dudley pe Mătuşa Petunia în acea după-amiază.
Unchiul Vernon parcase pe o coastă pustie, îi încuiase în maşină şi plecase.
Începu să plouă. Picături mari cădeau pe acoperişul maşinii.
Dudley se încruntă:
— Azi e luni, vreau să stau undeva, în faţa unui televizor!
Luni. Harry îşi aminti ceva. Întotdeauna ştiai în ce zi a săptămânii erai numai după Dudley, din cauza emisiunilor lui preferate de la televizor. Mâine era marţi şi el împlinea unsprezece ani. Zilele lui de naştere nu erau la fel de frumoase ca ale lui Dudley, desigur… Anul trecut, primise în dar un umeraş şi nişte şosete vechi, pe care nu le mai purta Unchiul Vernon. Cu toate acestea, o dată împlineşti unsprezece ani!
Unchiul Vernon se întoarse, zâmbitor. Avea şi un pachet lunguieţ şi nu se obosi să răspundă, când Mătuşa Petunia îl întrebă ce cumpărase.
— Am găsit un loc perfect! Toată lumea, afară din maşină! Era foarte frig. Unchiul Vernon le arătă o stâncă golaşă, pierdută în mijlocul mării. Ceva mai pustiu şi mai dezolant era greu de imaginat. Un lucru era sigur: nu era nici un televizor acolo!
— Se anunţă furtună pentru la noapte, le spuse Unchiul Vernon şi îşi frecă mulţumit palmele. Domnul a fost amabil să ne împrumute barca lui.
Un bărbat fără dinţi se apropie de ei, clătinându-se şi aruncându-le priviri răutăcioase. Le arătă o barcă prăpădită, care se legăna la suprafaţa apei.
— Am luat şi nişte provizii, le spuse Unchiul Vernon. Îmbarcarea!
Era îngrozitor de frig. Din când în când, săreau stropi de apă, reci ca gheaţa, iar vântul îngheţat le biciuia feţele. Cam după o oră, ajunseră la stânca singuratică, unde coborâră, iar unchiul Vernon, alunecând şi împiedicându-se la tot pasul, îi conduse la o căsuţă dărăpănată. Înăuntru, era şi mai îngrozitor. Mirosea puternic a scoici stricate, vântul fluiera prin crăpăturile pereţilor, iar de foc nici nu putea fi vorba. Casa avea numai două camere.
Marile provizii cumpărate de Unchiul Vernon se dovediră a fi câte o pungă de cartofi prăjiţi pentru fiecare şi câte o banană. Încercară să aprindă focul, dar lemnele umede sfârâiră şi se stinseră.
— Ce-ar fi să punem nişte scrisorele pe foc, tot avem berechet? se amuză Unchiul Vernon.
Era foarte bine dispus. Era evident că se gândea că la o asemenea distanţă şi pe o astfel de furtună, nimeni nu s-ar mai fi încumetat să le aducă nici o corespondenţă! Harry era de aceeaşi părere, dar departe de a se bucura de lucrul acela.
La căderea nopţii, izbucni şi furtuna anunţată. Valurile împroşcau pereţii şubrezi ai casei, iar vântul zgâlţâia ferestrele murdare. Mătuşa Petunia mai găsi nişte pături mucegăite şi încropi un culcuş pentru Dudley, pe canapeaua mâncată de molii. Unchiul Vernon şi Mătuşa Petunia se duseră să se culce în camera alăturată, în timp ce Harry fu lăsat să-şi caute singur cel mai moale loc de pe duşumea şi să se acopere cu cea mai mică şi mai jerpelită pătură. Furtuna era din ce în ce mai cumplită. Harry nu putea să adoarmă de frig şi foame. Sforăiturile lui Dudley erau acoperite de tunetele care se porniseră aproape de miezul nopţii. Pe cadranul ceasului de la încheietura dolofană a lui Dudley, Harry văzu că peste zece minute se făcea ora douăsprezece. Vedea cum ziua lui de naştere se apropia cu fiecare ticăit al ceasului şi se întreba dacă o să-şi aducă aminte cineva. Oare unde era acum misteriosul autor al scrisorilor?!
Mai erau încă cinci minute. Harry auzi un zgomot afară. Spera să nu fie acoperişul şi să nu se prăbuşească asupra lor, deşi probabil că le-ar fi ţinut de cald. Încă patru minute… Fie ca podeaua casei lor din Aleea Boschetelor să fie înţesată de scrisori, ca să poată fura şi el una!
Încă trei minute. Oare apa mării lovea aşa puternic stânca?! Două minute. Dar ce erau zgomotele alea? Se sfărâma stânca în mare?
Un minut, treizeci de secunde… zece… nouă… Ce-ar fi să-l trezească pe Dudley, să-l enerveze? … două… una…
BUM! BUM!
Harry sări în picioare. Cineva bătea la uşă!