BUM! se auzi iar în uşă. Dudley se trezi şi el şi se ridică în capul oaselor.
— Unde e tunul? întrebă el buimăcit.
Se auzi un zgomot în spatele lor şi Unchiul Vernon intră în încăpere, cu o puşcă în mână. Acum se lămuriseră ce era în pachetul lunguieţ!
— Cine e acolo? întrebă el. Te avertizez că sunt înarmat!
Se lăsă tăcere. Apoi…
ZDRAANG!
Uşa fu scoasă din ţâţâni şi căzu cu zgomot pe podea.
În prag stătea un munte de om. Faţa îi era aproape complet acoperită de pletele zbârlite şi ţepoase şi de barba încâlcită. Doar ochii i se vedeau din toată claia aceea de păr, strălucind în întuneric.
Uriaşul intră în încăpere, trebuind să se aplece ca să nu se lovească de tavan. Luă uşa şi o fixă înapoi, în balamale, fără nici un fel de greutate. Furtuna de afară parcă se mai potolise un pic. Se întoarse spre cei din cameră şi îi privi cercetător.
— N-am putea bea şi noi un ceai, ce părere aveţi? A fost o călătorie tare obositoare…
Se îndreptă spre canapeaua pe care Dudley înţepenise de groază.
— Fă-mi şi mie loc, grăsunule! spuse omul.
Dudley se sculă de pe canapea şi se ascunse în spatele Mătuşii Petunia care se pitea după Unchiul Vernon, îngrozită, la rândul ei.
— Oh, uite-l şi pe Harry! făcu namila de om.
Harry îl privi şi văzu în ochii fiorosului gigant urma unui zâmbet.
— Ultima dată când te-am văzut nu erai decât o mogâldeaţă! Ah, cât semeni cu tatăl tău, dar ai ochii mamei!
Unchiul Vernon se gândi să intervină:
— Îţi cer să pleci imediat de aici! Nu te-a poftit nimeni!
— Ţine-ţi gura, Dursley, mălai mare! îl repezi gigantul.
Se aplecă pe spătarul canapelei şi smulse puşca din mâinile Unchiului Vernon, o îndoi, ca şi cum ar fi fost de cauciuc şi o aruncă într-un colţ al camerei.
Unchiul Vernon scoase un alt chiţăit, ca al unui şoarece, peste care tocmai călcase cineva din greşeală.
— Harry, vreau să-ţi urez mulţi ani, cât mai fericiţi! Ţi-am adus ceva, cred că s-a cam turtit, că am stat pe pachet din greşeală, dar, oricum, conţine ceva delicios!
Scoase din buzunarul de la piept o cutie, cam turtită, ce-i drept, pe care i-o dădu lui Harry. Harry o deschise cu mâini tremurânde. Înăuntru era un tort de ciocolată, pe care scria „La mulţi ani!” din îngheţată verde-smarald.
Harry ridică ochii spre uriaş, dorind să-i mulţumească, dar din gură îi ieşiră alte cuvinte:
— Cine eşti tu?
Gigantul chicoti:
— E adevărat că nu m-am prezentat. Rubeus Hagrid, păstrătorul cheilor de la Hogwarts.
Întinse o mână enormă, în care mâna băiatului se pierdu cu totul, şi i-o scutură cu putere.
— Ce se aude cu ceaiul? întrebă el, frecându-şi palmele uriaşe. Nu prea tare, dacă se poate!
Ochii îi căzură pe vatra goală, cu câteva resturi de pungi de cartofi, şi se aplecă asupra căminului. Nu văzură ce făcea, dar când se îndepărtă, în cămin ardea un foc jucăuş. Inundă întreaga colibă cu lumina lui tremurătoare, iar Harry îi simţi şi căldura binefăcătoare, care îl învălui, ca şi cum s-ar fi cufundat într-o cadă cu apă caldă.
Hagrid se aşeză la loc, pe sofaua care gemu sub greutatea lui, şi începu să scoată fel de fel de obiecte din buzunarele sale: un ceainic de cupru, un pachet cu cârnaţi, turtit şi el, câteva căni, o tigaie şi o sticlă cu un lichid de culoarea chihlimbarului, din care sorbi o înghiţitură, înainte de a se apuca să facă ceaiul. Curând, coliba se umplu de mirosul cârnăciorilor care sfârâiau în foc. Nimeni nu scoase un cuvânt cât timp uriaşul făcea aceste pregătiri, dar, când scoase primii şase cârnăciori, un pic cam prea mult prăjiţi, din tigaie, Dudley se foi nervos. Unchiul Vernon spuse repede:
— Să nu te atingi de nimic din ce-ţi dă el!
Uriaşul chicoti:
— Da, ai dreptate, Dursley, e de-ajuns de gras!
Îi dădu un cârnăcior lui Harry, care era mort de foame. Nu mai gustase niciodată ceva atât de gustos. Nu-şi mai putea lua ochii de la gigant. Într-un târziu, îndrăzni, devenind brusc politicos:
— Scuzaţi, dar tot nu ştiu cine sunteţi!
Gigantul sorbi o gură de ceai şi apoi se şterse la gură cu dosul mânecii.
— Spune-mi Hagrid, toată lumea îmi zice aşa! Şi, ţi-am spus, sunt păstrătorul cheilor de la Hogwarts, despre care probabil c-ai aflat…
— Nu, nu ştiu nimic! făcu Harry.
Hagrid îl privi surprins.
— Îmi cer scuze, dar nu ştiu! îndrăzni Harry.
— Scuze? strigă Hagrid şi se întoarse furios spre domnul şi doamna Dursley, care ar fi preferat să-i înghită pământul, în acel moment. Ei ar trebui să-şi ceară scuze! Am bănuit ceva, când am văzut că nu ţi se dau scrisorile, dar chiar să nu ştii nimic… Cum, nu te-ai întrebat niciodată unde au învăţat acele lucruri părinţii tăi?
— Care lucruri? întrebă Harry, tot mai surprins.
— Care? tună Hagrid. Ia stai puţin…
Hagrid se sculă în picioare şi, în furia lui, părea că umple întreaga colibă. Familia Dursley se lipise cu totul de perete.
— Vrei să spui, Dursley, că acest băiat nu ştie nimic despre… despre… Absolut nimic?
Harry se gândea că Hagrid întinsese coarda prea mult. Cum adică? Doar fusese şi el la şcoală, şi nu avea note chiar aşa de mici!
— Ştiu câte ceva, cum să nu ştiu? Matematică, geografie…
— Despre lumea noastră, vreau să spun. Lumea ta, a mea. A părinţilor tăi! spuse Hagrid, dând a lehamite din mână.
— Care lume?
Hagrid era pe punctul să explodeze.
— DURSLEY! izbucni el.
Unchiul Vernon murmură ceva, de genul Bla-bla-bla, făcându-se alb ca varul. Hagrid se uita fioros la el şi neputincios la Harry.
— Dar trebuia să ţi se fi spus ceva despre mama şi tatăl tău… Erau faimoşi! Şi tu eşti faimos!
— Cum? Erau faimoşi? Spune-mi că-i aşa! Ştiam eu! Te rog, povesteşte-mi!
— Ştiu şi eu?! făcu Hagrid, trecându-şi mâna prin păr şi privindu-l absent pe Harry. Şi chiar nu ştii cine suntem noi?
Brusc, Unchiul Vernon îşi redobândi vocea:
— Stop! Nici un cuvânt mai mult! Îţi interzic să-i spui mai multe!
Chiar şi un om mai curajos ca Unchiul Vernon s-ar fi făcut mic sub privirea furioasă a lui Hagrid. Când vorbi, fiecare silabă era încărcată de ură:
— Nu i-ai spus niciodată? Nimic din ce scria în scrisoarea pe care ţi-a lăsat-o Dumbledore? Am văzut cu ochii mei că a lăsat scrisoarea alături de copil. Ai ascuns-o de el atâta vreme?
— Să ascundă ce? întrebă Harry curios.
— STOP! ÎŢI INTERZIC! urlă Unchiul Vernon.
Mătuşa Petunia scăpă un strigăt de groază.
— Oh, duceţi-vă învârtindu-vă! Amândoi! Harry… eşti vrăjitor!
Se lăsă o tăcere de moarte. Se auzeau numai zgomotele mării şi ale vântului.
— Sunt un… ce? strigă Harry.
— Vrăjitor, asta am spus! făcu Hagrid şi se lăsă iar pe canapea, care se afundă şi gemu şi mai tare. Şi încă unul al naibii de bun! Mama şi tatăl tău te-au instruit puţin, cât ai stat cu ei! Cu o mamă şi un tată ca ai tăi, nici nu se putea altfel! Dar cred că a venit timpul să-ţi citeşti scrisoarea!
Harry întinse mâna să ia în sfârşit scrisoarea scrisă pe pergamentul gălbui, trimisă pe adresa:
Domnului Harry Potter
Coliba de pe plajă, parter
În largul mării.
Scoase scrisoarea şi citi:
HOGWARTS, ŞCOALA DE MAGIE, FARMECE ŞI VRĂJITORII
Director: Albus Dumbledore
(decorat cu Ordinul Merlin, Clasa I,
Mare Vrăjitor, Vârcolac-Şef,
Magician Suprem,
Confederaţia Internaţională a Vrăjitorilor)
Dragă domnule Potter,
Avem deosebita plăcere să vă informăm că aţi fost acceptat la Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii. Alăturat, vă trimitem o listă cu tot echipamentul şi cărţile necesare. Şcoala începe la 1 septembrie. Aşteptăm bufniţa dumneavoastră, nu mai târziu de 31 iulie a.c.
Cu deosebită consideraţie,
În mintea lui Harry explodară zeci de întrebări, ca nişte focuri de artificii. Nu se hotăra ce întrebare să pună mai întâi. După câteva clipe de nehotărâre, întrebă:
— Ce vrea să spună cu bufniţa mea?
— Pe toate Gorgonele! Cum de-am uitat? strigă Hagrid, bătându-se peste frunte, cu o forţă care ar fi doborât un cal şi o căruţă.
Dintr-un alt buzunar al jachetei sale, scoase o bufniţă adevărată, care ţinea în cioc un sul de pergament şi o pană de scris. Hagrid o luă şi, scoţând limba printre dinţi, mâzgăli cu greu ceva pe pergament. Harry reuşi să citească, deşi vedea scrisul răsturnat:
Stimate domnule Dumbledore,
Am înmânat scrisoarea lui Harry. Îl duc mâine să-şi ia toate cele necesare. Aici, vremea e groaznică. Sper că sunteţi bine.
Hagrid înfăşură la loc sulul, îl legă de piciorul bufniţei, ieşi la uşă şi o trimise în noaptea furtunoasă. Se întoarse şi se reaşeză, cu un aer absolut natural, ca şi cum ce făcuse era ceva foarte normal, ca şi cum ar fi vorbit la telefon!
Harry îşi dădu seama că rămăsese cu gura căscată şi o închise repede.
— Unde rămăsesem? întrebă Hagrid, dar în acel moment, Unchiul Vernon, încă alb de spaimă, înaintă spre foc.
— Nu merge nicăieri! reuşi el să articuleze.
Hagrid se încruntă.
— Hm, tare aş vrea să văd cum îl opreşte un Încuiat! zise el, dispreţuitor.
— Un ce? întrebă Harry amuzat.
— Un Încuiat! Aşa le zicem noi ăstora care habar n-au să facă vrăji! Şi îmi pare tare rău de tine că ai fost nevoit să trăieşti printre cei mai mari Încuiaţi de pe acest pământ!
— Când l-am acceptat printre noi, am jurat să punem capăt oricăror aiureli de genul ăsta! spuse Unchiul Vernon. Am jurat să stârpim în el orice fel de astfel de înclinaţie!
Auzi, vrăjitor!
— Aţi ştiut?! Aţi ştiut că sunt… vrăjitor? se miră Harry.
— Sigur că am ştiut! strigă Mătuşa Petunia. Cum să nu ştim, dacă soră-mea era cine era? Şi ea a primit o astfel de scrisoare şi s-a dus la şcoala aia, de unde venea în fiecare vacanţă cu buzunarele pline de picioare de broască şi cu ele preschimba ceşcuţele în şoareci! Numai eu ştiam ce este cu adevărat: un monstru, o ciudăţenie! Una, două, îi auzeai pe mama şi pe tata: Lily în sus, Lily în jos, nu mai puteau de mândrie că aveau o vrăjitoare în familie!
Se opri să-şi mai tragă suflarea, apoi continuă să turuie, ca şi cum toată viaţa aşteptase acest prilej să-şi verse focul:
— La şcoala de vrăjitori l-a cunoscut pe Potter ăla, cu care s-a măritat şi a plecat de-acasă! Te-au avut pe tine şi am ştiut întotdeauna că şi tu o să fii ca ei, tot aşa de… anormal! Apoi, a fost, scuză-mă, căsăpită şi noi ne-am pomenit cu tine pe cap!
Harry se făcuse alb la faţă:
— Căsăpită? Mi-aţi spus că a murit într-un accident de maşină!
— ACCIDENT DE MAŞINĂ! urlă Hagrid, ridicându-se de pe canapea şi făcându-i pe cei trei Dursley să se facă iar una cu peretele. Cum ar fi putut o simplă maşină să-i omoare pe Lily şi James Potter? Este o ruşine! Un scandal! Harry Potter să nu cunoască adevărul, când el e un erou pentru copiii din lumea noastră!
— Dar ce s-a întâmplat? nu scăpă Harry prilejul să întrebe.
Furia dispăru brusc de pe faţa lui Hagrid, în locul ei apărând îngrijorarea.
— Nu mă aşteptam chiar la aşa ceva, răspunse Hagrid, când profesorul Dumbledore mi-a spus că s-ar putea să am probleme să te aduc. Nu-mi închipuiam că nu ştii nimic… Ah, Harry, nu ştiu dacă eu sunt cel indicat să-ţi spună toate astea, dar cred că nu te poţi duce la şcoală fără să ştii!
Le aruncă o privire cruntă Unchiului Vernon şi Mătuşii Petunia.
— O să-ţi spun atât cât ştiu şi eu, că nu ştiu chiar tot, multe sunt învăluite în mister…
Se aşeză pe canapea, privi câteva clipe la foc şi zise:
— Totul începe cu cineva, pe nume… Dar e incredibil că nu-i ştii nici numele, toţi cei din lumea noastră îl ştiu!
— Numele cui?
— Ei bine, nu-mi place să-i spun numele, dacă pot să-l evit. Nimănui nu-i place.
— De ce?
— Mii de vârcolaci, Harry, oamenii încă se mai tem. E foarte greu să-ţi explic… vezi, tu, era un vrăjitor care… a devenit rău, atât de rău cât îţi poţi imagina tu, ba şi mai rău! Numele lui era…
Hagrid înghiţi în sec, dar cuvintele refuzară să se facă auzite.
— Nu, nu pot să-l pronunţ! Cap-de-Mort, na! se înfioră Hagrid. Să nu mă mai faci să-l spun a doua oară. Ei bine, acum douăzeci de ani, acest… vrăjitor căuta să îi atragă pe cât mai mulţi de partea lui. Şi a reuşit să atragă destui, pe unii de frică, pe alţii, fiindcă doreau şi ei puţin din puterea lui. Şi avea puteri nemăsurate! Urmară zile negre. Nu mai ştiai în cine să ai încredere, cu cine să te împrieteneşti… Se întâmplau lucruri groaznice. Câştiga tot mai mult teren. Cine i se împotrivea, era eliminat. Oribil! Ultimul loc sigur era şcoala de la Hogwarts. Dumbledore era singurul de care se temea Ştim-Noi-Cine. Nu îndrăznea să se atingă şi de şcoală. Oricum, nu în acel moment. Mama şi tatăl tău erau cei mai buni vrăjitori pe care i-am cunoscut vreodată. Primii la şcoală, pe vremea lor! E de mirare că Ştim-Noi-Cine nu a încercat să-i atragă de partea lui. Probabil din cauză că ştia că sunt foarte apropiaţi de Dumbledore, ca să-şi dorească să aibă de-a face cu magia neagră. Sau a crezut că îi poate convinge sau a vrut să-i înlăture din cale… Tot ce se ştie este că, acum zece ani, într-o noapte de Halloween, a apărut ca din senin la poarta casei voastre. Tu aveai doar un anişor şi… şi…
Hagrid se opri, scoase o batistă mare şi îşi suflă nasul, cu un zgomot ca de avertizor de ceaţă!
— Scuză-mă, dar i-am cunoscut pe părinţii tăi, cei mai cumsecade oameni care au existat vreodată… În fine, Ştim-Noi-Cine i-a ucis pe amândoi şi a încercat să te omoare şi pe tine. Vroia să scape de toţi din familia ta sau, cine ştie, poate că îi plăcea să ucidă. Oricum, n-a reuşit să te omoare. Nu te-ai întrebat niciodată de unde ai semnul ăla pe frunte? Doar nu e o tăietură obişnuită! Un blestem puternic le-a venit de hac mamei şi tatălui tău şi v-a spulberat casa, dar tu te-ai ales numai cu cicatricea asta! A mai omorât şi alţi câţiva vrăjitori vestiţi ai timpului — McKinnons, Bone, Prewett — dar tu, deşi bebeluş, ai supravieţuit! De-aia eşti faimos, Harry!
Se întâmpla ceva ciudat în mintea lui Harry, pe măsură ce Hagrid înainta cu povestirea. Vedea acum mai clar ca niciodată acea străfulgerare verzuie şi, pentru prima oară, îşi aminti un hohot de râs cumplit.
Hagrid îl privea cu tristeţe.
— Din ordinul lui Dumbledore, te-am luat dintre ruinele casei voastre şi te-am adus aici…
— O grijă în plus, numai necazuri! sări Unchiul Vernon.
Harry tresări. Uitase că mai erau şi ei în colibă. Unchiului Vernon părea că-i revenise curajul. Se uita la Hagrid cu ciudă şi strângea pumnii.
— Ascultă la mine, băiete, continuă el, accept că e ceva straniu cu tine, dar nimic care să nu poată fi corectat cu o bătaie zdravănă. Cât despre părinţii tăi, erau ciudaţi, într-adevăr, nu pot să neg, dar lumea s-ar fi descurcat mult mai bine fără ei, după părerea mea. Au căutat-o cu lumânarea, s-au amestecat cu tot felul de ciudaţi. Mă aşteptam la asta, ştiam că o vor sfârşi rău…
Nu mai apucă să termine, că Hagrid sări ca turbat de pe canapea, scoase o umbrelă dintr-unul din buzunare, o îndreptă spre domnul Dursley, ca pe o sabie, şi îi spuse:
— Te avertizez, Dursley, că dacă mai scoţi un singur cuvânt, unul singur…
La gândul că putea fi împuns cu umbrela gigantului, Unchiul Vernon se făcu mic din nou. Se lipi de perete şi amuţi.
— Aşa e mult mai bine, rânji Hagrid, răsuflând din greu şi lăsându-se să cadă pe canapeaua care de data asta se lăsă până la podea.
Dar Harry mai avea nenumărate întrebări de pus:
— Ce s-a întâmplat cu Cap-de… Scuză-mă, cu Ştim-Noi-Cine?
— Bună întrebare! Nu se ştie, a dispărut! S-a evaporat! În aceeaşi noapte, în care a încercat să te omoare pe tine! Asta te-a făcut şi mai faimos! Asta e cel mai mare mister… era tot mai puternic, din zi în zi, atunci de ce s-a făcut nevăzut? Unii spun că ar fi murit, pagubă-n ciuperci, după părerea mea, alţii, că l-au mai văzut, dar eu nu cred, fiindcă cei care erau cu el s-au întors, unii, ca după o lungă transă. Dacă trăia, de ce s-ar mai fi întors ăia la noi?! Cei mai mulţi dintre noi cred că e pe undeva, dar şi-a pierdut puterile. Ceva din tine, Harry, l-a făcut să devină slab. În acea noapte, s-a întâmplat ceva, nu se ştie ce, un amănunt, pe care el nu l-a luat în calcul.
Hagrid îl privi cu admiraţie şi respect, dar Harry, departe de a se simţi mândru şi flatat, credea cu tărie că Hagrid se înşela amarnic. Vrăjitor? El? El, care toată viaţa a fost înghiontit de Dudley şi prigonit de Mătuşa Petunia şi Unchiul Vernon… Dacă era vrăjitor, cu adevărat, cum de nu se transformau în broaşte râioase, de fiecare dată când îl supărau sau îl încuiau în nişa lui? Dacă îl învinsese pe cel mai puternic vrăjitor, cum se făcea că Dudley dădea mereu de-a dura cu el, ca şi cum ar fi fost o minge de fotbal?
— Hagrid, cred că te înşeli, nu se poate să fiu vrăjitor!
— Da? Aşa crezi? Ce, nu ţi s-a întâmplat să se petreacă în jurul tău lucruri ciudate, în momentele când ţi-era mai frică sau erai foarte supărat?
Harry îşi pironi privirea la foc. Da, dacă se gândea mai bine… toate lucrurile stranii care îi înnebuneau pe unchii lui se întâmplaseră în momentele în care era furios sau speriat… când era fugărit de gaşca lui Dudley, reuşise cumva să scape, sau când îi era ruşine să se ducă la şcoală cu părul ciuntit de Mătuşa Petunia, acesta îi crescuse la loc peste noapte… Chiar ultima întâmplare, când era furios că-l îmbrâncise Dudley din faţa vitrinei cu şarpele boa, nu dispăruse geamul de la vitrina şarpelui, spre groaza lui Dudley?
Harry îl privi pe Hagrid şi zâmbi. Hagrid radia de fericire.
— Vezi? făcu Hagrid. Ascultă-mă pe mine, o să-i uimeşti pe toţi la şcoală!
Dar Unchiul Vernon nu avea de gând să se predea fără luptă.
— Nu ţi-am spus că nu merge la nici o şcoală? şuieră el. Merge la Stonewall High şi trebuie să-mi mulţumească pentru asta! Am citit şi eu scrisoarea în care se spunea că are nevoie de tot felul de prostii: cărţi de vrăji, baghete fermecate sau…
— Dacă vrea el să meargă, un Încuiat ca tine, mare şi prost, nu o să-l poată opri, în nici un caz! se înfurie Hagrid. Să-l opreşti tu pe fiul lui Lily şi al lui James să meargă la Hogwarts! Ce glumă bună! Nu eşti în toate minţile! I s-a păstrat un loc la cea mai bună şcoală de vrăjitori şi magicieni încă de când s-a născut! O să fie pentru prima oară cu tineri de nivelul lui şi o să aibă cel mai bun dascăl, pe Albus Dumbledore!
— NU DAU UN BAN PENTRU CA SĂ-L ÎNVEŢE CINE ŞTIE CE SONAT MAGII ŞI VRĂJITORII! urlă Unchiul Vernon.
Gata! Unchiul Vernon întinsese coarda prea mult! Hagrid luă umbrela şi o învârti pe deasupra capului Unchiului Vernon.
— Niciodată, auzi? NICIODATĂ, să nu-l mai insulţi pe Albus Dumbledore în faţa mea! Ai înţeles? îşi ieşi din fire Hagrid.
Hagrid schimbă direcţia umbrelei, orientând-o spre Dudley, sclipi un mic fulger violet, se auzi ceva, ca o pocnitoare, şi în secunda următoare, Dudley urlă de durere, ţinându-se cu mâinile de fundul lui mare şi gras. Când se întoarse, toată lumea văzu, ieşind printr-o crăpătură a pantalonilor, o codiţă mică şi răsucită, de purceluş! Unchiul Vernon scoase un urlet de groază şi îşi împinse familia în cealaltă cameră, închizând bine uşa după ei.
Hagrid privi spre umbrela sa, îşi mângâie barba ţepoasă şi spuse ruşinat:
— Nu trebuia să-mi ies aşa tare din fire… Dar dacă n-a înţeles de vorbă bună… Şi apoi, Dudley semăna aşa de bine cu un purcel, că mi-a venit ideea cu coada… Ţi-aş rămâne dator dacă n-ai pomeni nimănui despre incidentul ăsta, îl rugă el pe Harry, privindu-l pe sub sprâncene. Nu ar trebui să fac vrăji, ca să zic aşa… Mi s-a permis să fac doar mici… trucuri, ca să pot să-ţi aduc ţie scrisoarea, de-aia am reuşit aşa bine să vă urmăresc peste tot!
— De ce nu trebuie să faci vrăji? întrebă Harry.
— Păi, am fost şi eu la şcoala asta, dar am fost exmatriculat în anul trei, dacă vrei să ştii adevărul. Mi-au rupt bagheta în două şi tot tacâmul, dar domnul Dumbledore nu a permis să mi se ia de tot puterea. Extraordinar, Dumbledore ăsta!
— Şi de ce ai fost exmatriculat?
— E târziu şi mâine avem o groază de treburi, evită Hagrid răspunsul. Trebuie să te duc în oraş ca să luăm cele necesare!
Îşi scoase haina groasă şi grea şi îl acoperi pe Harry.
— Înveleşte-te cu ea, îi spuse el lui Harry, şi să nu te sperii dacă mişcă ceva, am nişte şoricei într-un buzunar!!!