A doua zi, Harry se trezi cu noaptea-n cap, dar, deşi îşi dădea seama că se făcuse dimineaţă, îşi ţinea ochii strâns lipiţi. „A fost un vis!” îşi spunea el. „Am visat că venise un gigant, pe nume Hagrid, ca să mă ia la şcoala de vrăjitori. Când o să deschid ochii, o să văd că sunt iarăşi în nişa mea de sub scări!”
Deodată, auzi o bătaie puternică. „E Mătuşa Petunia care a venit să mă trezească!” îşi zise el şi inima i se strânse dureros. Dar tot nu deschise ochii. Ce dacă era vis, fusese aşa frumos!
CIOC! CIOC! CIOC!
— Bine, bine, spuse Harry a lehamite, mă scol îndată!
Se ridică şi haina lui Hagrid căzu la pământ. Coliba era inundată de lumina soarelui, furtuna încetase, iar Hagrid dormea dus. La fereastră, ciocănea o bufniţă, cu un ziar în cioc. Harry sări într-un picior. De fericire, i se părea că e uşor ca un fulg. Merse întins la fereastră şi o deschise. Bufniţa zbură înăuntru şi lăsă ziarul să cadă deasupra lui Hagrid, care însă nu se trezi. Bufniţa nu se lăsă şi începu să-l tragă pe Hagrid de mânecă.
— De ce nu-l laşi să doarmă? zise Harry, încercând să o alunge, dar aceasta se uită furios la el şi continuă să încerce să-l trezească pe Hagrid.
— Hagrid, zise Harry, bufniţa asta…
— Plăteşte-o! mormăi Hagrid.
— Ce să fac?
— Dă-i bani pentru ziar. Caută în buzunarul meu.
Haina lui Hagrid părea că e făcută numai din buzunare, în care se găseau legături de chei, cuţitaşe, bucăţele de sfoară, bomboane de mentă, pliculeţe de ceai… Ah, în sfârşit! Harry scoase un pumn de monede ciudate.
— Dă-i 5 cnuţi!
— Cnuţi?!
— Monedele alea mici, de bronz…
Harry numără cinci monede de bronz, iar bufniţa ridică picioruşul pentru ca Harry să pună monedele în punguţa din piele, legată de picior. Apoi zbură prin fereastra deschisă.
După ce căscă, Hagrid se sculă în capul oaselor şi se întinse.
— Avem multe de făcut azi, Harry, zise el. Cel mai bine ar fi să te duc întâi la Londra să luăm tot ce-ţi trebuie pentru şcoală!
Harry întorcea pe toate părţile monedele găsite în buzunarul lui Hagrid şi le cerceta cu multă atenţie. Îi trecu ceva prin minte care îi cam dezumflă balonul pe care îl simţise în piept de la venirea lui Hagrid.
— Hagrid…
— Mm?
— Eu… nu am nici un ban… şi… l-ai auzit pe Unchiul Vernon… nu vrea să-mi plătească şcoala…
— Nu-ţi face griji din pricina asta, zise Hagrid, scărpinându-se în cap. Ce, crezi că părinţii tăi nu ţi-au lăsat nimic?
— Da, dar dacă totul a fost distrus…
— Doar nu-şi ţineau aurul în casă, băiete! Nuu! Prima dată, ne oprim la Gringotts, Banca Vrăjitorilor. Ia şi tu un cârnăcior, sunt buni şi reci! Şi cred că n-o să spui nu la o felie de tort… Eu, unul, de-abia aştept!
— Vrăjitorii au bănci?
— Una doar. Gringotts. Condusă de spiriduşi.
Harry scăpă din mână bucata de cârnat.
— Spiriduşi?!?
— Da, şi ar trebui să nu fii în toate minţile să încerci să jefuieşti banca, ascultă-mă pe mine! Să nu te pui niciodată cu spiriduşii, Harry! Gringotts este cel mai sigur loc, în afară de Hogwarts, probabil. Oricum, tot trebuia să merg la bancă, să rezolv nişte probleme de-ale domnului Dumbledore, legate de şcoală. Întotdeauna apelează la mine pentru treburile mai importante! zise Hagrid mândru. Aşa cum a fost şi atunci când te-am adus pe tine la Încuiaţii de Dursley. Vezi tu, are multă încredere în mine! Gata? Te-ai pregătit? Să mergem!
Harry îl urmă pe Hagrid până în vârful stâncii. Cerul se făcuse senin, iar marea sclipea sub razele soarelui. Bărcuţa închiriată de Unchiul Vernon era tot acolo, cu o groază de apă pe fund, de la furtuna din noaptea trecută.
— Cum ai ajuns aici? întrebă Harry, rotindu-şi ochii după altă barcă.
— Am zburat! răspunse Hagrid.
— Ai zburat?
— Dar o să plecăm cu asta, nu trebuie să mai folosesc vrăji, acum că te-am găsit!
Se aşezară în barcă, Harry neputându-şi dezlipi ochii de la Hagrid, imaginându-şi în fel şi chip cum putea acesta să zboare.
— E o prostie să vâsleşti, totuşi, zise Hagrid, aruncându-i lui Harry una dintre privirile sale piezişe. Dacă o să… grăbesc lucrurile puţin, n-o să mă spui domnului Dumbledore, nu?
— Sigur că nu! sări Harry, dornic să mai vadă şi alte vrăjitorii.
Hagrid îşi deschise din nou umbrela, bătu de două ori pe una dintre laturile bărcii şi aceasta porni în viteză spre mal.
— De ce spuneai că trebuie să nu fii în toate minţile ca să jefuieşti Banca Vrăjitorilor?
— Blesteme, farmece…, zise el, în timp ce-şi despăturea ziarul. Se zice că seiful cel mare este păzit de dragoni. Şi apoi, trebuie să ştii cum să ajungi acolo. Gringotts este la mare adâncime undeva, în subsolul Londrei, mori de foame pe drumul dus-întors, chiar dacă ar reuşi cineva să pună mâna pe ceva.
Harry se gândea în linişte la toate astea, în timp ce Hagrid îşi citea ziarul, „Profetul zilei”. Harry învăţase de la Unchiul Vernon că oamenii trebuiesc lăsaţi în voia lor, când citesc ziarul, dar îi venea foarte greu să facă lucrul acesta, deoarece avea o mulţime de întrebări de pus.
— Ministerul Magiei încurcă lucrurile, ca de obicei, mormăi Hagrid, întorcând foaia.
— Există un Minister al Magiei? întrebă Harry, fără să se mai poate abţine.
— Sigur! Îl vor pe Dumbledore la minister! Cred şi eu! Dar el a refuzat să părăsească Hogwarts, aşa că l-au numit pe bătrânul Cornelius Fudge. Aşa, de formă, bineînţeles! Acum bufniţele lui o să-l sâcâie în fiecare dimineaţă pe domnul Dumbledore, pentru diverse sfaturi.
— Dar cu ce se ocupă Ministerul Magiei?
— Principala lui sarcină este să păstreze secretul că mai există încă vrăjitori şi magie, ca nu cumva să afle Încuiaţii!
— Dar de ce?
— De ce? Crede-mă, Harry, toţi ar căuta soluţii magice la toate problemele lor! Nu, să ne lase în pace, să şi le rezolve singuri!
În acel moment, barca se opri uşor la mal. Hagrid îşi împături ziarul, strânse umbrela şi urcară pe ţărm.
Trecătorii micului oraş se holbau la Hagrid, în timp ce se îndreptau spre gară. Harry îi înţelegea prea bine. Hagrid, nu numai că era de două ori mai mare ca oricare dintre ei, dar şi gesticula, arătând spre fel de fel de lucruri obişnuite pentru ceilalţi, cum ar fi aparatele de taxat din parcări, spunând în gura mare:
— Vezi, Harry, ce inventează Încuiaţii ăştia?
— Hagrid, întrebă Harry, gâfâind un pic, spuneai că sunt dragoni la Gringotts?
— Aşa se spune… Mi-ar plăcea să am un dragon!
— Ţi-ar plăcea?
— Da, de mic mi-am dorit unul!
Ajunseră la gară, unde aflară că pleca un tren spre Londra în cinci minute. Hagrid care nu se descurca prea bine cu „banii Încuiaţilor”, cum spunea el. Îi dădu bancnotele pe care le avea lui Harry, ca să cumpere el bilete.
În tren, oamenii se zgâiră la Hagrid, mai mult ca oriunde. Hagrid stătea pe două locuri şi cosea ceva care semăna cu un uriaş cort de circ, de culoare galbenă.
— Ai luat şi scrisoarea, Harry? întrebă Hagrid, în timp ce număra cusăturile.
Harry se scotoci prin buzunare şi îi arătă scrisoarea.
— Foarte bine! Conţine lista cu tot ce ai nevoie!
Harry mai găsi, într-adevăr, un bileţel, pe care nu-l văzuse în noaptea trecută. Îl despături şi citi:
HOGWARTS, ŞCOALA DE MAGIE, FARMECE ŞI VRĂJITORII
Uniformă
Primul an de studiu
1. 3 robe obişnuite, pentru munca de zi cu zi (negre)
2. 1 coif ţuguiat (negru), care se poartă ziua
3. 1 pereche de mănuşi de protecţie (din piele de dragon sau ceva asemănător)
4. 1 haină de iarnă (neagră, cu garnituri argintii)
CĂRŢI:
Toţi studenţii trebuie să aibă câte un exemplar din următoarele titluri:
Manual-Standard de vrăji (Treapta I), de Miranda Şoim timid
Istoria magiei, de Smaranda Hocuspocus
Teoria magiei, de Adalbert Clătită
Ghidul începătorului în ale transfigurării, de Emeric Vjjt
O mie de ierburi şi ciuperci magice, de Filida Spor
Prafuri şi poţiuni magice, de Arsenius Otrăvitus
Animale fantastice şi unde se întâlnesc ele, de Newt Salamandă
Magia Neagră: un ghid de autoapărare, de Quentin Ştietot
ALTE ECHIPAMENTE:
1 baghetă magică
1 ceaun vrăjit (din cositor)
1 set de eprubete de sticlă sau cristal
1 telescop
1 balanţă de alamă
Studenţii trebuie să aducă o bufniţă sau o pisică sau o broască.
PĂRINŢILOR LI SE PUNE ÎN VEDERE SĂ NU-ŞI LASE COPIII LA ŞCOALĂ CU MĂTURILE DE ACASĂ!
— Şi putem să cumpărăm toate astea la Londra? întrebă Harry, uimit.
— Da, dacă ştim de unde!
Harry nu mai fusese niciodată la Londra. Deşi Hagrid ştia încotro merge, se vedea prea bine că nu era obişnuit să ajungă acolo pe calea obişnuită. Se înţepeni în bariera de trecere de la metrou, de la controlul biletelor, şi se plânse în gura mare că locurile erau prea înguste şi că trenul mergea prea încet.
— Nu ştiu cum se pot descurca Încuiaţii fără vrăjitorii, zise el în timp ce o scară rulantă, în stare jalnică, îi duse la suprafaţă, într-o stradă pe care se înşiruiau magazine, unul lângă altul.
Hagrid era aşa mare, că n-avea probleme să se descurce în mulţime, toţi se dădeau la o parte din calea lui. Harry nu trebuia decât să se ţină foarte aproape de el. Au trecut pe lângă librării şi magazine de muzică, restaurante şi cinematografe, dar nicăieri nu se vindeau obiecte de magie. Era o stradă obişnuită, numai cu oameni obişnuiţi. Oare obiectele de vrăjitorie erau pe undeva, prin subsol? Existau, într-adevăr, magazine care să vândă cărţi de vrăji şi cozi de mătură?
Oare nu era totul o farsă grosolană, pe care i-o copsese familia Dursley? Nu, era imposibil, ei n-aveau nici cel mai mic simţ al umorului! Deşi multe din cele spuse de Hagrid erau greu de crezut, uriaşul îi inspira multă încredere.
— Aici e! spuse Hagrid şi se opri în faţa unui magazin. Faimosul „Ceaunul crăpat”!
Era un magazin micuţ şi sărăcăcios, care semăna cu un bar de zi, de fapt. Dacă nu i l-ar fi arătat Hagrid, putea să treacă pe lângă el şi să nu-l vadă. Oamenii treceau grăbiţi pe lângă el şi nu-i aruncau nici o privire.
Era flancat de un magazin de muzică şi de o mare librărie care îţi luau ochii. De fapt, Harry avea strania bănuială că numai el şi Hagrid îl puteau vedea. Înainte de a avea timp să-i împărtăşească lucrul acesta lui Hagrid, uriaşul îl împinse înăuntru.
Pentru un loc aşa faimos era cam întunecat şi sărăcăcios. Câteva femei bătrâne stăteau într-un colţ şi beau vişinată, iar una dintre ele trăgea dintr-o pipă lungă. Un omuleţ cu un coif ţuguiat vorbea cu barmanul, cu un cap complet chel, semănând cu o mare alună de cauciuc. Zumzetul de voci se opri când intrară ei. Toţi păreau să-l cunoască pe Hagrid. Îi făceau cu mâna şi îi zâmbeau, iar barmanul se întinse după un pahar şi îl întrebă:
— Ca de obicei, Hagrid?
— Nu pot, Tom, am venit cu treburi, refuză Hagrid, punându-şi mâna uriaşă pe umărul lui Harry şi făcându-i genunchii să se îndoaie sub greutate.
— Mii de fulgere! Nu se poate! E… E chiar el?
Liniştea se făcu şi mai profundă.
— Să trăieşti, Harry Potter, ce onoare pentru mine! mai zise barmanul.
Se repezi afară de după bar şi, cu ochii în lacrimi, strânse cu putere mâna lui Harry.
— Bine că te-ai reîntors printre noi, domnule Potter, bine ai venit!
Harry nu ştia ce să spună. Toată lumea se uita la el.
Femeia cu pipa pufăia din ea, fără să-şi dea seama că se stinsese. Hagrid nu mai putea de mândrie.
Apoi, se auzi un zgomot de scaune hârşiite pe podea şi toată lumea se adună în jurul lui, căutând să dea mâna cu el.
— Doris Crockford, domnule Potter, nu credeam să apuc să vă cunosc vreodată!
— Domnule Potter, sunt aşa de mândru… atât de mândru!
— Întotdeauna mi-am dorit să dau mâna cu dumneavoastră, sunt aşa de emoţionat!
— Încântat, domnule Potter, nici nu vă pot spune cât sunt de fericit. Numele meu este Dedalus Diggle!
— V-am mai văzut o dată, V-aţi înclinat în faţa mea, într-un magazin, zise Harry.
Coiful lui Dedalus Diggle se rostogoli pe jos, atât de emoţionat era posesorul lui.
— Îşi aminteşte! strigă acesta, privindu-i pe toţi, încântat. Aţi auzit? Îşi aminteşte de mine!
Harry le strânse mâinile tuturor de mai multe ori. Doris Crockford nu se mai sătura!
Un tânăr palid îşi făcu loc în faţă, vizibil emoţionat. Începuse să i se zbată chiar şi un ochi.
— Profesorul Quirrell! strigă Hagrid. Harry, uite unul dintre profesorii pe care o să-i ai la şcoală!
— P-P-P-Potter, se bâlbâi Quirrell de emoţie. N-N-Nici nu p-pot să-ţi spun c-c-ce emoţionat sunt!
— Dar ce predaţi dumneavoastră, domnule profesor? întrebă Hagrid.
— A-A-Apărare contra M-Magiei N-Negre! murmură profesorul Quirrell, ca şi cum nu i-ar fi făcut mare plăcere nici măcar să se gândească la acel lucru. D-D-Dar dumneavoastră, n-nu aveţi m-mare nevoie de asta, nu-i aşa? B-Bănuiesc că aţi v-venit să vă luaţi c-cele n-necesare. Şi eu am v-venit să îmi c-c-cumpăr o carte d-despre v-vampiri!
Numai gândul îl făcu pe profesorul Quirrell să se cutremure.
Dar ceilalţi nu-l lăsară pe profesorul Quirrell să se bucure numai el de prezenţa lui Harry. De-abia după zece minute, Harry reuşi să se desprindă de ei. În cele din urmă, Hagrid ridică glasul, ca să se facă auzit.
— Să mergem, Harry, mai avem o mulţime de treburi! zise el, plin de importanţă.
Doris Crockford îi mai strânse mâna pentru ultima oară, iar Hagrid îl conduse pe Harry într-o curticică, în spatele barului, înconjurată de ziduri înalte şi unde nu se afla nimic în afară de nişte cutii de gunoi şi câteva buruieni.
Hagrid îi făcu lui Harry cu ochiul.
— Ţi-am spus că eşti faimos! Ai văzut? zise el mândru. Chiar şi profesorul Quirrell tremura de emoţie. D-apoi, el cam tremură tot timpul…
— De ce e aşa de agitat?
— Bietul de el! O minte strălucită! Se descurca excelent în munca lui de cercetare, până într-o zi, când şi-a luat o pauză de un an, să facă nişte experimente… Se spune că a întâlnit nişte vampiri într-o pădure şi a avut ceva probleme să scape de Baba Cloanţa… Bietul de el, de atunci nu mai e cum a fost! Se teme de studenţi, de propria materie pe care o predă, de… Ah, unde mi-e umbrela?
Vampiri? Baba Cloanţa? Harry îşi simţi capul învârtindu-i-se. În acest timp, Hagrid număra cărămizile de deasupra unei cutii de gunoi.
— Trei în sus… două la dreapta…, murmura el. Aici! Dă-te la o parte, Harry!
Ciocăni de trei ori cu umbrela lui în acel punct. Cărămida atinsă începu să se mişte, iar în mijlocul ei apăru o gaură care se mări şi se tot mări, până se făcu suficient de mare chiar şi pentru Hagrid, şi amândoi trecură dincolo de zid, pe o străduţă întortocheată, care cotea la stânga, dispărând din vedere.
— Bine ai venit pe Aleea Diagon! îi zise Hagrid.
Zâmbi, când văzu cât era Harry de uluit. Băiatul privi în urma lui şi văzu cum spărtura din zid se micşora văzând cu ochii, până dispăru de tot. În locul ei rămase numai peretele de cărămidă. Soarele strălucea puternic deasupra unui maldăr de ceaune, îngrămădite în faţa unui magazin. Ceaune de toate tipurile şi toate mărimile. De cupru, alamă, cositor, argint. Care se autoamestecă. Reversibile, spunea o reclamă, atârnată deasupra unui ceaun.
— O să ai şi tu nevoie de unul, dar mai întâi să mergem să scoatem banii de la bancă.
Harry ar fi vrut să aibă cât mai mulţi ochi, ca să nu-i scape nimic. Nu mai ştia la ce să se uite mai întâi: la magazine, la ce era în faţa lor, la oamenii care cumpărau diverse obiecte. În faţa unei farmacii, o femeie plinuţă dădea din cap nemulţumită:
— Hm, ingrediente din ficat de dragon, şaptesprezece stecli, suta de grame… Cred că nu sunt în toate minţile!
Un fâşâit uşor venea dintr-un magazin întunecat, cu un anunţ în vitrină: Bufniţe ochioase, la kilogram. Dresate sau sălbatice. Zbârlite sau mătăsoase. Cenuşii, maronii, înspicate sau albe.
În altă parte, câţiva băieţi, de vârsta lui Harry, stăteau cu nasurile lipite de vitrina unui magazin şi priveau cu jind la cozile de mătură, expuse acolo.
— Uau! spuse unul, încântat. Nimbus 2000, ultimul răcnet! Cea mai rapidă şi cu toate dotările!
În alte magazine se vindeau telescoape, robe, instrumente stranii de argint, pe care Harry nu mai le văzuse vreodată, butoaie cu spline de lilieci şi ochi de ţipar, teancuri de cărţi de vrăji şi farmece, pene şi suluri de pergament, sticluţe cu diferite poţiuni magice, globuri de cristal şi multe altele.
— Gringotts! anunţă Hagrid.
Ajunseseră în faţa unei clădiri albe, care le domina pe toate celelalte. Lângă uşile din bronz masiv, îmbrăcat într-o uniformă stracojie, cu fireturi aurii, stătea un…
— Da, ăsta e un spiriduş, dădu din cap Hagrid, în timp ce treceau pe lângă el, pe scările albe de piatră.
Spiriduşul era cu un cap mai scund ca Harry şi avea o faţă oacheşă şi inteligentă. Harry mai observă că avea degete şi picioare foarte lungi.
Ajunseseră în faţa altei uşi, de argint, de data asta, pe care erau gravate cuvintele:
— Aşa cum îţi spuneam, ar trebui să fii complet nesăbuit să încerci să jefuieşti banca, zise Hagrid.
Doi spiriduşi îi conduseră dincolo de uşile de argint şi cei doi se treziră într-un vast hol de marmură. Vreo sută de alţi spiriduşi stăteau pe scaune înalte, în spatele unor mese, scriind în registre mari, cântărind diverse monede pe cântare de alamă sau examinând cu lupa pietre preţioase. De jur împrejurul holului erau alte zeci de uşi, în faţa cărora stătea câte un spiriduş care conducea oamenii în încăperile respective. Harry şi Hagrid se îndreptară spre una dintre mese.
— Bună dimineaţa, se adresă Hagrid unui spiriduş care părea mai liber. Am venit să scoatem nişte bani din seiful domnului Harry Potter.
— Aveţi cheia, domnule?
— Da, o aveam pe aici, pe undeva, spuse Hagrid şi începu să scoată din buzunare tot ce avea în ele.
Din greşeală, câţiva biscuiţi sfărâmaţi ajunseră pe registrul spiriduşului. Acesta strâmbă din nas. Harry privea cum un spiriduş, de la o masă alăturată, cântărea nişte rubine mari cât nişte bucăţi de cărbune încins.
— Am găsit-o! spuse Hagrid într-un târziu şi ridică triumfător în aer o cheiţă aurie.
Spiriduşul o privi cu atenţie câteva clipe.
— Da, pare să fie în ordine, admise el.
— Şi mai am şi o scrisoare de la profesorul Dumbledore, spuse Hagrid plin de importanţă şi îşi descheie haina la piept. În ea este vorba despre depozitul Ştii-Tu-Care, 713.
Spiriduşul citi scrisoarea cu foarte mare atenţie.
— Da, bine, zise el, o să vină cineva să vă conducă. Socotici!
Socotici era tot un spiriduş care îi conduse la una dintre uşile care duceau undeva, dincolo de holul vast de marmură.
— Ce înseamnă depozitul Ştii-Tu-Care, 713?
— Asta nu pot să-ţi spun. E un mare secret! zise Hagrid misterios. Ceva în legătură cu academia. Dumbledore a avut încredere în mine, nu pot să-ţi spun!
Socotici deschise o uşă şi îi pofti să intre. Harry, care se aştepta la o altă sală cu marmură, rămase surprins. Se aflau într-un tunel de trecere, luminat de torţe aprinse. Drumul cobora în pantă abruptă, iar pe jos se vedeau şine de cale ferată. Socotici fluieră şi veni un vagonet, hurducăind pe şine. Se urcară în el, Hagrid cu multă dificultate, şi plecară mai departe. La început, străbătură un labirint de pasaje subterane. Harry încercă să reţină drumul — stânga, dreapta, dreapta, stânga, intersecţie, dreapta, stânga — dar până la urmă pierdu şirul. Vagonetul părea să ştie, totuşi, drumul, fiindcă Socotici nu intervenea deloc. Harry strânse ochii, când un curent de aer rece îi lovi în plin, dar îi deschise repede, să nu piardă nimic. La un moment dat, văzu la capătul culoarului o flacără şi se întrebă dacă nu era vreunul dintre dragoni. Tocmai se întorsese să mai vadă o dată, când drumul coborî şi mai mult, după care traversară un lac subteran, unde coborau şi urcau din tavan şi din podea uriaşe stalactite şi stalagmite.
— N-am ştiut niciodată exact care sunt stalactitele şi care stalagmitele, îi strigă el lui Hagrid.
— Ah, nu-mi pune întrebări acum, simt că mi se face rău, se văită Hagrid.
Se înverzise, într-adevăr, la faţă, şi, când vagonetul se opri în cele din urmă la o uşă, trebui să se sprijine de zid, ca să-şi oprească tremurul genunchilor.
Socotici descuie uşa. Rotocoale de fum verzui năvăliră afară şi, de îndată ce se risipi fumul, Harry rămase mut de uimire. Erau grămezi de monede aurite, coloane înalte de argint şi grămăjoare de cnuţi de bronz.
— Tot ce vezi aici e averea ta! îi spuse Socotici lui Harry.
Al lui! Totul! Incredibil! Probabil că unchiul lui nu ştia despre averea asta, fiindcă altfel i-ar fi smuls-o cât ai clipi. De câte ori nu se plânseseră cât îi costa întreţinerea lui Harry!… Şi în tot acest timp, averea asta, care era numai a lui, zăcea adânc îngropată în subsolul Londrei.
Hagrid îl ajută să îngrămădească o parte dintre monede într-o sacoşă.
— Monedele de aur se numesc galeoni, îi explică Hagrid. Şaptesprezece stecli de argint fac un galeon, un steclu, douăzeci şi nouă de cnuţi, e simplu! Gata! Îţi ajunge atât pentru un timp, restul rămâne aici, în siguranţă.
Se întoarse spre Socotici şi-i spuse:
— Şi acum, la depozitul Ştii-Tu-Care, 713, dar mai încet, te rog!
— N-avem cum, vagonetul nu are decât o singură viteză!
Coborâră şi mai mult. Aerul devenea tot mai rece, drumul tot mai îngust şi întortocheat.
Treceau peste o prăpastie subterană adâncă, iar Harry se aplecă să vadă ce era jos. Hagrid îl apucă de guler şi îl trase repede înapoi.
Pe uşa depozitului 713 nu se vedea nici o gaură în care ar fi putut să încapă o cheie.
— Staţi la o parte, spuse Socotici cu emfază şi atinse uşor uşa, care dispăru ca prin farmec, sub privirile lor. Oricine altcineva, în afară de noi, spiriduşii de la Gringotts, ar încerca acest lucru, ar fi pur şi simplu aspiraţi înăuntru!
— Şi cât de des verificaţi ce e înăuntru? întrebă Harry.
— Hm, cam o dată la zece ani! răspunse Socotici, privindu-l răutăcios.
În depozitul ăsta trebuiau să fie comori inestimabile, Harry nu mai avea nici un fel de îndoială şi se aştepta la tot pasul să vadă cel puţin bijuterii fabuloase. Dar, spre marea lui uimire, depozitul părea gol, la prima vedere. Apoi observă un pacheţel, învelit în hârtie maro şi aşezat direct pe podea. Hagrid îl luă şi îl ascunse adânc, în faldurile hainei lui. Harry murea de curiozitate, dar ştia că nu era cazul să întrebe ce era în pacheţel.
— Hai înapoi, în vagonetul ăla infernal! Să nu-mi adresezi nici un cuvânt, e mai prudent să ţin gura închisă, zise Hagrid.
După o cursă sălbatică, în vagonet, se treziră afară din banca Gringotts, orbiţi de lumina soarelui. Acum, că avea o mulţime de monede, Harry nu ştia unde să se mai oprească mai întâi. Nu era nevoie să socotească exact câţi galeoni avea, fiindcă ştia cu siguranţă că avea mai mulţi bani decât avusese el vreodată, mai mulţi chiar de câţi avea familia Dursley!
— Hai să luăm uniforma întâi, îl îndemnă Hagrid, împingându-l spre magazinul doamnei Malkin, „Robe şi pelerine pentru toate ocaziile”. Harry, te superi dacă mă duc puţin la „Ceaunul crăpat”? Am nevoie de o tărie, drumul ăla m-a dat gata!
Hagrid era şi acum palid, aşa că Harry intră singur în magazinul de robe, puţin cam speriat, fiind pentru prima oară când trebuia să se descurce singur în noua lume.
Doamna Malkin era o vrăjitoare bondoacă, îmbrăcată în mov şi care zâmbea tot timpul.
— Pentru Hogwarts, dragule? Sigur, răspunse tot ea, fiindcă Harry nici nu îndrăznea să deschidă gura, uite acolo. De fapt, mai e un student care tocmai probează o robă!
În spatele magazinului, un tânăr, palid şi cu faţa prelungă, era urcat pe un scaun, în timp ce o vrăjitoare îi potrivea tivul. Îl urcă şi pe Harry pe un alt scaun şi îi trase peste cap o robă neagră şi lungă, după care începu să-i potrivească lungimea.
— Salut! spuse băiatul. Şi tu mergi la Hogwarts?
— Da, răspunse Harry.
— Tatăl meu îmi cumpără cărţile, în magazinul de alături, iar mama îmi alege bagheta magică, zise el cu o voce monotonă şi tărăgănată. Apoi mergem să vedem o cursă de cozi de mătură de formula 1. Nu pot să înţeleg de ce nu avem voie şi noi, cei din anul I, să avem o coadă de mătură… O să încerc să-l conving pe tata să-mi ia una şi văd eu cum o strecor în şcoală.
Asta îi aminti foarte mult de Dudley.
— Tu ai coada ta de mătură?
— Nu! răspunse Harry.
— Îţi place să joci Vâjthaţ?
— Nu, spuse Harry, întrebându-se ce fel de joc o fi fost şi ăla.
— Mie îmi place. Tata spune că e foarte rău să nu fii ales să joci pentru casa ta, şi are dreptate! Tu ştii în ce casă o să fii?
— Nu, spuse Harry, simţindu-se tot mai prost.
— Da, nimeni nu ştie precis, până nu ajunge acolo, dar eu ştiu că o să fiu la Viperini. Închipuieşte-ţi, să pici la Astropufi, cred că aş renunţa la şcoală, tu nu?
— Mmm, făcu Harry, încercând să pară mai interesant.
— Ia te uită ce namilă! strigă el, arătând spre fereastră.
Era Hagrid, care cumpărase două îngheţate, cu care nu putea intra în magazin.
— Este Hagrid, zise Harry încântat că, în sfârşit, ştia ceva ce nu ştia băiatul acela răzgâiat.
— Aaa, am auzit de el, spuse băiatul. E un fel de servitor, nu?
— E păstrătorul cheilor de la Hogwarts şi paznicul vânatului! sări repede Harry, căruia îi displăcea tot mai mult să stea de vorbă cu acel băiat.
— Da, exact! Este sălbatic şi trăieşte într-o colibă, la marginea pădurii. Se îmbată adesea şi atunci încearcă să facă vrăji şi-şi dă foc la pat! râse băiatul.
— Mie îmi place foarte mult! îi luă Harry apărarea lui Hagrid.
— Da? E rudă cu tine? Unde sunt părinţii tăi?
— Au murit! răspunse Harry scurt, n-avea chef să intre în amănunte cu nesuferitul ăla.
— Oh, scuză-mă, zise el, dar nu părea să-i pară rău deloc. Dar erau de-ai noştri, nu?
— Da, erau vrăjitori, dacă asta vrei să spui!
— N-ar trebui să-i accepte şi pe ceilalţi, nu crezi? Degeaba, nu au fost educaţi ca noi! Unii nici măcar nu aud de Hogwarts până primesc scrisoarea. Ar trebui să rămână în familie, să fie admişi numai copiii vrăjitorilor! Care e numele tău de familie?
Dar, înainte să poată răspunde ceva, doamna Malkin îi zise:
— Poţi să te dai jos, cu tine am terminat!
Harry coborî de pe scaun, fericit că nu mai trebuia să stea de vorbă cu încrezutul ăla!
— Sper să ne vedem la şcoală, spuse băiatul cu voce tărăgănată.
Harry nu scoase un cuvânt cât mâncă îngheţata, pe care i-o adusese Hagrid.
— Ce-ai păţit? întrebă Hagrid.
— Nimic! minţi Harry.
Se mai înveseli puţin când cumpărară o cerneală care îşi schimba culoarea, pe măsură ce scriai. Când ieşiră din magazin, Harry îl întrebă pe Hagrid:
— Ce-nseamnă Vâjthaţ?
— Vai de mine! Crede-mă că uit mereu că tu nu ştii atâtea lucruri. Auzi, să nu ştie ce-i aia Vâjthaţ!
— Nu mă face să mă simt şi mai prost! se plânse Harry şi îi povesti despre conversaţia din magazinul cu robe şi pelerine pentru toate ocaziile:
— Şi a mai spus că toţi cei din familii de Încuiaţi n-ar trebui să fie primiţi la Hogwarts!
— Tu nu eşti dintr-o familie de Încuiaţi! Iar dacă, într-adevăr, părinţii lui sunt vrăjitori, atunci te asigur că a fost crescut în respect şi admiraţie pentru numele Harry Potter! Doar i-ai văzut pe cei de la „Ceaunul crăpat”! Oricum, habar n-are ce spune! Majoritatea vrăjitorilor excelenţi fac parte din familii obişnuite, de Încuiaţi. Uite, mama ta, de exemplu. Ai văzut ce soră are?
— Hai, spune-mi ce e Vâjthaţ?
— E sportul nostru. Sportul vrăjitorilor. Cam ca fotbalul, în lumea Încuiaţilor! Toată lumea urmăreşte cu mare interes un joc de Vâjthaţ. Jucătorii zboară în aer pe cozi de mătură. Există patru mingi în joc şi… Oh, e cam greu să-ţi explic regulile!
— Ce sunt Viperinii şi Astropufii?
— Două dintre cele patru case ale şcolii. Se spune că Astropufii sunt cam papă-lapte, dar…
— Pariez că o să pic la Astropufi! oftă Harry cu năduf.
— De o mie de ori mai bine ca la Viperini! se întunecă Hagrid. Majoritatea celor care au învăţat acolo, au fost răi! Da, chiar Ştim-Noi-Cine a fost unul dintre ei!
— Cap-de…, scuză-mă, Ştim-Noi-Cine a fost şi el student la Hogwarts?
— Da, cu mulţi ani în urmă, zise Hagrid.
Au cumpărat cărţi de la un magazin, numit „Semne şi Coduri”, în care rafturile, înalte până în tavan, erau ticsite cu ceasloave mari, ca nişte dale de marmură, legate în piele, sau mini-ediţii, de mărimea unor timbre, legate în cea mai fină mătase. Erau multe cărţi cu semne ciudate şi neînţelese, iar altele aveau filele complet albe. Probabil că Dudley, care nu se omorâse niciodată cu şcoala, ar fi murit de fericire dacă ar fi putut să pună mâna pe un astfel de manual! Hagrid aproape că îl târî pe Harry de lângă cartea „Farmece şi contra-farmece (Farmece pentru prieteni şi blesteme pentru duşmani. Ultimele noutăţi: licori de dragoste, poţiui contra pierderii părului, „picioare ca piftia”, „legarea limbii” şi foarte multe altele!)”.
— Căutam o vrajă cât mai potrivită pentru Dudley!
— Nu e o idee rea, dar nu trebuie să te foloseşti de vrăji în lumea Încuiaţilor, decât în ocazii speciale! îl avertiză Hagrid. Şi, oricum, multe din blestemele din cartea aia cer un studiu şi o pregătire deosebită!
Hagrid nu-l lăsă să cumpere un ceaun din aur masiv (de cositor scria în listă, nu?), dar cumpărară o balanţă foarte frumoasă, pentru cântărirea ingredientelor din poţiuile magice şi un telescop de alamă, pliant. Merseră apoi la spiţerie, unde erau o mulţime de lucruri interesante care te făceau să mai uiţi de mirosul oribil de acolo, o combinaţie de ouă stricate şi varză fiartă. Puteai vedea butoaie cu o materie gelatinoasă, borcane cu ierburi şi rădăcini uscate, prafuri fosforescente, legături de pene, colţi înşiruiţi pe sfoară, gheare încovoiate, atârnate de tavan. În timp ce Hagrid cumpăra ingredientele de bază pentru orice poţiune magică, Harry se uita încântat la coarnele argintii de unicorni, a câte douăzeci şi unu de galeoni fiecare, şi la ochişori mici şi strălucitori, de gândaci, cinci cnuţi o cană plină ochi!
Când ieşiră din spiţerie, Hagrid mai cercetă o dată lista.
— Da, mai avem de cumpărat numai bagheta magică şi… Ah, nu ţi-am luat un cadou pentru ziua ta de naştere!
Harry se înroşi tot.
— Nu-i nevoie, Hagrid, zise el, dar nu cu prea multă convingere.
— Îmi face plăcere să-ţi iau ceva… Ştiu! O să-ţi cumpăr un animal, să-ţi ţină de urât. Nu broaşte râioase, că s-au demodat, o să râdă toţi colegii de tine, nici pisică, fiindcă nu-mi plac pisicile, mă fac să strănut. O să-ţi cumpăr o bufniţă! Toţi copiii îşi doresc bufniţe şi sunt şi foarte folositoare, duc corespondenţa de colo colo sau fel de fel de alte lucruri.
Douăzeci de minute mai târziu, plecau de la „Bufniţe, en gros”, un loc tare întunecos, unde auziseră la tot pasul fâşieli şi fâlfâieli şi văzuseră puzderie de ochi, scăpărători ca smaraldele. Harry avea în mână o colivie mare, în care se afla o deosebit de frumoasă bufniţă albă, care acum dormea liniştit, cu capul sub aripă. Nu mai termina cu mulţumirile, ajungând să se bâlbâie de fericire, întocmai ca Profesorul Quirrell.
— Mă bucur că-ţi place, zise Hagrid, nu cred că ai primit prea multe cadouri de la familia Dursley! Hai să cumpărăm o baghetă magică. Şi nu oriunde, ci la „Ollivander”, unde se găsesc cele mai bune baghete!
O baghetă magică! De când îşi dorise aşa ceva!
Magazinul, contrar renumelui, era micuţ şi sărăcăcios. Cu nişte litere aurite, jupuite de vreme, scria deasupra uşii: „Familia Ollivander: Constructorii celor mai bune baghete magice, din 382 î.Chr. până azi”, iar în vitrina prăfuită, pe o pernuţă purpurie, decolorată de-a binelea, trona o singură baghetă magică.
Un clinchet de clopoţel le anunţă intrarea. Era un loc strâmt, unde se afla doar un scaun rotitor, în care se aşeză Hagrid, aşteptând să apară cineva. Harry se simţi straniu, ca şi cum ar fi intrat într-o bibliotecă plină cu cărţi vechi, valoroase. Îşi înghiţi mulţimea de întrebări care îi năvăliseră în minte şi privi la miile de cutii lungi şi înguste, aşezate foarte ordonat, până la tavan. Simţi ceva pe şira spinării. Praful şi liniştea de aici răspândeau un fior magic.
— Bună ziua, se auzi o voce blândă.
Harry tresări. Probabil că la fel făcu şi Hagrid, căci scaunul scârţâi jalnic. În faţa lor stătea un bătrânel cu ochi mari, deschişi la culoare, scăpărători ca două astre în întunecimea din cameră.
— Bună ziua, spuse Harry încurcat.
— O, da! spuse bătrânelul, ştiam că o să te văd în curând, Harry Potter. Nu poţi fi confundat, ai întocmai ochii mamei tale. Parcă mai ieri a intrat şi ea în magazinul meu, ca să-şi cumpere prima ei baghetă magică, lungă de treizeci de centimetri, foarte elastică, din lemn de salcie. Da, bună baghetă pentru farmece!
Domnul Ollivander se trase mai aproape de Harry. Bine ar fi fost dacă mai clipea şi el din când în când… Ochii aceia argintii îţi cam dădeau fiori.
— Tatălui tău, în schimb, îi plăceau baghetele de mahon, de patruzeci de centimetri, pliante, cu mai multă putere, excelente pentru transfigurări. Eh, întotdeauna, bagheta magică spune totul despre vrăjitor!
Ollivander se apropiase atât de mult de Harry, încât aproape că ajunseseră nas în nas. Harry se oglindea acum în ochii lui.
— Asta e semnul pe care…, zise domnul Ollivander, dar se întrerupse repede, şi îl atinse cu un deget lung şi foarte alb.
— Îmi pare aşa de rău că de la mine a fost cumpărată bagheta care a făcut aşa ceva. Avea cincizeci de centimetri. O baghetă foarte puternică, în nişte mâini nepotrivite… Ah, dacă aş fi ştiut că o cumpără ca să facă numai rău…
Clătină din cap întristat şi, spre marea uşurare a lui Harry, îl observă pe Hagrid.
— Rubeus! Rubeus Hagrid! Vai, cât mă bucur să te văd! Stejar, optzeci de centimetri, dar foarte flexibilă, nu-i aşa?
— Da, domnule, aşa era! zise Hagrid.
— Ce baghetă bună! Excelentă! Cred că ţi-au rupt-o în două, când te-au exmatriculat atunci, nu-i aşa? întrebă domnul Ollivander, încruntându-se brusc.
— Da, din păcate… Dar mai am bucăţile, adaugă Hagrid fericit.
— Dar sper că nu le foloseşti, zise Ollivander mustrător.
— Nu, domnule, zise Hagrid repede şi Harry îl observă cum strângea umbrela, în timp ce vorbea.
— Hmm, mormăi domnul Ollivander, aruncându-i o privire pătrunzătoare. Ia să te vedem, domnule Potter…
Scoase din buzunar un metru de croitorie, cu marcaje de argint, şi întrebă:
— Care e mâna în care ţii bagheta?
— Păi, dreapta o folosesc cel mai mult! zise Harry.
Făcu mai multe măsurători, de la umăr până în vârful degetelor, de la cot la încheietură, de la umăr la pământ, de la genunchi la subsuoară, îi măsură chiar şi circumferinţa capului. În timp ce măsura, îi explica:
— Orice baghetă Ollivander are un miez magic. Folosim păr de unicorn, pene din coada unei păsări Phoenix şi artere de dragon. Nu găseşti două baghete Ollivander la fel, aşa cum nici unicornii, dragonii sau păsările Phoenix nu sunt la fel! Şi te asigur că nu o să obţii aceleaşi rezultate bune, dacă foloseşti bagheta altui vrăjitor!
De-abia atunci îşi dădu seama Harry că metrul făcea toate acele măsurători de unul singur, fără să pună nimeni mâna pe el! Domnul Ollivander se plimba printre cutii, căutând bagheta magică potrivită pentru Harry.
— Asta e! strigă el la un moment dat, moment în care metrul căzu inert, într-o grămăjoară, la podea. Încearc-o pe asta, domnule Potter. Lemn de fag şi artere de dragon. Douăzeci şi cinci de centimetri, foarte flexibilă. Fă câteva mişcări cu ea.
Harry o luă ruşinat, nu prea ştiind ce să facă. O arcui prin aer, dar domnul Ollivander i-o luă repede din mână.
— Încearc-o pe asta de arţar şi cu pene de Phoenix, e un pic mai rigidă.
Harry o încercă şi pe aceea, dar imediat domnul Ollivander i-o luă din mână, nemulţumit.
— Asta! De abanos şi cu păr de unicorn, de douăzeci şi unul de centimetri! Încearc-o şi pe ea!
Harry o vântură prin aer, şi iar o vântură, fără să ştie ce dorea să vadă domnul Ollivander.
Numărul de baghete încercate de Harry creştea văzând cu ochii. Cu cât îi dădea să încerce mai multe baghete de pe rafturi, cu atât faţa domnului Ollivander se lumina mai tare.
— Hm, un client pretenţios! Nici o grijă, găsim noi bagheta potrivită şi pentru tine! Mă întreb dacă nu… Da, sigur! O combinaţie neobişnuită, cu pene de Phoenix, din mlădiţe de stejar, de 40 de centimetri, netedă şi mlădioasă.
Harry luă şi bagheta aceea. Deodată, simţi ceva cald în palmă, iar bagheta păru să i se fi lipit de mână. O ridică pe deasupra capului şi şficui aerul cu ea, lăsând o urmă de steluţe strălucitoare, roşii şi aurii, ca nişte focuri de artificii. Hagrid chiui.
— Bravo! îl lăudă domnul Ollivander. Foarte bine! Ce ciudat, totuşi…
Puse bagheta la loc, în cutia ei, şi o împacheta cu hârtie maronie, timp în care nu înceta să se mire:
— Ciudat… Foarte ciudat…
— Nu vă supăraţi, dar ce e aşa ciudat?
Domnul Ollivander îl fixă cu privirea lui pătrunzătoare.
— Îmi amintesc de toate baghetele pe care le-am vândut… De absolut toate. A mai existat o astfel de pană de Phoenix ca aceea care este inclusă în bagheta ta. E ciudat că bagheta care conţinea pana geamănă a fost aceea care ţi-a făcut cicatricea asta…
Harry înghiţi cu greu.
— Da, este straniu că se întâmplă astfel de lucruri. Şi nu uita ce ţi-am spus: bagheta alege vrăjitorul şi nu invers! Aşa că sunt ferm convins că trebuie să ne aşteptăm la lucruri mari de la dumneata, domnule Potter! La urma urmelor şi Cel-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Pomenit a făcut lucruri mari, teribile, dar mari!
Harry se cutremură. Nu era sigur că îl plăcea prea mult pe domnul Ollivander. Plăti şapte galeoni de aur pentru baghetă, iar domnul Ollivander îi conduse până la uşă.
Soarele de după-amiază târzie coborâse mult pe cer, când cei doi terminară cumpărăturile. O luară pe Aleea Diagon şi de acolo, spre zidul prin care intraseră, apoi prin micul bar, pustiu acum, şi apoi în stradă. Merseră în tăcere până la metrou. Harry nici nu observă cât de multă lume se zgâia la ei, aşa încărcaţi cum erau, cu fel de fel de pachete ciudate şi cu bufniţa din braţele lui Harry. Abia într-un târziu, observă că ajunseseră la gară.
— Avem timp să mâncăm ceva până vine trenul, zise Hagrid.
Cumpărară nişte hamburgeri şi se aşezară să-i mănânce. Harry făcu ochii roată. Era ceva ciudat, totuşi, acolo…
— Te simţi bine, Harry? Ai fost foarte tăcut!
Harry nu ştia cum să-i explice ce simţea. Avusese cea mai frumoasă zi de naştere şi totuşi… Harry mesteca hamburgerul, încercând să-şi găsească cuvintele potrivite.
— Toată lumea mă consideră deosebit, oamenii aceia de la bar, profesorul Quirrell, domnul Ollivander… dar eu nu ştiu nimic despre magie. Cum de se aşteaptă toţi la lucruri mari din partea mea? Sunt faimos şi nici măcar nu-mi amintesc de ce sunt faimos… Nu ştiu ce s-a întâmplat când Cap-de… scuză-mă… în noaptea în care au murit părinţii mei.
Hagrid se aplecă spre el, pe deasupra mesei. Dincolo de barba ţepoasă şi zbârlită, ochii lui aveau un zâmbet plin de bunătate.
— Nu te necăji, Harry, îl linişti el. O să înveţi repede tot ce trebuie să ştii. Aşa au început toţi… În curând, să fii pe propriile tale picioare. Ştiu că e greu, dar tu ai deja un nume, nu ca mine. Dar şi eu am petrecut clipe minunate acolo.
Hagrid îl conduse la trenul care îl ducea înapoi, la unchii lui, şi îi dădu un plic.
— În plic, e biletul tău de drum până la Hogwarts. Scrie acolo tot, unde trebuie să te duci, cum să faci, tot! Dacă ai vreo problemă cu familia Dursley, dă-mi de ştire prin bufniţă, ştie ea unde să mă găsească. Pe curând, Harry!
Trenul plecă din gară. Harry vru să-l petreacă multă vreme cu privirea pe Hagrid şi îşi lipi nasul de fereastră. Nici nu clipi bine, că Hagrid se şi făcuse nevăzut!