Ultima lună, împreună cu familia Dursley, trecu foarte greu. Dudley era acum atât de înspăimântat de Harry, încât nu numai că nu-i mai clintea un fir de păr, dar nici nu vroia să rămână singur cu el în cameră. Mătuşa Petunia şi Unchiul Vernon nu-l mai închideau în nişa de sub scări, nu-l mai puneau să facă treburi grele şi nici nu mai strigau la el. De fapt, nu-i mai adresau nici un cuvânt. Pe jumătate speriaţi, pe jumătate jigniţi, se purtau ca şi cum orice scaun în care era aşezat Harry era gol! Deşi la început, era chiar reconfortant, după un timp, deveni foarte stresant. Harry stătea singur în camera lui, în compania bufniţei. Se hotărâse să-i pună numele Hedwig, nume pe care-l întâlnise într-o carte de magie, „Istoria magiei”. Stătea şi citea până târziu în noapte, în timp ce Hedwig ieşea şi intra pe fereastră, după bunul ei plac. Bine că Mătuşa Petunia nu-şi mai băga nasul în camera lui, fiindcă Hedwig avea obiceiul să aducă în casă şoareci morţi. În fiecare noapte, când se ducea la culcare, Harry mai bifa o zi pe calendarul pe care îl atârnase pe perete, numărând zilele care mai rămăseseră până la 1 septembrie.
În ultima zi a lui august, Harry se gândi că ar fi bine să stea de vorbă cu Mătuşa Petunia şi Unchiul Vernon, înainte de a pleca la Hogwarts, a doua zi. Coborî în sufragerie unde cei ai casei urmăreau un concurs la televizor. Tuşi puţin, ca să-i facă atenţi, moment în care Dudley o zbughi afară din cameră.
— Unchiule Vernon…
Unchiul Vernon mormăi ceva, ca să vadă Harry că îl auzise.
— Mâine plec la şcoala de magicieni şi vrăjitori. Te superi dacă te rog să mă duci până la cea mai apropiată gară?
Unchiul Vernon mormăi din nou şi Harry presupuse că unchiul lui era de acord.
— Mulţumesc! spuse el.
Tocmai se pregătea să urce scările înapoi, spre camera lui, când Unchiul Vernon catadicsi să vorbească.
— Ciudat mod de a te duce la şcoala de vrăjitori! Cu trenul… Când există covoare zburătoare, nu? întrebă el ironic.
Harry nu răspunse nimic.
— Şi unde este şcoala asta, mă rog?
— Nu ştiu, zise Harry, dându-şi seama că aşa era.
Scoase din buzunar biletul pe care i-l dăduse Hagrid, îl citi şi le spuse:
— Iau trenul de la peronul 9 şi 3/4, la ora 11!
Unchiul şi mătuşa lui se priviră uluiţi.
— Care peron?! întrebară ei într-un glas.
— 9 şi 3/4!
— Nu mai vorbi prostii! spuse Unchiul Vernon. Nu există un astfel de peron!
— Aşa scrie pe biletul meu…
— Aiuriţi! Turbaţi! Acum vezi şi tu cum sunt cei de teapa lor! Bine, te duc mâine la gară. Oricum, mergeam mâine la Londra, că altfel nu mă oboseam pentru tine!
— Mergeţi la Londra? repetă Harry, încercând să se poarte cât mai prietenos.
— Da, ca să-l ducem pe Dudley la doctor, urlă Unchiul Vernon, ca să-i îndepărteze coada aia stupidă până se duce la Smeltings.
Harry se sculă a doua zi la cinci dimineaţa, atât era de nerăbdător să plece din casa aia. Se îmbrăcă repede cu blugii lui, fiindcă nu vroia să meargă la gară cu roba şi pelerina de vrăjitor. O să se schimbe în tren. Verifică din nou lista cu cele necesare pentru şcoală, văzu că nu lipseşte nimic, o văzu pe Hedwig dormind în colivia ei şi începu să măsoare camera în lung şi-n lat, în aşteptarea momentului în care se vor trezi şi cei ai casei. Două ore mai târziu, geamantanul mare şi greu al lui Harry era aşezat în maşina Unchiului Vernon. Mătuşa Petunia reuşise cu greu să-l convingă pe Dudley să stea pe bancheta din spate, alături de Harry.
Porniră la drum şi ajunseră la gară, la ora zece şi jumătate. Unchiul Vernon puse bagajul lui Harry pe un cărucior şi îl împinse spre peron. Harry se gândi că acest lucru era foarte ciudat din partea Unchiul Vernon, dar se lămuri de ce, când îl văzu oprindu-se în faţa peroanelor, strâmbând din nas dispreţuitor.
— Gata, am ajuns! Peronul 9, peronul 10… Peronul tău trebuie să fie undeva, pe la mijloc… dar se pare că nu l-au construit încă, nu-i aşa? zise el batjocoritor.
Avea dreptate, fără nici o îndoială. Era plăcuţa pentru peronul 9 şi cea pentru peronul 10, dar nimic între ele.
— Succes la învăţătură, zise Unchiul Vernon, cu un zâmbet răutăcios, şi îi întoarse spatele, fără nici un alt cuvânt.
Harry întoarse capul după ei, dar maşina demarase deja. Mureau de râs, toţi trei. Harry îşi simţi gura uscată. Oare, ce să facă? Atrăgea zeci de priviri, din cauza lui Hedwig. Trebuia să întrebe pe cineva. Opri un paznic de peron, dar nu îndrăzni să întrebe de peronul 9 şi 3/4. Întrebă de Hogwarts. Dar omul nu auzise de aşa ceva. Când nu fu în stare să explice în ce parte a ţării se găsea, Harry începu să se simtă jenat de-a binelea. Omul rămase cu impresia că Harry îşi bătea joc de el. Disperat, Harry întrebă de trenul care pleca la ora unsprezece, dar paznicul îi spuse că nu pleca nici un tren la ora aceea. Paznicul se îndepărtă, bombănind ceva despre plăcerea unora de a-i face pe alţii să-şi piardă timpul. Harry se străduia din greu să nu intre în panică. După ceasul gării, mai erau zece minute până la ora de plecare a trenului. Habar n-avea ce să facă. Stătea în mijlocul gării, cu un bagaj pe care abia îl putea clinti din loc, în mână cu o colivie cu o bufniţă înăuntru.
Probabil că Hagrid uitase să-i spună ceva, ce cărămidă trebuia ciocănită, ca în cazul Aleii Diagon. Se întrebă dacă nu era cazul să ciocănească uşor cu bagheta magică în porţiunea dintre peronul 9 şi peronul 10.
În acel moment, trecură prin spatele lui câţiva oameni şi Harry prinse câteva frânturi din ce discutau ei:
— Hm, ticsit cu Încuiaţi, desigur!
Harry se întoarse brusc şi văzu o femeie plinuţă, cu o claie de păr ca o vâlvătaie, care vorbea cu patru băieţi şi o fetiţă. Fiecare dintre cei patru băieţi avea un geamantan ca al lui şi câte o bufniţă.
Cu inima bătând să-i spargă pieptul, Harry împinse căruciorul cu geamantanul după ei. Grupul celor şase se opri şi la fel făcu şi Harry. Era suficient de aproape, ca să audă ce vorbeau.
— La ce peron? întrebă mama.
— La 9 şi 3/4, răspunse o fetiţă, şi ea cu părul roşu. Mamă, de ce nu merg şi eu la…
— Fiindcă eşti prea mică, Ginny! Percy, du-te tu primul.
Cel care părea cel mai mare dintre băieţi înaintă în spaţiul dintre cele două peroane. Harry privi cu atenţie, neîndrăznind nici măcar să clipească, să nu cumva să-i scape ceva din ce făcea băiatul. Dar tocmai atunci, un grup de călători se îmbulzi prin faţa lui, iar băiatul dispăru ca prin minune, până să-şi dea seama Harry.
— Fred, e rândul tău, zise femeia.
— Eu nu sunt Fred, sunt George, şi mai ai tupeul să zici că eşti mama noastră! zise băiatul.
— Scuză-mă, dragul meu, spuse femeia.
— Glumeam şi eu! Sunt Fred, mamă, râse băiatul şi se îndreptă spre porţiunea cu pricina.
— Grăbeşte-te, îi strigă George, fratele lui geamăn.
Şi, într-adevăr, probabil că Fred se grăbise, fiindcă Harry nu-şi dădu nici acum seama cum făcuse.
Urmă cel de-al treilea frate, care se duse până la limita peroanelor şi curând se evaporă şi el!
Habar n-avea ce să facă. Trebuia să îndrăznească. Se apropie de femeie:
— Scuzaţi-mă…
— Bună ziua, drăguţule, anul I, nu? Şi Ron este boboc! zise femeia şi arătă spre cel de-al patrulea băiat, slăbuţ şi deşirat, cu o mulţime de pistrui, cu mâini şi picioare mari şi cu nas lung.
— Da, răspunse Harry. Problema e că nu ştiu cum…
— Să intri pe peron? întrebă ea, amabilă, şi Harry aprobă din cap. Nu fi îngrijorat, tot ce ai de făcut este să te îndrepţi spre bariera dintre cele două peroane şi să înaintezi, fără să te opreşti sau să-ţi fie teamă că te loveşti. Este foarte important să nu-ţi fie frică. Dacă crezi că n-o să reuşeşti, e mai bine s-o iei la fugă! Hai, du-te acum, înaintea lui Ron!
— Da… Bine…
Împinse căruciorul în viteză spre bariera care părea foarte solidă. Merse cu hotărâre spre ea, îmbrâncit de oamenii care se grăbeau spre peroanele 9 şi 10. Începu să alerge.
O să se lovească de ea, nu mai era nici o îndoială! Începu să alerge şi mai repede. Bariera se apropia, văzând cu ochii, dar nu mai era nimic de făcut! Căruciorul prinsese viteză şi nu mai putea fi oprit în timp util. Închise ochii, pregătindu-se de impactul cu bariera. Aştepta izbitura…
Dar nu se întâmplă nimic. Continua să alerge, fără să se lovească de nimic. Deschise ochii. O locomotivă vişinie aştepta lângă peronul înţesat de oameni, în dreptul căreia era o plăcuţă, pe care scria Expresul pentru Hogwarts. Ora 11. Harry se uită spre capătul peronului şi văzu altă plăcuţă, pe care stătea scris Peronul 9 şi 3/4. Reuşise!
Locomotiva împrăştia fum peste capetele tuturor celor adunaţi acolo, iar printre picioarele lor unduiau leneşe o mulţime de pisici. Bufniţele oamenilor priveau maiestuoase, părând să fie absente la toată acea vânzoleală şi hârşâit de bagaje.
Primele vagoane gemeau de studenţi, unii aplecaţi peste ferestre, ca să îşi ia rămas bun de la familiile lor, alţii, bătându-se pe locuri. Harry continuă să împingă căruciorul, căutând din ochi un loc liber. Trecu pe lângă un băiat cu faţa ca o lună plină, care striga disperat:
— Buni, mi-am pierdut broscuţa!
— Oh, Neville, oftă femeia. Iar?
Un băiat cu zulufi se lăsa rugat de mai mulţi copii:
— Lasă-ne să aruncăm şi noi o privire!
Băiatul ridică încet capacul unei cutii şi toţi se dădură îngroziţi înapoi, când din cutie ieşi un tentacul lung şi păros.
Harry reuşi să găsească un loc liber abia în ultimul vagon. O urcă întâi pe Hedwig şi apoi începu să împingă geamantanul în susul scărilor. Era atât de greu, că şi-l scăpă pe picior în repetate rânduri.
— Vrei să te ajut? îl întrebă unul dintre cei doi gemeni roşcaţi, care trecuse pe peron înaintea lui.
— Da, te rog mult!
— Fred, vino şi tu să ne dai o mână de ajutor!
Cu ajutorul gemenilor, Harry urcă geamantanul, punându-l într-un colţ al compartimentului.
— Mulţumesc, zise Harry, dându-şi la o parte, de pe frunte, părul rebel.
— Ce e asta? întrebă unul din gemeni, arătând spre cicatrice. Oh, nu! Eşti cumva…
— El e! Sigur că da! zise cel de-al doilea frate geamăn.
— Cine?
— Harry Potter! ziseră gemenii într-un glas.
— Oh, el…, se fâstâci Harry. Da, eu sunt!
Cei doi băieţi holbară ochii la el, iar Harry simţi cum se face roşu ca sfecla. Imediat, spre marea lui uşurare, auzi o voce care răzbătea până la compartimentul lor:
— Fred? George? Unde sunteţi?
— Aici, mami, venim acum!
Aruncând o ultimă privire spre Harry, gemenii coborâră din compartimentul lui.
Harry stătea la fereastră, pe jumătate ascuns, şi asculta tot ce vorbea familia aceea de roşcaţi. Mama scoase o batistă şi zise:
— Ron, ai ceva pe nas!
Mezinul încercă să scape cu fuga, dar ea îl prinse şi îi frecă locul murdar.
— Mamă, lasă-mă-n pace! se smulse el din mâinile mamei.
— He, he, he! râseră ceilalţi de el. Prâslea are ceva pe năsuc!
— Lăsaţi-mă şi voi în pace!
— Unde e Percy? mai întrebă mama.
— Vine îndată şi el!
Băiatul cel mai mare îşi făcu apariţia. Se schimbase deja în roba de şcoală, cu o insignă argintie, cu un P înscris pe ea.
— Nu pot să stau mult, mamă, Perfecţii au locuri rezervate în vagonul din faţă…
— Oh, făcu unul dintre gemeni, surprins la culme, eşti Perfect? De ce nu ne-ai spus şi nouă, habar n-aveam!
— Stai aşa… Parcă a spus ceva, zise celălalt geamăn. O dată…
— Ba de două ori…
— O zi întreagă…
— Ba, toată vacanţa de vară!
— Oh, ia mai terminaţi odată! zise Percy, Perfectul.
— Apropo, de ce Percy are robă nouă? întrebă unul dintre fraţii gemeni.
— Fiindcă e Perfect, de-aia! zise mama cu mândrie. Bine, la revedere, dragul meu! Succes şi trimite-mi şi mie o bufniţă, când ajungeţi acolo!
Îl sărută pe obraz, iar Percy se îndepărtă. Mama se întoarse spre gemeni.
— Acum, voi doi… Dacă primesc vreo bufniţă cu vestea că aţi aruncat în aer vreo toaletă sau…
— Să aruncăm în aer o toaletă? N-am făcut niciodată aşa ceva!
— Dar e o idee excelentă, mamă! Mulţumim!
— Nu e nimic de râs! îi mustră ea. Şi să aveţi grijă de Ron!
— Nici o grijă, piciul e în siguranţă cu noi!
— Nu vă mai grozăviţi atât! îi repezi Ron, cu nasul încă roşu acolo unde îl frecase mama lui cu batista.
— Mamă, ghici pe cine am văzut în tren!
Harry se trase şi mai pe spate, ca să nu fie văzut.
— Îţi aminteşti de băiatul acela cu părul negru, care era lângă noi pe peron? Ştii cine e?
— Cine?
— Harry Potter!
Vocea fetiţei răzbătu până la Harry:
— Oh, mami, hai în compartiment, să-l văd şi eu! Te rog!
— L-ai văzut deja, Ginny. Bietul băiat, doar nu e un exponat de la grădina zoologică, să se zgâiască toată lumea la el! Chiar el era, Fred? De unde ştii?
— L-am întrebat! I-am văzut cicatricea. E chiar ca un fulger!
— Bietul de el! Chiar mă întrebam cum de e singur. A întrebat aşa de politicos unde e peronul…
— Lasă asta, ce crezi, îşi aminteşte cum arată Ştim-Noi-Cine?
— Nu cumva să-l întrebaţi aşa ceva! Să nu îndrăzneşti, Fred! Nu trebuie să i se amintească de asta chiar din prima zi de şcoală!
— Bine, bine, nu-ţi ieşi aşa tare din papuci!
Se auzi fluierul locomotivei.
— Grăbiţi-vă, le spuse mama şi cei trei băieţi se năpustiră pe scările trenului.
Scoaseră capetele la fereastră şi îşi luară din nou rămas bun. Micuţa Ginny începu să plângă.
— Ginny, nu mai plânge, o să-ţi trimitem un cârd de bufniţe!
— Şi un scaun de WC!
— George! îl mustră mama.
— Glumeam, mamă!
Trenul se puse în mişcare. Harry o văzu pe mama băieţilor, făcându-le cu mâna, şi pe Ginny, pe jumătate râzând, pe jumătate plângând, alergând să ţină pasul cu trenul, până când acesta prinse viteză. Atunci, se opri şi le făcu şi ea cu mâna. Harry le urmări cu privirea, pe mamă şi pe fetiţa ei, până ce trenul făcu o cotitură. Casele zburau prin faţa ferestrei compartimentului. Inima lui Harry fu inundată de o mare bucurie. Nu ştia către ce se îndrepta, dar, cu siguranţă, nu putea fi mai rău decât ce lăsa în urmă. Uşa compartimentului se dădu de perete şi unul dintre roşcaţi îşi făcu apariţia.
— Stă cineva aici? întrebă el, arătând spre locul din faţa lui Harry. Nu mai găseşti un loc nicăieri!
Harry clătină din cap şi băiatul se aşeză. Aruncă o privire furişă spre Harry, apoi se uită repede pe fereastră, ca şi când asta făcuse de când se aşezase. Harry văzu că roşcatului încă nu-i dispăruse pata neagră de pe nas.
— Hei, Ron, aici erai? întrebară gemenii, băgând capul pe uşă.
— Noi mergem spre mijlocul trenului, Lee Jordan a adus cu el un păianjen uriaş!
— Bine, mormăi Ron.
— Harry, dar nu ne-am prezentat. Suntem Fred şi George Weasley, iar el e Ron, fratele nostru. Ne vedem mai târziu!
— La revedere, spuseră Harry şi Ron.
Uşa se trânti cu putere în urma gemenilor.
— Chiar eşti Harry Potter? întrebă Ron, parcă nevenindu-i să creadă.
Harry aprobă din cap.
— Bine, credeam că e una dintre glumele lui George şi Fred. Şi chiar ai…, spuse Ron, arătând la frunte.
Harry îşi dădu la o parte ciuful de pe frunte, lăsând să i se vadă cicatricea. Ron tresări la vederea ei.
— Deci, asta i se datorează lui Ştim-Noi-Cine?
— Da, dar nu-mi amintesc.
— Nu-ţi aminteşti chiar nimic?
— Nu, în afară de o lumină verzuie…
— Uau! spuse Ron cu admiraţie.
Ron se holbă la Harry, iar apoi, ca şi cum abia atunci îşi dădea seama ce făcea, îşi întoarse repede privirea spre fereastră.
— În familia ta, toţi sunt vrăjitori? întrebă Harry, care îl găsea pe Ron tot atât de interesant.
— Păi, aşa cred… Parcă mami are un văr de-al doilea care e contabil, dar nu vorbim niciodată despre el.
— Deci, tu trebuie să ştii multe trucuri până acum… Familia Weasley era cu siguranţă una dintre acele familii de vrăjitori cu tradiţie, despre care vorbea băiatul palid de la magazinul din Aleea Diagon.
— Am auzit că ai trăit printre Încuiaţi. Cum erau?
— Groaznici! Ei, nu chiar toţi, dar Mătuşa, unchiul şi vărul meu, da! Ce n-aş da să am şi eu trei fraţi vrăjitori!
— Cinci! murmură Ron şi nu părea prea fericit. Sunt al şaselea din familia noastră care merge la Hogwarts. S-ar putea spune că am câteva modele de urmat. Bill şi Charlie au absolvit deja, Bill era şef de promoţie, iar Charlie era căpitanul echipei de Vâjthaţ. Percy a devenit Perfect. Fred şi George fac o mulţime de pozne, dar au şi ei note bune şi toată lumea îi consideră foarte simpatici. Toţi, în afară de mine! Orice fac eu, n-are importanţă, fiindcă ei au făcut-o înaintea mea! Nu e aşa bine să ai cinci fraţi. Eu port robele lui Bill, mie mi se dă vechea baghetă magică a lui Charlie şi fostul şobolan al lui Percy…
Ron băgă mâna în buzunar şi scoase un şobolan grăsuţ, care dormea buştean.
— Îl cheamă Pungaşul, dar acum nu mai e bun de nimic, abia dacă se mai trezeşte, din când în când. Percy a primit o bufniţă de la tata, dar nu şi-au mai putut permite să…, adică, eu am primit şobolanul!
Urechile lui Ron se înroşiră puternic, spusese prea multe. Îşi îndreptă privirea spre fereastră. Lui Harry nu i se părea ceva atât de groaznic să nu-ţi poţi permite să cumperi o altă bufniţă, el nu avusese deloc bani până luna trecută. Îi spuse lui Ron toate astea, cum trebuise el să poarte hainele vechi ale lui Dudley şi cum nu primise niciodată până atunci un cadou mai deosebit de ziua lui de naştere. Toate astea părură să-l mai binedispună pe Ron.
— Iar până nu mi-a spus Hagrid, habar n-am avut că sunt vrăjitor, ce fel de părinţi am avut sau despre Cap-de-Mort…
Ron tresări speriat.
— Ce-ai păţit? întrebă Harry.
— I-ai pronunţat numele lui Ştim-Noi-Cine! zise Ron, pe de o parte speriat, pe de alta, impresionat. Credeam că tu, mai mult ca oricine…
— N-am vrut s-o fac pe grozavul sau mai ştiu eu ce… Până de curând, n-am ştiut că evitaţi să-i pronunţaţi numele… Oh, mai am atâtea de învăţat! Pariez, spuse el, exprimându-şi pentru prima oară temerea cu glas tare, că o să fiu cel mai slab din clasă!
— Nu-ţi face griji! Sunt o mulţime care vin din familii de Încuiaţi şi învaţă totul, foarte repede.
În timp ce vorbeau, trenul părăsise Londra. Treceau cu viteză prin câmpiile unde păşteau turme de vaci de lapte şi oi. Tăcură o clipă, privind câmpiile mănoase.
Pe la douăsprezece şi jumătate, se auzi ceva pe coridor şi o femeie îşi făcu apariţia:
— Nu vi s-a făcut foame, drăguţilor?
Harry, care nu mâncase nimic acasă, sări repede în picioare, dar Ron se înroşi iar până în vârful urechilor şi mormăi că el avea sandviciuri. Harry ieşi pe coridor. Nu avusese niciodată banii lui, aşa că acum era gata să-i cumpere femeii toate dulciurile pe care le avea. Femeia nu avea dulciurile pe care le ştia el, dar avea gumă de mestecat „Vampir”, broscuţe de ciocolată, prăjituri în formă de ceaun, baghete de zahăr ars şi tot felul de alte ciudăţenii. Ca să guste din toate, Harry cumpără o mulţime de dulciuri de la vânzătoare, pentru care plăti unsprezece stecli de argint şi şapte cnuţi de bronz.
Ron holbă ochii, când Harry aduse tot ce cumpărase în compartiment şi le trânti pe un loc liber.
— S-ar părea că eşti tare flămând!
— Ah, mor de foame, zise Harry, muşcând dintr-o plăcintă de dovleac.
Ron scoase un pacheţel cu patru sandviciuri şi îl despături. Luă un sandvici şi spuse cu năduf:
— Întotdeauna uită că nu-mi place carnea de vacă!
— Dă-mi mie sandviciul şi ia şi tu ceva de aici! îl îndemnă Harry, îmbiindu-l cu nişte pateuri.
— N-o să-ţi placă, zise Ron. N-are nimic deasupra… Ştii, mama s-a grăbit, doar suntem atâţia…
— Haide, ia ceva de aici, zise Harry, bucuros că are şi el ceva să împartă cu alţii.
Ce sentiment plăcut, că putea să împartă cu Ron toate bunătăţile pe care le cumpărase. De-acum, sandviciurile zăceau uitate pe undeva…
— Ce sunt astea? îl întrebă Harry pe Ron, arătându-i nişte broscuţe de ciocolată. Sper că nu sunt broaşte adevărate, nu?
Avea sentimentul că nimic nu l-ar mai fi putut mira.
— Nu, spuse Ron, dar vezi ce poză este înăuntru. Îmi lipseşte Agrippa.
— Cine?!?
— Oh, sigur că da, n-ai de unde să ştii. Broscuţele de ciocolată au poze înăuntru, pe care le colecţionezi, cu vrăjitoare faimoase şi vrăjitori celebri. Deşi am cam cinci sute, n-am nici poza lui Agrippa, nici a lui Ptolemeu.
Harry îşi desfăcu ciocolata şi înăuntru găsi poza unui bărbat cu ochelari în formă de semilună, cu nas lung şi păr argintiu, cu barbă şi mustaţă. Sub poză stătea scris Albus Dumbledore.
— Aşadar, aşa arată Albus Dumbledore! zise Harry.
— Nu-mi spune că nu l-ai mai văzut până acum, se minună Ron. Dă-mi şi mie una, te rog, poate dau de Agrippa. Mulţumesc.
Harry întoarse poza pe dos şi citi:
Albus Dumbledore, directorul Şcolii de Magie, Farmece şi Vrăjitorii, considerat de majoritatea drept cel mai mare vrăjitor al timpurilor moderne, este faimos mai ales pentru victoria sa asupra cruntului vrăjitor, Grindewald, în 1945, pentru descoperirea celor douăsprezece reţete de folosire a sângelui de dragon şi pentru lucrările sale de alchimie, împreună cu partenerul său, Nicolas Flamel. Profesorului Albus Dumbledore îi place muzica de cameră şi jocul de popice cu zece popice.
Harry întoarse poza pe dos şi văzu cu stupoare că faţa profesorului Albus Dumbledore dispăruse.
— Nu mai e!
— Doar nu te aşteptai să rămână aici la nesfârşit, zise Ron. Are atâtea treburi, dar se reîntoarce el, nici o grijă. N-a fost să fie, am găsit-o iar pe Morgana. Am vreo şase poze cu ea… O vrei tu? Ar trebui să începi şi tu să colecţionezi.
Ochii lui Ron rămaseră fixaţi pe grămada de broscuţe de ciocolată, de-abia aşteptând să le desfacă el sau Harry.
— Mai ia, îl invită Harry. În lumea Încuiaţilor, oamenii stau nemişcaţi în fotografii.
— Da? Nu se mişcă deloc? Tare ciudat!
Harry observă că Albus Dumbledore se reîntorsese în poză şi schiţa un zâmbet. Ron era mai interesat să mănânce ciocolata, decât să se uite la chipurile de vrăjitori şi vrăjitoare celebre, dar Harry nu-şi putea desprinde privirile de la ei. În curând avea, pe lângă Albus Dumbledore şi Morgana, pe Hengist de Woodcroft, Alberic Grunnion, Circe, Paracelsus şi Merlin. Îşi desprinse cu greu ochii de la druida Cliodna, care se scărpina la nas, şi deschise o pungă de „Boabe de fasole cu toate aromele”.
— Ai grijă cu ele, îl avertiză Ron, chiar că sunt cu toate aromele, de la ciocolată, mentă şi marmeladă, la spanac, ficat şi caltaboş. Lui George i s-a făcut rău, odată, de la un astfel de amestec!
Ron luă o boabă de fasole, muşcă un colţ şi se strâmbă:
— Puah! Ce-ţi spuneam? Anghinare!
Se distrară de minune, încercând boabele de fasole.
Harry dădu de unele cu gust de pâine prăjită, nucă de cocos, căpşună, curry, iarbă, cafea, sardine, ba chiar fu aşa de curajos şi gustă şi o boabă de culoare neagră, pe care Ron o ocolise, şi care se dovedi a avea gust de ardei iute!
Peisajul care defila acum prin faţa ferestrei devenise mai sălbatic. Câmpiile netezi fuseseră înlocuite cu păduri şi râuri întortochiate sau dealuri împădurite.
Se auzi un ciocănit la uşă şi băiatul cu faţa rotundă, pe care Harry îl remarcase pe peron, intră în compartiment. Avea ochii plini de lacrimi.
— Nu vă supăraţi, suspină el, n-aţi văzut cumva broscoiul meu? L-am pierdut… Mereu dispare de lângă mine!
— Lasă, că vine el înapoi! îl consolă Harry.
— Da, poate, zise trist băiatul. Dacă îl vedeţi…
— Nu ştiu de ce o fi aşa de necăjit, zise Ron. Ce n-aş da eu să-l pierd pe Pungaşul, să nu mă fac de râs cu el!
Şobolanul dormea liniştit în poala lui Ron.
— Parcă ar fi mort, zise Ron cu dezgust. Am încercat să-l fac alb, ca să fie mai interesant, dar nu mi-a ieşit… Să-ţi arăt şi ţie…
Răscoli în bagajele sale şi scoase o baghetă magică, tare nostimă. Era sculptată din loc în loc, iar la un capăt sclipea ceva alb.
— E veche, aproape i-a ieşit părul de unicorn… în fine, asta este…
Tocmai ridicase bagheta, când uşa de la compartiment se deschise şi băiatul cu faţa rotundă îşi făcu iar apariţia. Nu mai era singur, ci însoţit de o fetiţă. Ea îşi pusese deja roba de şcoală.
— A văzut cineva broscoiul? Neville iar l-a pierdut! zise ea.
Avea o voce autoritară, o claie de păr castaniu şi nişte dinţi ca nişte lopeţi.
— I-am spus că n-am văzut-o, răspunse Ron, dar fata nu-l mai asculta.
Văzuse bagheta în mâna lui şi zise:
— Aaa, faci vrăji? Să vedem! zise ea şi se aşeză.
— Bine…, spuse Ron, cam fâstâcit.
Îşi drese glasul şi începu:
— Raze blânde de soare, puf de păpădie şi nalbă, daţi-i şobolanului ăstuia bleg, culoarea albă!
Agită bagheta, dar… nimic! Pungaşul dormea mai departe, fără nici o grijă.
— Eşti sigur că asta e vraja? întrebă fata. N-a ieşit nimic! Eu am încercat nişte vrăji simple, ca să exersez, şi mi-au ieşit toate! Nimeni din familia mea nu se pricepe la magie, dar m-am bucurat foarte tare când am primit invitaţia pentru Hogwarts, e cea mai bună şcoală de vrăjitori! Am învăţat toate cărţile pe dinafară, sper să fie de ajuns! Eu mă numesc Hermione Granger, dar pe voi, cum vă cheamă?
Fata spusese toate acestea dintr-o singură suflare. Harry îl privi pe Ron şi înţelese, spre marea lui uşurare, că nici el nu citise cărţile de şcoală.
— Mă numesc Ron Weasley, murmură băiatul.
— Iar eu, Harry Potter! zise şi Harry.
— Adevărat? Ştiu totul despre tine, desigur, am citit chiar lecturi suplimentare. Numele tău apare în „Istoria magiei moderne”, în „Înflorirea şi decăderea Magiei Negre” şi în „Mari vrăjitorii ale secolului XX”.
— Da? întrebă Harry, uluit.
— Chiar nu ştii? Dacă eram în locul tău, aş fi citit absolut tot ce s-a scris despre mine! spuse Hermione. Ştiţi în ce casă o să fiţi? Am iscodit peste tot şi se pare că o să fiu la Cercetaşi, cea mai bună, se pare. Am auzit că însuşi profesorul Albus Dumbledore a fost în casa asta, dar se pare că şi Ochi-de-Şoim este foarte bună. Mă duc să mai caut broasca, împreună cu Neville, iar voi ar trebui să vă puneţi robele, nu mai avem mult.
Hermione plecă, luându-l cu ea şi pe băiatul care îşi pierduse broasca.
— Să pic în orice casă, numai cu ea, nu! spuse Ron cu năduf. Să mai am încredere în George! El mi-a spus vraja asta! Ştia prea bine că n-o să funcţioneze!
— În ce case sunt fraţii tăi? întrebă Harry.
— La Cercetaşi, răspunse Ron şi tristeţea păru să-l copleşească iar. Şi mama şi tata au fost în aceeaşi casă. Nu ştiu ce or să spună dacă nu pic şi eu la Cercetaşi… Cred că nici Ochi-de-Şoim nu e o casă de lepădat, dar parcă văd că o să nimeresc la Viperini.
— Asta e casa în care a fost Cap-de… ăăă… Ştim-Noi-Cine?
— Da, răspunse Ron, amărât.
Se lăsă pe scaun, descurajat de tot.
— Vezi? Pungaşul are vârfurile mustăţilor puţin mai deschise, zise Harry, sperând să-i mai alunge lui Ron gândurile negre. Şi ce fac fraţii tăi după ce au absolvit şcoala?
Harry se întreba care ar putea fi profesia unui vrăjitor…
— Charlie a plecat în România, ca să studieze vampirii şi dragonii, iar Bill, în Africa, trimis de Banca Gringotts, spuse Ron. Ai auzit despre Gringotts? A scris şi în „Profetul Zilei”, dar probabil că tu erai la Încuiaţi, pe atunci. Au încercat să o jefuiască…
— Da? Şi ce s-a întâmplat? întrebă Harry, foarte curios.
— Nimic! De aceea e aşa de curios, hoţii n-au fost prinşi! Tatăl meu spune că trebuie să fi avut de partea lor un vrăjitor foarte puternic, care practică Magia Neagră, altfel n-ar fi putut nici măcar să se apropie de seiful central. Dar ce e şi mai curios e că hoţii n-au luat nimic! În cazuri de-astea, oamenii sunt foarte speriaţi, imediat gândindu-se ca nu cumva Ştim-Noi-Cine să aibă vreun amestec.
Harry se gândi câteva clipe la tot ce auzise. Nu ştia cum se făcea, dar, de fiecare dată când se întâmpla să fie pomenit Ştim-Noi-Cine, i se strecura o nelinişte în suflet. Bănuia că asta era urmarea faptului că începea să se integreze în lumea magiei, dar se simţea de o mie de ori mai bine atunci când pronunţa numele adevărat al lui Cap-de-Mort.
— Cu care echipă de Vâjthaţ ţii? îl întrebă Ron.
— Păi… nu cunosc nici una, mărturisi Harry, ruşinat.
— Cum?!? se miră Ron, neştiind ce să mai creadă. E cel mai frumos joc din lume!
Şi se entuziasmă explicându-i totul despre jocul cu patru mingi, de la poziţiile fiecăruia din cei şapte jucători, până la descrierea celor mai frumoase meciuri, la care fusese împreună cu fraţii lui. Îi spuse chiar şi ce fel de coadă de mătură şi-ar cumpăra, dacă ar avea bani. Ron ajunsese în culmea încântării, vorbind despre fel de fel de faze ale meciurilor, când uşa compartimentului se deschise. De data asta, nu mai era nici băiatul care îşi pierduse broasca, nici Hermione Granger.
În compartiment intrară trei băieţi, iar Harry îl recunoscu pe băiatul palid din magazinul doamnei Malkin. Se uită la Harry cu mult mai mult interes, ca atunci, în magazinul din Aleea Diagon.
— E adevărat? întrebă el. Se spune prin tot trenul că tu eşti Harry Potter. Aşa e?
— Da, spuse Harry şi privi şi spre ceilalţi doi băieţi.
Amândoi erau solizi şi aveau o înfăţişare răutăcioasă. De o parte şi de alta a băiatului palid, păreau adevărate gărzi de corp.
— El e Crabbe şi el, Goyle, zise băiatul palid, urmărind privirea lui Harry, iar numele meu este Reacredinţă, Draco Reacredinţă!
Ron tuşi puţin ca să-şi ascundă zâmbetul. Draco îl privi rece.
— Ce, ţi se pare că am un nume caraghios? Nu mai e nevoie să întreb cine eşti tu, zise el dispreţuitor, tata mi-a spus deja că toţi cei din familia Weasley au părul roşu, pistrui şi mult mai mulţi copii decât îşi pot permite!
Draco se reîntoarse spre Harry.
— O să afli în curând că unele familii de vrăjitori sunt mai bune, decât… altele, zise el, cu un aer superior, şi atunci o să-ţi alegi mai cu grijă prietenii! Te pot ajuta eu, dacă vrei…
Întinse mâna spre Harry, dar acesta nu schiţă nici o mişcare.
— Îmi pot da şi eu seama foarte bine cine îmi poate fi prieten şi cine nu, zise Harry cu răceală.
Draco nu se înroşi, fiindcă tenul nu-i permitea acest lucru, dar faţa îi căpătă o nuanţă roz.
— Dacă aş fi în locul tău, aş avea mai multă grijă, Potter, zise el, accentuând cuvintele. Dacă nu te porţi mai frumos, ai putea avea aceeaşi soartă ca a părinţilor tăi! Nici ei n-au ştiu să aprecieze ce era bine pentru ei. S-au încurcat cu cei d-alde Weasley sau Hagrid şi văd că şi tu le calci pe urme!
Harry şi Ron săriră în picioare. Faţa lui Ron se făcuse aproape de culoarea părului.
— Ce-ai spus? Mai spune o dată! îl provocă Ron pe Draco.
— Oh, doar n-ai de gând să te baţi cu noi, nu? strâmbă Draco din nas.
— Nu, dacă ieşi imediat din compartiment, zise şi Harry, mult mai curajos decât se simţea, mai ales că văzuse prea bine că Goyle şi Crabbe erau de departe mai solizi ca ei.
— Dar noi n-avem de gând să facem aşa ceva, nu-i aşa, băieţi? Ne-am mâncat mâncarea şi parcă tot am mai avea chef de ceva!
Goyle se întinse spre broscuţele de ciocolată de lângă Ron. Ron se opuse, dar de-abia îl atinse puţin pe Goyle, că acesta scoase un urlet înfricoşător.
Pungaşul stătea atârnat de degetul lui Goyle, după ce îşi înfipsese colţii ascuţiţi şi în genunchiul lui. Crabbe şi Draco se dădură înapoi, în timp ce Goyle îl învârti pe şobolan, urlând şi drăcuind, după care îl azvârli în fereastră. Cei trei ieşiră imediat din compartiment, poate fiindcă crezuseră că mai mişunau şi alţi şobolani printre dulciuri sau pentru că auziseră paşi pe coridor. În clipa următoare, în compartiment intră ca o vijelie Hermione Granger.
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, văzând dulciurile răspândite pe podea şi şobolanul, ţinut de coadă de Ron.
— Cred că e ameţit de lovitură, spuse Ron, privindu-l cu atenţie. Nu! Nu pot să cred, a adormit iar!
Şi, într-adevăr, bătrânul şobolan adormise.
— Te-ai mai întâlnit cu Draco?
Harry îi povesti discuţia avută cu acesta în magazinul din Aleea Diagon.
— Am auzit de familia Reacredinţă. Membrii ei sunt printre primii care au fugit să ni se alăture, după ce Ştim-Noi-Cine a dispărut. Se spune că sunt blestemaţi, dar tata nu crede lucrul acesta. Zice că nimeni n-are nevoie de vreo scuză, ca să treacă de partea Răului.
Ron se întoarse spre Hermione şi o întrebă:
— Doreşti ceva de la noi?
— Puneţi-vă robele, l-am întrebat pe mecanic şi mi-a spus că ajungem în curând. Sper că nu V-aţi bătut cu ei, aţi avea necazuri înainte de a ajunge la Hogwarts.
— Pungaşul s-a luptat cu ei, nu noi, zise Ron, încruntându-se la ea. Eşti aşa bună să ieşi pe culoar, până ne schimbăm?
— Bine, plec. Am venit la voi, fiindcă ceilalţi se poartă atât de copilăreşte. Se aleargă pe culoar şi câte altele, spuse ea jignită. Apropo, şi tu ai o pată neagră pe nas, ştiai?
Ron privi în urma ei, în timp ce Harry se aplecă pe fereastră. Se făcea întuneric. Se puteau vedea munţi şi păduri, sub un cer purpuriu. Trenul încetinise.
Harry şi Ron îşi îmbrăcară robele lungi şi negre. A lui Ron era cam scurtă şi i se vedea marginea pantalonilor pe dedesubt.
O voce răsună pe culoar:
— În cinci minute, ajungem la Hogwarts! Vă rugăm să vă lăsaţi bagajele în tren, va veni cineva să le ducă la castel!
Lui Harry i se strânse stomacul de emoţie, iar Ron păli pe sub pistrui. Îşi băgară în buzunare dulciurile rămase şi se amestecară în mulţimea care se înghesuia pe coridoare.
Trenul începu să frâneze şi apoi se opri de tot. Elevii se îmbulzeau să coboare pe un peron mic, îngust şi foarte întunecat. Harry se înfioră de aerul rece al nopţii. Apoi, se văzu un felinar, bălăbănindu-se peste capetele mulţimii şi o voce anunţă:
— Cei din primul an! Anul întâi! Harry, e totul în regulă? întrebă Hagrid, căci el era omul cu felinarul. Hai cu mine. Mai sunt pentru anul întâi? Toţi ce-i din primul an de studiu să vină după mine!
Alunecând şi împiedicându-se la tot pasul, copiii îl urmară pe Hagrid, pe o cărare abruptă. Era aşa de întuneric în jurul lor, încât Harry se gândi că pe margini trebuiau să fie copaci înalţi. Nimeni nu vorbea. Numai băiatul care pierduse broasca îşi trase nasul de vreo câteva ori.
— Imediat ce dăm colţul, o să vedeţi castelul, îi anunţă Hagrid peste umăr.
Din toate părţile se auzi un „Ooooh!”
Deodată, pe de o parte a cărării, observară un lac foarte întins şi întunecat. De partea cealaltă a lacului, sus, pe un vârf de munte, cu ferestrele strălucind alături de stelele de pe cer, se înălţa un castel impunător, cu o mulţime de turnuri şi creneluri.
— Nu mai mulţi de patru într-o barcă! le zise Hagrid, arătându-le un şir de bărci, aliniate la mal.
Harry şi Ron fură urmaţi în barcă de Neville şi Hermione.
— S-a urcat toată lumea? întrebă Hagrid, aşteptă puţin şi dădu semnalul de plecare.
Toate bărcile porniră în acelaşi timp, alunecând pe lacul neted ca oglinda. Toţi erau tăcuţi, privind măreţul castel din vârful muntelui.
— Aplecaţi capul! strigă Hagrid, când ajunseră aproape.
Toţi plecară capetele, iar bărcile îi duseră printr-o perdea de iederă, care ascundea o intrare pe faleză. Fură purtaţi apoi printr-un tunel întunecos, care părea să ducă undeva, pe sub castel, până ce ajunseră la un fel de port subteran, unde coborâră, pe roci şi pietre de râu.
— Ce-i asta? A cui e broscuţa? întrebă Hagrid, care controlase bărcile în urma lor.
— Trevor! strigă Neville, fericit, întinzând mâinile.
Urmându-l îndeaproape pe Hagrid, trecură printr-un tunel în stâncă, ajungând, în sfârşit, pe o pajişte cu iarbă moale şi umedă, chiar în umbra castelului.
Suiră nişte trepte de piatră şi se opriră în faţa unei uşi mari, din stejar masiv.
— Sunteţi toţi? Tu, de colo, n-ai pierdut iar broscuţa?
Hagrid ridică un pumn uriaş şi bătu de trei ori în uşa grea a castelului.