Uşa se deschise imediat şi în faţa lor apăru o vrăjitoare cu părul negru, cu pelerină de culoarea smaraldului. Avea o înfăţişare severă şi lui Harry îi trecu imediat prin cap că femeia nu părea aşa uşor de păcălit.
— Anul întâi, profesoara McGonagall, făcu Hagrid prezentările.
— Mulţumesc, Hagrid, îi preiau eu de aici.
Deschise uşa larg. În faţa lor, se deschidea un hol aşa de mare, că ar fi încăput întreaga locuinţă a familiei Dursley în el şi tot ar mai fi rămas loc. Zidurile de piatră erau luminate de torţe în flăcări, asemănătoare celor de la Gringotts. Tavanul era atât de sus, că nici nu-l putea vedea, iar în faţă se vedeau nişte trepte superbe, de marmură, care duceau la celelalte etaje.
O urmară pe profesoară pe lespezile de piatră şi Harry auzi murmure, venind de undeva, dintr-o încăpere din dreapta. Profesoara McGonagall îi conduse într-o cameră goală. Se înghesuiră unii în alţii, mult mai aproape decât ar fi făcut-o în mod obişnuit, şi aşteptară emoţionaţi.
— Bine aţi venit la Hogwarts, le ură ea. Banchetul în onoarea voastră o să înceapă în curând, dar, înainte de a vă ocupa locurile în Marea Sală, o să fiţi conduşi în camerele voastre. Operaţiunea de sortare este foarte dificilă şi importantă, deoarece veţi fi ca o mare familie cât timp veţi studia aici. Veţi face parte dintr-o casă, unde veţi învăţa împreună, veţi dormi în dormitorul casei respective si vă veţi petrece timpul liber tot acolo şi tot împreună. Cele patru case sunt: Cercetaşii, Astropufii, Ochi-de-Şoim şi Viperinii. Fiecare casă are istoria ei şi fiecare a produs vrăjitori şi vrăjitoare de seamă. Cât veţi sta aici, prin strădaniile voastre, casa va primi puncte şi orice încălcare a vreunei reguli vă va face să pierdeţi puncte. La sfârşitul anului, casa care are mai multe puncte primeşte Cupa Caselor, o mare onoare pentru oricine. Sper să faceţi cinste casei din care veţi face parte. Ceremonia de sortare va începe în câteva momente. Purtaţi-vă cum trebuie până vă vine rândul!
Ochii ei zăboviră o clipă asupra pelerinei lui Neville, care nu era prinsă cum trebuie, şi asupra petei de pe nasul lui Ron. Harry îşi netezi nervos părul.
— Mă întorc imediat. Aşteptaţi în linişte, vă rog!
Profesoara McGonagall părăsi încăperea, iar Harry îşi înghiţi nodul din gât.
— Şi cum ne sortează? îl întrebă Harry pe Ron.
— Probabil că au vreun fel de test, îşi dădu cu părerea Ron. Fred spune că doare rău, dar cred că îşi bătea joc de mine.
Inima lui Harry se strânse cu durere. Test? Şi în faţa întregii şcoli? Dar el nu ştia nici un fel de vrăji! Ce-o să facă? Nu se aşteptase la aşa ceva. Privi în jur, îngrijorat, şi văzu că toţi erau îngroziţi. Nimeni nu îndrăznea să scoată un cuvânt, în afară de Hermione care vorbea mult şi repede, zicând că ea ştie toate vrăjile din cartea pentru anul întâi şi întrebându-se de care o să aibă nevoie. Harry încercă să nu mai fie atent la ea. Nu fusese niciodată mai îngrijorat, nici chiar atunci când se întorsese de la şcoală cu un bilet către Unchiul Vernon, în care se spunea cum reuşise el, nimeni nu ştia cum, să schimbe culoarea perucii profesorului şi să o facă bleu. Nu-şi mai putea dezlipi ochii de la uşă. Din clipă în clipă, urma să intre profesoara McGonagall şi avea să înceapă calvarul lui.
Se întâmplă ceva care îl făcu să sară de trei metri în aer. Din spatele lui se auziră nişte ţipete îngrozite.
— Ce se…
Dar nu mai apucă să întrebe nimic, ci scoase un sunet îngrozit. La fel făcură şi alţi câţiva din preajma lui. Apăruseră cam douăzeci de fantome, care se înşiruiseră la peretele din spate. Sidefii şi uşor transparente, începură să traverseze camera, abia aruncându-le vreo privire celor din anul întâi. Păreau să se contrazică în legătură cu ceva.
— Uită şi iartă, cum se spune. Trebuie să-i dăm o a doua şansă!
— Dragul meu, Pustnic, oare nu i-am dat lui Peeves o mulţime de alte şanse? Ştii ce prost renume avem din cauza lui şi nici măcar nu e strigoi get-beget, doar ştii! Hei, dar ce faceţi voi aici? zise una dintre fantome, observându-i într-un târziu pe cei din anul întâi.
Avea un guler înalt, plisat, şi pantaloni strânşi pe picior. Nimeni nu răspunse.
— Boboci, zâmbi dolofanul Pustnic. Aşteptaţi să vă sorteze?
Câţiva aprobară din cap.
— Sper să-i întâlnesc pe câţiva dintre voi la Astropufi, acolo am studiat eu.
— Hai, plecaţi odată, ceremonia de sortare e gata să înceapă! le repezi profesoara McGonagall şi fantomele se îndreptară spre un loc mai retras.
— Iar voi, aşezaţi-vă unul după altul şi urmaţi-mă! le spuse ea bobocilor.
Simţindu-şi picioarele ca şi cum ar fi devenit de plumb, Harry se aşeză în rând, nimerind între un băiat blond şi Ron. Ieşiră din cameră, trecură iar prin holul de la intrare şi de aici, prin nişte uşi duble, ajunseră în Marea Sală.
Harry nu şi-ar fi putut imagina niciodată un loc mai splendid! Sala era luminată de mii şi mii de lumânări care pluteau în aer, deasupra celor patru mese lungi, la care şedeau toţi ceilalţi studenţi de la Hogwarts. Pe masă se aflau farfurii şi pahare de aur, sclipitoare. La un capăt al sălii se afla o altă masă, mult mai lungă, la care stăteau profesorii.
Şirul se opri. McGonagall îi condusese în aşa fel, încât acum stăteau în faţa studenţilor din anii mai mari, iar în spate, se aflau profesorii. Zeci de chipuri îi priveau, părând felinare tremurătoare, în lumina lumânărilor. Împrăştiate ici şi colo, printre studenţi, fantomele sclipeau ca argintul. Ca să nu mai vadă privirile acelea aţintite asupra lui, Harry îşi ridică ochii spre un tavan, îmbrăcat în catifea neagră, cu puzderie de stele brodate. O auzi pe Hermione, şoptind lângă el:
— Nu e bine să arate ca cerul de afară, e de rău augur, aşa am citit în „Hogwarts. Scurtă istorie”.
Îţi venea foarte greu să crezi că exista un tavan şi că acea sală nu se deschidea direct spre văzduh.
Harry îşi lăsă iar privirile în jos, în momentul în care profesoara McGonagall puse un taburet în faţa şirului, iar pe el, un joben de magician. Jobenul era tocit şi peticit, foarte murdar. Mătuşa Petunia nu l-ar fi acceptat în casă.
Poate că trebuie să încerce să scoată un iepuraş din el, se gândi Harry, îngrozit. Văzând că toţi îşi fixaseră privirile pe joben, se uită şi el ţintă acolo.
Câteva secunde, se lăsă o tăcere de moarte. Apoi, jobenul se mişcă. I se desprinse o panglică de la margine, ca şi cum ar fi fost o gură deschisă, şi jobenul începu să cânte:
Toată lumea izbucni în aplauze, de îndată ce jobenul încetă să cânte. Se înclină către cei de la mese şi rămase iar nemişcat şi tăcut.
— Deci, asta era! Trebuie să încercăm jobenul, îi şopti Ron lui Harry. Îl omor pe Fred, spunea ceva despre o înfruntare cu un strigoi.
Harry zâmbi, oarecum mai liniştit, dar tare ar fi vrut să nu fie nevoit să încerce jobenul în faţa atâtor ochi! Se părea că jobenul ştia o mulţime de lucruri şi Harry nu se simţea în acel moment nici brav, nici deştept, nici isteţ, nici şiret. Ce bine ar fi fost dacă jobenul amintea şi despre o casă a celor nu prea siguri pe ei, aia i s-ar fi potrivit, cu siguranţă.
Profesoara McGonagall înaintă, cu un sul de pergament în mână.
— Când vă strig numele, probaţi jobenul, stând pe taburet, pentru a fi sortaţi în casele voastre. Abbot, Hannah! strigă ea.
O fetiţă, rozalie la faţă, cu nişte codiţe blonde, ieşi din rând, îşi puse jobenul pe cap şi se aşeză pe taburet. Acesta îi căzu peste ochi. După o mică pauză…
— Astropufi! strigă jobenul.
La masa din dreapta izbucniră urale şi aplauze, iar Hannah se duse să se aşeze lângă colegii ei, Astropufii. Harry observă că Pustnicul, fantoma durdulie, se îndreptă vesel spre fetiţă.
— Bones, Susan! anunţă iar profesoara McGonagall.
— La Astropufi! zise jobenul, iar Susan se aşeză lângă Hannah.
— Boot, Terry!
— Ochi-de-Şoim!
Fu rândul mesei a doua din stânga să bată din palme. Mai mulţi se ridicară să dea mâna cu Terry.
Brocklehurst, Mandy merse tot la masa celor de la Ochi-de-Şoim, dar Brown, Lavander fu prima de la Cercetaşi, iar masa acestora izbucni în urale. Harry îi putu vedea pe cei doi gemeni, fraţii lui Ron, mustăcind.
Bulstrode, Milicent merse la Viperini. Poate că fusese influenţat de tot ce auzise, dar toţi de la masa Viperinilor i se părură foarte nesuferiţi lui Harry.
Începea să se simtă chiar rău. Îi era greaţă şi îşi aminti o întâmplare de la şcoala unde fusese cu Dudley. La ora de sport, se făceau echipele şi, ca de obicei, rămăsese la urmă, nu fiindcă n-ar fi fost bun, dar nimeni nu se încumeta să-l aleagă pe el, de frica lui Dudley.
— Finch-Fletchley, Justin!
— Astropufi!
Harry observă că uneori jobenul nu stătea nici un pic pe gânduri, alteori îi trebuia ceva timp să se hotărască. În cazul lui Finnigan, Seamus, băiatul de lângă Harry, cu părul de culoarea nisipului, jobenul trebui să se gândească aproape un minut, până să-l trimită la Cercetaşi.
— Granger, Hermione!
Hermione aproape alergă spre taburet, se aşeză şi-şi trase jobenul pe cap.
— Cercetaşi! strigă jobenul.
Ron mormăi pe înfundate.
Un gând groaznic îi trecu lui Harry prin minte, ca toate gândurile care te bântuie când eşti nervos. Dacă jobenul nu-l repartizează nicăieri? Dacă o să stea acolo, cu jobenul pe ochi, clipe întregi, până ce profesoara McGonagall o să vină şi o să i-l smulgă de pe cap, admiţând că a fost o greşeală regretabilă şi o să-l trimită înapoi, la familia Dursley?
Când fu strigat, Neville Poponeaţă, băiatul care îşi tot pierdea broasca, se împiedică şi căzu, în drum spre taburet. Jobenul se gândi multă vreme, în legătură cu Neville. Când jobenul strigă: „Cercetaşi!”, de bucurie, Neville alergă la loc cu jobenul pe cap. Trebui să fugă înapoi, în hohotele de râs ale celor prezenţi, şi să-l înmâneze următorului, MacDougal, Morag. Veni şi rândul lui Draco Reacredinţă, care se îndreptă ţanţoş spre joben. De-abia îl puse pe cap, că dorinţa i se şi împlini: jobenul strigă îndată: Viperini!
Draco se îndreptă spre prietenii lui, Crabbe şi Goyle, zâmbind foarte mulţumit de el.
Nu mai rămăseseră mulţi. Moon… Nott… Parkinson… două fete gemene, Patil… şi Patil… Perks… şi apoi…
— Potter, Harry!
De-abia făcu un pas înainte, că sala se animă dintr-o dată.
— Potter? A zis Potter?
— Acel Harry Potter?
Ultimul lucru pe care îl văzu Harry, înainte să-i cadă jobenul pe ochi, fu Marea Sală, unde toţi se străduiau să-l vadă cât mai bine. În clipa următoare, se află în bezna deplină de sub joben. Aşteptă liniştit.
— Hm, zise o voce, şoptit în urechea lui. Dificil, foarte dificil… Curaj berechet, minte destulă, talent din plin şi… Oh, da, o dorinţă arzătoare să arăţi ce poţi! Interesant… Unde să te trimit?
Harry se prinse cu mâinile de taburet şi se rugă: „Doamne, nu la Viperini! Nu la Viperini!”
— Nu la Viperini, da? zise vocea. Eşti sigur? Ai toate calităţile, iar această casă te-ar putea ajuta să devii şi mai celebru! Nu? Ei bine, dacă eşti sigur, treci la… Cercetaşi!
Jobenul strigase ultimul cuvânt, pe care îl auzi toată sala! Uşurat, dar încă tremurând, se îndreptă spre masa Cercetaşilor. Fericit că nu picase la Viperini, Harry nici nu-şi dădu seama că era aclamat cu mult mai mult entuziasm faţă de toţi cei dinainte. Percy, Perfectul, se ridică şi-i strâse mâna cu putere, în timp ce gemenii Weasley strigau:
— Harry Potter e la noi! Harry Potter e la noi! Sâc! Sâc!
Harry stătea vizavi de fantoma cu guler înalt şi plisat. Fantoma îl bătu încurajator pe braţ şi Harry avu ciudata senzaţie că se cufundase într-o găleată cu apă îngheţată.
Putea acum să vadă ce mai era prin Marea Sală. La un capăt al mesei profesorilor, stătea Hagrid, care îl felicită din priviri. Harry îi răspunse la fel. La mijlocul mesei, într-un jilţ de aur, se afla Albus Dumbledore. Harry îl recunoscu imediat, doar îl văzuse pe pozele din ciocolăţile în formă de broscuţă! Părul argintiu al lui Albus Dumbledore era singurul lucru din sală, care strălucea la fel de puternic ca fantomele. Harry îl observă şi pe profesorul Quirrell, tânărul nervos pe care îl întâlnise la „Ceaunul crăpat”. Arăta tare straniu cu turbanul lui mov.
Mai rămăseseră numai trei care trebuiau sortaţi. Turpin, Lisa, care merse la Ochi-de-Şoim, după care veni rândul lui Ron. Nu mai era palid la faţă, ci se înverzise de-a binelea, de emoţie. Harry îi ţinu pumnii pe sub masă şi răsuflă uşurat, când jobenul strigă: Cercetaşi!
Harry aplaudă tare, alături de ceilalţi de la masa lor, în timp ce Ron se prăbuşea, sfârşit, pe scaunul de lângă el.
— Bravo, Ron! îi strigă Percy, în timp ce ultimul student, Zabini, Blaise, era trecut la Viperini!
Profesoara McGonagall strânse sulul la loc şi luă jobenul.
Harry se uită la farfuria lui, de aur, dar goală! Abia acum îşi dădu seama cât îi era de foame. Parcă nici nu mâncase atâtea dulciuri în tren!
Albus Dumbledore se ridică în picioare. Deschisese larg braţele şi zâmbea fericit la studenţi, ca şi cum nimic nu-l mulţumea mai mult, decât să-i ştie pe toţi adunaţi acolo.
— Bine aţi venit la Hogwarts, şcoala de magi şi vrăjitori! Înainte de a începe banchetul, vreau să vă spun câteva cuvinte. Iată-le: Papă-lapte! Smiorcăiţi! Ciudaţi! Vicleni! Mulţumesc!
Se aşeză iar, în timp ce toată lumea aclama şi aplauda. Harry nu ştia dacă trebuie să râdă sau nu.
— E… puţin… nebun? îl întrebă Harry pe Percy.
— Nebun? Este un geniu! Cel mai iscusit vrăjitor din lume! Da, poate e un pic nebun! Vrei cartofi, Harry?
Harry căscă gura, surprins. Masa se umpluse cu tot felul de mâncăruri. Nu mai văzuse niciodată adunate pe o masă atâtea bunătăţi şi ar fi vrut să guste din toate: fripturi, de vacă, de pui, de porc şi de miel, cârnăciori, costiţă, cartofi, fierţi, copţi şi prăjiţi, budincă de orez, mazăre, morcovi, sos de friptură, ketchup şi, din cine ştie ce motiv straniu, frunze de mentă.
Nu putea spune că unchii lui l-au înfometat, dar nici nu-i dădeau voie să mănânce cât ar fi vrut şi ar fi putut el. Dudley lua întotdeauna bucăţica pe care o dorea Harry, chiar dacă i se făcea rău după aceea. Harry îşi umplu farfuria cu câte puţin din toate, în afară de frunzele de mentă, şi începu să mănânce. Totul era delicios!
— Pare formidabil, zise fantoma cu guler plisat, privind cu jind la cotletul pe care îl mânca Harry.
— Nu… poţi?
— N-am mâncat de vreo patru sute de ani, răspunse fantoma. Nu că aş avea nevoie, dar uneori mi se face poftă. Dar nu cred că m-am prezentat. Sunt Mimsy-Porpington, fantomă, cu reşedinţa în Turnul Cercetaşilor.
— Ştiu cine eşti! Mi-au povestit fraţii mei despre tine! sări Ron. Eşti Nick Aproape-Făr-de-Cap!
— Prefer să-mi spui Sir Nicolas de Mimsy, zise fantoma, cam înţepată.
Seamus Finnigan îi întrerupse:
— Cum, adică, Aproape-Făr-de-Cap?
Sir Nicolas privi dezorientat, ca şi cum discuţia lor nu se îndrepta deloc în direcţia dorită de el.
— Uite aşa! zise el iritat şi îşi dădu la o parte gulerul.
Capul i se desprinse şi îi căzu într-o parte, ţinându-se numai într-un tendon, ca într-o chingă. Era evident că cineva încercase să-l decapiteze, dar nu-şi dusese treaba la bun sfârşit. Mulţumit de şocul pe care îl produsese, Sir Nicolas îşi fixă capul la loc, în gulerul înalt, şi zise:
— Deci, noi Cercetaşi! Sper că o să ne ajutaţi să câştigăm Campionatul Caselor din anul acesta! A trecut cam mult timp de când casa noastră n-a mai câştigat. Viperinii au câştigat cupa şase ani la rând! Baronul Însângerat a devenit de-a dreptul de nesuportat! El e fantoma casei Viperinilor.
Harry privi spre masa Viperinilor şi văzu o fantomă care arăta înfiorător, cu ochii holbaţi, cu o faţă slăbănoagă şi cu roba pătată de sânge sclipitor. Stătea chiar lângă Draco, iar Harry observă cu încântare că Draco nu era deloc încântat de compania fantomei.
— De ce e plin de sânge? întrebă Seamus, cu mare interes.
— Nu l-am întrebat niciodată, răspunse Sir Nicolas, cu multă delicateţe.
După ce fiecare a mâncat după pofta inimii, resturile de mâncare au dispărut ca prin farmec, iar farfuriile străluceau de curăţenie, ca la început. Puţin mai târziu, fu adus desertul. Creme de toate felurile, ciocolată cu toate aromele la care te-ai fi putut gândi, plăcinte de mere, tarte cu fructe, ecleruri de ciocolată, gogoşi cu gem, căpşune, jeleuri…
În timp ce Harry mânca o tartă cu fructe, discuţia se orientă spre familiile lor.
— Eu sunt juma' juma', zise Seamus. Tata face parte dintre Încuiaţi. Mama nu i-a spus că e vrăjitoare, decât după căsătorie. A fost un şoc nu prea plăcut pentru el.
Ceilalţi izbucniră în râs.
— Dar tu, Neville? întrebă Ron.
— Pe mine m-a crescut bunica şi ea e vrăjitoare, răspunse Neville, dar ai mei m-au crezut multă vreme un Încuiat. Unchiul meu, Algie, a încercat să mă forţeze, să vadă dacă pot face vrăji. M-a împins în vârtejul unui lac, de era să mă înec. De-abia pe la opt ani am început să dau semne că sunt deosebit. Unchiul Algie a venit la noi, la ceai. Tocmai mă ţinea suspendat de glezne, cu capul în jos, în afară, pe o fereastră de la etaj, când Mătuşa Enid i-a oferit un ecler şi el, vrând să ia prăjitura, mi-a dat drumul. Dar, în loc să mă zdrobesc, am sărit, ca pe arcuri, în curte şi din curte în şosea, spre marea încântare a tuturor! Bunica plângea de fericire, iar unchiul Algie mi-a cumpărat o broască râioasă.
De cealaltă parte a lui Harry, Hermione şi Percy Weasley vorbeau despre lecţii. („Sper să începem curând, doar sunt atâtea de învăţat! Mă interesează mai ales transfigurările, ştii tu, transformările din ceva în altceva… E foarte greu, cred…”, „Da, dar începi treptat, cu lucruri mici, de la chibrituri la ace, de pildă…”)
Harry, care se încălzise şi începuse să moţăie, se uită din nou la masa profesorilor. Hagrid bea ceva din cupa sa, iar profesoara McGonagall îi spunea ceva profesorului Albus Dumbledore. Profesorul Quirrell, cu turbanul lui caraghios, vorbea cu alt profesor, cu păr negru şi slinos, cu faţa bolnăvicioasă.
Totul se întâmplă pe neaşteptate. Profesorul cu părul slinos îl privi pe Harry drept în ochi şi atunci, o durere ascuţită, ca un fier înroşit în foc, săgetă cicatricea lui Harry.
— Auu! strigă Harry şi îşi duse mâna la frunte.
— Ce e? întrebă Percy.
— N-Nimic…
Durerea îi trecuse tot atât de brusc, precum apăruse. Mai greu i-a venit lui Harry să uite privirea profesorului acela, o privire care spunea clar că profesorul nu-l plăcea deloc pe Harry.
— Cine este cel care vorbeşte cu profesorul Quirrell? întrebă Harry.
— Aaa, deja îl ştii pe profesorul Quirrell, se miră Percy. Vorbeşte cu profesorul Plesneală, de aceea e aşa de nervos. Profesorul Plesneală predă noţiuni despre poţiuni magice, dar toată lumea ştie că vrea să-i ia postul profesorului Quirrell. Şi este foarte adevărat că profesorul Plesneală ştie o mulţime de lucruri despre Magia Neagră.
Harry continuă să-l privească, dar Profesorul Plesneală nu se mai uită deloc în direcţia lui Harry.
În cele din urmă, dispărură şi dulciurile rămase, iar profesorul Albus Dumbledore se ridică din nou în picioare. În Marea Sală se făcu linişte deplină.
— Acum, că v-aţi pus burţile la cale şi V-aţi potolit setea, vreau să vă spun când începe trimestrul. Cei din anul întâi trebuie să ţină minte că este interzis tuturor studenţilor să meargă în pădurea de dincolo de castel. E valabil şi pentru unii dintre studenţii din ani mai mari.
Ochii lui Albus Dumbledore fulgerară spre gemenii Weasley.
— Domnul Filch, supraveghetorul vostru, m-a rugat să vă reamintesc că nu sunt permise nici un fel de vrăji pe coridoare, în afara clasei. Selecţia şi antrenamentele de Vâjthaţ vor începe în a doua săptămână a trimestrului. Toţi cei interesaţi, sunt rugaţi să ia legătura cu Madam Hooch. Şi în sfârşit, trebuie să vă mai spun că anul acesta accesul pe culoarul de la etajul trei, din dreapta, este categoric interzis, în afară de cazul în care doriţi să aveţi parte de o moarte violentă!
Harry râse, dar fu unul dintre puţinii care făcură acest lucru.
— Doar n-a vorbit serios, nu? întrebă el.
— Ba cred că da, răspunse Percy, şi e foarte curios, fiindcă de obicei ne şi explică pentru ce nu avem voie să facem un anumit lucru. Pădurea e plină de animale periculoase, toată lumea ştie, de aceea nu avem voie să mergem acolo. Ar fi putut să ne spună măcar nouă, Perfecţilor!
— Şi acum, înainte de a merge la culcare, să cântăm imnul şcolii! strigă Albus Dumbledore.
Harry observă că ceilalţi profesori zâmbeau cam forţat.
Albus Dumbledore îşi ridică bagheta, iar din capătul ei se desfăşură o panglică aurie, care se undui, ca şi cum ar fi scris ceva în aer.
— Cu toţii, împreună! îi îndemnă Albus Dumbledore şi toţi începură să cânte din toţi rărunchii:
Fiecare termină de cântat în timpi diferiţi. Ultimii rămaseră gemenii Weasley. Domnul Albus Dumbledore, îi dirijă cu bagheta lui magică până la sfârşit, după care tot el îi aplaudă tare, exclamând încântat:
— Ah, muzica! Magie adevărată, dincolo de tot ce facem noi aici! La culcare! Un, doi!
Cercetaşii din primul an se luară după Percy, care îi conduse prin Marea Sală şi apoi în susul scărilor de marmură.
Harry îşi simţea din nou picioarele ca de plumb, dar de data asta, numai fiindcă era atât de sătul şi somnoros, încât nici măcar nu mai avu puterea să se mire când auzi şuşotind personajele din galeria de portrete, de pe coridorul prin care treceau, şi nici când Percy îi conduse prin panouri care se dădeau la o parte sau prin uşi camuflate de fel de fel de draperii. Urcară şi mai multe trepte, căscând de mama focului şi târându-şi picioarele. Harry se întrebă dacă mai aveau mult de urcat. Văzură două bastoane care pluteau deasupra capului lor, iar când Percy făcu un pas către ele, acestea începură să-l lovească pe neaşteptate.
— Strigoiule! Peeves, arată-te imediat! zise el, ridicând vocea.
Se auzi un pârţâit, ca şi cum cineva ar fi dat drumul la aerul dintr-un balon.
— Vrei să-l chem pe Baronul Sângeros? îl ameninţă Percy.
Se auzi un mic pocnet şi îşi făcu apariţia un omuleţ cu ochi negri, plini de răutate, şi cu gura larg deschisă, cu picioarele plutindu-i în aer şi sprijinindu-se în bastoane.
— Oho-hooo! şuieră el cu un hohot strident. Boboci! Ce distracţie mă aşteaptă!
Se repezi deodată la ei, speriindu-i pe toţi.
— Te rog să pleci, Peeves, sau te spun Baronului! Nu glumesc! zise Percy.
Peeves scoase o limbă de un cot şi dispăru, nu înainte de a-i da câteva bastoane în cap lui Neville. Îl auziră cum pleacă, zăngănindu-şi groaznic lanţurile.
— Feriţi-vă de Peeves, numai Baronul Sângeros îl mai poate controla, îi avertiză Percy. Nu ascultă nici de noi, Perfecţii! Am ajuns!
La capătul coridorului atârna un tablou al unei femei foarte grase, în rochie roz.
— Parola? întrebă femeia din portret.
— Rât de porc! zise Percy.
Tabloul se dădu la o parte, descoperind o gaură în perete. Se strecurară prin ea şi se treziră în camera de zi a Cercetaşilor, o cameră drăguţă, rotundă şi cu fotolii foarte confortabile.
Percy le conduse pe fete în dormitorul lor, iar pe băieţi, în alt dormitor. La capătul unor scări în spirală — se aflau, fără nici o discuţie, în unul dintre turnuri — găsiră şi paturile, fiecare cu câte o perdea de catifea vişinie. Mult prea obosiţi ca să mai spună ceva, îşi puseră pijamalele şi se trântiră în paturi.
— O mâncare excelentă, nu? zise Ron. La o parte! Ah, Pungaşul îmi roade cearşaful!
Harry vru să-l întrebe pe Ron dacă el mâncase vreo tartă cu fructe, dar nu mai apucă, fiindcă adormi pe loc.
Probabil că mâncase prea mult, fiindcă Harry avu un vis tare straniu. Se făcea că poartă turbanul Profesorului Quirrell, iar turbanul vorbea cu el, spunându-i că trebuie să se transfere degrabă la Viperini, pentru că acela era destinul lui. Harry îi spuse că nici măcar n-avea de gând să încerce aşa ceva. Atunci, turbanul se făcu din ce în ce mai greu, iar când încercă să şi-l scoată de pe cap văzu că era bine fixat. Apăru şi Draco, prăpădindu-se de râs pe seama lui Harry, apoi Draco se preschimbă brusc în profesorul Plesneală, care râdea răutăcios şi tot mai tare. De undeva, fulgeră o lumină verzuie, moment în care Harry se trezi, lac de sudoare şi cu o durere cumplită la frunte.
Se răsuci pe partea cealaltă şi adormi la loc, iar a doua zi dimineaţa, când se trezi, nu-şi mai aminti nimic de visul de peste noapte.