— Uite!
— Unde?
— Acolo, lângă băiatul cu părul roşu!
— Are ochelari?
— Îi vezi faţa?
— Îi vezi şi cicatricea?
Şoaptele acestea îl urmăriră pe Harry, toată ziua următoare, de îndată ce părăsi dormitorul. Zeci şi zeci de capete se înghesuiau la uşile claselor, ca să-l vadă pe Harry. Tare ar fi vrut să nu i se întâmple aşa ceva, mai ales că era concentrat să găsească drumul spre clasa lui.
Existau o sută patruzeci şi două de scări la Hogwarts, unele, largi şi drepte, altele, înguste şi întortocheate, unele, care duceau în cu totul altă parte în ziua de vineri, altele, cu o treaptă care apărea şi dispărea, iar atunci trebuia să fii atent şi să o sari. Existau, apoi, uşi care nu se deschideau, decât dacă le rugai politicos sau dacă le gâdilai într-o parte anume, altele, care nu erau uşi deloc, doar pereţi care imitau uşile. Era foarte greu să-ţi aminteşti unde se găsea fiecare lucru, fiindcă toate păreau să se mişte şi să-şi schimbe locul. Oamenii din portrete îşi făceau vizite unul altuia, iar Harry era convins că şi armurile puteau merge.
Nici cu fantomele nu era prea uşor. Era imposibil să nu tresari, când vreuna dintre ele se strecura afară, pe uşă, tocmai când tu vroiai să intri în vreo cameră. Aproape-Făr-de-Cap era mereu încântat să îţi arate pe ce drum trebuia să mergi, dar, dacă te întâlneai cu Peeves, strigoiul, puteai să fii sigur că întârzii la ore. Era ca şi cum ai fi dat de două uşi zăvorâte şi de o scară lungă şi întortochiată. Îţi arunca în cap cu coşurile de hârtii, îţi trăgea covorul de sub picioare, te mâzgălea cu cretă sau se strecura în spatele tău, te strângea tare de nas şi îţi hohotea în urechi: „Te-am prins, prostane!”
Chiar mai rău decât Peeves (dacă era posibil!) era supraveghetorul Argus Filch. Harry şi Ron reuşiră să-l scoată din sărite chiar din prima zi, când Filch îi prinsese forţând o uşă, care, ziceau ei, îi conducea spre clasa lor, dar de fapt era uşa prin care se intra în coridorul interzis, de la etajul trei! Nu îi crezu că se rătăciseră, era sigur că făcuseră dinadins şi îi ameninţă că îi închide în beci. Noroc că îi salvă Profesorul Quirrell, care trecea întâmplător pe acolo.
Filch avea o pisică, pe care o chema Doamna Norris, o creatură complet nesuferită, de culoarea prafului, cu nişte ochi mari şi bulbucaţi, ca ai stăpânului ei. Obişnuia să patruleze pe coridoare de una singură. Dacă te prindea că ai încălcat vreo regulă, una singură, cât de mică, se repezea fuga la Filch să te pârască. Două secunde mai târziu, acesta apărea, tunând şi fulgerând. Filch cunoştea toate pasajele secrete din şcoală mai bine ca oricine (poate doar gemenii Weasley îl întreceau) şi apărea brusc, unde nu te aşteptai, ca o fantomă. Studenţii îi urau pe amândoi şi toţi nu aveau decât o singură dorinţă: să-i dea un şut zdravăn Doamnei Norris!
După ce reuşeai să găseşti clasa, urmau lecţiile. Harry descoperi că era mult mai complicat să faci vrăji şi că nu era de ajuns să agiţi bagheta, spunând vorbe caraghioase.
În fiecare miercuri, la miezul nopţii, trebuiau să studieze cerul cu telescopul şi să înveţe cum se numeau diferite stele şi planete. De trei ori pe săptămână, mergeau la sera din spatele castelului, unde studiau „Ierbologia”, cu o vrăjitoare micuţă şi îndesată, profesoara Lăstar. Învăţau nu numai să recunoască şi să aibă grijă de plante stranii şi fel de fel de ciuperci, dar şi la ce se folosesc ele.
Cea mai plictisitoare materie era „Istoria magiei”, fără nici o îndoială. Era singura materie predată de o fantomă. Profesorul Binns era foarte bătrân, într-adevăr, când, adormind în cancelarie, nu se mai trezise ca să predea, lăsând în urma lui numai trupul. Binns moţăia, în timp ce ei mâzgăleau nume şi date, încurcându-i mereu pe Emeric Dragonul cu Emeric Vampirul.
Profesorul Flitwick era un vrăjitor extrem de scund (nevoit să stea pe un teanc de cărţi ca să poată privi pe deasupra catedrei), care îi învăţa diferite farmece. La prima oră, când strigă catalogul şi dădu de numele lui Harry, scoase un mic strigăt şi căzu de pe teancul de cărţi.
Profesoara McGonagall era deosebită. Harry avusese dreptate, era imposibil să o înşeli în vreun fel. Severă, dar foarte inteligentă, le ţinu o lecţie introductivă, care îi lăsă fără grai.
— Transfigurarea este una dintre cele mai complexe şi mai periculoase magii, pe care le veţi învăţa aici. Cine nu este atent la orele mele şi încurcă lucrurile, pleacă imediat de la Hogwarts şi nu mai pune niciodată piciorul aici! Să nu ziceţi că nu v-am spus!
Apoi, îşi transformă biroul într-un purcel şi imediat invers. Acest lucru îi uimi peste măsură şi de-abia aşteptau să înceapă cursurile. Dar îşi dădură foarte repede seama că nu asta aveau să facă la cursuri. După ce şi-au luat notiţe despre nişte noţiuni foarte complicate, fiecăruia i se dădu câte un băţ de chibrit, pe care trebuiau să-l preschimbe într-un ac. La sfârşitul orei, numai Hermione Granger reuşise să transforme chibritul în ac. Profesoara McGonagall le explică tuturor cum reuşise Hermione să facă din chibritul ei un obiect ascuţit şi argintiu. Îi zâmbi fetei, lucru pe care profesoara McGonagall îl făcea foarte rar.
Cu toţii aşteptau cu sufletul la gură lecţiile despre magia neagră, dar profesorul Quirrell se dovedi foarte plicticos. Clasa lui mirosea puternic a usturoi, ca măsură de protecţie contra vampirului pe care îl întâlnise în România şi care (era sigur!) urma să vină să pună gheara pe el în curând. Le mai spuse că turbanul îi fusese dăruit de un vraci din Africa, pentru a-l feri de zombi, dar nimeni nu-l crezu cu adevărat, pe de o parte, fiindcă, atunci când îi ceruseră să le povestească şi lor cum luptase împotriva unui zombi, profesorul Quirrell se înroşi şi schimbă vorba, amintind despre vremea de afară, pe de alta, fiindcă turbanul lui răspândea de jur împrejur un miros ciudat, ca şi cum ar fi fost plin cu usturoi, ca să-l protejeze în orice situaţie.
Harry văzu cu plăcere că nu era nici pe departe singurul din clasă care nu ştia mare lucru despre magii şi vrăjitorii. Mulţi veniseră din familii de Încuiaţi, care nu aflaseră până să fie invitaţi la Hogwarts că sunt vrăjitori sau vrăjitoare. Erau atât de multe de învăţat, încât nici cei ca Ron, cu fraţi mai mari la şcoala de magie, nu ştiau mare lucru.
Vineri se dovedise o zi importantă pentru Harry şi Ron. Reuşiseră, în sfârşit, să ajungă în Sala Mare, unde luau micul dejun, fără să se rătă-cească.
— Ce facem pe ziua de azi? întrebă Harry.
— Poţiuni magice, la întrecere cu Viperinii! răspunse Ron. Profesorul Plesneală a fost şef de promoţie la Viperini. Se zice că mereu îi favorizează. Acum avem prilejul să vedem dacă este adevărat.
— Ce bine ar fi fost dacă ne favoriza şi pe noi profesoara McGonagall, doar a fost şi ea cap de promoţie la Cercetaşi! Asta n-a oprit-o să ne dea o mulţime de teme pentru acasă!
Tocmai atunci, sosi poşta. Harry se obişnuise acum, dar a fost de-a dreptul surprins în prima zi, când peste o sută de bufniţe au năvălit în Marea Sală, dându-i ocol până îi găseau pe posesorii scrisorilor şi pachetelor de acasă.
Hedwig nu-i adusese nimic lui Harry până atunci. Adesea, venea doar ca să îi ciugulească uşor vârful urechii, pentru a-l face atent că ar dori şi ea câteva firimituri de pâine prăjită, înainte de a se duce iar la culcare, împreună cu celelalte bufniţe ale şcolii. Dar în dimineaţa aceea, se aşeză pe masă, între castronelul cu marmeladă şi zaharniţă şi lăsă să-i cadă din cioc un bilet, drept în farfuria lui Harry. Harry îl desfăcu şi citi îndată scrisul cam neglijent:
Dragă Harry,
Ştiu că vineri după-amiază sunteţi liberi. N-ai vrea să vii la un ceai, la mine acasă? Vreau să ştiu şi eu cum te-ai descurcat în prima săptămână. Trimite-mi răspunsul cu Hedwig.
Harry împrumută pana de la Ron şi scrise: Cu multă plăcere, ne vedem după-amiază.
Împături biletul şi îl trimise înapoi, cu Hedwig.
Era foarte bine că mergea la Hagrid să ia ceaiul, ca să se mai bine dispună, fiindcă lecţia despre poţiuni se dovedi o catastrofă. La banchetul de deschidere, lui Harry i se păruse că profesorul Plesneală nu prea îl avea la inimă, la sfârşitul cursului despre poţiuni magice, nu mai avu nici o îndoială. Nu numai că nu-l plăcea, îl ura, chiar!
Cursurile despre poţiuni se ţineau în pivniţa castelului. Era mult mai rece ca în restul castelului era chiar înspăimântător, cu borcănaşele cu animale puse în formol, aliniate pe peretele din spate.
La fel ca Flitwick, profesorul Plesneală îşi începu ora, strigând catalogul. Şi tot la fel ca Flitwick, făcu o pauză, când ajunse la numele lui Harry.
— Da, da… Harry Potter, noua noastră celebritate! zise el, cât putu mai ironic.
Draco Reacredinţă si prietenii lui, Crabbe si Goyle, chicotiră pe înfundate. După ce strigă catalogul, profesorul Plesneală îşi roti privirile prin clasă. Şi el avea ochi negri ca tăciunele, ca ai lui Hagrid, dar nu avea nici pe departe căldura din ochii acestuia din urmă. Ochii lui erau reci şi lipsiţi de orice expresie, amintind de nişte tunele lungi şi întunecoase.
— Sunteţi aici ca să învăţaţi această ştiinţă subtilă şi arta combinării diferitelor substanţe în poţiuni magice, deosebit de puternice.
Ca şi profesoara McGonagall, profesorul Plesneală ştia să ţină clasa sub control. Deşi vorbea încet, copiii nu scăpau nici un cuvânt din cele spuse de el.
— Fiindcă aici se foloseşte foarte puţin sau chiar deloc acea baghetă magică stupidă, mulţi dintre voi s-ar putea să creadă că nu e vorba despre magie. Nici nu mă aştept să înţelegeţi frumuseţea ceaunelor în clocot sau fierbând mocnit, aromele pe care le degajă şi puterea acestor lichide care urcă prin vene, înceţoşând mintea şi înnebunind simţurile… Vă pot învăţa cum să îmbuteliaţi faima, cum să dospiţi gloria şi chiar cum să păcăliţi moartea, dacă nu sunteţi şi voi o grămadă de prostănaci, ca toţi cei pe care i-am avut până acum!
Se lasă o tăcere înmormântală după acest mic discurs. Harry şi Ron schimbară priviri complice, ridicând din sprâncene. Hermione Granger de-abia mai putea sta pe scaun de nerăbdare, vrând să îi dovedească profesorului că ea nu era o prostănacă.
— Potter! strigă profesorul Plesneală. Ce obţinem dacă adăugăm rădăcină pisată de stânjenel la o infuzie de cari?
— Rădăcină pisată de ce la o infuzie din care? întrebă Harry, uitându-se la Ron, care rămăsese la fel de perplex ca şi el.
Atât aştepta Hermione. Ridică imediat mâna.
— Nu ştiu, domnule profesor, zise Harry.
Profesorul Plesneală rânji satisfăcut.
— Ţţţ! Ca să vezi, faima nu-i totul pe lumea asta! îl ironiză el pe Harry.
Nici măcar nu se uită în direcţia Hermionei.
— Să mai încercăm, Potter. Ce-ai zice dacă ţi-aş spune să-mi găseşti un bezoar? Ai şti unde?
Hermione ridică mâna cât putu ea de sus, fără să se ridice de pe scaun, dar Harry nu avea nici cea mai mică idee nici măcar ce era aia bezoar. Încerca din răsputeri să nu privească în direcţia lui Draco, Crabbe şi Goyle, care se stricau de atâta râs.
— Nu ştiu, domnule, zise iar Harry.
— Aşa mă gândeam şi eu, domnule Harry Potter, că nu ai pus mâna pe vreo carte înainte de a veni aici.
Harry se strădui să privească drept în ochii aceia răi şi reci. Ba se uitase prin cărţi, când era la familia Dursley, dar cum de credea profesorul Plesneală că era el în stare să reţină tot ce scria în manualul „O mie de ierburi magice şi soiuri de ciuperci”?
Profesorul Plesneală continua să ignore mâna ridicată a Hermionei.
— Care este diferenţa, Potter, între iarba dracului şi tabac?
La întrebarea asta, mâna Hermionei aproape că atinse tavanul şi fata se ridică în picioare.
— Nu ştiu, domnule, dar văd că Hermione ştie, de ce n-o întrebaţi pe ea?
Câţiva râseră, iar Seamus îi făcu vesel cu ochiul. Profesorul Plesneală nu fu însă tot atât de încântat.
— Stai jos! se răsti el la Hermione. Ca să nu mori prost, domnule Potter, din praf de rădăcină de stânjenel şi infuzie de cari se obţine un somnifer atât de puternic, încât i se mai spune, popular, Duşca mortului viu, bezoarul este o piatră extrasă din stomacul caprei, care te fereşte de toate otrăvurile, iar iarba dracului şi tabac sunt tot una cu planta numită tutun! Ei, voi, ceilalţi, de ce nu notaţi ce spun?
Imediat se cree mare vânzoleală, fiecare căutându-şi sulurile de pergament şi penele de scris. Acoperind zgomotul cu vocea sa, profesorul Plesneală adaugă:
— Iar casa Cercetaşilor pierde un punct din cauza ta, domnule Potter!
Lucrurile continuară să se înrăutăţească pentru Cercetaşi, pe măsură ce lecţia înainta. Profesorul Plesneală îi împărţi în grupe de câte doi şi îi puse să pregătească o poţiune simplă contra abceselor, iar el, în roba lui lungă şi neagră, se plimba printre ei, urmărindu-i cum cântăreau urzici uscate şi cum zdrobeau colţi de şarpe, criticându-i aproape pe toţi, în afară de Draco, pe care părea să-l placă în mod deosebit. Tocmai le spunea tuturor să ia exemplu de la Draco, cât de omogen arăta amestecul lui, când nori verzui de fum de la un acid şi un sâsâit puternic umplură pivniţa. Nu se ştie cum, dar Seamus reuşise să topească ceaunul lui Neville Poponeaţă şi acum poţiunea lor se scurgea pe lespezi, făcând găuri în tălpile pantofilor câtorva studenţi. În câteva secunde, toată lumea se urcase pe scaune, în timp ce Neville, peste care se revărsase direct poţiunea, se zvârcolea de durere. Imediat îi apărură băşici roşii pe mâini şi pe picioare.
— Idiot! izbucni profesorul Plesneală, îndepărtând cu o uşoară mişcare de baghetă poţiunea împrăştiată peste tot. Probabil că ai pus spinii de porc ghimpos, înainte de a lua ceaunul de pe foc, nu-i aşa?
Neville scânci, când i se umplu şi nasul de băşici.
— Du-l la spital, întreabă în ce aripă a castelului e spitalul, urlă profesorul Plesneală la Seamus.
Apoi, se uită la Harry şi Ron, care lucraseră în apropierea lui Neville.
— Tu, Potter, nu puteai să-i spui să nu pună încă ghimpii? Ce, vroiai să nu fii singurul idiot din clasă? Asta înseamnă alt punct pierdut pentru Cercetaşi!
Era atât de nedrept, încât Harry deschise gura să protesteze, dar Ron îi făcu semn cu piciorul să tacă.
— Nu-i răspunde, îi şopti el, am auzit că profesorul Plesneală este foarte răzbunător.
Pe când urcau scările pivniţei, o oră mai târziu, Harry clocotea de revoltă şi se simţea foarte deprimat. Pierduse două puncte pentru Cercetaşi, chiar din prima săptămână. De ce, oare, îl ura aşa tare profesorul Plesneală?!
— Înveseleşte-te, îl încurajă Ron, George şi Fred întotdeauna pierdeau puncte din cauza profesorului Plesneală. Pot să vin şi eu cu tine la Hagrid?
La trei fără cinci părăseau castelul. Hagrid trăia într-o căsuţă mică de lemn, la marginea Pădurii Interzise. În faţa uşii, se afla un arc medieval şi o pereche de galoşi.
Când ciocăni la uşă, Harry auzi nişte sărituri şi câteva lătrături înfundate. Apoi, răsună şi vocea lui Hagrid:
— Jos! Colţ! Jos!
Hagrid îi pofti înăuntru, străduindu-se să ţină de zgardă un dulău mare şi negru.
Casa nu avea decât o încăpere, de tavanul căreia atârnau şunci şi fazani. Pe vatră, fierbea un ceainic, iar în colţul camerei era un pat mare, acoperit cu o pătură peticită.
— Simţiţi-vă ca acasă, îi îmbie Hagrid, dându-i drumul lui Colţ, care se duse drept la Ron şi începu să-i lingă urechea.
Hotărât lucru, ca şi stăpânul, nici Colţ nu era aşa fioros, precum părea.
— El e Ron, făcu Harry prezentarea, în timp ce Hagrid pregătea ceaiul şi aducea prăjiturile.
— Hm, alt Weasley, da? zise Hagrid, uitându-se la pistruii lui Ron. Mi-am petrecut jumătate din viaţă, ţinându-i pe fraţii tăi gemeni departe de pădurea asta!
Aproape că îşi rupseră dinţii în prăjiturile tari ca piatra, dar Harry şi Ron pretinseră că sunt grozave şi îi povestiră lui Hagrid despre primele lor zile de şcoală. Colţ îşi odihnea capul pe genunchiul lui Harry, umplându-i roba de bale.
Harry şi Ron erau încântaţi, când îl auzeau pe Hagrid spunându-i lui Filch „ţapul ăla bătrân”.
— Cât despre Doamna Norris, pisica aia nesuferită, tare mi-ar plăcea să i-o prezint într-una din zile lui Colţ! Ştiţi că, ori de câte ori vin în şcoală, urâciunea aia de pisică e mereu pe urmele mele? Ţapul bătrân o pune să mă urmărească!
Harry îi povesti lui Hagrid şi despre lecţia cu profesorul Plesneală. Ca şi Ron, Hagrid îl linişti, spunându-i că nu era vreun student care să îi placă acestuia cu adevărat.
— Da, dar pe mine mă urăşte! zise Harry, necăjit.
— Prostii! De ce te-ar urî?
Harry nu se putu împiedica să nu se gândească la faptul că Hagrid nu îl privise în ochi când spusese acel lucru…
— Ce mai face fratele tău, Charlie? îl întrebă Hagrid pe Ron. Tare mult mi-a plăcut de el. Şi ce bun era cu animalele!
Harry se întrebă iar dacă nu cumva Hagrid schimbase subiectul înadins. În timp ce Ron îi povestea lui Hagrid despre cercetările lui Charlie despre vampiri şi dragoni, Harry observă pe masă o tăietură din ziarul „Profetul zilei”.
Recent, a fost jefuită Banca Gringotts! Investigaţiile continuă pentru descoperirea autorilor atacului de pe data de 31 iulie. Se crede că este opera unor vrăjitori necunoscuţi, care se ocupă cu Magia Neagră.
Spiriduşii de la Gringotts insistă că nu a fost furat nimic din bancă. Seiful spart fusese golit chiar în ziua aceea. Dar în această după-amiază, spiriduşul purtător de cuvânt al băncii ne-a declarat: „Nu mai insistaţi, că nu vă putem spune ce era în acel seif.
Harry îşi aminti că Ron îi povestise în tren despre acest atac, dar nu menţionase data.
— Hagrid! strigă Harry. Spargerea băncii a avut loc chiar de ziua mea de naştere! Probabil că s-a întâmplat în timp ce eram noi acolo!
Da, de data asta nu mai era nici o îndoială, Hagrid îi evitase intenţionat privirea. Mormăi ceva şi mai luă o prăjitură. Harry mai citi o dată: Seiful spart fusese golit chiar în ziua aceea.
Hagrid golise seiful 713, dacă golit se putea numi faptul că luase acel pacheţel jerpelit. Oare, asta căutau atacatorii?
În timp ce se îndreptau spre castel pentru masa de seară, cu buzunarele îngreunate de prăjiturile lui Hagrid, pe care Harry şi Ron fuseseră prea bine crescuţi ca să le refuze, Harry se gândi că nici una dintre lecţiile pe care le avusese până atunci nu îi dăduse atât de mult de gândit ca acel ceai la Hagrid…