Până să-l întâlnească pe Draco, Harry nu crezuse că va mai urî pe cineva atât de mult ca pe Dudley. Fiindcă în primul an, Cercetaşii nu aveau alte cursuri comune cu Viperinii, în afară de cel de „Poţiuni magice”, Harry nu avu prea mult de-a face cu Draco. Asta până când găsiră un bilet prins în camera de zi a Cercetaşilor, prin care erau anunţaţi că lecţiile de zbor urmau să înceapă joi şi se vor desfăşura împreună cu Viperinii.
— Da, bombăni Harry, numai mie mi se putea întâmpla aşa ceva, să mă fac de râs pe coada de mătură, în faţa lui Draco.
Dorise să înveţe să zboare mai mult ca orice pe lume.
— N-o să te faci de râs, încerca Ron să-l liniştească. Draco se tot laudă cât este el de bun la Vâjthaţ, dar cred că doar se grozăveşte! Ştii cum e el!
Într-adevăr, Draco vorbea mult despre zbor şi mereu se plângea că anul întâi nu joacă suficient Vâjthaţ. Povestea întâmplări exagerate şi interminabile, care aproape toate se terminau cu felul în care scăpase el de Încuiaţi, zburând ca un elicopter. Şi Draco nu era singurul. Şi Seamus povestea că şi-a petrecut întreaga copilărie, cutreierând coclaurile pe o coadă de mătură. Chiar şi Ron povestea, cui dorea să-l asculte, că, odată, pe când se plimbau pe coada de mătură a lui Charlie, erau să lovească un deltaplan. Toţi cei din familiile de vrăjitori vorbeau aproape tot timpul de Vâjthaţ.
Ron intrase deja într-o mare dispută cu Dean Thomas, în legătură cu jocul de fotbal. Ron nu putea să înţeleagă în ce consta frumuseţea acelui joc cu mingea, dacă nimănui nu-i era permis să zboare. Harry îl surprinsese pe Ron încercând să-i facă să se mişte pe jucătorii din posterul lui Dean, cu echipa lui favorită.
Neville nu se suise niciodată pe vreo coadă de mătură, fiindcă bunica lui nu-i dăduse voie nici măcar să se apropie de aşa ceva. În sinea lui, Harry îi dădea dreptate bunicii lui Neville, fiindcă acesta păţea fel de fel de accidente şi cu picioarele pe pământ, darămite pe mătură…
Hermione era şi ea foarte emoţionată, deoarece zborul era ceva care nu putea fi învăţat numai din cărţi. Încercase, dar… La micul dejun din acea zi de joi, Hermione îi înnebuni pe toţi cu fel de fel de poante, pe care le citise ea în cartea „Vâjthaţ de-a lungul secolelor”. Numai Neville îi sorbea fiecare cuvânt, sperând să prindă câte ceva care l-ar fi putut ajuta mai târziu să se menţină măcar pe coada de mătură. Ceilalţi, însă, răsuflară uşuraţi, când turuiala Hermionei fu întreruptă de bufniţele care aduceau corespondenţa.
Harry nu mai primise nimic, de la bileţelul lui Hagrid, lucru repede observat de Draco. El tocmai primise de acasă un pachet cu dulciuri, pe care îl deschise pofticios, la masa Viperinilor.
Neville primi un pacheţel de la bunica lui. Îl deschise emoţionat, în faţa tuturor, şi găsi înăuntru un glob de cristal, acoperit cu ceva alburiu.
— Ah, e un Aminteşte-ţi tot! Bunica ştie că eu cam uit să fac diverse lucruri. Globul ăsta îţi spune imediat dacă ai uitat ceva. Îl ţii aşa şi dacă se face roşu… Oh! făcu Neville, înroşindu-se până în vârful urechilor, fiindcă globul se făcuse şi el ca para focului. Ce-am uitat?!
Neville se străduia să-şi amintească ce uitase, când Draco îi smulse pe la spate globul de cristal. Harry şi Ron săriră în picioare, de-abia aşteptând un motiv, cât de mic, să se ia la trântă cu Draco, dar profesoara McGonagall, care mirosea pericolul mai repede ca orice alt profesor, fu imediat lângă ei.
— Ce se întâmplă aici? întrebă ea.
— Draco mi-a luat globul, doamnă, se plânse Neville.
Strâmbându-se, Draco lăsă globul la loc, pe masă.
— Mă uitam şi eu, ce-am făcut? întrebă el şi o şterse de la masa lor, urmat îndeaproape de Crabbe şi Goyle.
După-amiază, la trei şi jumătate, Harry, Ron şi toţi ceilalţi Cercetaşi ieşiră afară, pentru prima lecţie de zbor.
Era o zi senină, înviorată de un vânticel plăcut. Cu toţii păşeau pe iarba proaspătă, coborând o pantă şi îndreptându-se către o pajişte complet netedă. În zare, se vedeau copacii sumbri şi întunecaţi ai Pădurii Interzise.
Viperinii erau deja acolo, iar pe pământ se vedeau douăzeci de cozi de mătură, aliniate perfect. Harry îi auzise pe Fred şi George plângându-se adesea de cozile de mătură de la şcoală, care începeau să vibreze, de îndată ce te înălţai prea sus şi toate trăgeau un pic spre stânga.
Sosi şi profesoara lor, Madam Hooch. Avea părul scurt, cărunt, iar ochii îi erau galbeni, ca ai unui şoim de pradă.
— Hei, ce staţi şi vă uitaţi la mine? Puneţi mâna pe câte o mătură şi, călare pe ea! începu ea să strige.
Harry se uită la mătura lui. Era foarte veche, iar pe alocuri ieşeau fire desprinse.
— Strângeţi coada măturii cu mâna dreaptă, comandă profesoara, şi ziceţi „Hop!”
— Hop! strigară cu toţii.
Mătura lui Harry zvâcni imediat în mâna lui, dar se dovedi a fi una dintre puţinele care făcu acest lucru. Mătura Hermionei se răsuci, pur şi simplu, şi căzu la pământ, iar cea a lui Neville nici măcar nu se clinti. Probabil că măturile, precum caii, simţeau când ţi-era frică, se gândi Harry. Exista un tremur în vocea lui Neville care spunea clar că ar vrea să rămână cu picioarele pe pământ.
Madam Hooch trecu apoi printre rânduri, le arătă cum trebuie încălecată o mătură şi le corectă înclinarea mâinii cu care se prindeau de mătură. Harry şi Ron mai să moară de fericire când Madam Hooch îl corectă pe Draco şi îi spuse că fusese învăţat greşit să zboare.
— Când auziţi fluierul, zise ea, loviţi coada măturii cu putere de pământ. Ţineţi-le strâns, înălţaţi-vă puţin, apoi coborâţi, înclinându-vă uşor înainte. La fluierul meu… Unu… Doi…
Dar Neville, nervos ca o pisică şi speriat să nu rămână ultimul, lovi cu putere pământul, înainte ca buzele profesoarei să fi atins măcar fluierul.
— Înapoi, băiete! strigă ea.
Dar Neville parcă scăpase din puşcă şi se tot înălţa. Un metru, doi… Harry îl văzu albindu-se la faţă când privi în jos, strângând cu putere mătura, dar înclinându-se pe o parte şi…
BONG! Urmă o bufnitură şi Neville rămase gemând la pământ, cu faţa în sus.
Mătura lui continua să se înalţe singură tot mai sus şi se abătu spre Pădurea Interzisă, dispărând cu totul din vedere.
Madam Hooch se aplecase peste Neville, tot atât de palidă la faţă, ca şi el.
— Vai, ţi-ai scrântit încheietura, o auzi Harry murmurând pe Madam Hooch. Hai, sus, ai scăpat uşor!
— Să nu îndrăznească cineva să facă vreo mişcare, cât îl duc eu la spital, îi ameninţă ea, întorcându-se cu faţa la ei. Lăsaţi măturile la locul lor sau zburaţi de la Hogwarts cât ai zice Vâjthaţ! Să mergem, bietul de tine!
Neville, cu faţa brăzdată de lacrimi, se îndepărtă, susţinut de mijloc de Madam Hooch.
De îndată ce plecară cei doi, Draco izbucni în râs:
— Aţi văzut ce faţă de mălai mare avea?
Ceilalţi Viperini îi ţinură isonul.
— Mai taci din gură, Draco! îl repezi Parvati Patil.
— Ooo, ia te uită, zise batjocoritor o fată de la Viperini, cu faţa dură şi privirea tăioasă, nu ştiam, Parvati, că te dai în vânt după grăsani umflaţi şi plângăcioşi!
— Uite! strigă Draco, ridicând ceva de la pământ. E stupizenia aia pe care i-a trimis-o bunică-sa!
Globul strălucea în soare, în mâinile lui Draco.
— Dă-mi-l imediat! zise Harry calm.
Toată lumea amuţi, cu ochii şi urechile ciulite. Draco zâmbi răutăcios.
— Cred că o să-l las pe undeva, pe-aici, zise el, să-l găsească Neville când vine. Eh, într-un copac… Ce zici?
— Dă-mi-l în clipa asta! strigă Harry, dar Draco încălecase pe mătură şi se îndepărtase.
Nu minţise, ştia, într-adevăr, să zboare bine. Ajunsese rapid la ramurile cele mai de sus ale unui stejar şi strigă de acolo:
— Vino să-l iei, Potter, cine te opreşte?
Harry puse mâna pe coada măturii.
— Nu! strigă Hermione. Madam Hooch a spus să nu ne clintim din loc, o să ne băgaţi pe toţi în bucluc!
Harry ignoră spusele ei. Sângele îi zvâcnea în urechi. Încălecă mătura, lovi puternic cu coada de pământ, înălţându-se repede, cu părul şi roba înfoiate de vânt.
„Iată ceva ce sunt şi eu în stare să fac, fără prea multă învăţătură”, se gândi el. Era o senzaţie minunată. Ridică uşor mătura, să se mai înalţe puţin, şi auzi strigătele de spaimă ale fetelor şi văzu admiraţia care se citea pe faţa lui Ron.
Întoarse brusc mătura şi se află faţă în faţă cu Draco Reacredinţă, care îl privea, oarecum descumpănit.
— Dă-mi-l imediat sau te dau jos de pe mătură! zise Harry.
— Aş vrea s-o văd şi pe-asta, zise Draco, dar iară prea mare convingere. Începuse să-i fie frică.
Cum-necum, Harry ştia ce avea de făcut. Apucă mătura cu amândouă mâinile şi se îndreptă brusc spre Draco, drept la ţintă, ca un vârf de lance. Draco, de-abia avu timp să se dea la o parte. Harry făcu o nouă întoarcere, ţinând strâns mătura cu amândouă mâinile. Câţiva dintre cei de jos începură să aplaude.
— Ha! Nu-i mai ai pe Crabbe şi Goyle să-ţi scape pielea! râse Harry.
Acelaşi gând îi trecuse şi lui Draco prin minte.
— Prinde-l, dacă poţi, zise el cu răutate şi aruncă în sus globul, în timp ce el se îndreptă spre pământ.
Harry văzu cum globul se înălţă cu o mişcare uşoară în aer şi apoi începu să cadă cu viteză. Înclină vârful măturii şi începu să coboare cu mare viteză în picaj, urmărind globul. În ţipetele speriate, dar şi entuziasmate ale celor de jos, Harry întinse mâna şi prinse globul, la mai puţin de cincizeci de centimetri de pământ, la timp ca să-şi poată îndrepta mătura şi să aterizeze lin pe iarbă.
— HARRY POTTER!
Inima lui Harry se strânse, bucuria victoriei aproape dispărând cu totul, la auzul vocii profesoarei McGonagall. Stătea în faţa ei, cu capul plecat, tremurând uşor.
„Niciodată… la Hogwarts…” se gândi el trist.
— Harry Potter! repetă ea, gâtuită de emoţie, cu ochii sclipind de furie pe sub ochelari. Cum de-ai îndrăznit? Dacă îţi rupeai gâtul?
— Nu a fost vina lui, doamnă…
— Taci din gură, domnişoară Patil.
— Dar numai Draco…
— Taci şi dumneata, domnule Weasley! Harry Potter, vino cu mine! ACUM!
Harry mai apucă să vadă bucuria celor trei, Draco, Crabbe şi Goyle.
Merse spăşit în spatele profesoarei McGonagall, în timp ce ea se îndrepta nervoasă spre castel. Îl vor exmatricula, era sigur. Vroia să spună ceva în apărarea lui, dar cuvintele refuzau să iasă din gât. Profesoara McGonagall mergea repede, fără să-l învrednicească nici măcar cu o privire. O făcuse şi de data asta. Se miră că reuşise să rămână acolo chiar şi alea două săptămâni. Tot ce avea el putea fi împachetat în zece minute, după care, direcţia Dursley. Nici nu vroia să se gândească la ce aveau să spună când îl vor vedea pe treptele casei.
Urcau deja scările de marmură din interior şi profesoara McGonagall nu scosese nici un cuvânt. Trântea uşile şi mărşăluia pe coridoare, fără să-l bage în seamă pe bietul Harry. Probabil că îl ducea la domnul director Albus Dumbledore. Se gândea la Hagrid care fusese şi el exmatriculat, dar lăsat pe lângă şcoală, ca paznic al vânatului. Poate că ar putea fi asistentul lui Hagrid… Inima i se strânse şi mai tare, la gândul că avea să vadă cum Ron şi ceilalţi ajungeau vrăjitori, în timp ce el mergea după Hagrid şi îi căra geanta. Profesoara McGonagall se opri în faţa unei clase, băgă capul pe uşă şi întrebă:
— Scuzaţi-mă, domnule profesor Flitwick, aveţi nevoie de Baston? Am puţină treabă cu el…
Harry tresări. Ce-o mai fi şi asta? Doar nu avea de gând să-l bată cu băţul…
Baston se dovedi a fi un om, de fapt, un băiat din anul cinci, care veni mirat spre ei.
— Veniţi amândoi cu mine, zise ea, luând-o înainte.
Baston îl privea curios pe Harry.
— Intraţi!
Profesoara McGonagall îi împinse într-o clasă, în care nu era nimeni, cu excepţia lui Peeves, ocupat să scrie prostii cu creta pe tablă.
— Peeves, afară! strigă profesoara.
Peeves scăpă creta din mână şi ieşi repede, afurisind şi blestemând. Profesoara McGonagall trânti uşa după el şi se întoarse spre cei doi băieţi.
— Potter, el e Oliver Baston. Baston, ţi-am găsit un căutător!
— Nu glumiţi, doamnă?
— Absolut deloc! zise ea sec. Băiatul e un talent, n-am mai văzut aşa ceva. Eşti prima oară pe mătură, Potter?
Harry dădu din cap doar, fără să ştie ce se întâmpla. Totuşi, nu părea o exmatriculare… Începu să-şi revină, puţin câte puţin.
— A prins globul ăsta în mână, după o cădere liberă de aproximativ 15 metri! mai spuse profesoara McGonagall. Şi nu are nici măcar o zgârietură! Nici Charlie Weasley n-ar fi reuşit!
Oliver Baston îl privea pe Harry, ca şi cum toate visele lui s-ar fi împlinit, în sfârşit.
— Ai văzut vreodată vreun meci de Vâjthaţ, Potter? îl întrebă el.
— Baston este căpitanul echipei Cercetaşilor, îi explică profesoara McGonagall.
— Da, are şi statura potrivită, zise Baston, dându-i ocol lui Harry şi studiindu-l cu atenţie. Agilitate, viteză… Trebuie să-i găsesc o mătură potrivită, ce ziceţi, doamnă, un Nimbus 2000 sau un Aspiratus 7?
— O să vorbesc cu domnul profesor Albus Dumbledore, ca să vedem cum putem modifica regula anului întâi… Avem atâta nevoie de o echipă mai bună ca anul trecut. Ne-au umilit complet Viperinii în ultimul meci! O săptămână întreagă nu l-am mai putut privi în ochi pe Severus Plesneală!
Profesoara McGonagall îl privi sever pe Harry, peste rama ochelarilor.
— Să te antrenezi din greu, Potter, dacă nu vrei să te pedepsesc pentru ce-ai făcut! îl ameninţă ea.
Deodată, faţa i se destinse într-un zâmbet larg.
— Ce fericit ar fi fost tatăl tău, zise ea cu nostalgie. Era un excelent jucător de Vâjthaţ!
— Glumeşti, nu? întrebă Ron, neîncrezător.
Erau la masa de prânz şi Harry tocmai terminase de povestit ce i se întâmplase, de când plecase cu profesoara McGonagall de pe terenul de antrenament. Ron continuă uimit, rămânând cu bucata de plăcintă la jumătatea drumului spre gură:
— Căutător? Dar cei din anul întâi niciodată n-au… O să fii cel mai tânăr jucător din ultimii…
— Din ultimul secol, vrei să spui, zise Harry, înfulecând cu poftă, căruia i se făcuse o foame teribilă, după emoţiile de până atunci. Aşa mi-a spus Baston!
Ron era atât de uimit, încât rămăsese, pur şi simplu, cu gura căscată, gogonând ochii la Harry.
— Încep antrenamentul săptămâna viitoare, numai nu spune nimănui, Baston vrea să fie secret până la meci!
Fred şi George intrară pe hol şi, de cum îl observară pe Harry, se îndreptară spre el.
— Excelent, îi spuse George, ne-a povestit Baston. Şi noi suntem în echipă, prinzătorii!
— Ascultaţi-mă pe mine, adăugă Fred, anul ăsta câştigăm cu siguranţă cupa la Vâjthaţ! N-am mai câştigat de când a plecat Charlie, dar echipa de anul acesta va fi extraordinară! Trebuie să te antrenezi bine, Harry. Să-l fi văzut pe Baston, parcă plutea când ne-a povestit.
— Acum ne grăbim, Lee Jordan a găsit un culoar secret, prin care putem să ieşim din şcoală.
— Pariez că e ăla pe care noi l-am găsit din prima săptămână de şcoală! La revedere!
De-abia plecară Fred şi George, când apărură alţii, mult mai neplăcuţi: Draco, flancat de Crabbe şi Goyle.
— Iei ultima masă, Potter? Când pleacă trenul spre lumea Încuiaţilor?
— Văd că ai căpătat curaj acum, că te afli pe pământ şi eşti însoţit de gorilele tale, îi spuse Harry, cu răceală.
Nu că nu s-ar mai fi temut de Crabbe şi Goyle, dar, cu profesorii de faţă, aceştia nu puteau decât să strângă din dinţi şi din pumni.
— Am curaj să te înfrunt şi singur, se grozăvi Draco. La noapte, dacă vrei. Un duel între vrăjitori. Numai cu bagheta magică, fără nici un fel de contact fizic. Să nu-mi spui că n-ai auzit niciodată de duelul dintre vrăjitori…
— Cum să nu audă? se băgă Ron în vorbă. Eu sunt secundul lui. Care e secundul tău?
Draco se uită la Crabbe şi Goyle, cântărindu-i.
— Crabbe! La miezul nopţii, da? Ne întâlnim în Sala Trofeelor, rămâne întotdeauna neîncuiată.
După ce plecă Draco, Ron şi Harry se uitară unul la altul.
— Ce e aia duelul dintre vrăjitori?! Şi cum, adică, tu eşti secundul meu?
— Păi, secundul asistă şi continuă lupta, dacă mori tu, zise Ron, prefăcându-se nepăsător.
Văzând expresia de pe faţa lui Harry, Ron adăugă repede:
— Dar nu se moare decât în duelurile adevărate, ştii tu, cu vrăjitori experimentaţi. Cel mai rău lucru pe care o să puteţi să-l faceţi voi o să fie să trimiteţi doar câteva scântei unul spre altul. Nici unul dintre voi nu ştie atâtea vrăji încât să producă nenorociri. Oricum, pariez că se aştepta să nu primeşti provocarea.
— Şi dacă îmi agit bagheta şi nu se întâmplă nimic?
— O arunci la o parte şi-i dai un pumn în nas, îi sugeră Ron.
— Scuzaţi-mă…
Amândoi ridicară privirile. Era Hermione Granger.
— Nu poate nimeni să mănânce în linişte la masa asta? izbucni Ron.
Hermione nici nu îl băgă în seamă pe Ron şi îi spuse lui Harry:
— Am auzit, fără să vreau, ce-ai vorbit cu Draco…
— Cred şi eu! pufni Ron.
— N-ar trebui să bântui prin şcoală, după ora de culcare. Gândeşte-te câte puncte or să piardă Cercetaşii, e foarte probabil să te prindă. Nu fi aşa egoist.
— Şi… nu te mai băga unde nu-ţi fierbe oala, o repezi Harry.
— Pa şi n-am cuvinte, îi zise Ron în batjocură.
„Orice s-ar zice, ăsta nu e un sfârşit de zi tocmai fericit”, îşi zise Harry, în timp ce stătea treaz în dormitor, ascultând cum Dean şi Seamus dormeau fericiţi. (Neville nu se întorsese încă de la spital). Toată după-amiaza, Ron îi dăduse sfaturi, de genul: „Dacă te blesteamă, vezi cum poţi să te fereşti, fiindcă am uitat cum se blochează blestemele”. Aveau toate şansele să fie prinşi de Filch sau Doamna Norris şi Harry îşi zise că forţa norocul, încălcând altă regulă a şcolii în aceeaşi zi. Pe de altă parte, îi apărea în întuneric faţa nesuferită şi batjocoritoare a lui Draco. Asta era marea lui şansă, să-l înfrunte faţă-n faţă şi să-l înfrângă. Nu putea rata aşa o ocazie.
— E unsprezece şi jumătate, şopti Ron, să mergem.
Îşi puseră halatele şi se strecurară din turnul lor, pe scara în spirală, şi apoi prin camera de zi a Cercetaşilor. Încă mai ardeau câţiva cărbuni în cămin, răspândind umbre lungi şi negre. Aproape că ajunseseră la gaura din portret, când se auzi o voce, din fotoliul apropiat:
— Nu pot să cred că faci asta, Harry!
Se aprinse o lampă. Era Hermione, îmbrăcată cu un halat roz.
— Iar tu! izbucni Ron furios. Du-te înapoi, la culcare.
— Aproape că i-am spus fratelui tău, zise Hermione, dintr-o suflare. El e Perfect şi o să pună capăt prostiei ăsteia.
Harry nu-şi putea închipui cum putea să fie cineva chiar aşa de băgăcios.
— Vino, îi spuse el lui Ron.
Împinseră portretul femeii grase şi trecură în hol.
Dar Hermione nu avea de gând să se dea bătută, cu una, cu două. Îl urmă pe Ron şi trecu şi ea prin portret, sâsâind la ei ca o gâscă speriată.
— Nu vă pasă de Cercetaşi, nu vă pasă decât de voi! Nu vreau ca Viperinii să câştige Cupa Caselor! O să pierdeţi punctele obţinute de mine de la doamna profesoară McGonagall, fiindcă am ştiut despre vrăjile încrucişate!
— Pleacă odată de-aici!
— Bine, plec, dar mâine, când o să fiţi în tren, spre casă, să vă aduceţi aminte ce v-am spus! Oh, sunteţi aşa de…
Dar cum erau n-aveau să afle, fiindcă Hermione le întorsese spatele, pregătindu-se să intre prin portret, dar se trezi în faţa unui tablou gol. Doamna grasă plecase într-una dintre vizitele sale nocturne, iar Hermione rămăsese afară din Turnul Cercetaşilor.
— Ce mă fac acum? îi întrebă ea îngrijorată.
— Treaba ta, noi trebuie să ne grăbim ca să nu întârziem, zise Ron.
Nici nu ajunseseră bine la capătul coridorului, că Hermione îi şi ajunse din urmă.
— Vin şi eu cu voi, hotărî ea.
— În nici un caz!
— Credeţi că o să stau aici, să aştept să dea Filch de mine? Dacă ne prinde pe toţi trei, o să-i spun că am ieşit să vă opresc să faceţi aşa o prostie şi să vă fac să veniţi înapoi în turn!
— Da' ştiu că ai tupeu, nu glumă! zise Ron, înfuriat.
— Linişte! Se aude ceva, îi potoli Harry.
Se auzea, într-adevăr, un zgomot, ca şi cum cineva ar fi tors.
— O fi Doamna Norris? întrebă Ron, cercetând coridorul cu atenţie.
Nu era doamna Norris, ci Neville, care dormea ghemuit pe jos. Tresări la apropierea lor şi sări în picioare.
— Bine că aţi dat voi de mine, mă învârt pe-aici de câteva ore, n-am mai ştiut parola spre turnul nostru.
— Nu mai vorbi aşa tare, Neville. Parola este Rât de porc, dar nu-ţi mai foloseşte acum, fiindcă doamna cea grasă a plecat în vizită.
— Ce-ţi mai face mâna? îl întrebă Harry.
— Excelent, uite! Madam Pomfrey m-a vindecat într-o clipă!
— Mă bucur, Neville, noi trebuie să ne ducem undeva, ne vedem mai târziu…
— Nu mă lăsaţi aici, se rugă Neville, nu vreau să rămân singur, Baronul Sângeros a trecut deja de două ori pe-aici!
Ron se uită furios la ceas şi apoi, la Hermione şi Neville.
— Dacă ne prind, îi ameninţă Ron pe cei doi nepoftiţi, n-o să am linişte până nu învăţ Blestemul Zănaticilor, pe care ni l-a predat profesorul Quirrell, ca să-l aplic asupra voastră!
Hermione deschise gura, probabil ca să spună cum era acel blestem, dar Harry le făcu semn să tacă şi plecară mai departe. Continuară să se strecoare de-a lungul coridoarelor, luminate doar de lumina lunii, prin ferestrele înalte, şi la fiecare cotitură, Harry se aştepta să dea nas în nas cu Filch sau cu Doamna Norris. Avură noroc, totuşi, şi ajunseră fără necazuri la scara în spirală, care ducea la etajul trei, unde se afla Sala Trofeelor.
Draco şi Crabbe nu ajunseseră încă. Casetele de cristal, în care se aflau trofeele, străluceau în lumina lunii. Cupe, scuturi, tăvi şi statuete împrăştiau în întuneric sclipiri de aur şi argint. Stăteau cu spatele lipit de perete şi cu ochii aţintiţi la cele două uşi de la capetele sălii. Harry îşi scoase bagheta, să o aibă la îndemână, în cazul în care Draco ar fi început fără nici un avertisment.
Minutele se scurgeau cu greu.
— E târziu, şopti Ron, poate i s-a făcut frică.
Apoi, se auzi un zgomot în camera alăturată, care îi făcu să tresară. Harry îşi ridicase bagheta, când auziră o voce care nu era, în nici un caz, a lui Draco:
— Adulmecă bine, iubita mea, poate sunt ascunşi în vreun colţ.
Era vocea lui Filch care i se adresa Doamnei Norris! Îngrozit, Harry le făcu celor trei semn cu bagheta să-l urmeze. Nici nu-şi dădură seama când ajunseră la uşa opusă locului de unde venea vocea lui Filch. De-abia îşi trăsese Neville roba dincolo de uşă, când îl auziră pe Filch, care intrase deja în Sala Trofeelor, spunându-i Doamnei Norris:
— Sunt pe-aici, pe undeva, am auzit murmure de voci, se ascund probabil.
— Pe aici, îi îndemnă Harry pe ceilalţi, care amuţiseră de groază.
Se strecurară printr-o sală, plină cu armuri medievale. Filch se apropia şi el însă. Neville scăpă un scâncet de groază şi o luă la fugă. Intră în Ron şi amândoi, într-o armură.
Zăngănelile care urmară fură suficiente să trezească întregul castel.
— Să fugim! strigă Harry şi o zbughiră afară din galeria cu armuri, fără să privească înapoi, să vadă dacă îi urmărea Filch. Străbătură în goană, unul după altul, coridoarele, cu Harry în frunte, fără să ştie unde se aflau şi nici încotro fugeau.
Trecură printr-o draperie şi nimeriră într-un tunel secret, pe care îl traversară repede, şi ajunseră lângă clasa în care li se preda „Farmece şi vrăji”, adică la zeci de kilometri depărtare de Sala Trofeelor.
— Cred că ne-au pierdut urma, zise Harry, gâfâind din greu şi ştergându-şi fruntea de transpiraţie.
Neville de-abia mai putea să respire.
— V-am… spus eu! zise Hermione, abia mai putând vorbi.
— Trebuie să ajungem la Turnul Cercetaşilor, cât mai repede posibil, le spuse Ron.
— Draco te-a pârât, îi zise Hermione lui Harry, cred că-ţi dai seama. Nici n-avea de gând să vină. Filch ştia cu certitudine că va găsi pe cineva.
Harry era convins că avea dreptate, dar nu avea de gând să recunoască în faţa ei.
— Să mergem mai departe.
Dar nu era aşa simplu. De-abia făcuseră câţiva paşi, că se deschise o uşă şi îşi făcu apariţia Peeves. De cum îi văzu, chiţcăi de plăcere.
— Taci, Peeves, că ne exmatriculează.
Peeves chicoti încântat.
— Măi, măi, ce să caute în miezul nopţii anul întâi pe coridoarele castelului? Ţţţ, măi, măi, ce boboci neascultători… O să fiţi priiinşi! Sâc! Sâc!
— Dacă nu ne spui tu, n-o să ne descopere nimeni. Peeves, te rugăm mult.
— Ar trebui să-i spun lui Filch, e pentru binele vostru, zise el, ca şi cum i-ar fi păsat de ei, dar ochii îi sclipeau de răutate.
— Piei din calea noastră, îi spuse Ron şi se repezi la el.
Asta fu o greşeală capitală.
— Studenţi, afară din camera de culcare! începu să urle Peeves din toţi rărunchii. Aici, pe coridorul de la clasa în care se predau „Farmece”!
Fugiră îngroziţi până la uşa din capătul culoarului, dar aceasta era încuiată.
— Atât ne-a fost, mormăi Ron, ăsta-i sfârşitul…
Auziră paşi. Filch alerga cât îl ţineau puterile, ghidându-se după ţipetele lui Peeves.
— Poate nu, zise Hermione şi, luând bagheta lui Harry, şopti: Alohomora!
Se auzi un CLIC, uşa se deschise, intrară repede, o zăvorâră în urma lor şi îşi lipiră urechea de ea, să audă ce se întâmpla.
— În ce parte au luat-o, Peeves? întrebă Filch, furios.
— Spune te rog, mai întâi, zise Peeves, cu obrăznicie.
— Nu te pune cu mine, Peeves, şi spune mai repede pe unde au fugit!
— N-o să scoţi nimic de la mine, până nu spui te rog! zise Peeves, cu vocea lui nesuferită.
— Bine… Te rog!
— Nimic! Ţi-am spus doar că n-o să-ţi spun nimic, dacă nu spui te rog! Ce, ăsta a fost un te rog frumos? Ha, ha, ha, ha!
Şi copiii auziră cum Peeves pleacă, trântind o uşă. Imediat se auziră blestemele furioase ale lui Filch.
— Crede că uşa asta e încuiată, aşa că am scăpat pentru moment. Nu te mai ţine de mine, îi spuse Harry lui Neville care se ţinuse de mâneca lui până atunci şi care îl privea îngrozit. Ce-i cu tine?
Văzu imediat ce era cu el. Lui Harry i se părea că trăieşte un coşmar, din care nu se mai putea trezi. Nu se aflau într-o altă cameră, aşa cum crezuseră, ci într-un coridor, şi nu orice coridor, ci chiar cel interzis, de la etajul trei!
Aici, îi aştepta un câine monstruos, care aproape că umplea spaţiul dintre podea şi tavan. Avea trei capete şi trei perechi de ochi care se roteau furioşi în toate părţile, trei nasuri, adulmecând înspre ei şi trei guri, cu balele curgând printre nişte colţi uriaşi.
Stătea nemişcat, fixându-i cu privirea, şi Harry îşi dădu seama că singurul motiv, pentru care nu erau deja morţi, era că şi el fusese luat prin surprindere de apariţia lor neaşteptată. Dar îşi revenea repede, altfel ce însemnau mârâielile acelea îngrozitoare?
Harry apucă mânerul uşii. Între Filch şi moarte, Filch era de preferat, desigur.
Ieşiră repede şi traseră uşa după ei. Alergară îngroziţi pe coridor. Nu mai era nici urmă de Filch, probabil că se grăbise să-i caute în altă parte… Oricum, cui îi păsa de el? Tot ce doreau era să lase cât mai mult spaţiu între ei şi monstrul acela.
Nu se opriră decât când ajunseră în faţa portretului doamnei grase, de la etajul şapte, care, spre norocul lor, se întorsese din vizită.
— Unde, Doamne iartă-mă, aţi fost? întrebă ea îngrijorată, uitându-se la hainele lor, atârnând în toate părţile, şi la feţele lor congestionate.
— N-are importanţă, dă-ne drumul… Rât de porc, spuse Harry, gâfâind.
Tabloul se dădu la o parte şi ei se treziră în camera de zi a Cercetaşilor, unde se prăbuşiră, tremurând din toate încheieturile, în fotoliile moi.
Trecu ceva timp până ce putură să articuleze ceva. Neville arăta, ca şi cum nu va mai fi în stare să vorbească niciodată.
— Cum de ţin un asemenea monstru în şcoală? întrebă Ron, în cele din urmă. Câinii au nevoie de mişcare, iar ăsta, cu atât mai mult.
Hermione îşi recăpătase şi ea suflarea, dar şi temperamentul arţăgos.
— Cum de nu vă daţi seama nici unul dintre voi, izbucni ea, ce înseamnă asta?
— Nu m-am uitat prea bine, eram prea îngrozit, zise Harry.
— Stătea pe o trapă! Cu siguranţă că păzea ceva important, zise ea, privindu-i furioasă. Ei, acum sunteţi mulţumiţi? Puteam să murim sau, şi mai rău, să fim exmatriculaţi! Eu mă duc la culcare!
Ron rămase cu gura căscată.
— Auzi, zise el, ca şi cum noi am fi obligat-o să vină cu noi!
Dar cuvintele Hermionei îl puseseră pe gânduri pe Harry. Culcat în patul lui, continua să se gândească la spusele fetei. Păzea ceva… Oare, ce spusese Hagrid? Gringotts este cel mai sigur loc din lume, dacă vrei să ascunzi ceva, în afară de castel, poate…
Da, se părea că descoperise unde se afla pachetul minuscul din seiful 713…