Harry urmă în continuare instrucţiunile Prinţului Semipur în timpul celorlalte cursuri de Poţiuni din săptămâna aceea ori de câte ori se abăteau de la varianta lui Libatius Borage, iar rezultatul fu că, după a patra lecţie, Slughorn îl copleşea cu laude pe Harry, spunând că rareori mai avusese un elev atât de talentat. Ron şi Hermione erau amândoi departe de a fi încântaţi de asta. Deşi Harry le propusese să împartă cartea cu ei, lui Ron îi era mai greu să descifreze scrisul decât lui Harry şi nu putea să îl tot roage pe Harry să citească instrucţiunile cu voce tare, pentru că ar fi părut suspect. În schimb, Hermione ţinea morţiş să ia în seamă doar aşa-zisele instrucţiuni „oficiale”, devenind din ce în ce mai prost dispusă când se dovedea că avea rezultate mai puţin bune decât ale prinţului.
Harry se întrebă într-o doară cine fusese Prinţul Semipur. Cu toate că avu atâtea teme de făcut, încât nu-i ajunse timpul să citească tot manualul de Realizare a Poţiunilor Avansate, reuşi să se uite prin el atât cât să-şi dea seama că abia dacă exista vreo pagină pe care prinţul să nu fi notat observaţii, dintre care unele nu aveau nici o legătură cu orele de Poţiuni. Din când în când apăreau şi instrucţiuni pentru aruncarea unor vrăji pe care prinţul le inventase de unul singur.
— Sau de una singură, zise Hermione irascibilă, auzindu-l pe Harry că-i spune asta lui Ron în camera de zi sâmbătă seara. S-ar putea să fi fost o fată. Scrisul pare mai degrabă cel unei fete decât al unui băiat.
— Se numea Prinţul Semipur, spuse Hermione. De câte fete ai auzit care să fi fost prinţi?
Hermione nu păru să aibă vreun răspuns. Doar se încruntă şi smuci din mâna lui Ron eseul ei despre „Principiile rematerializării”, pe care Ron încerca să-l parcurgă cu susul în jos.
Harry se uită la ceas şi îşi puse repede manualul de Poţiuni înapoi în ghiozdan.
— Este opt fără cinci, ar trebui să plec, o să întârzii la cursul cu Dumbledore.
— Aaaa! rămase Hermione cu răsuflarea tăiată, ridicându-şi imediat privirea. Succes! O să te aşteptăm, suntem curioşi ce o să-ţi predea!
— Sper să fie totul în ordine, zise Ron, privindu-l împreună cu Hermione pe Harry cum ieşea pe gaura portretului.
Harry îşi văzu de drum pe holurile părăsite, deşi trebui să se ascundă repede după o statuie când apăru profesoara Trelawney după un colţ, vorbind singură în şoaptă, amestecând un pachet de cărţi de joc jerpelite şi interpretându-le din mers.
— Doi de pică: un conflict, murmură ea, trecând pe lângă locul unde stătea ghemuit Harry, care se ascundea de ea. Şapte de pică: semn rău. Zece de pică: violenţă. Valet de pică: un tânăr brunet, care s-ar putea să aibă multe griji, cineva căruia nu-i place de mine.
Se opri brusc, chiar de partea cealaltă a statuii în spatele căreia era Harry.
— A, asta nu are cum să fie corect, zise ea deranjată, iar Harry o auzi amestecând din nou cărţile, continuându-şi drumul şi lăsând în urma ei un parfum de sherry pentru gătit.
Harry aşteptă până când se asigură că profesoara plecase, apoi merse repede mai departe, până când ajunse în dreptul unui gargui de piatră lipit de perete, pe holul de la etajul şapte.
— Tarte acide, zise Harry.
Garguiul se dădu la o parte; peretele din spatele lui se deschise către o scară de piatră în spirală care se mişca. Harry urcă pe ea, fiind dus lin până în faţa uşii cu mânerul de bătut în aramă dincolo de care se afla biroul lui Dumbledore.
Harry bătu la uşă.
— Intră, se auzi vocea lui Dumbledore.
— Bună seara, domnule profesor, spuse Harry, intrând în biroul directorului.
— A, bună seara, Harry. Ia loc, zise Dumbledore, zâmbind. Sper că ai avut o primă săptămână de şcoală cât se poate de plăcută. Aşa e?
— Da, aşa e, domnule profesor, spuse Harry.
— Trebuie să fi fost foarte ocupat, dacă ai reuşit deja să primeşti ore de detenţie!
— Ăă… începu Harry stingherit, dar Dumbledore nu se arătă prea supărat.
— Am aranjat cu domnul profesor Plesneală să te duci la detenţie sâmbăta viitoare.
— Sigur, zise Harry, care se gândea la alte lucruri mai importante decât detenţia cu Plesneală, uitându-se în jur pe furiş şi căutând vreun indiciu despre ceea ce intenţiona să-l înveţe Dumbledore în seara aceea.
Biroul circular era complet neschimbat: instrumentele delicate din argint erau aşezate pe nişte mese cu picioare fusiforme, pufăind şi huruind; portretele foştilor directori şi directoare picoteau în ramele lor; iar superba pasăre phoenix a lui Dumbledore, Fawkes, stătea pe stinghia sa din spatele uşii, privindu-l pe Harry cu interes. Se părea că Dumbledore nici măcar nu eliberase un spaţiu pentru un posibil duel.
— Aşa, Harry, zise Dumbledore pe un ton practic. Fără îndoială, că trebuie să te fi întrebat ce intenţionez să-ţi arăt în cadrul acestor… lecţii, în lipsa unui cuvânt mai potrivit.
— Aşa este, domnule.
— Ei bine, am hotărât că a sosit timpul să primeşti anumite informaţii, acum că ai aflat ce l-a determinat pe Cap-de-Mort să încerce să te ucidă cu cincisprezece ani în urmă.
Se lăsă tăcerea pentru câteva clipe.
— La sfârşitul semestrului trecut mi-aţi zis că o să-mi spuneţi totul, domnule profesor, zise Harry, fiindu-i greu să nu aibă o nuanţă acuzatoare în glas.
— Şi ţi-am spus, zise Dumbledore calm. Ţi-am spus tot ce ştiu. Începând de acum, o să ne desprindem de dimensiunea definită a faptelor şi o să pornim împreună într-o călătorie Prin hăţişurile memoriei, pentru completarea spaţiilor goale. De acum înainte, Harry, s-ar putea să mă înşel la fel de amarnic ca Humphrey Belcher, care a crezut că trebuia inventat un ceaun de caşcaval.
— Dar credeţi că vă înşelaţi? spuse Harry.
— Fireşte că nu, dar, după cum ţi-am dovedit în trecut, şi eu sunt supus greşelii. Mai mult, dat fiind că sunt… iartă-mă că o spun… mai inteligent decât majoritatea oamenilor, greşelile mele tind să fie şi ele mult mai mari.
— Domnule profesor, zise Harry cu precauţie, ceea ce o să-mi spuneţi are cumva vreo legătură cu profeţia? O să mă ajute să… supravieţuiesc?
— Are o legătură cât se poate de strânsă cu profeţia, spuse Dumbledore pe un ton neafectat, de parcă Harry l-ar fi întrebat cum avea să fie vremea mâine, şi chiar sper că o să te ajute să supravieţuieşti.
Dumbledore se ridică şi înconjură biroul, trecând pe lângă Harry, care se întoarse nerăbdător în scaun şi-l văzu pe Dumbledore aplecat în faţa dulapului de lângă uşă. Când se îndreptă, Dumbledore ţinea un lighean de piatră puţin adânc, cu simboluri ciudate sculptate pe margine — un obiect care îi era familiar lui Harry. Puse Pensivul pe birou, în dreptul băiatului.
— Pari îngrijorat.
Într-adevăr, Harry se uitase la Pensiv cu o oarecare teamă. Experienţele din trecut pe care le avusese cu acest obiect straniu, care înmagazina şi arăta gândurile şi amintirile, fuseseră cât se poate de folositoare, dar şi tulburătoare. Ultima dată când îi sondase adâncurile, văzuse mai mult decât şi-ar fi dorit. Dar Dumbledore zâmbea.
— De data asta, o să intru cu tine în Pensiv… şi o să ai şi permisiunea să acţionezi, ceea ce este şi mai neobişnuit.
— Unde mergem, domnule profesor?
— O să facem o călătorie prin amintirile lui Bob Ogden, spuse Dumbledore, scoţând din buzunar o sticluţă care conţinea o substanţă alb-argintie învolburată.
— Cine a fost Bob Ogden?
— A fost un angajat al Departamentului de Punere în Vigoare a Legilor Magice, zise Dumbledore. A murit de mult, dar nu înainte să-l găsesc şi să-l conving să-mi încredinţeze aceste amintiri. Suntem pe cale să-l însoţim într-o vizită pe care a făcut-o în timpul serviciului. Harry, te rog să stai…
Dar lui Dumbledore îi fu greu să scoată dopul sticluţei: mâna rănită părea să-l doară şi să fie înţepenită.
— Vreţi… vreţi să-l scot eu, domnule profesor?
— Nu e cazul, Harry.
Dumbledore îşi îndreptă bagheta către sticluţă şi dopul ţâşni numaidecât.
— Domnule profesor… cum v-aţi rănit la mână? întrebă Harry din nou, uitându-se la degetele înnegrite cu un amestec de repulsie şi milă.
— Harry, nu e momentul potrivit pentru povestea asta. Nu încă. Ne aşteaptă Bob Ogden.
Dumbledore vărsă conţinutul argintiu al sticluţei în Pensiv, unde se învolbură, formând vârtejurile luminoase ale unei substanţe care nu era nici lichidă, dar nici gazoasă.
— După tine, zise Dumbledore, arătând spre lighean.
Harry se aplecă peste lighean, trase aer în piept şi îşi vârî capul în substanţa argintie. Simţi cum i se desprind picioarele de pe podeaua biroului; cădea întruna în gol, prin întunericul învolburat şi apoi, dintr-odată, fu orbit de lumina soarelui. Înainte să i se obişnuiască ochii, Dumbledore apăruse deja lângă el.
Se aflau pe un drum de ţară încadrat de garduri vii înalte şi neîngrijite, era vară, cerul era senin şi avea nuanţa de albastru a florilor de nu-mă-uita. La vreo zece metri în faţa lor stătea un bărbat plinuţ, scund, care purta ochelari cu nişte dioptrii foarte mari, care îl făceau să semene cu o cârtiţă. Citea un indicator rutier de lemn care ieşea din tufişurile de pe partea stângă a drumului. Harry îşi dădu seama că bărbatul trebuia să fie Ogden; era singurul om din jur şi purta nişte haine alese cu stângăcie, asemenea multor vrăjitori fără experienţă, care doresc să arate ca nişte Încuiaţi: în cazul ăsta, Ogden purta o redingotă peste un costum de baie în dungi şi ghetre în picioare. Însă înainte ca Harry să aibă timp să-i accepte înfăţişarea bizară, Ogden porni vioi pe drum.
Dumbledore şi Harry îl urmară. Când trecură pe lângă semnul de lemn, Harry se uită în sus la cele două săgeţi. Una era îndreptată către direcţia din care veniseră, indicând: „Great Hangleton, 7 km”. Pe cealaltă săgeată, care arăta spre Ogden, scria: „Little Hangleton, 1,5 km”.
Merseră o vreme fără să vadă nimic altceva în jur decât gardul viu, cerul senin nesfârşit şi silueta lui Ogden, îmbrăcat cu redingota care foşnea în jurul lui. Drumul coti la stânga şi coborî pe un deal abrupt, aşa că fură surprinşi să vadă dintr-odată o vale deschizându-se în faţa lor. Harry zări un sat care trebuia să fie Little Hangleton, cuibărit între două dealuri abrupte, şi desluşi uşor biserica şi cimitirul. De partea cealaltă a văii se afla un conac frumos, profilat pe dealul de vizavi şi înconjurat de o peluză imensă ca de catifea. Panta abruptă îl obligase pe Ogden să coboare în fugă. Dumbledore merse cu paşi mai mari, iar Harry se grăbi să ţină pasul cu el. Harry bănuia că Litde Hangleton era destinaţia lor şi se întreba de ce trebuiau să vină de atât de departe, la fel ca în noaptea când se duseseră la Slughorn. Însă nu trecu mult şi descoperi că se înşelase când crezuse că mergeau în sat. Drumul coti la dreapta şi, când trecură de un colţ, văzură tivul redingotei lui Ogden dispărând printr-un spaţiu liber din gardul viu.
Dumbledore şi Harry merseră după el pe un drum îngust de pământ, mărginit de alte garduri vii, mai înalte şi mai sălbatice decât cele pe care le lăsaseră în urmă. Drumul era neregulat, cu pietre şi cu gropi, în pantă, ca şi cel dinainte, părând să ducă spre un pâlc de copaci întunecaţi, care se găseau ceva mai la vale. Într-adevăr, drumeagul ajunse cât de curând la pâlcul de copaci, iar Dumbledore şi Harry se opriră brusc în spatele lui Ogden, care rămăsese locului şi îşi scosese bagheta.
În ciuda cerului senin, copacii bătrâni aruncau o umbră opacă, întunecată şi rece, şi trecură câteva clipe înainte ca Harry să distingă casa ascunsă pe jumătate de perdeaua de trunchiuri. I se păru că era un loc foarte ciudat pentru a construi o casă şi că era neobişnuită decizia de a nu tăia copacii din jur, lăsându-i să blocheze cu desăvârşire lumina soarelui şi priveliştea văii de mai jos. Se întrebă dacă respectiva casă era locuită; zidurile erau acoperite cu muşchi şi căzuseră atât de multe ţigle de pe acoperiş încât se vedeau căpriorii în câteva locuri. Peste tot în jurul casei creşteau urzici care ajungeau până la ferestrele mici şi acoperite cu o peliculă de murdărie. Însă de îndată ce trase concluzia că era o casă care nu avea cum să fie locuită, una dintre ferestre se deschise la perete cu zgomot şi pe ea ieşi un fuior de fum sau aburi, de parcă ar fi gătit cineva înăuntru.
Ogden înaintă încet şi cu precauţie, i se păru lui Harry. Când intră în umbra copacilor, bărbatul se opri din nou, uitându-se fix la uşa de la intrare, pe care era ţintuit un şarpe mort.
Apoi se auziră un foşnet şi o bufnitură, iar un bărbat îmbrăcat în zdrenţe căzu din cel mai apropiat copac, aterizând în picioare chiar în faţa lui Ogden, care se dădu înapoi atât de repede, încât călcă pe poalele redingotei şi se împiedică.
— Nu eşti binevenit.
Bărbatul din faţa lor avea părul des atât de plin de noroi uscat, încât nu puteai să-ţi dai seama ce culoare avea. Îi lipseau mai mulţi dinţi. Avea nişte ochi mici şi negri, care priveau în direcţii opuse. Poate că ar fi putut să pară amuzant, dar nu era aşa; efectul era unul înspăimântător, iar Harry nu-l acuză pe Ogden când se dădu din nou cu câţiva paşi înapoi înainte de-a vorbi.
— Ăă… bună dimineaţa. Vin din partea Ministerului Magiei…
— Nu eşti binevenit.
— Aă… scuzaţi-mă, vă rog… nu înţeleg ce spuneţi, spuse Ogden agitat.
Harry îşi zise că pe Ogden nu îl prea ducea capul în clipa de faţă; i se părea că străinul se exprima cât se poate de direct, mai ales când vântură bagheta cu o mână şi un cuţit scurt, murdar de sânge, cu cealaltă.
— Tu înţelegi ce spune, nu-i aşa, Harry? zise Dumbledore încet.
— Da, bineînţeles, spuse Harry, puţin derutat. Dar de ce nu poate şi Ogden…?
Însă totul deveni foarte limpede pentru Harry când se uită din nou la şarpele mort de pe uşă.
— Vorbeşte reptomita?
— Bravo, Harry, zise Dumbledore, încuviinţând din cap şi zâmbind.
Bărbatul îmbrăcat în zdrenţe se apropie de Ogden, cu cuţitul într-o mână şi bagheta în cealaltă.
— Staţi puţin… începu Ogden, dar fu prea târziu.
Se auzi o pocnitură şi Ogden căzu la pământ, cu mâna la nas, iar printre degete începu să i se scurgă un lichid gălbui scârbos.
— Morfin! zise o voce răsunătoare.
Un bătrân ieşi cu paşi repezi din căsuţă, trântind uşa după el, încât şarpele mort se bălăngăni jalnic în cui. Bărbatul acesta era mai scund de-cât primul şi cu nişte proporţii destul de ciudate; avea umerii foarte laţi şi braţele foarte lungi, care — în combinaţie cu ochii căprui deschis, părul scurt şi ţepos şi chipul ridat — îl făceau să semene cu o maimuţă bătrână şi puternică. Se opri lângă bărbatul care ţinea cuţitul şi râdea în hohote de Ogden, căzut la pământ.
— De la minister? spuse bătrânul, uitându-se în jos la Ogden.
— Întocmai! zise Ogden furios, ştergându-şi faţa. Să înţeleg că dumneavoastră sunteţi domnul Gaunt?
— Da, spuse Gaunt. Te-a pocnit drept în nas, nu-i aşa?
— Aşa e! se răsti Ogden.
— Nu crezi că ar fi trebuit să-ţi anunţi sosirea? spuse Gaunt pe un ton agresiv. Te afli pe o proprietate privată. Nu poţi să vii aici când ţi se năzare şi să te aştepţi ca fiul meu să nu se apere.
— De cine să se apere, omule? zise Ogden, ridicându-se anevoie în picioare.
— De băgăcioşi. De intruşi. De Încuiaţi şi de gunoaie.
Ogden îşi îndreptă bagheta spre nasul din care îi curgea în continuare un fel de puroi gălbui şi opri imediat secreţia. Domnul Gaunt îi spuse din colţul gurii lui Morfin:
— Intră în casă. Fă cum îţi spun.
De data asta, Harry recunoscu reptomita; chiar dacă nu înţelegea cuvintele, distingea şuieratul ciudat pe care îl auzea Ogden. Morfin fu pe punctul de a se împotrivi, dar se răzgândi când tatăl său îi aruncă o privire ameninţătoare, ducându-se cu paşi greoi spre casă, parcă rostogolindu-se într-un mod ciudat şi trântind uşa de la intrare după el, astfel încât şarpele se bălăngăni din nou.
— Chiar pe fiul dumneavoastră voiam să-l văd, domnule Gaunt, zise Ogden, ştergându-şi ultimele urme de puroi de pe redingotă. El e Morfin, nu?
— Da, el e Morfin, spuse bătrânul cu indiferenţă. Ai sânge-pur? întrebă el, devenind dintr-odată agresiv.
— Este o chestiune complet lipsită de relevanţă, zise Ogden cu răceală, iar Harry îl respectă ceva mai mult pentru asta.
Se părea că Gaunt nu era de aceeaşi părere. Îşi miji ochii şi cercetă chipul lui Ogden, murmurând, pe un ton menit să fie jignitor:
— Dacă stau să mă gândesc, am mai văzut nasuri ca al tău prin sat.
— Nici nu este de mirare, dacă au avut şi alţii de-a face cu fiul dumneavoastră, spuse Ogden. Poate că ar fi bine să discutăm în casă.
— În casă?
— Da, domnule Gaunt. După cum v-am spus, am venit să vorbesc cu Morfin. Am trimis o bufniţă…
— Nu-mi trebuie nici o bufniţă, spuse Gaunt. Nu deschid niciodată scrisorile.
— Atunci nu vă puteţi plânge că vizitatorii vin pe neaşteptate, spuse Ogden usturător. Am venit din cauza unei încălcări grave a legilor vrăjitoreşti care a avut loc aici, la primele ore ale zilei de azi…
— Bine, bine, bine! strigă Gaunt. Intră naibii în casă, să vedem cu ce-o să-ţi fie mai bine!
Casa avea camere micuţe. Camera principală, care era în acelaşi timp şi bucătărie, şi sufragerie, dădea spre altele două. Morfin stătea într-un fotoliu murdar lângă focul care fumega, răsucind o viperă vie între degetele groase şi cân-tându-i încet în reptomită.
Se auziră nişte zgomote ca de încăierare dinspre colţul de lângă fereastra deschisă, iar Harry îşi dădu seama că mai era cineva în cameră: o fată îmbrăcată cu o rochie ponosită, la fel de cenuşie ca peretele murdar de piatră din spatele ei. Stătea lângă o oală care fierbea pe un aragaz negru şi soios şi îşi făcea de lucru cu oalele şi tigăile vechi de pe raftul de deasupra. Avea părul lins şi mat, chipul palid, era urâţică şi avea obrajii bucălaţi. Ochii ei priveau în direcţii opuse, la fel ca ai fratelui ei. Părea ceva mai curată decât cei doi bărbaţi, dar Harry îşi zise că nu mai văzuse în viaţa lui o persoană mai amărâtă.
— Ea e fiica mea, Merope, spuse Gaunt cu jumătate de gură, când Ogden se uită curios la ea.
— Bună dimineaţa, zise Ogden.
Fata nu-i răspunse la salut, aruncându-i o privire speriată tatălui ei, întorcându-se cu faţa la perete şi aranjând în continuare oalele de pe raft.
— Ei bine, domnule Gaunt, spuse Ogden, o să trec direct la subiect. Avem motive să credem că fiul dumneavoastră, Morfin, a făcut vrăji în faţa unui Încuiat, aseară târziu.
Se auzi o bufnitură răsunătoare. Lui Merope îi căzuse o cratiţă pe jos.
— Ridic-o! răcni Gaunt la ea. Bravo, târăşte-te pe jos, ca o Încuiată ordinară. De ce crezi că ai baghetă, nemernico?
— Domnule Gaunt, vă rog! spuse Ogden şocat, când Merope, care ridicase deja cratiţa, se făcu roşie ca focul, scăpă iar cratiţa din mână, îşi scoase bagheta din buzunar cu stângăcie, o îndreptă spre oală şi şopti o vrajă în grabă, făcând-o să zboare cât colo, în partea cealaltă a camerei, şi să se lovească de perete, după care crăpă în două.
Morfin râse isteric în hohote. Gaunt strigă:
— Repar-o, nemernico, repar-o!
Merope traversă repede camera cu paşi nesiguri, dar înainte să aibă timp să ridice bagheta, Ogden o pregătise deja pe a lui, zicând cu o voce hotărâtă: „Reparo”. Cratiţa se repară singură într-o clipită.
Gaunt arătă ca şi cum ar fi fost pe cale să ţipe la Ogden preţ de o secundă, dar păru să se răzgândească. În schimb, îi spuse batjocoritor fiicei lui:
— Norocul tău că a venit domnul amabil de la minister! Poate că o să mă scape de tine, poate că lui îi plac Nonii jegoşi.
Fără să se uite la nimeni şi fără să-i mulţumească lui Ogden, Merope ridică oala şi o puse la loc pe raft, cu mâinile tremurându-i. Apoi rămase nemişcată, cu spatele la perete, între fereastra murdară şi aragaz, ca şi cum nu şi-ar fi dorit altceva decât să se topească în zidul de piatră şi să dispară.
— Domnule Gaunt, reluă Ogden, aşa cum vă spuneam, motivul vizitei mele…
— Am auzit de prima dată! se răsti Gaunt. Şi ce-i cu asta? Morfin i-a arătat unui Încuiat ce-l aşteaptă. Ce-i cu asta?
— Morfin a încălcat o lege vrăjitorească, spuse Ogden tăios.
— Morfin a încălcat o lege vrăjitorească.
Gaunt imită vocea pompoasă şi tărăgănată a lui Ogden. Morfin izbucni din nou în râs.
— Vrei să spui că e împotriva legii să-i dai o lecţie unui Încuiat împuţit?
— Da, zise Ogden. Mă tem că aşa stau lucrurile.
Scoase din buzunar un sul mic de pergament şi-l desfăşură.
— Aia ce mai e, sentinţa? spuse Gaunt, ridicând vocea mânios.
— Este o citaţie din partea ministerului, pentru o audiere.
— Citaţie! Citaţie? Dar cine vă credeţi ca să-l citaţi pe fiul meu?
— Sunt şeful Detaşamentului de Punere în Vigoare a Legilor Magice, zise Ogden.
— Şi ai cumva impresia că noi suntem nişte scursuri? strigă Gaunt, apropiindu-se de Ogden şi îndreptând un deget murdar, cu unghia îngălbenită, spre el. Nişte scursuri care dau fuga la minister când aveţi voi chef? Tu ştii cu cine vorbeşti de fapt, sânge-mâl ordinar ce eşti?
— Din câte ştiu eu, cu domnul Gaunt, spuse Ogden cu precauţie, dar fără să dea înapoi.
— Exact! tună Gaunt.
Pentru o clipă, Harry avu impresia că Gaunt făcu un gest necuviincios, dar apoi îşi dădu seama că îi arăta lui Ogden inelul urât, cu piatră neagră, pe care îl purta pe degetul mijlociu, fluturându-l prin faţa ochilor lui.
— Îl vezi? Îl vezi? Ştii ce e? Ştii al cui a fost? Este în familia noastră de sute de ani, atât de străvechi e neamul nostru. Numai vrăjitori cu sânge pur! Ştii cât mi s-a oferit pentru inelul ăsta, cu blazonul Peverell gravat pe piatră?
— Sincer să fiu, n-am idee, domnule Gaunt, zise Ogden, clipind şi uitându-se la inelul ţinut la doi centimetri depărtare de nasul lui. Şi nici nu are legătură cu problema noastră. Fiul dumneavoastră a încălcat…
Gaunt scoase un urlet de furie, fugind spre fiica sa. Ridică mâna spre ea şi Harry crezu pentru o fracţiune de secundă că avea să o sugrume când, o clipă mai târziu, o trase de lanţul de aur pe care fata îl purta la gât, aducând-o în faţa lui Ogden.
— Îl vezi? răcni el la Ogden, vânturându-i în faţă un medalion de aur masiv, în timp ce Merope se chinuia, sufocându-se.
— Îl văd, îl văd! spuse Ogden repede.
— A fost al lui Viperin! strigă Gaunt. Al lui Salazar Viperin! Noi suntem ultimii lui descendenţi, acum ce mai ai de zis?
— Domnule Gaunt, fiica dumneavoastră…! spuse Ogden speriat, dar Gaunt îi dăduse deja drumul lui Merope, care se îndepărtă de el clătinându-se, întorcându-se în colţul ei, masându-şi gâtul şi trăgând cu sete aer în piept.
— Bun! zise Gaunt pe un ton triumfător, de parcă tocmai ar fi adus un argument complex, care nu putea fi combătut de nimeni. Asta ca să nu mai vorbeşti cu noi ca şi cum am fi nişte nemernici de rând! Generaţii întregi cu sânge pur, toţi vrăjitori… cu siguranţă, nu cred că poţi să spui acelaşi lucru despre neamul tău!
Gaunt scuipă pe podea, lângă picioarele lui Ogden. Morfin râse din nou. Merope nu zise nimic, stând ghemuită lângă fereastră, cu capul plecat şi chipul ascuns de părul drept.
— Domnule Gaunt, spuse Ogden cu încăpăţânare, mă tem că nici strămoşii dumneavoastră şi nici ai mei nu au nimic de-a face cu problema noastră. Am venit aici din cauza lui Morfin. Din cauza lui şi a Încuiatului pe care l-a atacat noaptea trecută. Conform informaţiilor noastre — aruncă o privire asupra pergamentului — Morfin a trimis un blestem sau o vrajă asupra Încuiatului cu pricina, provocându-i o formă deosebit de dureroasă de urticarie.
Morfin râse.
— Gura, băiete, se răsti Gaunt la el în reptomită şi Morfin tăcu din nou. Şi ce dacă l-a blestemat? îi zise Gaunt sfidător lui Ogden. Presupun că l-aţi scăpat voi de urticarie pe Încuiatul ăla ordinar şi că i-aţi şters şi memoria.
— Dar nu despre asta este vorba, nu-i aşa, domnule Gaunt? spuse Ogden. A fost un atac nejustificat asupra unui om lipsit de apărare…
— Da, am ghicit că eşti un iubitor de Încuiaţi de cum te-am văzut, zise Gaunt batjocoritor, scuipând iarăşi pe podea.
— Aşa n-o să ajungem nicăieri, spuse Ogden pe un ton hotărât. Judecând după atitudinea fiului dumneavoastră, este evident că nu are deloc remuşcări pentru faptele sale.
Aruncă din nou o privire asupra pergamentului.
— Morfîn o să trebuiască să se prezinte la audiere pe 14 septembrie, pentru a răspunde acuzaţiilor de vrăjitorie în faţa unui Încuiat şi de daune fizice şi psihice aceluiaşi În…
Ogden lăsă fraza neterminată. Nişte voci vesele, răsunătoare, intrară pe fereastra deschisă, pe fundalul unui tropotit de cai. Se părea că drumul şerpuitor care ducea în sat trecea foarte aproape de pâlcul de copaci lângă care se afla casa. Gaunt încremeni, ascultând zgomotele cu ochii măriţi. Morfîn şuieră şi se uită înspre sursa sunetelor cu o expresie hămesită. Merope îşi ridică privirea. Harry văzu că se făcuse albă ca varul.
— Vai de mine, ce dărăpănătură! răsună o voce de fată, auzindu-se la fel de bine ca şi când ar fi fost cu ei în cameră. Tom, n-ar putea să dărâme taică-tău cocioaba aia?
— Nu este a noastră, spuse un tânăr. Tot terenul de pe partea cealaltă a văii este al nostru, dar casa aceea îi aparţine unui sărăntoc bătrân. E a lui Gaunt şi a copiilor lui. Fiul lui nu e întreg la minte. Dacă ai şti ce se zice în sat despre el…
Fata râse. Tropotele sacadate se apropiau din ce în ce mai tare. Morfin dădu să se ridice din fotoliu.
— Rămâi unde eşti, îl avertiză tatăl său în reptomită.
— Tom, zise din nou fata atât de clar, încât era limpede că erau chiar în dreptul casei. Poate că mi se pare, dar ăla nu e un şarpe ţintuit de uşă?
— Dumnezeule, să ştii că ai dreptate! zise bărbatul. Probabil că este opera fiului. Ţi-am spus că nu e cu minţile acasă. Nu te uita la el, Cecilia dragă.
Tropotitul începu să se estompeze.
— „Cecilia dragă”, şopti Morfin în reptomită, uitându-se la sora lui. Ai auzit cum i-a spus? „Cecilia dragă.” Deci oricum nu te-ar fi vrut pe tine.
Merope era atât de palidă, încât Harry fu sigur că avea să leşine.
— Poftim? zise Gaunt pe un ton tăios, tot în reptomită, uitându-se când la fiul său, când la fiica sa. Ce-ai spus, Morfin?
— Îi place să se uite la Încuiat, spuse Morfin cu o expresie răutăcioasă pe chip, privindu-şi sora, care părea acum de-a dreptul îngrozită. Iese tot timpul în grădină când trece el, ca să-l vadă prin gardul viu. Şi azi-noapte…
Merope clătină cu putere din cap, implorându-l să tacă, dar Morfin continuă fără milă:
— … stătea aplecată peste pervaz, aşteptându-l să treacă în drum spre casă, nu-i aşa, Merope?
— Stătea aplecată peste pervaz ca să se uite la un Încuiat? zise Gaunt încet.
Uitaseră toţi trei de Ogden, care părea uluit şi deranjat de această nouă serie de şuierături de neînţeles.
— E adevărat ce spune? zise Gaunt cu o voce neîndurătoare, făcând vreo doi paşi către fata îngrozită. Fiica mea, descendentă cu sânge pur a lui Salazar Viperin, să suspine după un Încuiat căruia îi curge noroi prin vine?
Merope clătină din cap disperată, lipindu-se de perete, incapabilă să vorbească.
— Dar i-am arătat eu, tată! râse Morfin. L-am blestemat când a trecut şi n-a mai fost deloc chipeş cu urticaria aia din cap până-n picioare, nu-i aşa, Merope?
— Non dezgustător ce eşti, o trădătoare de sânge nemernică! tună Gaunt, pierzându-şi controlul şi apucând-o de gât pe Merope.
Harry şi Ogden strigară „Nu!” într-un glas. Ogden ridică bagheta şi strigă: „Relashio!”, aruncându-l pe spate pe Gaunt şi îndepărtându-l de fiica lui; acesta se împiedică de un scaun şi căzu cât era de lung pe podea. Morfin scoase un strigăt de furie, sări de pe fotoliu şi se năpusti spre Ogden, vânturând cuţitul murdărit de sânge şi aruncând cu bagheta fel de fel de blesteme asupra lui.
Ogden fugi cât putu de repede. Dumbledore îi dădu de înţeles lui Harry că trebuiau să-l însoţească, Harry îl ascultă, cu strigătele lui Merope răsunându-i în urechi.
Ogden alergă pe alee şi apoi ţâşni ca din puşcă pe drumul principal, acoperindu-şi capul cu mâinile. Chiar atunci se lovi de un cal roib frumos, pe care călărea un tânăr brunet foarte chipeş. Şi el, şi fata drăguţă care îl însoţea călare pe un cal sur izbucniră în hohote de râs când îl văzură pe Ogden, care se izbi de cal şi o luă din nou la fugă, cu redingota fluturând în urma lui, plin de praf din cap până-n picioare, alergând fără direcţie pe drum.
— Cred că a fost de-ajuns, Harry, zise Dumbledore.
Îl apucă de braţ şi-l trase în sus. În clipa următoare, amândoi plutiră prin întuneric, uşori ca fulgul, până când aterizară în picioare, înapoi, în biroul luminat slab al lui Dumbledore.
— Ce s-a întâmplat cu fata din casă? spuse Harry imediat, în timp ce Dumbledore îşi mişca bagheta, aprinzând încă nişte lămpi. Cu Merope sau cum o fi chemat-o.
— A, a supravieţuit, zise Dumbledore, aşezându-se la birou şi făcându-i semn lui Harry să ia şi el loc. Ogden a Apărut înapoi la minister şi s-a întors cu întăriri după un sfert de oră. Morfin şi tatăl său au încercat să se împotrivească, dar au fost învinşi, scoşi din casă şi apoi judecaţi de Vrăjustiţie. Morfin, care-i atacase în repetate rânduri pe Încuiaţi, a primit trei ani în Azkaban. Dorlent, care a rănit mai mulţi angajaţi ai ministerului în afară de Ogden, a primit şase luni de închisoare.
— Dorlent? repetă Harry mirat.
— Chiar el, spuse Dumbledore, zâmbind aprobator. Mă bucur să văd că ţii pasul cu evenimentele.
— Bătrânul era…?
— Da, bunicul lui Cap-de-Mort, zise Dumbledore. Familia Gaunt s-a stins odată cu Dorlent, fiul său, Morfin, şi fiica lui, Merope. Se trăgeau dintr-o familie vrăjitorească străveche. Membrii ei erau recunoscuţi pentru instabilitatea şi firea lor violentă, care s-au accentuat pe parcursul mai multor generaţii, din cauza obiceiului lor de a încheia căsătorii între veri. Lipsa raţiunii, alăturată setei de grandoare, a făcut ca averea familiei să fi fost deja risipită cu câteva generaţii înaintea lui Dorlent. El a rămas în mizerie şi sărăcie, aşa cum ai văzut, moştenind un temperament agresiv, foarte multă aroganţă şi mândrie şi câteva obiecte transmise din generaţie în generaţie, pe care le iubea ca pe propriul lui fiu şi mult mai mult decât pe fiica sa.
— Asta înseamnă că Merope, zise Harry, aplecându-se şi privindu-l drept în ochi pe Dumbledore, asta înseamnă că Merope a fost… Domnule profesor, vreţi să spuneţi că ea era… mama lui Cap-de-Mort?
— Întocmai, spuse Dumbledore. Şi întâmplarea face să-l fi zărit şi pe tatăl lui Cap-de-Mort. Ţi-ai dat seama?
— Încuiatul pe care îl atacase Morfin? Călăreţul?
— Sigur că da, spuse Dumbledore, zâmbind larg. Da, el era Tom Cruplud Senior, Încuiatul chipeş care obişnuia să treacă pe lângă casa familiei Gaunt şi pentru care Merope Gaunt nutrea în taină o pasiune mistuitoare.
— Şi până la urmă s-au căsătorit? zise Harry, nevenindu-i să creadă şi fiindu-i imposibil să-şi imagineze doi oameni mai nepotriviţi pentru a alcătui un cuplu.
— Nu uita că Merope era vrăjitoare, spuse Dumbledore. Mă îndoiesc că puterile ei magice funcţionau la adevărata lor intensitate când era terorizată de tatăl ei. Sunt sigur că atunci când Dorlent şi Morfin au fost închişi în Azkaban, când a fost singură şi liberă pentru prima dată în viaţă, a putut să-şi folosească puterile după plac, plănuind cum să evadeze din viaţa de coşmar pe care o dusese timp de optsprezece ani. Bănuieşti cumva cum a reuşit Merope să-l facă pe Tomas Cruplud s-o uite pe iubita lui Încuiată şi să se îndrăgostească de ea?
— Aruncând Blestemul Imperius? sugeră Harry. Sau folosind o poţiune de dragoste?
— Foarte bine. Eu, unul, tind să cred că a folosit o poţiune de dragoste. Sunt convins că trebuie să i se fi părut mai romantic şi mă îndoiesc că i-a fost greu să-l convingă pe Cruplud să ia o gură de apă, într-o zi călduroasă, când acesta trecea singur pe drum. În orice caz, la câteva luni după evenimentele pe care tocmai le-am văzut, întreg satul Little Hangleton a vuit din cauza unui scandal de proporţii. Îţi dai seama ce bârfe s-au iscat când fiul moşierului a fugit cu Merope, fiica sărăntocului. Dar reacţia şocată a sătenilor nu a fost nimic pe lângă cea a lui Dorlent. Acesta s-a întors de la Azkaban, aşteptându-se să-şi găsească fiica supusă pregătindu-i o mâncare caldă. În schimb, a găsit un strat de praf pe masa din bucătărie şi un bilet de rămas-bun din partea ei, în care îi explica ce făcuse. Din câte am reuşit să aflu, din ziua aia Dorlent nu i-a mai pomenit niciodată numele şi nici faptul că ar fi existat vreodată. Este posibil ca şocul puternic pe care l-a avut din cauza plecării ei să fi contribuit la moartea lui grabnică — sau poate că pur şi simplu nu învăţase să-şi facă singur de mâncare. Dorlent era foarte slăbit de pe urma lunilor de închisoare şi nu a apucat să-l vadă pe Morfin întorcându-se acasă.
— Şi Merope? A… murit, nu? Cap-de-Mort a crescut la orfelinat, nu-i aşa?
— Aşa este, spuse Dumbledore. În privinţa asta, trebuie să facem presupuneri, dar nu cred că este greu de dedus ce s-a întâmplat. Vezi tu, la câteva luni de la căsătoria lor în secret, Tom Cruplud s-a întors singur la conacul din Little Hangleton. Prin sat s-a zvonit că ar fi fost păcălit, tras pe sfoară. Sunt sigur că ceea ce dorise să spună era că fusese aruncată o vrajă asupra lui — o vrajă care acum fusese dezlegată -, dar îndrăznesc să cred că nu a cutezat să folosească aceste cuvinte, de teamă să nu fie considerat nebun. Auzind ce spunea Tom Cruplud, sătenii au presupus că Merope îl minţise când îi spusese că urma să aibă un copil cu el şi că acesta fusese motivul pentru care o luase de soţie.
— Dar chiar a avut un copil cu el.
— Da, la un an după ce s-au căsătorit. Tom Cruplud a părăsit-o când era încă însărcinată.
— De ce n-au rămas împreună? întrebă Harry. De ce nu a mai funcţionat poţiunea de dragoste?
— Şi de data asta suntem nevoiţi să facem speculaţii, zise Dumbledore, dar cred că Merope, care îşi iubea foarte mult soţul, n-a putut să îl controleze în continuare cu ajutorul magiei. Cred că a ales să nu-i mai dea poţiunea. Fiind îndrăgostită, poate că şi-a indus convingerea că până atunci Tom se îndrăgostise la rândul lui de ea. Poate că a crezut că avea să rămână cu ea de dragul copilului. În ambele cazuri, s-a înşelat amarnic. Tom a părăsit-o şi nu a mai revăzut-o niciodată şi nu s-a obosit să afle ce se alesese de fiul său.
Cerul era negru ca tăciunele, iar lămpile din biroul lui Dumbledore păreau să arunce o lumină mai puternică decât înainte.
— Cred că e de-ajuns pentru astă-seară, Harry, spuse Dumbledore câteva clipe mai târziu.
— Da, domnule, zise Harry.
Se ridică în picioare, dar nu plecă.
— Domnule… sunteţi de părere că este important să ştiu toate astea despre trecutul lui Cap-de-Mort?
— Cred că e cât se poate de important, spuse Dumbledore.
— Şi… are legătură cu profeţia?
— Întru totul.
— În ordine, zise Harry, puţin derutat, dar mai liniştit.
Dădu să plece, când îi veni în minte altă întrebare şi se întoarse.
— Domnule, îmi daţi voie să le povestesc lui Ron şi Hermione tot ce mi-aţi spus?
Dumbledore îl măsură preţ de o clipă, iar apoi zise:
— Da, cred că domnul Weasley şi domnişoara Granger s-au dovedit demni de încredere. Dar, Harry, te rog să-i rogi la rândul tău să nu mai vorbească nimănui despre lucrurile astea. N-ar fi bine dacă s-ar afla câte ştiu sau bănuiesc despre secretele Lordului Cap-de-Mort.
— Sigur, domnule, o să am grijă să nu mai afle nimeni, în afară de Ron şi Hermione. Noapte bună.
Se întoarse şi aproape că ajunsese la uşă când îl văzu stând pe una dintre măsuţele cu picioare fusiforme pe care erau aşezate tot felul de instrumente delicate de argint. Era un inel urât de aur, cu o piatră mare, neagră, crăpată şi prinsă în montură.
— Domnule profesor, zise Harry, fixând inelul cu privirea. Inelul ăsta…
— Da? spuse Dumbledore.
— Îl purtaţi pe deget când ne-am dus la domnul profesor Slughorn în noaptea aia.
— Este cât se poate de adevărat, încuviinţă Dumbledore.
— Dar, domnule… nu cumva e acelaşi inel pe care i l-a arătat Dorlent Gaunt lui Ogden?
Dumbledore îşi plecă fruntea.
— Chiar el este.
— Dar cum se întâmplă să…? L-aţi avut dintotdeauna?
— Nu, l-am achiziţionat de curând, spuse Dumbledore. De fapt, cu doar câteva zile înainte să vin să te iau de la unchiul şi mătuşa ta.
— Şi tot în perioada aia v-aţi rănit la mână?
— Da, tot atunci, Harry.
— Domnule, dar cum…?
— E târziu, Harry! O să-ţi povestesc altă dată. Noapte bună.
— Noapte bună, domnule.