Hermione avusese dreptate să spună că „ferestrele” celor din anul şase nu erau pentru relaxare, cum anticipase Ron, ci reprezentau un interval de timp în care să încerce să ţină pasul cu cantitatea enormă de teme pe care le aveau de făcut. Nu numai că studiau ca şi cum ar fi avut examene zilnic, dar cursurile în sine deveniseră mult mai solicitante decât înainte. În ultima vreme, Harry aproape că nu mai înţelegea nici jumătate din ceea ce le preda profesoara McGonagall; până şi Hermione trebuise să o roage să repete instrucţiunile de câteva ori. Deşi era greu de crezut, Harry excela dintr-odată la Poţiuni, datorită prinţului cu sânge semi-pur, ceea ce o indigna din ce în ce mai tare pe Hermione.
Acum se cerea aruncarea vrăjilor nonverbale şi la cursurile de Farmece şi Transfigurare, nu numai la Apărare contra Magiei Negre. Harry îi vedea adeseori pe colegii lui de clasă învineţindu-se la faţă şi chinuindu-se de parcă ar fi luat o doză prea mare de Laxatenţie; dar ştia că de fapt se căzneau să facă vrăjile fără să rostească incantaţiile. Era o uşurare să iasă din castel, în drum spre sere; la Ierbologie lucrau cu plante mai periculoase ca niciodată, dar aveau voie să blesteme cu voce tare dacă erau atacaţi pe la spate de tentaculele veninoase.
Unul dintre rezultatele numărului mare de teme şi al orelor petrecute căznindu-se cu vrăjile nonverbale era faptul că Harry, Ron şi Hermione încă nu reuşiseră să-şi găsească timp pentru a-l vizita pe Hagrid. Acesta încetase să vină să ia masa în Marea Sală, alături de ceilalţi profesori, ceea ce nu era un semn bun, şi de puţinele ori când trecuseră pe lângă el pe holuri sau pe domeniu, acesta nu-i observase şi nu-i auzise salutându-l.
— Trebuie să ne ducem la el şi să-i explicăm, zise Hermione, uitându-se la scaunul uriaş al lui Hagrid, rămas liber la masa profesorilor sâmbăta următoare la micul dejun.
— În dimineaţa asta au loc selecţionările pentru echipa de vâjthaţ, spuse Ron. Şi pe lângă asta, trebuie să exersăm şi vraja „Aguamenti” pentru Flitwick! Şi ce ar trebui să-i explicăm până la urmă? Cum să-i spunem că detestam cursurile alea ridicole?
— Dar nu le detestăm! zise Hermione.
— Vorbeşte în numele tău, eu să ştii că încă n-am uitat de Homari, spuse Ron sumbru. Şi dă-mi voie să-ţi spun că am scăpat cu toţii ca prin urechile acului. Tu nu l-ai auzit vorbind despre nătângul de frate-său. Dacă n-am fi renunţat la curs, acum l-am învăţa pe Grawp să-şi lege şireturile.
— Mă simt groaznic fiindcă nu vorbim cu Hagrid, zise Hermione supărată.
— Ne ducem la el după vâjthaţ, o asigură Harry.
Şi lui îi era dor de Hagrid, deşi, ca şi Ron, nu regreta că nu-l aveau pe Grawp în viaţa lor.
— Dar s-ar putea ca probele să dureze până-n prânz, judecând după cât de mulţi s-au înscris.
Harry era puţin neliniştit în privinţa primei sale încercări în calitate de căpitan.
— Nu-mi dau seama de ce a devenit brusc atât de populară echipa.
— Harry, să fim serioşi, spuse Hermione, pierzându-şi dintr-odată răbdarea. Nu vâjthaţul e popular, ci tu! Eşti mai interesant ca niciodată şi, sinceră să fiu, mai uşor de îndrăgit ca niciodată.
Ron se înecă în timp ce mânca o scrumbie afumată. Hermione îi aruncă o privire dispreţuitoare, înainte să se întoarcă spre Harry.
— Acum toţi ştiu că ai spus adevărul, nu-i aşa? Toată lumea vrăjitorească trebuie să recunoască faptul că ai avut dreptate când ai zis că s-a întors Cap-de-Mort şi că te-ai luptat cu el de două ori în ultimii doi ani, scăpând cu viaţă de fiecare dată. Acum ţi se spune „cel ales”. Să fim serioşi, chiar nu-ţi dai seama de ce sunt toţi fascinaţi de tine?
Lui Harry i se păru dintr-odată că era foarte cald în Marea Sală, deşi tavanul era la fel de plumburiu şi rece ca şi până atunci.
— Şi ai mai fost şi persecutat de minister când au încercat să te scoată de nebun şi mincinos. Încă ţi se văd cicatricele în locul unde te-a pus femeia aia odioasă să scrii cu propriul tău sânge, şi totuşi nu te-ai lăsat influenţat…
— Încă se văd cicatricele unde m-a apucat creierul ăla de la minister, uite, spuse Ron, ridicându-şi mânecile.
— Unde mai pui că ai crescut vreo treizeci de centimetri în vara asta, încheie Hermione, ignorându-l pe Ron.
— Sunt un tip înalt, zise şi Ron nitam-nisam.
Bufniţele aduseră poşta, intrând în zbor pe ferestrele în care răpăia ploaia şi stropindu-i pe toţi. Majoritatea elevilor primeau mai multe scrisori decât de obicei. Părinţii îngrijoraţi voiau să aibă veşti de la copiii lor şi să-i asigure la rândul lor că totul era bine acasă. Harry nu primise nici o scrisoare de la începutul semestrului. Singurul său corespondent stabil murise şi, deşi sperase ca Lupin să îi scrie din când în când, asta nu se întâmplase până atunci. Din acest motiv, fu foarte surprins să vadă o bufniţă albă, pe Hedwig, zburând pe deasupra lor, alături de celelalte bufniţe cafenii şi cenuşii. Hedwig ateriză în faţa lui, aducându-i un pachet mare, pătrăţos. O clipă mai târziu, şi Ron primi un pachet identic cu al lui Harry, pe care i-l livră Pigwidgeon, bufniţa sa minusculă şi extenuată, care era acum strivită sub greutatea coletului.
— Ha! zise Harry, desfăcând pachetul şi descoperind un exemplar nou-nouţ al cărţii Realizarea poţiunilor avansate de la „Caligrafie şi Pete”.
— Ce bine, spuse Hermione încântată. Acum poţi să dai înapoi manualul mâzgălit.
— Glumeşti! zise Harry. Îl păstrez. Fii atentă, m-am gândit cum să fac.
Scoase din ghiozdan exemplarul vechi Realizarea poţiunilor avansate şi atinse coperta cu vârful baghetei, murmurând: „Diffindo!”. Coperta se dezlipi cu totul. Făcu la fel şi cu coperta cărţii noi (ceea ce păru să o scandalizeze pe Hermione). Apoi inversă coperţile, atingându-le pe rând cu bagheta şi zicând: „Reparo!”.
Manualul prinţului avea aspectul unei cărţi noi, iar exemplarul de lângă el, care tocmai sosise de la „Caligrafie şi Pete”, arăta ca şi cum ar fi fost cumpărat la mâna a doua.
— O să-i dau lui Slughorn manualul nou. N-o să aibă nimic împotrivă, doar a costat nouă galioni.
Hermione îşi strânse buzele supărată şi având un aer dezaprobator, dar îi treeu în clipa Icând o a treia bufniţă ateriză în faţa ei, aducând ultimul număr al Profetului zilei. Fata îl despături repede şi cercetă prima pagină.
— A murit cineva cunoscut? întrebă Ron pe un ton nespus de firesc.
Întreba acelaşi lucru de fiecare dată când Hermione deschidea ziarul.
— Nu, dar au avut loc alte atacuri ale Dementorilor, spuse Hermione. Şi o arestare.
— Ce bine, cine a fost arestat? zise Harry, gândindu-se la Bellatrix Lestrange.
— Stan Shunpike, spuse Hermione.
— Poftim? zise Harry alarmat.
— „Stanley Shunpike, şoferul cunoscutului mijloc de transport al vrăjitorilor, Autobuzul Salvator, a fost arestat fiind suspectat de activităţi susţinute în calitate de Devorator al Morţii. Domnul Shunpike, în vârstă de douăzeci şi unu de ani, a fost reţinut noaptea trecută târziu, în urma unui raid efectuat asupra locuinţei sale din Clapham…”
— Cum să fie Stan Shunpike un Devorator al Morţii? spuse Harry, aducându-şi aminte de tânărul cu ten acneic pe care-l întâlnise cu trei ani în urmă. Imposibil!
— S-ar putea să fie sub influenţa Blestemului Imperius, zise Ron, făcând o observaţie rezonabilă. Este foarte greu de depistat.
— Nu pare să fie vorba despre asta, spuse Hermione, care citi în continuare. Aici scrie că a fost arestat după ce a fost auzit vorbind într-o cârciumă despre planurile secrete ale Devoratorilor Morţii.
Hermione îşi ridică privirea îngrijorată.
— Dacă ar fi fost cu adevărat sub influenţa Blestemului Imperius, nu cred că ar mai fi pierdut vremea prin baruri, stând la taclale despre planurile lor, nu-i aşa?
— Sună ca şi cum ar fi vrut să lase impresia că ar fi ştiut mai multe decât ştia cu adevărat, zise Ron. Nu este el cel care susţinea că avea să ajungă ministrul Magiei când încerca să cucerească ielele?
— Ba da, el e, spuse Harry. Nu înţeleg de ce-l iau în serios pe Stan.
— Probabil că vor să arate că nu stau degeaba, zise Hermione, încruntându-se. Oamenii sunt speriaţi de moarte. Ştiaţi că părinţii gemenelor Patil vor ca fetele să se întoarcă acasă? Şi Eloise Midgeon s-a retras de la Hogwarts. A venit tatăl ei s-o ia aseară.
— Poftim? spuse Ron, făcând ochii mari. Dar sunt mai în siguranţă la Hogwarts decât la ele acasă, sunt convins de asta! Aici avem Aurori şi toate vrăjile alea de protecţie. Şi îl avem şi pe Dumbledore!
— Nu cred că-l avem tot timpul, zise Hermione foarte încet, aruncând o privire spre masa profesorilor, peste ziar. Nu aţi observat? Săptămâna asta a lipsit de la masă la fel de des ca Hagrid.
Harry şi Ron se uitară la masa profesorilor. Într-adevăr, scaunul directorului era gol. Harry reflectă puţin şi îşi dădu seama că nu-l mai văzuse deloc pe Dumbledore de la ultima lor lecţie individuală din urmă cu o săptămână.
— Cred că a plecat de-aici ca să facă ceva în legătură cu Ordinul, spuse Hermione cu o voce joasă. Adică… situaţia pare destul de complicată, nu-i aşa?
Harry şi Ron tăcură, dar Harry ştia că se gândeau cu toţii la acelaşi lucru. Cu o zi înainte, se întâmplase ceva îngrozitor. Hannah Abbott fusese chemată afară în timpul cursului de Ierbologie, pentru a fi anunţată că mama ei fusese găsită moartă. Nu o mai văzuseră pe Hannah de atunci.
Când se ridicară de la masa Cercetaşilor, cinci minute mai târziu, îndreptându-se spre terenul de vâjthaţ, trecură pe lângă Lavender Brown şi Parvati Patil. Amintindu-şi că Hermione spusese că părinţii surorilor Patil voiau să le retragă de la Hogwarts, Harry nu fu surprins să le vadă pe cele două prietene abătute şi vorbind în şoaptă între ele. Ceea ce îl surprinse fu că în momentul în care Ron ajunse în dreptul lor, Parvati îi dădu dintr-odată un cot lui Lavender, care întoarse capul şi îi zâmbi larg băiatului. Acesta o privi uimit şi apoi îi surâse cu stângăcie, mergând brusc cu paşi mai apăsaţi. Harry se abţinu să râdă, aducându-şi aminte că nici Ron nu râsese de el după ce Reacredinţă îi zdrobise nasul; însă Hermione fu rece şi distantă, în timp ce merseră prin ploaia fină până la stadionul de vâjthaţ şi se duse să îşi caute un loc în tribune, fără să-i ureze succes lui Ron.
Aşa cum se aşteptase Harry, trialul se întinse până spre prânz. Părea să fi venit jumătate din casa Cercetaşilor, de la bobocii care ţineau strâns nişte mături vechi şi jerpelite ale şcolii până la elevii din anul şapte, care erau cu două capete mai înalţi decât ceilalţi, având un aer detaşat şi intimidant. Printre cei din urmă se număra şi un băiat masiv, cu părul sârmos, pe care Harry îl recunoscu imediat, amintindu-şi-l din Expresul de Hogwarts.
— Ne-am întâlnit în tren, în compartimentul lui Sluggy, spuse acesta pe un ton încrezător, ieşind din mulţime pentru a da mâna cu Harry. Sunt Cormac McLaggen, portar.
— Nu te-ai prezentat la trialul de anul trecut, nu-i aşa? întrebă Harry, sesizând cât de masiv era McLaggen şi gândindu-se că acesta ar fi blocat toate cele trei cercuri ale porţii fără să fie nevoie să se mişte.
— Am fost în aripa spitalului când s-au ţinut probele, zise McLaggen cu o notă de mândrie. Am mâncat o jumătate de kilogram de ouă de doxii pentru un pariu.
— Am înţeles, spuse Harry. Păi… pentru moment poţi să aştepţi acolo.
Harry indică marginea terenului, în apropierea locului unde stătea Hermione. I se păru că vede o urmă de nemulţumire pe chipul lui McLaggen pentru câteva secunde şi se întrebă dacă acesta se aştepta să fie tratat altfel decât ceilalţi doar pentru că se numărau amândoi printre preferaţii lui „Sluggy”.
Harry decise să înceapă cu un test de bază, cerându-le celor care se înscriseseră la trial să se împartă în grupe de zece oameni şi să facă în zbor un tur al terenului. Fu o hotărâre înţeleaptă: primii zece erau toţi boboci şi era evident că nu prea mai zburaseră până atunci. Un singur băiat reuşi să rămână în aer mai mult decât câteva clipe, fiind atât de surprins, încât se izbi numaidecât de unul dintre stâlpii porţii.
A doua grupă fu alcătuită din cele mai toante fete pe care le cunoscuse Harry vreodată, care chicotiră ca nişte apucate când Harry fluieră, sprijinindu-se unele de altele. Romilda Vane era printre ele. Când le spuse să părăsească terenul o făcură bucuroase, ducându-se să comenteze în tribune alături de ceilalţi.
Cei din a treia grupă se prăbuşiră unii peste alţii pe la jumătatea turului de probă. Majoritatea celor din a patra grupă nu îşi aduseseră măturile. A cincea grupă era formată din Astropufi.
— Dacă mai este cineva care nu e de la Cercetaşi, strigă Harry, devenind din ce în ce mai iritat, vă rog să părăsiţi terenul în clipa asta!
Urmă o pauză, apoi două fete micuţe de la Ochi-de-Şoim plecară în fugă, râzând în hohote.
Două ore mai târziu, după numeroase proteste şi crize de nervi, într-unul dintre cazuri fiind vorba chiar de distrugerea unei „Comete 260” şi de pierderea mai multor dinţi, Harry reuşise să îşi găsească trei înaintaşi: Katie Bell, care se întoarse în echipă după ce trecu probele cu brio, o jucătoare nouă, Demelza Robins, deosebit de pricepută la evitarea baloanelor-ghiulea; şi Ginny Weasley, care zburase mai repede decât toţi ceilalţi şi, pe lângă asta, dăduse şaptesprezece goluri. Deşi era mulţumit de jucătorii pe care îi alesese, Harry răguşise din cauza discuţiilor cu cei nesatisfăcuţi, care erau în număr mare, iar acum se certa cu prinzătorii respinşi.
— E decizia mea finală şi dacă nu le faceţi loc portarilor, o să arunc o vrajă asupra voastră, strigă el.
Nici unul dintre prinzătorii pe care-i selecţionase nu avea talentul nemaivăzut al lui Fred şi George, dar Harry era destul de mulţumit de ei. Jimmy Peakes era din anul trei, scund, dar lat în umeri, şi reuşise să lovească un balon-ghiulea atât de tare, încât Harry se alesese la ceafă cu un cucui de mărimea unui ou. Ritchie Coote, tare părea destul de deşirat, avea o precizie foarte mare. Aceştia se duseră acum în tribune, alături de Katie, Demelza şi Ginny, pentru a urmări selecţionarea ultimului membru al echipei lor.
Harry lăsase dinadins alegerea portarului la sfârşit, sperând ca stadionul să se mai golească până atunci şi atmosfera de pe teren să se destindă. Din nefericire, printre spectatori se numărau acum toţi jucătorii respinşi şi mai mulţi elevi care veniseră să urmărească probele după ce luaseră micul dejun în tihnă, astfel încât publicul era mai numeros ca niciodată. Mulţimea aclamă şi huidui în egală măsură când portarii zburară pe rând în dreptul cercurilor. Harry aruncă o privire spre Ron, care nu reuşise niciodată să-şi controleze emoţiile; Harry sperase că Ron îşi învinsese această slăbiciune după ce câştigaseră ultimul meci din anul trecut, dar se părea că nu era aşa: Ron era de-a dreptul străveziu.
Nici unul dintre primii cinci jucători nu salvă mai mult de două goluri. Spre marea dezamăgire a lui Harry, Cormac McLaggen salvă patru lovituri din cinci. Cu toate acestea, la ultima ţâşni în direcţia complet opusă, mulţimea râse, îl huidui, iar McLaggen se întoarse pe pământ scrâşnind din dinţi.
Ron părea la un pas de leşin când se urcă pe coada sa de mătură, Măturin 11.
— Succes! strigă cineva din tribună.
Harry întoarse capul, aşteptându-se să o vadă pe Hermione, dar descoperi că nu era ea, ci Lavender Brown. I-ar fi plăcut să-şi fi ascuns şi el faţa în mâini, aşa cum făcuse aceasta câteva clipe mai târziu, însă se gândi că, fiind căpitan, se cuvenea să dea dovadă de ceva mai multă tărie de caracter şi se întoarse să-l urmărească pe Ron la trial.
Se dovedi că îşi făcuse griji degeaba: Ron salvă unul, două, trei, patru, cinci goluri la rând. Încântat şi abţinându-se cu greu să aclame şi el alături de restul mulţimii, Harry dădu să meargă la McLaggen să-i spună că, din păcate, Ron fusese mai bun ca el, dar dădu nas în nas cu chipul roşu al lui McLaggen. Harry făcu repede câţiva paşi înapoi.
— Sora lui nu şi-a dat silinţa, zise McLaggen pe un ton ameninţător.
Îi zvâcnea vena de la tâmplă, pe care Harry o admirase în repetate rânduri pe fruntea unchiului Vernon.
— I l-a dat servit.
— Nici vorbă, spuse Harry cu răceală. Chiar la lovitura ei era să dea chix.
McLaggen se apropie de Harry, care nu se mai dădu înapoi de data asta.
— Lasă-mă să mai încerc o dată.
— Nu, zise Harry. Ai încercat deja o dată. Ai salvat patru goluri. Ron a salvat cinci. Ron o să fie portar, şi-a câştigat pe drept locul în echipă. Dă-te la o parte.
Pentru o clipă, crezu că McLaggen avea să-i dea un pumn, dar acesta doar se strâmbă la el şi plecă mânios, mormăind în barbă câteva ameninţări.
Harry se întoarse şi îşi văzu noua echipă zâmbindu-i larg.
— Bravo, zise el răguşit. Aţi zburat foarte bine.
— Ai fost grozav, Ron!
De data asta, cea care venea în fugă spre ei dinspre tribune era chiar Hermione; Harry o văzu pe Lavender părăsind terenul de vâjthâţ de braţ cu Parvati, cu o expresie mohorâtă pe chip. Ron era deosebit de mulţumit de el însuşi şi părea mai înalt decât de obicei, zâmbindu-le celor din echipă şi lui Hermione.
După ce Harry fixă data primului antrenament propriu-zis pentru joia următoare, împreună cu Ron şi Hermione îşi luară la revedere de la ceilalţi şi se îndreptară către coliba lui Hagrid. Soarele palid încerca să străpungă norii şi în sfârşit se oprise ploaia măruntă de până atunci. Lui Harry îi era foarte foame; spera să găsească ceva de mâncare la Hagrid.
— Am crezut că n-o să salvez a patra lovitură, spuse Ron vesel. Demelza a fost foarte şireată, aţi văzut, a dat o lovitură răsucită.
— Da, da, da, ai fost la înălţime, zise Hermione amuzată.
— În orice caz am fost mai bun ca McLaggen, spuse Ron cu satisfacţie. L-aţi văzut cum a dus după ţigări la a cincea lovitură? Ai fi zis că aruncase cineva o Vrajă Confundus.
Spre mirarea lui Harry, Hermione se făcu roşie ca focul la auzul acestor cuvinte. Ron nu observă nimic, descriindu-le cu lux de amănunte fiecare detaliu al fiecărui gol pe care îl salvase.
Buckbeak, hipogriful mare şi cenuşiu, era priponit în fata colibei lui Hagrid. El ţăcăni din ciocul foarte ascuţit când copiii se apropiară, întorcându-şi capul imens către ei.
— Vai de mine, zise Hermione neliniştită. Tot mai e puţin înspăimântător, nu-i aşa?
— Fii serioasă, doar l-ai călărit, nu? spuse Ron.
Harry înaintă şi făcu o plecăciune joasă în faţa hipogrifului, menţinând contactul vizual fără să clipească. După câteva clipe, Buckbeak făcu şi el o plecăciune.
— Ce mai faci? îl întrebă Harry cu o voce joasă, apropiindu-se şi mângâindu-i capul acoperit cu pene. Ţi-e dor de el? Dar ţi-e bine aici, la Hagrid, nu-i aşa?
— Hei! se auzi o voce răsunătoare.
Hagrid apăru cu paşi repezi de după un colţ al colibei sale, purtând un şorţ mare cu flori şi ducând în braţe un sac cu cartofi. Dulăul său uriaş, Colţ, era lângă el. El scoase un lătrat zguduitor şi ţâşni ca din puşcă.
— Nu te atinge de el! O să rămâi fără degete… Aha. Voi eraţi.
Colţ sărea în sus spre Hermione şi Ron, încercând să le lingă urechile. Hagrid rămase locului şi-i privi pe toţi trei pentru o fracţiune de secundă, apoi se întoarse şi intră cu paşi mari în colibă, trântind uşa după el.
— Vai de mine! zise Hermione îndurerată.
— Stai liniştită, spuse Harry pe un ton sumbru.
Se duse la uşă şi ciocăni cu putere.
— Hagrid! Deschide, vrem să vorbim cu tine!
Nu se auzi nimic din interior.
— Să ştii că dacă nu deschizi uşa, o s-o dărâmăm! zise Harry, scoţându-şi bagheta.
— Harry! spuse Hermione şocată. Doar n-ai de gând să…
— Ba da, zise Harry. Daţi-vă la o parte.
Dar, înainte ca el să mai poată spune ceva, uşa se deschise din nou la perete, aşa cum se aşteptase Harry, iar în prag apăru Hagrid, uitându-se urât la el şi arătând de-a dreptul înspăimântător, în ciuda şorţului cu flori pe care-l purta.
— Sunt profesor! răcni el la Harry. Profesor, Potter! Cum îndrăzneşti să mă ameninţi că-mi dărâmi uşa?
— Scuzaţi-mă, domnule, spuse Harry, apăsând pe ultimul cuvânt, în timp ce îşi vâra bagheta la loc în interiorul robei.
Hagrid păru şocat.
— De când îmi spui „domnule”?
— Tu de când îmi spui „Potter”?
— A, eşti tare iscusit, mormăi Hagrid. Foarte amuzant. M-ai dovedit cu propriile arme, aşa-i? Bine, intră, puşti nerecunoscător şi…
Hagrid se dădu la o parte, făcându-le loc să treacă şi bombănind supărat. Hermione intră repede după Harry, arătând destul de speriată.
— Ei bine? spuse Hagrid pe un ton morocănos, după ce Harry, Ron şi Hermione se aşezară în jurul mesei sale enorme de lemn; iar Colţ îşi puse imediat capul pe genunchiul lui Harry, salivându-i pe robă. Ce înseamnă asta? Vi s-a făcut milă de mine? Credeţi că mă simt singur sau ceva de genul ăsta?
— Nu, zise Harry repede. Am vrut să te vedem.
— Ne-a fost dor de tine, spuse Hermione cu o voce tremurată.
— V-a fost dor de mine? pufni Hagrid. Era să te cred.
Se mişcă prin cameră cu zgomot, punând de ceai în ibricul său imens de cupru şi bodogănind fără încetare. Într-un târziu trânti trei căni de mărimea unor găleţi pline cu ceai cafeniu în faţa lor şi o farfurie cu prăjiturile lui obişnuite, tari ca piatra. Lui Harry îi era atât de foame, încât ar fi fost în stare să mănânce până şi bucate gătite de Hagrid, astfel încât luă imediat o prăjitură.
— Hagrid, spuse Hermione cu o voce mică, când acesta se întoarse la masă şi începu să cureţe cartofii atât de brutal, încât ai fi zis că îi făcuseră vreun rău personal, să nu crezi că n-am vrut să continuăm cursul de Grijă faţă de Creaturile Magice.
Hagrid pufni din nou cu putere. Lui Harry i se păru că stropii din nasul lui ajunseră direct pe cartofi şi simţi o bucurie interioară că nu aveau să rămână la cină.
— Serios! zise Hermione. Dar n-am avut cum, pentru că avem foarte multe alte cursuri în afară de ăsta!
— Era să te cred, repetă Hagrid.
Se auzi un zgomot scârbos şi toţi întoarseră capul. Hermione scoase un mic ţipăt, iar Ron se ridică de pe scaun ca ars şi înconjură masa, îndepărtându-se de butoiul mare din colţ, pe care nu îl observaseră până atunci. Butoiul era plin cu un fel de larve de treizeci de centimetri lungime, albe, dezgustătoare, care se zvârcoleau.
— Hagrid, ce sunt astea? întrebă Harry, încercând să pară mai degrabă interesat decât scârbit, dar punând oricum la loc prăjitura tare ca piatra.
— Doar nişte larve uriaşe, spuse Hagrid.
— Şi din ele o să iasă…? zise Ron, părând neliniştit.
— N-o să iasă nimic, spuse Hagrid. Le-am luat pentru Aragog.
Hagrid izbucni în lacrimi din senin.
— Hagrid! strigă Hermione, ridicându-se imediat, înconjurând masa, urmând drumul mai lung pentru a evita butoiul cu viermi, şi punându-i o mână pe umeri lui Hagrid, care se zguduia de plâns. Ce s-a întâmplat?
— E vorba… de el…, îngăimă Hagrid, cu lacrimile şiroindu-i din ochii mici şi negri, în timp ce se ştergea la ochi cu şorţul. Este vorba… despre Aragog… Cred că e pe moarte… S-a îmbolnăvit în vară şi nu-şi mai revine… Nu ştiu ce-o să mă fac dacă… dacă… Ne ştim de atâta timp…
Rămasă fără cuvinte, Hermione îl bătu uşor pe umăr pe Hagrid. Harry ştia exact ce simţea uriaşul. În trecut îl văzuse dându-i animale de pluş unui pui fioros de dragon, jucându-se cu nişte scorpioni uriaşi cu ventuze şi ţepi, sau încercând să se înţeleagă cu fratele său vitreg, un uriaş violent, dar aceasta era, probabil, cea mai ciudată relaţie pe care o avea cu un monstru: cea cu Aragog, păianjenul uriaş şi vorbitor, care sălăşluia în inima Pădurii Interzise şi de care el şi Ron scăpaseră ca prin urechile acului cu patru ani în urmă.
— Hagrid… putem să te ajutăm cu ceva? întrebă Hermione, ignorându-l pe Ron, care îi făcea semne disperate.
— Nu, Hermione, nu cred că puteţi să mă ajutaţi cu nimic, îngăimă Hagrid, încercând să-şi ţină în frâu lacrimile. Vezi tu, ceilalţi păianjeni din trib… Familia lui Aragog… Se poartă ceva mai ciudat de când s-a îmbolnăvit el… Au devenit puţin cam agitaţi…
— Da, cred că am zărit şi noi faţeta asta a personalităţii lor, spuse Ron în şoaptă.
— … şi pentru moment cred că ar fi periculos pentru altcineva în afară de mine să se apropie de colonie, încheie Hagrid, suflându-şi nasul cu putere în şorţ şi ridicându-şi privirea. Dar îţi mulţumesc pentru intenţie, Hermione… Înseamnă foarte mult pentru mine…
După aceea atmosfera se destinse simţitor, pentru că, deşi nici Harry şi nici Ron nu dăduseră vreun semn că le-ar fi trecut prin minte să hrănească un păianjen monstruos şi violent cu viermi uriaşi, Hagrid părea să considere că ar fi făcut-o bucuroşi, iar acum se purta la fel ca înainte.
— Şi am ştiut de la-nceput că o să vă fie greu să vă găsiţi timp pentru mine, zise el, turnându-le din nou nişte ceai. Chiar dacă v-aţi fi înscris să primiţi Clepsidre ale Timpului…
— Dar nu aveam cum s-o facem, zise Hermione. Am distrus toate rezervele de Clepsidre ale Timpului de la minister când am fost acolo astă-vară. Au scris despre asta în Profetul zilei.
— Ei, păi atunci, spuse Hagrid, chiar nu aveaţi ce să faceţi. Îmi pare rău că am fost cam… mă rog… ştiţi voi… Dar eram îngrijorat din cauza lui Aragog… Şi mă întrebam ce s-ar fi întâmplat dacă aţi fi avut-o pe Grubbly-Plank ca profesoară.
La auzul acestor cuvinte, toţi trei minţiră, declarând categoric că doamna profesoară Grubbly-Plank, care îi ţinuse locul lui Hagrid de câteva ori, habar nu avea să predea; drept urmare, Hagrid păru chiar vesel când îşi luă la revedere de la ei la asfinţit.
— Sunt lihnit, zise Harry, imediat după ce se închise uşa în urma lor, iar cei trei merseră repede pe domeniul întunecat şi părăsit.
Renunţase să mai mănânce prăjitura tare ca piatra când îi trosnise o măsea.
— Şi astă-seară am şi detenţie cu Plesneală, nu prea am timp pentru cină.
Când ajunseră în castel, îl zăriră pe Cormac McLaggen intrând în Marea Sală. Acesta avu nevoie de două încercări pentru a trece de uşi, prima dată izbindu-se de canat. Ron râse în hohote, mulţumit, şi intră cu paşi mari în Marea Sală după el, dar Harry o prinse de mână pe Hermione, făcând-o să rămână în urmă.
— Ce este? spuse ea pe un ton defensiv.
— Din câte îmi dau seama, zise Harry încet, McLaggen chiar a fost victima unei Vrăji Confundus. Şi de dimineaţă stătea chiar în faţa ta.
Hermione roşi.
— Bine, fie, eu am fost, şopti ea. Dar trebuia să-l fi auzit ce zicea despre Ron şi Ginny! În orice caz, e un om foarte dificil, ai văzut şi tu cum a reacţionat când l-ai respins… Doar n-ai fi vrut să ai pe cineva ca el în echipă.
— Nu, n-aş fi vrut, zise Harry. Presupun că ai dreptate. Dar gândeşte-te, Hermione, crezi că ai procedat corect? Eşti totuşi Perfect, nu-i aşa?
— Ah, las-o baltă, se răsti ea, când Harry zâmbi amuzat.
— Ce tot faceţi acolo? întrebă Ron intrigat, apărând din nou în pragul Marii Săli.
— Nimic, spuseră Harry şi Hermione într-un glas, urmându-l repede pe Ron.
Din cauza mirosului de friptură, pe Harry îl duru stomacul şi mai tare, dar abia dacă făcuseră trei paşi spre masa Cercetaşilor când profesorul Slughorn apăru în faţa lor, tăindu-le calea.
— Harry, Harry, chiar pe tine voiam să te văd! tună el încântat, răsucindu-şi vârfurile mustăţii sale de morsă şi bombându-şi burta enormă. Speram să te găsesc înainte de cină! Ce zici, n-ai prefera să vii să iei o gustare în biroul meu? O să fie o mică petrecere, cu doar câţiva oameni de mare viitor. Or să vină McLaggen şi Zabini, fermecătoarea Melinda Bobbin… o ştii cumva? Familia ei este proprietara unui lanţ important de spiţerii… Şi, bineînţeles, nădăjduiesc ca domnişoara Granger să îmi facă plăcerea de a fi şi ea prezentă.
Slughorn făcu o mică plecăciune în faţa lui Hermione când termină de vorbit. Se purtă ca şi cum Ron nici nu ar fi existat. Slughorn nici măcar nu se uită la el.
— Eu nu pot să vin, domnule profesor, zise Harry imediat. Am ore de detenţie cu domnul profesor Plesneală.
— Vai de mine! spuse Slughorn, pierindu-i zâmbetul într-un mod amuzant. Ei, ei, ei, contam pe tine, Harry! Ce să-i faci, nu-mi rămâne decât să vorbesc cu Severus şi să-i explic cum stau lucrurile. Sunt convins că o să izbutesc să-l fac să amâne detenţia. În ordine, atunci rămâne să ne vedem mai târziu.
Slughorn ieşi furtunos din Marea Sală.
— N-are absolut nici o şansă să-l înduplece pe Plesneală, zise Harry, imediat după ce Slughorn ajunse destul de departe cât să nu-i poată auzi. Detenţia asta a mai fost amânată deja o dată. Plesneală a acceptat s-o facă pentru Dumbledore, dar mă îndoiesc că ar face-o pentru oricine altcineva.
— Ah, tare mi-aş dori să poţi să vii, nu vreau să mă duc singură, spuse Hermione neliniştită, iar Harry ştia că ea se gândea la McLaggen.
— Nu cred că o să fii singură, probabil că o s-o invite şi pe Ginny, se răsti Ron, care se părea că primise foarte prost indiferenţa lui Slughorn.
După cină se întoarseră în Turnul Cercetaşilor. Camera de zi era foarte aglomerată, dat fiind că majoritatea elevilor luaseră deja cina. Cu toate acestea, cei trei reuşiră să găsească o masă liberă şi luară loc; Ron, care era prost dispus de când se întâlniseră cu Slughorn, îşi încrucişă braţele pe piept şi se încruntă, uitându-se fix la tavan. Hermione întinse mâna şi luă ediţia de seară a Profetului, pe care o lăsase cineva pe un fotoliu.
— Ceva noutăţi? zise Harry.
— Nu prea, zise Hermione, care deschisese ziarul şi cerceta paginile din interior. Ron, uite, e despre tatăl tău… dar nu a păţit nimic! adăugă ea repede, pentru că Ron întorsese capul speriat. Nu scrie decât că a fost acasă la familia Reacredinţă. „A doua percheziţie efectuată în locuinţa Devoratorului Morţii nu pare să fi dat nici un rezultat. Arthur Weasley, de la Oficiul de Detectare şi Confiscare de Vrăji Defensive şi Obiecte Protectoare False, a declarat că echipa sa a făcut descinderea pe baza informaţiilor primite de la o sursă confidenţială.”
— Da, eu sunt sursa, zise Harry. I-am povestit la „King's Cross” despre Reacredinţă şi despre obiectul ăla pe care a încercat să-l facă pe Borgin să-l repare! Ei bine, dacă nu e la ei în casă, înseamnă că trebuie să-l fi adus la Hogwarts…
— Dar cum ar fi putut s-o facă, Harry? spuse Hermione, punând deoparte ziarul şi privindu-l surprinsă. Doar ne-au verificat bagajele când am sosit, nu-i aşa?
— Serios? zise Harry uimit. Mie, nu!
— A, nu, sigur că da, am uitat că tu ai întârziat. Ei bine, Filch ne-a verificat pe toţi cu Senzori de Tăinuire când am intrat în holul de intrare. N-ar fi putut trece neobservat nici un obiect Întunecat. Ştiu sigur că lui Crabbe i-a fost confiscat un cap micşorat. Acum înţelegi de ce Reacredinţă n-ar fi putut să aducă nimic periculos?
Harry rămase fără replică pentru câteva clipe, privind-o pentru o vreme pe Ginny Weasley, care se juca într-un colt cu Arnold, Pigmeul Pufos, înainte de a putea găsi un mod de a contracara afirmaţia lui Hermione.
— Înseamnă că i l-a trimis cineva prin poşta-via-bufniţă, zise el. Mama lui sau altcineva.
— Şi bufniţele sunt verificate, spuse Hermione. Ne-a zis Filch în timp ce ne-a băgat şi pe gât Senzorii ăia de Tăinuire.
Găsindu-se într-o şi mai mare dificultate, Harry nu mai ştiu ce să spună. Nu părea să existe nici o cale prin care Reacredinţă să fi putut să aducă un obiect periculos sau Întunecat în şcoală. Se uită plin de speranţă la Ron, care stătea cu braţele încrucişate, uitându-se la Lavender Brown.
— Tu ai idee cum ar fi putut să aducă…?
— Ah, las-o baltă, Harry, zise Ron.
— Să ştii că nu e vina mea că Slughorn ne-a invitat pe Hermione şi pe mine la petrecerea aia idioată. Oricum nu vrem să mergem! spuse Harry, enervându-se.
— Păi, având în vedere că pe mine nu mă invită nimeni la nici o petrecere, zise Ron ridicându-se, cred că o să mă duc să mă culc.
Merse cu paşi apăsaţi până la uşa care ducea spre dormitoarele băieţilor, lăsându-i în urmă pe Harry şi pe Hermione, care se uitară uimiţi după el.
— Harry? zise unul dintre noii înaintaşi, Demelza Robins, apărând dintr-odată lângă el. Am un mesaj pentru tine.
— De la domnul profesor Slughorn? întrebă Harry, îndreptându-se plin de speranţă.
— Nu, de la domnul profesor Plesneală, spuse Demelza, iar lui Harry i se puse un nod în stomac. Mi-a spus să-ţi transmit să te duci la biroul lui la opt jumătate în seara asta pentru detenţie… ăă… indiferent de câte invitaţii la petreceri o să primeşti. Şi mi-a zis să te anunţ că o să separi trirâme putrezite de unele sănătoase, care or să fie folosite la Poţiuni şi… şi că nu-i nevoie să-ţi aduci mănuşi de protecţie.
— Bine, spuse Harry pe un ton sumbru. Mulţumesc mult, Demelza.