Unde era şi ce făcea Dumbledore? Harry îl zări pe director doar de două ori pe parcursul următoarelor câteva săptămâni. Acesta apărea foarte rar la mese, iar Harry era convins că Hermione avea dreptate să creadă că Dumbledore pleca de la castel pentru mai multe zile la rând. Oare uitase de lecţiile pe care se presupunea că trebuia să i le predea lui Harry? Dumbledore spusese că lecţiile erau o etapă către ceva care avea legătură cu profeţia. Harry găsise un sprijin, fusese mai liniştit, dar acum se simţea oarecum abandonat.
La jumătatea lui octombrie avu loc prima excursie în Hogsmeade din acel semestru. Harry se întrebase dacă excursiile acelea aveau să mai aibă loc, date fiind măsurile din ce în ce mai severe de siguranţă din jurul şcolii, dar fu mulţumit să afle că nu se schimbase nimic; era foarte plăcut să poată părăsi domeniul castelului pentru câteva ore.
În dimineaţa excursiei, Harry se trezi devreme, era o zi mohorâtă şi citi din manualul de Realizare a Poţiunilor Avansate până la ora micului dejun. Nu-i stătea în obicei să citească manuale în pat; Ron avea completă dreptate să spună că singura care putea face asta cu demnitate era Hermione, care avea ciudăţeniile ei. Însă lui Harry nu i se părea că exemplarul de Realizarea Poţiunilor Avansate al Prinţului Semipur intra în categoria manualelor. Cu cât citea mai mult, cu atât îşi dădea seama cât de multe informaţii conţinea. Pe lângă ponturile ingenioase şi soluţiile rapide pentru poţiuni, care îl făcuseră nepreţuit în ochii lui Slughorn, erau şi vrăji şi blesteme minore pline de imaginaţie mâzgălite pe margine, vrăji pe care Harry era sigur că prinţul le inventase el însuşi, judecând după tăieturi şi modificări.
Harry încercase deja câteva dintre vrăjile inventate de prinţ. Aruncase o vrajă care făcea unghiile de la picioare să crească alarmant de repede (pe care o testase pe Crabbe pe hol, obţinând rezultate foarte mulţumitoare); un blestem care îţi lipea limba de cerul gurii (pe care îl folosise de două ori asupra lui Argus Filch, luându-l pe nepregătite, spre marea bucurie a celor din jur); iar vraja care părea să fie cea mai folositoare dintre toate era „Muffliato”, care îi făcea pe cei din apropiere să audă un zumzet nedefinit, înlesnind discuţiile nestingherite din timpul cursurilor. Singura persoană care nu găsea amuzante aceste farmece era Hermione, care în continuare nu era de acord cu ele şi refuza categoric să deschidă gura când Harry folosea vraja „Muffliato” asupra cuiva din jur.
Stând în pat în capul oaselor, Harry întoarse cartea într-o parte pentru a cerceta îndeaproape instrucţiunile mâzgălite pentru o vrajă care părea să-i fi dat destulă bătaie de cap prinţului. Erau foarte multe tăieturi şi corecturi, dar până la urmă găsi scrijelit într-un colţ al paginii:
Vântul şi ploaia băteau cu putere în ferestre fără încetare, iar Neville sforăia zgomotos. Harry se uită cu ochii mari la literele din paranteză. „Nvbl”… trebuia să însemne „nonverbal”. Harry se îndoia că avea să efectueze cu succes această vrajă; încă nu stăpânea vrăjile nonverbale, aşa cum avea grijă să-i reamintească Plesneală la fiecare curs de Apărare contra Magiei Negre. Pe de altă parte, prinţul se dovedise un profesor mult mai bun decât Plesneală în trecut. Îndreptându-şi bagheta în gol, o smuci în sus şi zise în gând „Levicorpus!”.
— Aaaaaaaaa!
Avu loc o străfulgerare şi toată lumea începu să vorbească dintr-odată, fiind treziţi de strigătul lui Ron. Harry aruncă alarmat Realizarea Poţiunilor Avansate cât colo, pentru că Ron era suspendat în aer cu susul în jos, ca şi cum ar fi fost agăţat de gleznă cu un cârlig invizibil.
— Iartă-mă! strigă Harry, în timp ce Dean şi Seamus râdeau în hohote şi Neville se aduna de pe podea, după ce căzuse din pat. Stai aşa… te dau jos imediat.
Îşi recuperă repede manualul de Poţiuni şi îl răsfoi cu înfrigurare, căutând pagina cu pricina. Într-un târziu reuşi să o găsească şi descifră cuvântul înghesuit sub vrajă, rugându-se ca acesta să fi fost contrablestemul. Harry se concentră din răsputeri, zicându-şi: „Liberacorpus!”.
Avu loc din nou o străfulgerare şi Ron căzu grămadă pe pat.
— Iartă-mă, repetă Harry cu o voce mică, iar Dean şi Seamus se tăvăliră pe jos de râs în continuare.
— Mâine, zise Ron cu o voce înăbuşită, aş prefera să pui ceasul deşteptător.
Până se îmbrăcară, blindându-se cu mai multe pulovere tricotate de doamna Weasley şi punându-şi pelerina, fulare la gât şi mănuşi, Ron păru să-şi revină complet de pe urma şocului şi să decidă că noua vrajă a lui Harry era una foarte amuzantă; atât de amuzantă, încât nu pierdu nici o clipă şi-i povesti pe îndelete lui Hermione la micul dejun ce se întâmplase.
— … şi după aceea a avut loc încă o străfulgerare şi am aterizat înapoi pe pat, zâmbi Ron, servindu-se cu nişte cârnaţi.
Hermione nici măcar nu schiţă un zâmbet pe parcursul relatării şi-l privi pe Harry cu un aer rece, dezaprobator.
— Ai găsit vraja asta tot în manualul ăla de poţiuni, nu-i aşa? întrebă ea.
Harry se încruntă.
— Tot timpul te grăbeşti să tragi concluziile cele mai sumbre.
— Poţi să negi?
— Păi… nu, şi ce dacă am găsit-o acolo?
— Vrei să spui că ai încercat o incantaţie necunoscută, scrisă de mână, ca să vezi pur şi simplu ce se întâmplă?
— Dar ce contează dacă e scrisă de mână? spuse Harry, preferând să nu răspundă la a doua parte a întrebării.
— Contează, pentru că probabil că nu este o vrajă aprobată de Ministerul Magiei, zise Hermione. Şi, adăugă ea, în timp ce Harry şi Ron îşi dădeau ochii peste cap, pe lângă asta, încep să cred că prinţul tău a fost o persoană destul de ciudată.
Harry şi Ron se revoltară într-un glas.
— A fost distractiv! zise Ron, ţinând o sticlă cu sos de roşii cu susul în jos deasupra cârnatilor din farfuria lui. A fost distractiv, Hermione, atâta tot.
— Să ţii oamenii suspendaţi cu capul în jos, suspendaţi de gleznă? spuse Hermione. Cine ar pierde timp şi energie pentru a inventa astfel de vrăji?
— Fred şi George, zise Ron, ridicând din umeri, lor le plac farmecele de genul ăsta. Şi… ăă…
— Tatăl meu, spuse Harry, amintindu-şi de acest lucru chiar atunci.
— Poftim? ziseră Ron şi Hermione odată.
— Tatăl meu a folosit vraja asta, spuse Harry. L-am… mi-a zis Lupin.
Ultima parte nu era adevărată; de fapt, Harry îl văzuse cu ochii lui pe tatăl său aruncând vraja asupra lui Plesneală, dar nu le vorbise niciodată lui Ron şi Hermione despre incursiunea cu pricina în Pensiv. Acum însă îi trecu prin minte ceva extraordinar. Oare era cu putinţă ca Prinţul Semipur să fi fost…?
— Harry, tatăl tău a folosit vraja aia, zise Hermione, dar n-a fost singurul. Dă-mi voie să-ţi amintesc că am văzut o mulţime de alte cazuri în care a fost făcută vraja. Oameni suspendaţi în aer… Să-i faci să plutească, adormiţi, lipsiţi de apărare.
Harry se uită la ea cu ochii mari. Îşi aminti cu un sentiment de groază cum se comportaseră Devoratorii Morţii la Cupa Mondială de Vâjthaţ. Ron îi sări în ajutor.
— Atunci a fost vorba despre altceva, zise el înfierbântat. Au abuzat de puterea asta. Harry şi tatăl lui au folosit-o în glumă. Hermione, ţie nu-ţi place prinţul, adăugă el pe un ton serios, arătând spre Hermione cu un cârnat, pentru că e mai bun ca tine la Poţiuni.
— N-are absolut nici o legătură cu asta! spuse Hermione, îmbujorându-se. Pur şi simplu mi se pare o dovadă de iresponsabilitate să faci vrăji fără să ştii ce efecte au. Şi nu mai vorbi despre „prinţ” ca şi cum ar fi un titlu nobiliar. Pun pariu că e doar o poreclă idioată şi am impresia că n-a fost deloc o persoană drăguţă!
— Pe asta de unde ai mai scos-o? spuse Harry cu înflăcărare. Dacă ar fi fost un viitor Devorator al Morţii, nu crezi că nu s-ar mai fi fălit că avea „sânge semipur”?
Chiar în timp ce vorbi, Harry îşi aminti că tatăl său avea sânge pur, dar alungă acest gând, hotărând să se ocupe de acest aspect altă dată.
— Devoratorii Morţii nu pot să aibă toţi sânge pur, pentru că nu au mai rămas destui vrăjitori cu sânge pur, zise Hermione neînduplecată. Bănuiesc că cei mai mulţi au sânge semipur şi o ascund. Cei pe care-i urăsc cu adevărat sunt vrăjitorii cu părinţi Încuiaţi. Sunt convinsă că v-ar primi bucuroşi pe tine şi pe Ron în rândul lor.
— Pe mine sigur nu m-ar accepta ca Devorator al Morţii! spuse Ron indignat, zburându-i o bucăţică de cârnat din furculiţa pe care o vântura spre Hermione şi nimerindu-l în cap pe Ernie Macmillan. Toţi cei din familia mea sunt trădători de sânge! Pentru Devoratorii Morţii e ca şi cum aş fi avut părinţi Încuiaţi.
— Da, pe mine m-ar primi cu braţele deschise, zise Harry sarcastic. Am fi prieteni la cataramă, dacă n-ar tot încerca să-mi facă de petrecanie.
La auzul acestor cuvinte, pe Ron îl pufni râsul şi nici chiar Hermione nu putu să-şi reprime un zâmbet. Însă apariţia lui Ginny le schimbă gândurile.
— Bună, Harry. Mi s-a spus să-ţi dau asta.
Era vorba despre un pergament făcut sul pe care era trecut numele lui Harry cu un scris familiar, aplecat şi subţire.
— Mulţumesc, Ginny… Este data următoarei lecţii cu Dumbledore, le spuse Harry lui Ron şi Hermione, derulând pergamentul şi citind repede conţinutul. Luni seară, adăugă el şi se simţi dintr-odată uşurat şi fericit. Ginny, nu vrei să vii cu noi în Hogsmeade? întrebă el.
— Merg cu Dean… poate ne întâlnim acolo, răspunse ea, plecând şi făcându-le cu mâna.
Filch stătea în faţa uşilor de stejar de la intrare, ca de obicei, verificând lista cu numele celor care aveau permisiunea de a merge în Hogsmeade. Acest proces dură chiar mai mult decât în mod normal, pentru că Filch îi verifică pe toţi de trei ori cu Senzorii de Tăinuire.
— Dar ce contează dacă scoatem pe ascuns? întrebă Ron, privind cu teamă spre Senzorul lung şi îngust de Tăinuire. N-ar fi mai logic să verificaţi ce aducem la întoarcere?
Această obrăznicie fu răsplătită cu nişte împunsături în plus cu Senzorul, iar lui Ron, încă i se citea durerea pe chip când dădură piept cu vântul şi cu lapoviţă de afară.
Plimbarea până în Hogsmeade nu se dovedi una plăcută. Harry îşi ri-dică fularul până la nas, iar în scurt timp nu-şi mai simţi partea de sus a feţei, care rămăsese expusă la frig. Drumul care ducea spre sat era plin de elevi care mergeau aplecaţi, încercând să se apere de vântul puternic. Harry se întrebă de mai multe ori dacă n-ar fi fost mai bine să fi rămas în camera de zi încălzită, iar când ajunseră în sfârşit în Hogsmeade şi descoperiră că „Magazinul de glume vrăjitoreşti al lui Zonko” avea ferestrele blocate cu scânduri, Harry văzu în asta o confirmare a faptului că excursia aceea nu era menită să fie una distractivă. Ron arătă cu o mână acoperită în mai multe straturi de lână spre „Lorzii Mierii”, care din fericire era deschis, iar Harry şi Hermione intrară înfriguraţi în magazinul aglomerat.
— Slavă Domnului, zise Ron, cutremurându-se de frig când fură învăluiţi de aerul cald, cu miros de caramele. Hai să stăm aici toată după-a-miaza.
— Harry, băiete! spuse o voce răsunătoare din spatele lor.
— O, nu, murmură Harry.
Cei trei se întoarseră şi-l văzură pe profesorul Slughorn, care purta o căciulă enormă de blană, o haină din aceeaşi garnitură, cu un guler îmblănit, şi ducea o pungă mare de ananas cristalizat, ocupând cel puţin un sfert din spaţiul din magazin.
— Harry, ai lipsit deja la trei dintre cinele date de mine, zise Slughorn, împungându-l vesel cu un deget în piept. Nu se mai poate aşa, băiete, ţin să te am ca invitat! Domnişoarei Granger îi plac la nebunie, nu-i aşa?
— Aşa este, spuse Hermione, neavând de ales, sunt foarte…
— Harry, tu de ce n-ai venit? întrebă Slughorn.
— Păi, am avut antrenamente de vâjthaţ, domnule profesor, zise Harry, care avusese grijă să fixeze antrenamentele de fiecare dată când primea o mică invitaţie prinsă cu panglică mov de la Slughorn.
Strategia asta însemna că Ron nu se simţea dat la o parte, şi de obicei ei se distrau cu Ginny, imaginându-şi-o pe Hermione închisă într-o cameră cu McLaggen şi Zabini.
— Ei bine, nu am nici cea mai mică îndoială că o să câştigaţi următorul meci, după cât v-aţi antrenat, zise Slughorn. E bine să te recreezi din când în când. Spune-mi, luni seara este bine pentru tine? Doar n-ai de gând să te antrenezi pe o vreme ca asta…
— Nu pot, domnule profesor, luni seară mă aşteaptă domnul profesor Dumbledore în biroul său pentru… o audienţă.
— Nici de data aceasta n-am noroc! strigă Slughorn pe un ton teatral. Dar să ştii, Harry, tot o să te prind o dată şi o dată!
Slughorn ieşi din magazin legănându-se ca o raţă, făcându-le cu mâna cu un aer regesc şi tratându-l pe Ron ca şi cum ar fi fost un stand de plăcinte cu gândaci.
— Nu-mi vine să cred că ai reuşit să scapi şi de data aceasta, spuse Hermione, clătinând din cap. Ştii, petrecerile nu sunt groaznice… Uneori sunt chiar distractive, adăugă ea, dar observă expresia de pe chipul lui Ron. Vai, uite… au maxipene de scris din zahăr, astea ţin şi ore întregi!
Bucurându-se că Hermione schimbase subiectul, Harry dădu dovadă de mai mult interes decât în mod normal faţă de maxipenele din zahăr, însă Ron fu prost dispus în continuare şi doar ridică din umeri când Hermione îl întrebă unde voia să meargă după aceea.
— Hai să mergem la „Trei Mături”, spuse Harry. Unde Ştim sigur că e cald.
Îşi aranjară din nou fularele şi ieşiră din magazinul de dulciuri. Vântul rece le biciui nemilos feţele după ce părăsiră aerul cald şi dulce de la „Lorzii Mierii”. Nu era multă lume pe stradă; oamenii nu se opreau să stea de vorbă, mergând grăbiţi către destinaţiile lor. Singurele excepţii erau doi bărbaţi care stăteau ceva mai în faţă, chiar la intrarea în „Trei mături”. Unul dintre ei era foarte înalt şi slab; Harry îşi miji ochii în spatele ochelarilor pătaţi de ploaie şi-l recunoscu pe barmanul care lucra la celălalt bar din Hogsmeade, „Capul de Mistreţ”. Când se apropiară Harry, Ron şi Hermione, barmanul îşi strânse bine pelerina în jurul gâtului şi se îndepărtă, lăsându-l pe bărbatul mai scund să se descurce singur cu ceea ce ţinea în braţe. Harry îşi dădu seama cine era bărbatul cu pricina abia când ajunseră la un metru şi ceva de el.
— Mundungus!
Bărbatul îndesat, cu picioarele scurte şi crăcănate şi părul lung, roşcat deschis ciufulit, tresări, dând drumul unui geamantan ponosit, care se deschise, dezvăluind ceea ce părea să fie conţinutul unei întregi vitrine a unui magazin de vechituri.
— A, bună, Harry, zise Mundungus Fletcher, încercând fără succes să pară detaşat. Ei bine, n-aş vrea să te reţin.
Începu să se foiască, adunând de pe jos obiectele din geamantan şi dornic evident să plece repede de acolo.
— Vrei să le vinzi? întrebă Harry, urmărindu-l pe Mundungus cum înşfăca mai multe articole vechi.
— A, păi, omul trebuie să mai şi trăiască, spuse Mundungus. Dă-mi-l înapoi!
Ron se aplecase şi ridicase un obiect de argint.
— Stai puţin, zise Ron rar. Mi se pare cunoscut.
— Mulţumesc! spuse Mundungus, smulgând pocalul din mâna lui Ron şi îndesându-l la loc în geamantan. Păi, atunci, îmi iau la revedere de la… AU!
Harry îl apucase de gât pe Mundungus, ţintuindu-l de zidul barului. Îl imobiliză cu o mână, scoţându-şi bagheta.
— Harry! strigă Hermione.
— L-ai luat din casa lui Sirius, zise Harry, care stătea aproape nas în nas cu Mundungus şi-i inhala mirosul neplăcut şi pregnant de tutun şi alcool. Avea blazonul familiei Black pe el.
— Eu… nu… poftim…? bolborosi Mundungus, care începuse să se învineţească.
— Ce-ai făcut, te-ai dus în noaptea când a murit şi ai golit casa? se răsti Harry.
— Eu… nu…
— Dă-mi-l înapoi!
— Harry, te rog! strigă Hermione, când Mundungus deveni din ce în ce mai palid.
Se auzi o pocnitură şi Harry simţi cum gâtul lui Mundungus se eliberează dintr-odată din strânsoarea lui. Bolborosind şi trăgând aer în piept cu nesaţ, Mundungus îşi înşfăcă geamantanul căzut, apoi se auzi un poc, iar el Dispăru.
Harry blestemă cât putu de tare, învârtindu-se pe loc pentru a-şi da seama încotro se dusese Mundungus.
— VINO ÎNAPOI, HOŢ NEMERNIC…!
— Harry, n-are rost.
Tonks apăruse din senin lângă ei, având părul şaten deschis ud din cauza lapoviţei.
— Probabil că Mundungus a ajuns deja la Londra. N-are rost să strigi după el.
— I-a furat lucrurile lui Sirius! Le-a furat!
— Da, dar cu toate astea, zise Tonks, fără să pară deloc tulburată la auzul acestei veşti, nu este bine să staţi în frig.
Îi urmări cum intră la „Trei mături”. Imediat după ce ajunse înăuntru, Harry exclamă:
— I-a furat lucrurile lui Sirius!
— Ştiu, Harry, dar te rog să cobori vocea, se uită lumea la noi, şopti Hermione. Duceţi-vă şi aşezaţi-vă la o masă, vă aduc ceva de băut.
Harry încă era furios când Hermione se întoarse câteva minute mai târziu la masa lor cu trei sticle de Berezero.
— Cei din Ordin de ce nu sunt cu ochii pe Mundungus? îi întrebă mânios Harry pe ceilalţi doi, în şoaptă. Nu pot măcar să-l împiedice să fure tot ce nu e ţintuit de podea când e la Sediu?
— Sst! zise Hermione disperată, uitându-se în jur pentru a se asigura că nu trăgea nimeni cu urechea.
Erau doi căpcăuni în apropiere, care îl urmăreau pe Harry cu deosebit de mult interes, iar Zabini stătea sprijinit de un stâlp nu departe de ei.
— Harry, şi pe mine m-ar deranja dacă aş fi în locul tău. Ştiu că de fapt îţi fură lucrurile tale…
Harry se înecă în timp ce bea Berezero. Uitase pentru câteva clipe că el era proprietarul Casei Cumplite, numărul 12.
— Da, sunt lucrurile mele, zise el. Nici nu mă mir că nu s-a bucurat să mă vadă! În orice caz, o să-i spun lui Dumbledore ce se petrece. El e singurul de care se teme Mundungus.
— Este o idee bună, şopti Hermione, evident mulţumită fiindcă Harry începuse să se liniştească. Ron, la ce te tot uiţi?
— La nimic, spuse Ron, dezlipindu-şi repede privirea de la bar, dar Harry intui că acesta încerca să o zărească pe chelnăriţa atrăgătoare, cu forme pline, pe Madam Rosmerta, pe care o simpatiza de foarte mult timp.
— Bănuiesc că „nimicul” s-a dus în camera din spate ca să aducă în-că nişte sticle de whisky-foc, zise Hermione pe un ton muşcător.
Ron ignoră această remarcă înţepătoare, bând Berezero cu înghiţituri mici şi având impresia că păstra o tăcere demnă. Harry se gândea la Sirius şi la faptul că acesta detestase oricum pocalele cu pricina. Hermione bătu darabana cu degetele pe masă, uitându-se pe rând la Ron şi la bar.
În clipa în care Harry termină de băut sticla de Berezero, Hermione spuse:
— Ce ziceţi, plecăm de aici şi ne întoarcem la castel?
Ceilalţi doi încuviinţară din cap. Nu fusese o excursie plăcută, iar vremea se înrăutăţea din ce în ce mai mult. Îşi strânseră iar pelerinele în jurul corpului, îşi aranjară fularele şi îşi puseră mănuşile, iar apoi ieşiră din bar după Katie Bell şi o prietenă a acesteia, luându-se după ele pe strada principală. Lui Harry îi zbură gândul la Ginny, în timp ce înaintau anevoios prin noroiul îngheţat, de-a lungul drumului spre Hogwarts. Îşi zise că motivul pentru care nu se întâlniseră cu ea era că Ginny şi Dean erau cuibăriţi în ceainăria doamnei Puddifoot, locul preferat al cuplurilor fericite. Harry se încruntă şi îşi plecă fruntea contra rafalelor de lapoviţă, mergând mai departe.
Trecu o vreme înainte ca Harry să îşi dea seama că vocea lui Katie Bell şi a prietenei ei deveniseră mai puternice şi mai ascuţite, fiind purtate de vânt până la urechile lor. Harry încercă să distingă siluetele şterse. Cele două fete se certau din cauza unui obiect pe care Katie îl ţinea în mână.
— Nu are absolut nici o legătură cu tine, Leanne, o auzi Harry spunând.
Cei trei trecură de o cotitură a drumului, iar lapoviţa care se înteţise îl făcu pe Harry să nu mai vadă nimic prin ochelari. Chiar când ridică mâna ca să-i şteargă cu mănuşa, Leanne dădu să ia pachetul pe care îl ţinea Katie. Aceasta îl smulse înapoi şi pachetul căzu pe jos.
Katie se înălţă imediat în văzduh, nu aşa cum o făcuse Ron, fiind suspendat de gleznă într-un mod amuzant, ci graţios, cu braţele întinse în părţi, ca şi cum ar fi fost pe cale să îşi ia zborul. Cu toate acestea, ceva nu era în ordine, era înspăimântător… Părul îi era răvăşit de rafalele puternice de vânt, însă ochii îi erau închişi şi nu i se citea nimic pe chip. Harry, Ron, Hermione şi Leanne încremeniseră, privind-o pe Katie.
Apoi fata ajunse la doi metri înălţime şi scoase un ţipăt înfiorător. Acum avea ochii larg deschişi, dar era evident că era îngrozită de ceea ce vedea sau simţea. Ţipă de mai multe ori; Leanne începu şi ea să ţipe, înşfăcând-o de glezne pe Katie şi încercând s-o tragă înapoi spre pământ. Harry, Ron şi Hermione fugiră spre ele s-o ajute, dar imediat ce o apucară de picioare pe Katie, aceasta căzu peste ei. Harry şi Ron reuşiră să o prindă, dar fata se zbătea atât de tare, încât abia dacă puteau s-o ţină. O coborâră încet pe pământ şi Katie începu să se zvârcolească şi să ţipe, părând să nu-i recunoască pe nici unul dintre ei.
Harry se uită în jur; nu părea să fie nimeni prin apropiere.
— Staţi aici! le strigă el celorlalţi, acoperind vuietul vântului. Mă duc după ajutor!
O luă la fugă spre şcoală. Nu mai văzuse pe nimeni să se comporte aşa cum o făcuse Katie şi nu putea să-şi explice care era cauza. Luă grăbit o curbă a drumului şi se izbi de ceea ce părea să fie un urs ridicat pe picioarele din spate.
— Hagrid! gâfâi el, ridicându-se din gardul viu peste care căzuse.
— Harry! spuse Hagrid, care avea bucăţi de gheaţă prinse în sprâncene şi în barbă şi era îmbrăcat cu haina mare şi miţoasă din blană de castor. Tocmai l-am vizitat pe Grawp, e incredibil cât de mult a progresat.
— Hagrid, a avut loc un atac, s-ar putea să fi fost un blestem sau ceva de genul ăsta…
— Poftim? zise Hagrid, aplecându-se ca să audă ce spunea Harry prin vântul foarte puternic.
— A fost aruncat un blestem! strigă Harry.
— Blestem? Asupra cui? Doar nu asupra lui Ron? Sau a lui Hermione?
— Nu, nu asupra lor. E vorba despre Katie Bell. Vino cu mine!
Cei doi fugiră împreună înapoi de-a lungul drumului. Nu le luă mult să găsească grupul mic de oameni strânşi în jurul lui Katie, care încă ţipa şi se zvârcolea pe pământ. Ron, Hermione şi Leanne încercau toţi trei s-o liniştească.
— Daţi-vă la o parte! strigă Hagrid. Faceţi-mi loc!
— A păţit ceva! zise Leanne printre lacrimi. Nu ştiu ce s-a întâmplat.
Hagrid se uită la Katie pentru o clipă, apoi se aplecă, fără să spună nimic, o luă în braţe şi fugi cu ea spre castel. Câteva secunde mai târziu, strigătele sfredelitoare ale lui Katie fuseseră înăbuşite şi nu se mai auzi decât vuietul vântului.
Hermione se apropie repede de prietena lui Katie şi-i puse un braţ după umeri.
— Te cheamă Leanne, nu-i aşa?
Fata încuviinţă din cap.
— S-a întâmplat dintr-odată sau…?
— S-a întâmplat când s-a rupt hârtia de ambalaj, spuse Leanne, plângând, arătând spre hârtia maro îmbibată cu apă de pe jos, care se rupsese, dezvăluind un conţinut cu sclipiri verzi.
Ron se aplecă, ţinând mâna întinsă, dar Harry îl prinse de mână şi-l trase înapoi.
— Nu te atinge de el!
Harry se aşeză pe vine. Din hârtia de ambalaj se iţea un colier cu opale.
— L-am mai văzut undeva, zise Harry, uitându-se fix la obiect. Era expus acum mult timp la „Borgin şi Burke”. Pe etichetă scria că e blestemat. Katie trebuie să-l fi atins.
Îşi ridică privirea către Leanne, care începuse să tremure ca varga.
— Cum a ajuns colierul ăsta la Katie?
— Păi, ăsta e motivul pentru care ne certam. Îl avea cu ea când s-a întors de la toaleta din „Trei mături”. Mi-a zis că era o surpriză pentru cineva de la Hogwarts şi că trebuia să i-l dea. Era ceva straniu în modul în care a spus-o… O, nu, o, nu, sunt sigură că era sub puterea Blestemului Imperius şi nu mi-am dat seama!
Leanne izbucni din nou în plâns, cutremurându-se. Hermione o bătu uşor pe umăr.
— Leanne, ţi-a zis cumva cine i l-a dat?
— Nu. N-a vrut să-mi spună. Eu i-am zis că făcea o prostie, că nu trebuia să-l ducă la castel, dar n-a vrut să mă asculte şi… am încercat să i-l iau… şi… şi…
Leanne scoase un geamăt de disperare.
— Ar fi bine să mergem spre şcoală, spuse Hermione, ţinând-o de după umeri pe Leanne în continuare, ca să aflăm cum se simte. Hai!
Harry ezită o clipă, apoi îşi dădu jos fularul de la gât şi, ignorând faptul că Ron rămăsese cu respiraţia tăiată, înfăşură cu grijă colierul în fular şi-l ridică.
— O să trebuiască să i-l arătăm doamnei Pomfrey, zise el.
Rotiţele minţii lui Harry se învârteau neîncetat, în timp ei ce mergeau în urma lui Hermione şi a lui Leanne. Tocmai intraseră pe domeniu când le vorbi, neputând să îşi mai ţină gândurile doar pentru el.
— Reacredinţă ştie de colierul ăsta. Era expus la „Borgin şi Burke” cu patru ani în urmă. L-am văzut cercetându-l când mă ascundeam de el şi de tatăl lui. Asta cumpăra când l-am urmărit în ziua aia! Şi-a adus aminte de colier şi s-a întors după el.
— Nu ştiu, Harry, spuse Ron pe un ton nesigur. O mulţime de oameni intră zilnic la „Borgin şi Burke”. Iar fata zicea că Katie l-a găsit în toaleta fetelor, nu-i aşa?
— A zis că îl avea la ea când s-a întors de la baie. Asta nu înseamnă că l-a găsit chiar acolo.
— McGonagall! spuse Ron prevenitor.
Harry îşi ridică privirea. Într-adevăr, profesoara McGonagall cobora în fugă treptele de piatră, înfruntând lapoviţa nemiloasă, pentru a le ieşi în întâmpinare.
— Hagrid mi-a spus că aţi văzut ce s-a întâmplat cu Katie Bell. Vă rog să veniţi chiar acum în biroul meu! Potter, ce duci acolo?
— Obiectul pe care l-a atins Katie, zise Harry.
— Dumnezeule mare! spuse profesoara McGonagall, luând colierul de la Harry şi părând speriată. Nu, nu, Filch, sunt cu mine! adăugă ea repede, când Filch traversă entuziasmat holul de la intrare, târându-şi picioarele şi ţinând Senzorul de Tăinuire ridicat deasupra capului. Du-i de îndată colierul ăsta domnului profesor Plesneală, dar ai mare grijă să nu-l atingi, ţine-l înfăşurat în fular.
Harry şi ceilalţi o urmară pe profesoara McGonagall la etaj, până în biroul ei. Ferestrele udate de lapoviţă zăngăneau în canaturi şi în cameră era destul de frig, în ciuda faptului că în şemineu ardea un foc vesel. Profesoara McGonagall închise uşa şi se aşeză repede la birou, pentru a sta cu faţa spre Harry, Ron, Hermione şi Leanne, care plângea în continuare în hohote.
— Ei bine? zise ea pe un ton tranşant. Ce s-a întâmplat?
Încercând să-şi controleze suspinele, Leanne îi povesti profesoarei McGonagall printre sughiţuri şi cu multe întreruperi cum se dusese Katie la toaletă la „Trei mături” şi se întorsese cu un pachet pe care nu scria nimic, cum aceasta nu păruse în apele ei şi cum se certaseră din cauza ideii de a livra obiecte necunoscute, ajungând să se bată pe pachet şi să rupă hârtia în care era ambalat obiectul. În momentul acela, Leanne fu copleşită de emoţii şi nimeni nu putu să mai scoată un cuvânt de la ea.
— În ordine, zise profesoara McGonagall, cu înţelegere. Leanne, te rog să te duci sus în aripa spitalului şi să-i spui doamnei Pomfrey să-ţi dea ceva ca să-ţi revii de pe urma şocului.
Când ieşi din cameră Leanne, profesoara McGonagall li se adresă lui Harry, Ron şi Hermione.
— Ce s-a întâmplat când Katie a atins colierul?
— S-a înălţat în aer, zise Harry, înainte ca Ron sau Hermione să apuce să spună ceva. Apoi a început să ţipe şi a leşinat. Doamna profesoară, vă rog, aş putea vorbi cu domnul profesor Dumbledore?
— Domnul director este plecat şi se întoarce luni, Potter, zise profesoara McGonagall, cu un aer surprins.
— Este plecat? repetă Harry supărat.
— Da, Potter, este plecat! spuse profesoara McGonagall pe un ton aspru. Dar te asigur că orice ai avea să-i spui dânsului despre acest episod înfiorător poţi să-mi spui şi mie!
Harry ezită pentru o fracţiune de secundă. Profesoara McGonagall nu era genul de persoană care te încuraja să-i faci confidenţe. Dumbledore părea mai puţin dispus să desfiinţeze o teorie, oricât de exagerată ar fi fost, în ciuda faptului că era mult mai timorant ca profesoara McGonagall din multe puncte de vedere. Însă acum era vorba despre o chestiune de viaţă şi de moarte şi nu era momentul să se teamă că avea să fie luat în râs.
— Doamna profesoară, eu cred că Draco Reacredinţă a fost cel care i-a dat colierul acela lui Katie.
Lângă el, Ron se frecă la nas, părând stingherit; în partea cealaltă, Hermione se mişcă pe loc, încercând parcă să se îndepărteze puţin de Harry.
— Potter, tocmai ai formulat o acuzaţie foarte gravă, zise profesoara McGonagall, revenindu-şi după câteva clipe de pe urma şocului. Ai vreo dovadă în acest sens?
— Nu, spuse Harry, dar…
Şi îi povesti cum îl urmăriseră pe Reacredinţă până la „Borgin şi Burke” şi despre conversaţia dintre Reacredinţă şi Burke pe care o auziseră.
După ce termină de vorbit, profesoara McGonagall păru puţin derutată.
— Reacredinţă a dus ceva la reparat la „Borgin şi Burke”?
— Nu, doamnă profesoară, n-a vrut decât ca Borgin să-i explice cum să repare ceva, n-a avut obiectul la el. Dar nu asta contează, problema este că a cumpărat ceva tot atunci şi cred că a fost vorba despre acest colier.
— L-ai văzut pe Reacredinţă ieşind din magazin cu un pachet ca acela?
— Nu, doamnă profesoară, i-a spus lui Borgin să-l păstreze în magazin pentru el.
— Dar, Harry, îl întrerupse Hermione, Borgin l-a întrebat dacă nu voia să-l ia cu el şi Reacredinţă a refuzat.
— Pentru că nu voia să-l atingă, este evident! spuse Harry supărat.
— Ceea ce a spus de fapt a fost: „Ce crezi că ar zice lumea dacă m-ar vedea mergând cu el în braţe pe stradă?”, zise Hermione.
— Păi, chiar ar arăta ridicol mergând pe stradă cu un colier după el, spuse Ron.
— Of, Ron, zise Hermione exasperată. Ar fi fost împachetat, ca să nu fie nevoit să-l atingă, ar fi putut să-l ascundă sub pelerină fără probleme şi nu l-ar fi văzut nimeni! Cred că obiectul pe care l-a reţinut la „Borgin şi Burke” era zgomotos sau de dimensiuni mari; ceva ce ştia că ar fi atras atenţia asupra lui, dacă ar fi mers cu el pe stradă… Şi în orice caz, continuă ea, ridicând vocea, înainte ca Harry să o poată întrerupe, l-am întrebat pe Borgin de colier, mai ţineţi minte? L-am văzut acolo când am intrat ca să aflu ce obiect reţinuse Reacredinţă. Şi Borgin nu mi-a spus decât preţul. N-a zis că ar fi fost vândut deja sau altceva de genul ăsta…
— Păi, era destul de limpede ce voiai să faci, şi-a dat seama imediat ce urmăreai. Bineînţeles că nu avea de gând să-ţi spună adevărul… şi oricum Reacredinţă l-ar fi putut comanda între timp.
— Destul! zise profesoara McGonagall iritată, când Hermione deschise gura pentru a-l contrazice pe Harry. Potter, apreciez faptul că mi-ai spus astea, dar nu putem să-l învinovăţim pe domnul Reacredinţă doar pentru că a fost în magazinul de unde s-ar putea să fi fost cumpărat colierul cu pricina. Am putea spune acelaşi lucru despre sute de oameni care…
— … asta am spus şi eu…, mormăi Ron.
— În orice caz, anul ăsta castelul a fost dotat cu nişte măsuri de siguranţă foarte dure şi nu cred că respectivul colier ar fi putut fi adus în şcoală fără ştirea noastră.
— … dar…
— … mai mult decât atât, spuse profesoara McGonagall, punând capăt oricăror alte discuţii, domnul Reacredinţă nu a fost în Hogsmeade azi.
Harry rămase cu gura deschisă, dezumflându-se.
— Dar de unde ştiţi, doamnă profesoară?
— Ştiu pentru că a avut ore de detenţie cu mine. S-a prezentat cu temele nefăcute la Transfigurare de două ori la rând. Acestea fiind zise, îţi mulţumesc că mi-ai împărtăşit bănuielile tale, Potter, zise ea, trecând pe lângă ei cu paşi mari, dar acum trebuie să mă duc în aripa spitalului şi să mă interesez de starea lui Katie Bell. Vă doresc o zi bună.
Deschise uşa de la birou. Cei trei nu avură de ales şi ieşiră pe lângă ea fără să mai spună nimic.
Harry era supărat pe ceilalţi doi pentru că fuseseră de partea lui McGonagall; cu toate acestea, nu putu să se abţină să nu se alăture discuţiei lor imediat după ce începură să vorbească.
— Şi cui credeţi că trebuia să-i dea Katie colierul? întrebă Ron, pe când urcau scările spre camera de zi.
— Dumnezeu ştie, spuse Hermione. Dar oricine a fost, a scăpat la mustaţă. Nimeni n-ar fi putut să deschidă pachetul ăla fără să atingă şi colierul.
— Ar fi putut fi destinat multor oameni, zise Harry. Lui Dumbledore… Devoratorii Morţii ar fi încântaţi dacă ar putea să scape de el, cred că este una dintre ţintele lor principale. Sau lui Slughorn… Dumbledore este de părere că l-ar fi vrut de partea lui Cap-de-Mort şi Devoratorii trebuie să fie nemulţumiţi că este de partea lui Dumbledore. Sau…
— Sau tu, spuse Hermione îngrijorată.
— Imposibil, zise Harry, pentru că atunci Katie s-ar fi oprit pe drum şi mi l-ar fi dat, nu-i aşa? Am mers în spatele ei tot drumul de la „Trei mături”. Ar fi fost mult mai logic să-mi dea pachetul la ieşirea de la Hogwarts, dat fiind că Filch îi percheziţionează pe toţi cei care ies şi intră în şcoală. Mă întreb de ce i-o fi zis Reacredinţă să-l ducă la castel?
— Harry, Reacredinţă nu a fost în Hogsmeade! zise Hermione, atât de supărată încât chiar bătu din picior.
— Înseamnă c-a avut un complice, spuse Harry. Pe Crabbe sau pe Goyle… sau un alt Devorator al Morţii. Dacă mă gândesc mai bine, presupun că acum, că li s-a alăturat, trebuie să aibă aliaţi mult mai pricepuţi decât Crabbe şi Goyle.
Ron şi Hermione schimbară o privire care sugera că nu avea sens să-l contrazică pe Harry.
— Mărar amar, spuse Hermione cu o voce hotărâtă când ajunseră la doamna cea grasă.
Portretul se deschise, făcându-le loc să intre în camera de zi. Aceasta era destul de aglomerată şi mirosea a haine umede; se părea că mulţi dintre elevi se întorseseră mai devreme din Hogsmeade, din cauza vremii potrivnice. Cu toate acestea, nu se auzeau şoapte speriate şi speculaţii. Era evident că încă nu aflaseră ce păţise Katie.
— Adevărul este că nu a fost un atac strălucit, dacă stai să te gândeşti, zise Ron, luându-i locul unui elev din primul an şi alungându-l cu nonşalanţă de pe unul dintre fotoliile cele mai comode de lângă şemineu. Blestemul nici măcar n-a ajuns în castel. Planul a avut cam multe puncte slabe.
— Ai dreptate, spuse Hermione, împingându-l pe Ron cu piciorul şi oferindu-i locul înapoi băiatului din primul an. Nu a fost bine gândit.
— Dar de când e Reacredinţă unul dintre cei mai mari gânditori de pe pământ? întrebă Harry.