Katie fu mutată la Spitalul Sf. Mungo de Boli şi Afecţiuni Magice a doua zi, dar până atunci aflase deja toată şcoala că fusese victima unui blestem. Însă detaliile nu erau clare şi nimeni altcineva în afară de Harry, Ron, Hermione şi Leanne nu părea să ştie că nu Katie fusese adevărata ţintă.
— A, ştie şi Reacredinţă, bineînţeles, le zise Harry lui Ron şi Hermione, care aplicară noua strategie de a se preface surzi de fiecare dată când Harry aducea vorba despre teoria sa conform căreia Reacredinţă era un Devorator al Morţii.
Harry se întrebase dacă Dumbledore avea să se întoarcă la timp pentru lecţia programată luni seara, dar, având în vedere că nu fu anunţat de nici o schimbare, se prezentă în faţa biroului acestuia la ora opt seara, bătu la uşă şi primi permisiunea de a intra. Dumbledore stătea la birou, părând mult mai obosit decât de obicei; avea mâna la fel de înnegrită şi de arsă, însă îi zâmbi lui Harry, făcându-i semn să ia loc. Pensivul era aşezat din nou pe birou şi proiecta pete luminoase şi argintii pe tavan.
— Ai avut o perioadă agitată cât am fost plecat, zise Dumbledore. Am înţeles că ai fost de faţă când a fost atacată Katie.
— Aşa este, domnule. Cum se simte?
— Starea ei este cât se poate de proastă, însă a avut un dram de noroc. Se pare că doar o porţiune minimă de piele a intrat în contact cu colierul: avea o mică gaură în mănuşă. Dacă şi l-ar fi pus la gât, sau dacă l-ar fi ţinut în mână fără să poarte mănuşi, ar fi murit, poate chiar instantaneu. Din fericire, domnul profesor Plesneală a reuşit să facă ceva pentru a împiedica răspândirea rapidă a blestemului.
— Dar de ce el? întrebă Harry repede. De ce nu Madam Pomfrey?
— Câtă impertinenţă, spuse încet unul dintre portretele de pe perete, Phineas Nigellus Black, stră-străbunicul lui Sirius, care păruse să doarmă până atunci, ridicându-şi acum capul de pe braţe. Eu nu i-aş fi permis unui elev să pună la îndoială modul în care este condusă şcoala.
— Ştiu, îţi mulţumesc, Phineas, zise Dumbledore pe un ton împăciuitor. Harry, domnul profesor Plesneală ştie mult mai multe despre magia neagră decât Madam Pomfrey. În orice caz, doctorii de la Sf. Mungo îmi trimit ultimele noutăţi din oră în oră şi sper ca fata să-şi revină complet cât de curând.
— Domnule, pot să vă întreb unde aţi fost plecat sâmbătă şi duminică? zise Harry, trecând cu vederea sentimentul că întindea, poate, prea mult coarda.
Phineas Nigellus păru să se gândească la acelaşi lucru, fluierând încet.
— Aş prefera să nu-ţi spun chiar acum, zise Dumbledore. Dar te asigur că o s-o fac în scurt timp.
— Chiar aşa? spuse Harry, surprins.
— Da, aşa cred, zise Dumbledore, dând la iveală o nouă sticluţă cu amintiri argintii din interiorul robei şi scoţându-i dopul cu o atingere de baghetă.
— Ştiţi, spuse Harry pe un ton nesigur, m-am întâlnit cu Mundungus în Hogsmeade.
— A, da, am aflat deja că Mundungus şi-a dovedit calităţile de tâlhar cu moştenirea ta, zise Dumbledore, încruntându-se puţin. S-a dat la fund de când l-ai văzut în faţa barului „Trei mături”; înclin să cred că-i este groază să dea ochii cu mine. Cu toate astea, te asigur că n-o să mai fure alte obiecte care i-au aparţinut în trecut lui Sirius.
— Nemernicul ăla bătrân cu sânge semipur a furat din obiectele transmise din generaţie în generaţie în familia Black? spuse Phineas Nigellus mânios, părăsind rama şi ducându-se, fără îndoială, să viziteze portretul său din Casa Cumplită, numărul 12.
— Domnule profesor, zise Harry după o scurtă pauză, v-a povestit cumva doamna profesoară McGonagall ce i-am spus după ce a fost atacată Katie? Despre Draco Reacredinţă?
— Da, mi-a spus ce bănuieşti, zise Dumbledore.
— Şi dumneavoastră credeţi…?
— O să iau măsurile necesare pentru a-i cerceta pe toţi cei care ar fi putut fi implicaţi în accidentul lui Katie, spuse Dumbledore. Dar, Harry, acum principala mea preocupare este lecţia noastră.
Harry fu puţin indignat. Dacă lecţiile lor erau atât de importante, de ce trecuse atât de mult timp între primele două? Însă nu mai zise nimic despre Draco Reacredinţă, privindu-l pe Dumbledore cum turna noile amintiri în Pensiv şi învârtea iar ligheanul de piatră cu mâinile sale cu degete lungi.
— Cu siguranţă că-ţi aminteşti că am întrerupt povestea perioadei de început a Lordului Cap-de-Mort în momentul în care Tom Cruplud, un Încuiat chipeş, o părăsise pe Merope, soţia sa vrăjitoare, şi se întorsese la casa părintească din Little Hangleton. Merope a rămas singură la Londra, însărcinată cu copilul care într-o zi avea să devină Lordul Cap-de-Mort.
— Dar de unde ştiţi că a fost la Londra, domnule profesor?
— Din conţinutul mărturiei unui anumit Caractacus Burke, care, printr-o coincidenţă stranie, a participat la înfiinţarea magazinului de unde a fost cumpărat colierul despre care am vorbit mai devreme, zise Dumbledore.
Harry îl văzu tulburând conţinutul Pensivului, la fel ca în trecut, asemenea unui căutător de aur. Din substanţa argintie şi învolburată se ridică un bătrânel care se învârtea încetişor în Pensiv, argintiu ca o stafie, însă mult mai compact, având o claie de păr care îi acoperea complet ochii.
— Da, l-am obţinut în împrejurări ciudate, spuse el. Ni l-a adus o tânără vrăjitoare chiar înainte de Crăciun, cu mulţi ani în urmă. Mi-a spus că avea mare nevoie de bani. Mă rog, nu încăpea nici o îndoială în acest sens. Era îmbrăcată în zdrenţe şi i se apropia sorocul… Vezi tu, era însărcinată. A zis că medalionul fusese al lui Viperin. Fireşte, mai auziserăm astfel de poveşti de mii de ori — „Vai, acesta a fost ceainicul lui Merlin, aşa să ştii” -, dar când m-am uitat la el, am văzut că avea însemnul lui Viperin şi câteva vrăji simple au confirmat spusele femeii. Bineînţeles, asta îl făcea aproape nepreţuit. Femeia nu părea să aibă idee că era nespus de valoros. S-a bucurat când i-am dat zece galioni pe el. Cel mai bun chilipir din viaţa mea!
Dumbledore zgâlţâi din nou cu putere Pensivul şi Caractacus Burke coborî înapoi în substanţa învolburată de amintiri de unde apăruse.
— I-a dat doar zece galioni pe el? spuse Harry indignat.
— Caractacus Burke nu era recunoscut pentru generozitatea lui, zise Dumbledore. Ştim deci că, spre sfârşitul sarcinii, Merope a fost singură la Londra, având mare nevoie de bani, atât de mare încât şi-a vândut unicul obiect valoros pe care-l avea: medalionul care fusese transmis din generaţie în generaţie în familia lui Dorlent.
— Dar putea face vrăji! spuse Harry cu nerăbdare. Ar fi putut să folosească magia pentru a avea mâncare şi tot ce-i lipsea, nu?
— A, zise Dumbledore, poate că da. Dar eu cred… presupun şi de data asta, şi sunt sigur că nu mă înşel… că după ce a părăsit-o soţul ei, Merope a încetat să facă farmece. Cred că nu a mai vrut să fie vrăjitoare. Bineînţeles, este posibil şi ca dragostea neîmpărtăşită şi disperarea adiacentă s-o fi secat de puteri; se poate întâmpla şi aşa ceva. În orice caz, Merope a refuzat să ridice bagheta până în ultima clipă.
— Dar n-a vrut să supravieţuiască nici măcar pentru fiul ei?
Dumbledore ridică din sprâncene.
— Îţi este cumva milă de Lordul Cap-de-Mort?
— Nu, zise Harry repede, dar Merope a avut de ales, nu-i aşa, nu ca mama.
— Şi mama ta a avut de ales, spuse Dumbledore cu blândeţe. Da, Merope Cruplud a ales moartea, în ciuda faptului că exista un fiu care avea nevoie de ea, dar, Harry, n-ai voie s-o judeci prea aspru. Era foarte slăbită în urma multor suferinţe şi nu fusese niciodată la fel de curajoasă ca ma-ma ta. Acum, te rog să stai aici.
— Unde mergem? întrebă Harry, când Dumbledore i se alătură în faţa biroului.
— De data asta, spuse Dumbledore, o să pătrundem în amintirile mele. Cred c-o să le găseşti bogate în detalii şi cât se poate de fidele. Tu primul, Harry.
Harry se aplecă peste Pensiv; chipul său intră în contact cu luciul rece al amintirii şi apoi băiatul simţi din nou cum cade în gol, înconjurat de întuneric. Câteva clipe mai târziu, atinse o suprafaţă stabilă, deschise ochii şi descoperi că el şi Dumbledore erau pe o stradă aglomerată şi veche din Londra.
— Uite-mă, spuse Dumbledore vesel, indicând o siluetă înaltă, care traversa în faţa unei trăsuri care aproviziona cu lapte.
Acest Albus Dumbledore mai tânăr avea părul lung şi barba de culoare castanie. După ce ajunse pe acelaşi trotuar cu ei, merse cu paşi mari, atrăgând multe priviri curioase din cauza costumului extravagant de catifea mov cu care era îmbrăcat.
— Felicitări pentru costum, domnule profesor, zise Harry, înainte să se poată opri. Dar Dumbledore doar râse pe înfundate şi cei doi îl urmară o vreme pe mai tânărul Dumbledore, intrând la un moment dat pe o poartă care dădea într-o curte goală din faţa unei clădiri pătrăţoase, destul de sumbră, înconjurată de un grilaj înalt. Urcă cele câteva trepte care duceau la uşa de la intrare şi ciocăni o dată. După câteva clipe, îi deschise o fată neîngrijită, care purta şorţ.
— Bună ziua. Am venit în audienţă la doamna Cole, matroana acestei instituţii, dacă nu mă înşel…
— A, zise fata, părând foarte mirată şi cuprinzând cu privirea înfăţişarea excentrică a lui Dumbledore. Ăă… staţi aşa… DOAMNĂ COLE! strigă ea peste umăr.
Harry auzi pe cineva răspunzând răspicat de departe. Fata se întoarse spre Dumbledore.
— Intraţi, vine imediat.
Dumbledore intră în holul cu o pardoseală ca tabla de şah; casa era într-o stare generală de dărăpănare, dar curată ca lăcrima. Harry şi Dumbledore cel din prezent îl urmară. Înainte de a se închide uşa, o femeie slabă, care părea foarte ocupată, se apropie cu paşi repezi de ei. Avea trăsături bine conturate, care o făceau să pară mai degrabă agasată decât răuvoitoare, şi vorbea peste umăr cu o altă angajată care purta şorţ, îndreptându-se spre Dumbledore.
— … şi du-te sus şi dă-i iodul Marthei, Billy Stubs iar şi-a zgândărit rănile şi Eric Whalley e plin de plin de băşici şi pătează cearşafurile. Varicela eră ultimul lucru de care aveam nevoie, zise ea ca pentru sine şi atunci îi căzură ochii asupra lui Dumbledore. Femeia încremeni, arătând la fel de uimită ca şi cum tocmai i-ar fi trecut pragul o girafă.
— Bună ziua, spuse Dumbledore, întinzând mâna.
Doamna Cole rămase cu gura căscată.
— Mă numesc Albus Dumbledore. V-am scris, rugându-vă să mă primiţi în audienţă. Aţi fost foarte amabilă şi m-aţi poftit să vin azi.
Doamna Cole îl privi cu ochii mari. Părând să decidă că Dumbledore nu era o halucinaţie, zise cu o voce ştearsă:
— A, da. Atunci… atunci… ar fi cazul să mergem în biroul meu. Da.
Îl conduse pe Dumbledore într-o cămăruţă care era pe jumătate salon, pe jumătate birou. Era la fel de dărăpănată ca holul, iar mobila era veche şi desperecheată. Îl invită pe Dumbledore să ia loc pe un scaun cu picioarele inegale, iar ea se aşeză la biroul încărcat, privindu-l neliniştită.
— Aşa cum v-am spus în scrisoare, am venit să vă vorbesc despre Tom Cruplud şi viitorul lui, zise Dumbledore.
— Sunteţi o rudă? întrebă doamna Cole.
— Nu, sunt profesor, spuse Dumbledore. Am venit să-i ofer lui Tom un loc la şcoala mea.
— Despre ce şcoală este vorba?
— Se numeşte Hogwarts, zise Dumbledore.
— Şi cum de sunteţi interesat de Tom?
— Credem că are calităţile pe care le căutăm la elevii noştri.
— Vreţi să spuneţi că a câştigat o bursă? Cum s-o fi făcut. Nu s-a înscris pentru nici o bursă.
— Ei bine, a fost înscris la şcoala noastră încă de când s-a născut.
— Înscris de către cine? De părinţii lui?
Era evident că doamna Cole avea, poate, o minte prea ascuţită. Se părea că şi Dumbledore era de aceeaşi părere, pentru că acum Harry îl văzu scoţându-şi bagheta din buzunarul hainei de catifea şi luând o foaie de hârtie goală de pe biroul doamnei Cole.
— Uitaţi, zise Dumbledore, făcând o mişcare cu bagheta când îi întinse foaia, cred că aici o să găsiţi lămuririle necesare.
Doamna Cole se uită în gol, iar apoi îşi focaliză din nou privirea, cercetând cu atenţie hârtia goală pentru câteva clipe.
— Totul pare să fie în ordine, zise ea pe un ton calm, dându-i-o înapoi.
Apoi ochii i se opriră asupra unei sticle cu gin şi asupra a două pahare care nu fuseseră acolo cu câteva secunde mai înainte.
— Ăă… vreţi cumva un pahar cu gin? spuse ea cu o voce deosebit de rafinată.
— Desigur, vă mulţumesc, zise Dumbledore, zâmbind larg.
Cât de curând se dovedi că doamna Cole era obişnuită să bea gin. Turnă o cantitate substanţială în ambele pahare şi-l dădu pe gât pe al ei. Plescăi din buze nestingherită şi-i zâmbi pentru prima dată lui Dumbledore, care nu ezită să profite de ocazie.
— Mă întrebam dacă nu puteţi să-mi vorbiţi puţin despre Tom Cruplud. S-a născut aici, la orfelinat, nu-i aşa?
— Aşa e, spuse doamna Cole, turnându-şi încă un pahar de gin. Îmi amintesc perfect, pentru că abia mă angajasem. Ştiţi, era ajunul Anului Nou, ningea şi era un ger de crăpau pietrele. Urâtă noapte. A venit o fată aproape de vârsta mea, care a urcat clătinându-se treptele de la intrare. Mă rog, nu era prima. Am primit-o şi a născut cam o oră mai târziu. Iar după două ore părăsise lumea asta.
Doamna Cole dădu din cap cu importanţă şi mai luă o gură zdravănă de gin.
— A spus ceva înainte de a muri? întrebă Dumbledore. Ceva despre tatăl băiatului, de exemplu?
— Ei bine, să ştiţi că da, zise doamna Cole, care părea chiar bine dispusă, având paharul cu gin într-o mână şi un public interesat în faţa ei. Ţin minte că mi-a spus: „Sper să semene cu tatăl lui” şi recunosc că avea şi de ce să-şi dorească asta, pentru că ea nu era o frumuseţe. După aceea mi-a spus că avea să-l cheme Tomas, ca pe tatăl lui, !şi Dorlent ca pe tatăl ei. Da, ştiu, un nume tare ciudat, nu-i aşa? Ne-am gândit că poate lucra la circ… şi a mai zis că numele de familie al băiatului era Cruplud. A murit la scurt timp după aceea, fără să mai spună absolut nimic. Ei bine, l-am botezat aşa cum dorise. Săraca fată păruse să ţină foarte mult la asta, dar nu a venit să-l caute nici un Tom, nici un Dorlent, nici un alt Cruplud, nici vreo altă rudă, aşa că a rămas la orfelinat până-n ziua de azi.
Doamna Cole îşi mai turnă o doză zdravănă de gin, cu gesturi mecanice. Îi apăruseră două pete rozalii în obraji. Apoi zise:
— E un băiat ciudat.
— Da, spuse Dumbledore. Mă aşteptam să fie aşa.
— Şi pe când era bebeluş era ciudat. Ştiţi, abia dacă a plâns. Şi apoi, când a mai crescut, a devenit… straniu.
— În ce sens „straniu”? întrebă Dumbledore cu blândeţe.
— Păi…
Dar doamna Cole se opri brusc, aruncându-i o privire cercetătoare lui Dumbledore peste paharul ei cu gin, fără să pară deloc ameţită sau confuză.
— Spuneţi că are oricum un loc asigurat la şcoala dumneavoastră?
— Întocmai, zise Dumbledore.
— Şi orice v-aş spune nu ar schimba cu nimic asta?
— Exact, zise Dumbledore.
— O să-l luaţi cu dumneavoastră, orice ar fi?
— Negreşit, spuse Dumbledore pe un ton grav.
Doamna Cole îl privi printre gene, ca şi cum ar fi încercat sa decidă dacă să aibă sau nu încredere în el. Păru să decidă să o facă, pentru că zise pe nerăsuflate:
— Îi sperie pe ceilalţi copii.
— Vreţi să spuneţi că este violent? întrebă Dumbledore.
— Cam aşa ceva, răspunse doamna Cole, încruntându-se puţin, dar este foarte greu să-l prinzi cu mâţa-n sac. Au avut loc diverse incidente… neplăcute…
Dumbledore nu o grăbi, deşi Harry îşi dădu seama că ar fi vrut să afle mai multe. Femeia luă iar o gură de gin şi se îmbujoră şi mai tare.
— Incidentul cu iepurele lui Billy Stubbs. Mă rog, Tom a zis că nu a făcut-o el şi nu pot să-mi dau seama cum ar fi putut s-o facă, dar chiar şi aşa, iepurele nu avea cum să se spânzure singur de căprior, nu-i aşa?
— Înclin să cred că nu, spuse Dumbledore pe un ton calm.
— Dar pe cinstea mea că nu-mi dau seama cum ar fi putut Tom să ajungă până acolo. Tot ce ştiu este că se certase cu Billy cu o zi înainte. Şi apoi — doamna Cole luă iar o gură zdravănă de gin, udându-se puţin pe bărbie de data aceasta — în excursia de astă-vară… Ştiţi, o dată pe an îi ducem în excursie, la ţară sau la mare… ei bine, Amy Benson şi Dennis Bishop nu au mai fost niciodată întregi după aceea, dar tot ce-am reuşit să scoatem de la ei a fost că intraseră într-o peşteră cu Tom Cruplud. El a jurat că doar au explorat peştera, dar sigur s-a întâmplat ceva acolo, sunt convinsă de asta. Mă rog, au mai fost multe întâmplări ciudate.
Se uită din nou la Dumbledore, având privirea foarte limpede în ciuda roşeţei din obraji.
— Nu cred că o să regrete cineva că pleacă.
— Sunt sigur că vă daţi seama că n-o să-l ţinem acolo pentru totdeauna, zise Dumbledore. O să trebuiască să se întoarcă aici, cel puţin în fiecare vară.
— Ei, păi, nu-i un capăt de ţară, spuse doamna Cole, sughiţând uşor.
Se ridică şi Harry fu impresionat de faptul că nu se clătina deloc, chiar dacă nu mai rămăsese decât o treime de gin în sticlă.
— Bănuiesc că vreţi să vorbiţi cu el, nu-i aşa?
— Aşa este, chiar foarte mult, spuse Dumbledore, ridicându-se şi el.
Doamna Cole îl conduse afară din birou, urcând pe scara de piatră, strigând câteva instrucţiuni angajaţilor şi câteva mustrări copiilor. Harry observă că orfanii purtau cu toţii un fel de tunică gri. Păreau destul de bine îngrijiţi, dar nu încăpea îndoială că locul ca atare era sumbru pentru nişte copii.
— Am ajuns, zise doamna Cole, când ajunseră la al doilea etaj şi se opriră în faţa primei uşi de pe un culoar lung.
Bătu de două ori şi intră.
— Tom? Ai un vizitator. Dânsul este domnul Dumberton… pardon, Dunderbore. A venit să-ţi spună că… mă rog, îl las pe el să-ţi zică despre ce este vorba.
Harry şi cei doi Dumbledore intrară în cameră, iar doamna Cole ieşi, închizând uşa în urma ei. Era o cameră aproape goală, în afara unui şifonier vechi şi a unui pat metalic. Un băiat stătea pe pătura gri, cu picioarele întinse, ţinând în mână o carte.
Trăsăturile lui Tom Cruplud nu aveau nimic în comun cu familia Gaunt. Lui Merope i se îndeplinise ultima dorinţă: era leit tatăl său, în miniatură, cam înalt pentru unsprezece ani, brunet şi cu pielea albă. Îşi miji ochii, cercetând înfăţişarea excentrică a lui Dumbledore. Urmă un moment de tăcere.
— Îmi pare bine, Tom, spuse Dumbledore, înaintând şi întinzându-i mâna.
Băiatul ezită, apoi dădu mâna cu el. Dumbledore îşi trase un scaun incomod de lemn lângă Cruplud, astfel încât cei doi păreau să fie pacientul şi vizitatorul.
— Eu sunt domnul profesor Dumbledore.
— „Profesor”? repetă Cruplud neliniştit. Un fel de „doctor”? De ce aţi venit? V-a chemat ea ca să mă examinaţi?
Arăta spre uşa pe care tocmai ieşise doamna Cole.
— Nu, nicidecum, spuse Dumbledore, zâmbind.
— Nu vă cred, zise Cruplud. Vrea să mă vadă un doctor, nu-i aşa? Spuneţi-mi adevărul!
Rosti ultimele trei cuvinte cu o forţă uimitoare, care fu aproape şocantă. Era un ordin pe care se părea că-l dăduse de multe ori în trecut. Făcuse ochii mari şi se uita urât la Dumbledore, care nu avu nici o altă reacţie, ci doar zâmbi binevoitor în continuare. Câteva clipe mai târziu Cruplud încetă să se mai uite urât la el, deşi părea chiar mai circumspect decât înainte.
— Cine sunteţi?
— Ţi-am spus deja. Sunt profesorul Dumbledore şi predau la o şcoală care poartă numele de Hogwarts. Am venit să-ţi ofer un loc la şcoala mea… la noua ta şcoală, dacă vrei să vii.
Reacţia lui Cruplud fu mai mult decât surprinzătoare. Sări din pat şi se îndepărtă de Dumbledore, mergând cu spatele şi arătând mânios.
— Pe mine nu mă păcăliţi! De fapt, aţi venit de la azilul de nebuni! „Profesor”, da, cum să nu. Ei bine, n-am de gând să vin, aţi înţeles? Baborniţa ar trebui dusă la azil. Nu le-am făcut nimic lui Amy Benson şi Dennis Bishop, întrebaţi-i şi or să vă spună şi ei acelaşi lucru!
— N-am venit de la azilul de nebuni, spuse Dumbledore răbdător. Sunt profesor şi o să-ţi vorbesc despre Hogwarts, dacă o să te linişteşti şi o să stai jos. Bineînţeles, dacă nu vrei să vii la şcoala noastră, nu te obligă nimeni să o faci.
— Tare mi-ar plăcea să vă văd încercând, zise Cruplud pe un ton batjocoritor.
— Hogwarts, continuă Dumbledore, ca şi cum nu ar fi auzit ultima replică a lui Cruplud, este o şcoală pentru copii cu abilităţi speciale.
— Nu sunt nebun!
— Ştiu că nu eşti nebun. Hogwarts nu este o şcoală pentru nebuni. Este o şcoală de magie.
Se lăsă tăcerea. Cruplud încremeni. Nu i se citea nimic pe chip, dar îşi muta privirea de la un ochi al lui Dumbledore la altul, de parcă ar fi vrut să-l surprindă pe unul dintre ei minţind.
— De magie? repetă el în şoaptă.
— Da, spuse Dumbledore.
— Deci… ce pot eu să fac este magie?
— Ce poţi să faci, de fapt?
— Tot felul de lucruri, zise Cruplud în şoaptă.
Un val de roşeaţă îi urcă dinspre gât, ajungându-i până în obrajii supţi; părea cuprins de febră.
— Pot să fac lucrurile să se mişte fără să le ating. Pot să oblig animalele să facă ce vreau eu, fără să le dresez. Pot să fac să li se întâmple lucruri rele oamenilor care mă enervează. Pot să fac să-i doară.
Îi tremurau picioarele. Se împletici şi se aşeză înapoi pe pat, holbându-se la mâinile lui şi stând cu capul aplecat, parcă rugându-se.
— Ştiam eu că sunt altfel decât ceilalţi, şopti el privindu-şi degetele care îi tremurau. Ştiam eu că sunt special. Am ştiut-o dintotdeauna.
— Ei bine, ai avut dreptate, spuse Dumbledore, care nu mai zâmbea, ci îl privea cu atenţie pe Cruplud. Eşti vrăjitor.
Cruplud îşi ridică repede capul. Era transfigurat: avea pe chip o expresie de fericire nebună, care în mod straniu nu-l făcea să pară mai chipeş; din contra, trăsăturile sale fine păreau să fi devenit mai aspre, iar expresia feţei era apropiată de cea a unei fiare.
— Şi dumneavoastră sunteţi vrăjitor?
— Da, sunt.
— Dovediţi-mi-o, zise Cruplud îndată, pe acelaşi ton poruncitor pe care îl folosise când spusese „Spuneţi-mi adevărul!”.
Dumbledore ridică din sprâncene.
— Dacă nu mă înşel şi accepţi să-ţi iei în primire locul la Hogwarts…
— Sigur că da!
— Atunci o să-mi spui „domnule profesor” sau „domnule” de acum înainte.
Pentru o fracţiune de secundă, expresia feţei i se înăspri, dar apoi spuse cu o voce surprinzător de politicoasă, aproape de nerecunoscut:
— Vă rog să mă scuzaţi, domnule. Domnule profesor. Voiam să vă rog să-mi arătaţi…
Harry era convins că Dumbledore avea să refuze, să-i spună lui Cruplud că urma să aibă destul timp pentru demonstraţii practice la Hogwarts şi că în clipa aceea se aflau într-o clădire plină de Încuiaţi şi drept urmare, trebuiau să fie cu băgare de seamă. Însă, spre marea lui mirare, Dumbledore îşi scoase bagheta din buzunarul interior al sacoului, o îndreptă către şifonierul dărăpănat din colţ şi o mişcă repede, cu un gest firesc.
Şifonierul fu cuprins imediat de flăcări.
Cruplud sări în picioare. Harry înţelese de ce urla îngrozit şi furios; acolo trebuia să fie tot ce avea; dar chiar în timp ce Cruplud se întoarse mânios spre Dumbledore flăcările dispărură şi şifonierul rămase neatins.
Cruplud se uită cu ochii mari când la şifonier, când la Dumbledore, apoi indică bagheta, cu o expresie lacomă pe chip.
— De unde pot să-mi iau şi eu aşa ceva?
— Toate la timpul lor, zise Dumbledore. Cred că sunt câteva obiecte care încearcă să iasă din şifonierul tău.
Într-adevăr, din dulap se auzea un zăngănit şters. Cruplud păru speriat pentru prima dată până atunci.
— Deschide uşa, spuse Dumbledore.
Cruplud ezită, apoi traversă camera şi deschise cu putere uşa şifonierului. Pe raftul cel mai de sus, deasupra unei bare pe care erau agăţate nişte haine ponosite, se afla o cutie mică de carton care se mişca şi zăngănea, ca şi cum înăuntru s-ar fi aflat nişte şoareci agitaţi.
— Scoate-o, zise Dumbledore.
Cruplud dădu jos cutia mişcătoare. Părea înfricoşat.
— În cutia asta se află cumva nişte obiecte care n-ar trebui să fie la tine? întrebă Dumbledore.
Cruplud se uită lung la Dumbledore, măsurându-l cu calm.
— Da, domnule profesor, bănuiesc că da, spuse el în cele din urmă, cu o voce perfect neutră.
— Deschide-o, zise Dumbledore.
Cruplud dădu capacul la o parte şi răsturnă conţinutul pe pat, fără să se uite la obiecte. Harry, care se aşteptase la ceva lt mai interesant, văzu o grămăjoară de lucruri obişnuite; printre ele se aflau un yo-yo, un degetar de argint şi o muzicuţă veche. Când scăpară din cutie, obiectele se opriră din tremurat şi rămaseră nemişcate pe pătura subţire.
— Să le ceri scuze proprietarilor de drept şi să le înapoiezi lucrurile, spuse Dumbledore calm, punându-şi la loc bagheta în buzunarul interior. O să aflu dacă n-o s-o faci. Te avertizez: la Hogwarts nu se tolerează furtul.
Cruplud nu păru deloc stingherit; se uita în continuare cu răceală la Dumbledore, cântărindu-l. Într-un târziu zise cu o voce lipsită de emoţie:
— Da, domnule.
— La Hogwarts, continuă Dumbledore, îi învăţăm pe elevi nu numai să practice magia, ci şi să o controleze. Până acum ţi-ai folosit puterile într-un mod care nu este predat şi nici tolerat la şcoala noastră, desigur, fără să-ţi dai seama. Nu eşti primul şi nici ultimul care se lasă purtat de puterea magiei. Dar trebuie să ştii că la Hogwarts pot avea loc exmatriculări, iar Ministerul Magiei… da, există un minister… pedepseşte şi mai sever încălcarea regulilor. Toţi noii vrăjitori trebuie să accepte regulile noastre când intră în lumea vrăjitorească.
— Da, domnule, spuse Cruplud din nou.
Era imposibil să-ţi dai seama ce gândea; nu i se citi nimic pe chip când puse micuţa colecţie de lucruri furate înapoi în cutia de carton. Când termină, se întoarse spre Dumbledore şi zise fără ocolişuri:
— Nu am nici un ban.
— Asta se poate rezolva foarte uşor, spuse Dumbledore, scoţând din buzunar un săculeţ de piele cu bani. La Hogwarts există un fond pentru cei care au nevoie de ajutor pentru a-şi cumpăra cărţi şi uniformă. S-ar putea să fii nevoit să-ţi cumperi manualele de vrăji şi restul lucrurilor la mâna a doua, dar…
— Unde se găsesc manuale de vrăji de cumpărat? îl întrerupse Cruplud, care luase săculeţul de piele plin cu bani fără să-i mulţumească lui Dumbledore, examinând acum un galion mare din aur.
— Pe Aleea Diagon, zise Dumbledore. Ţi-am adus o listă cu cărţile şi rechizitele de care ai nevoie. Pot să te ajut să găseşti tot ce îţi…
— Veniţi cu mine? întrebă Cruplud, ridicându-şi privirea.
— Desigur, dacă…
— Nu am nevoie de dumneavoastră, spuse Cruplud. Sunt obişnuit să mă descurc fără ajutor, mă plimb tot timpul de unul singur prin Londra. Cum se ajunge pe această Alee Diagon… domnule? adăugă el, sesizând privirea lui Dumbledore.
Harry îşi zise că Dumbledore avea să insiste să-l însoţească pe Cruplud, dar avu o surpriză şi de data asta. Dumbledore îi dădu lui Cruplud plicul în care se afla lista cu rechizite şi, după ce-i explică exact cum să ajungă de la orfelinat la „Ceaunul Crăpat”, zise:
— O să-l poţi vedea, spre deosebire de Încuiaţii din jurul tău… adică oamenii lipsiţi de puteri magice. Caută-l pe barman, pe Tom, este un nume uşor de reţinut pentru tine, fiind tizul tău.
Cruplud se înfioră nemulţumit, ca şi cum ar fi încercat să alunge o muscă scârboasă.
— Nu-ţi place numele „Tom”?
— Sunt mulţi pe care-i cheamă „Tom”, murmură Cruplud.
Apoi, ca şi cum nu putu să se mai abţină, întrebă parcă fără să vrea:
— Tatăl meu a fost vrăjitor? Mi s-a spus că şi pe el îl chema Tom Cruplud.
— Mă tem că nu ştiu, zise Dumbledore cu blândeţe.
— Mama mea n-a avut puteri magice pentru că altfel n-ar murit, spuse Cruplud, mai mult pentru el decât pentru Dumbledore. Înseamnă c-a fost el. Şi după ce îmi cumpăr toate astea când încep şcoala?
— Toate detaliile sunt trecute pe al doilea pergament aflat în plic, zise Dumbledore. O să pleci din gara „King's Cross” pe 1 septembrie. Tot în plicul ăla se găseşte şi un bilet de tren.
Cruplud încuviinţă din cap. Dumbledore se ridică şi-i întinse mâna din nou. Cruplud o strânse, spunând:
— Pot să vorbesc cu şerpii. Mi-am dat seama când am fost în excursie la ţară. Mă găsesc şi îmi vorbesc în şoaptă. Este ceva normal pentru vrăjitori?
Harry îşi dădu seama că Cruplud alesese să divulge această putere secretă abia la sfârşit, fiind hotărât să-l impresioneze pe Dumbledore.
— Este un lucru mai rar întâlnit, zise Dumbledore, după o clipă de ezitare. Dar nu fără precedent.
Tonul vocii îi era firesc, dar profesorul cercetă cu interes chipul lui Cruplud. Bărbatul şi băiatul rămaseră nemişcaţi pentru o clipă, uitându-se fix unul la celălalt. Apoi îşi retraseră mâinile. Dumbledore se duse la uşă.
— La revedere, Tom. Ne revedem la Hogwarts.
— Cred că este de ajuns, spuse Dumbledore cel cu părul alb de lângă Harry şi câteva secunde mai târziu plutiră din nou în gol, pe întuneric, înainte de a ateriza direct în biroul din prezent.
— Ia loc, zise Dumbledore, apărând alături de Harry.
Harry îl ascultă, preocupat de cele văzute.
— V-a crezut mult mai repede decât mine… când i-aţi spus că e vrăjitor, zise Harry. Eu nu l-am crezut pe Hagrid la început, când am aflat la rândul meu.
— Da, Cruplud era perfect pregătit să creadă că era „special”, ca să-i folosesc cuvintele, spuse Dumbledore.
— Aţi ştiut… de atunci? întrebă Harry.
— Mă întrebi dacă ştiam că tocmai mă întâlnisem cu cel mai periculos vrăjitor Întunecat din toate timpurile? zise Dumbledore. Nu, n-aveam idee că urma să devină cine este astăzi. Însă am fost fără îndoială intrigat de persoana lui. M-am întors la Hogwarts hotărât să îl ţin sub observaţie, ceea ce ar fi trebuit să fac oricum, dat fiind că era singur şi nu avea nici un prieten, şi am simţit că eram dator să o fac pentru binele celor din jur, nu numai al lui. Aşa cum ai auzit, puterile sale erau deosebit de bine dezvoltate pentru un vrăjitor atât de tânăr, iar aspectul cel mai interesant şi cel mai îngrijorător era faptul că descoperise deja că putea să le controleze într-o anumită măsură şi începuse să le folosească în mod conştient. Aşa cum ai văzut, nu era vorba despre experimente accidentale întâlnite la majoritatea tinerilor vrăjitori. Folosea deja magia împotriva altor oameni, pentru a-i speria, a-i pedepsi şi a-i controla. Poveştile despre iepurele spânzurat sau băieţelul şi fetiţa pe care îi ademenise în peşteră erau cât se poate de grăitoare. „Pot să-i fac să-i doară dacă vreau…”
— Şi era reptomit, interveni Harry.
— Aşa este; o abilitate rară, care se presupune că este strâns legată de magia neagră, cu toate că, aşa cum bine ştim, există oameni buni şi oameni de excepţie care au şi ei această putere. Sincer să fiu, ce m-a neliniştit nu a fost atât abilitatea sa de a vorbi cu şerpii, cât înclinaţia instinctivă pentru cruzime, tăinuire şi dominare. Trebuie să ne plecăm şi de data aceasta capetele în faţa timpului, spuse Dumbledore, arătând cerul întunecat de dincolo de fereastră. Dar înainte să ne despărţim, vreau să-ţi atrag atenţia asupra câtorva aspecte ale scenei la care tocmai am participat, pentru că ele or să aibă un rol foarte important în discuţiile pe care o să le avem cu ocazia următoarelor noastre întâlniri. În primul rând, sper c-ai observat cum a reacţionat Cruplud când am menţionat că mai era cineva care avea acelaşi prenume ca el, „Tom”.
Harry încuviinţă din cap.
— În momentul ăla a dovedit că dispreţuia orice îl lega de alţi oameni, orice îl făcea un om obişnuit. Încă de atunci îşi dorea să fie diferit, separat, faimos. Aşa cum ştii deja, a renunţat la numele său la numai câţiva ani de la această întâlnire, creându-l pe „Lordul Cap-de-Mort” în spatele căruia s-a ascuns atâta amar de vreme. Sper că ai observat şi faptul că deja Tom Cruplud nu avea nevoie de nimeni, era un băiat ascuns şi nu părea să aibă prieteni. Nu a vrut să fie ajutat sau să meargă însoţit pe Aleea Diagon. A preferat să acţioneze singur. La fel se întâmplă şi cu Cap-de-Mort cel din prezent. O să-i auzi pe mulţi dintre Devoratorii Morţii susţinând că sunt oamenii lui de încredere, singurii care sunt apropiaţi de el şi care-l înţeleg. Se amăgesc. Lordul Cap-de-Mort nu a avut nici un prieten şi nici nu cred că şi-a dorit vreodată să aibă. Şi nu în ultimul rând… Sper că nu ţi-e prea somn ca să te concentrezi, Harry. Tânărului Tom Cruplud îi plăcea să colecţioneze trofee. Ai văzut cutia cu lucruri furate pe care o ţinea ascunsă în camera lui. Acestea fuseseră luate de la victimele purtării sale tiranice — obiecte care îi aminteau de ocazii când făcuse Vrăji cât se poate de crude. Te rog să nu uiţi acest comportament tipic unei coţofene, pentru că o să se dovedească deosebit de important pe viitor. Şi acum, chiar e timpul să te duci la culcare.
Harry se ridică. În timp ce traversa camera, privirea îi căzu pe măsuţa pe care data trecută se aflase inelul lui Dorlent Gaunt, care acum nu se mai afla acolo.
— Da, Harry? zise Dumbledore, când Harry se opri din mers.
— A dispărut inelul, spuse Harry, întorcându-se spre el. Credeam că o să aduceţi muzicuţa sau ceva de genul ăsta.
Dumbledore îi zâmbi larg, privindu-l peste ochelarii în formă de semilună.
— Ai o minte ageră, Harry, dar muzicuţa aia a fost doar o simplă muzicuţă. Nimic mai mult.
Încheie pe această notă misterioasă, făcându-i un semn cu mâna lui Harry, care înţelese că lecţia luase sfârşit.