Harry avu Ierbologie la prima oră în dimineaţa următoare. La micul dejun, nu putuse să le povestească lui Ron şi Hermione cum decursese lecţia cu Dumbledore, de teamă să nu fie auziţi, dar îi puse la curent când traversară loturile agricole către sere. Vântul aprig din weekend se potolise în sfârşit. Din cauza ceţii stranii, le luă ceva mai mult decât de obicei să găsească sera unde trebuiau să ajungă.
— Uau, îţi dă fiori să te gândeşti la Ştii-Tu-Cine pe când era copil, zise Ron încet, după ce se aşezară în jurul unui ciot noduros de Snargaluff, care făcea obiectul studiului acelui semestru, şi îşi puse mănuşile de protecţie. Dar tot nu înţeleg de ce-ţi arată Dumbledore toate astea. Mă rog, este foarte interesant, dar la ce bun?
— Nu ştiu, spuse Harry, punându-şi o proteză dentară. Dar mi-a spus că e foarte important şi că o să mă ajute să supravieţuiesc.
— Eu cred că este fascinant, zise Hermione cu sinceritate. Este perfect logic să afli cât mai multe despre Cap-de-Mort. Cum altfel ai putea să-i descoperi punctele slabe?
— Spune-mi, cum a fost ultima petrecere a lui Slughorn? o întrebă Harry cu vocea înăbuşită din cauza protezei dentare.
— A, păi să ştii că a fost chiar distractiv, zise Hermione, punându-şi ochelarii de protecţie. Adică, e adevărat că se întâmplă să se întindă la discuţii despre foşti elevi şi că-i face toate poftele lui McLaggen, pentru că are relaţii cu oameni sus-puşi, dar ne-a servit nişte feluri de mâncare deosebite şi ne-a făcut cunoştinţă cu Gwenog Jones.
— Gwenog Jones? spuse Ron, făcând ochii mari în spatele ochelarilor de protecţie. Acea Gwenog Jones? Căpitanul ”Harpiilor din Holyhead”?
— Exact, zise Hermione. Sinceră să fiu, mie mi s-a părut cam plină de ea, dar…
— Cam multă vorbărie acolo! zise profesoara Lăstar cu o voce sprinţară, apropiindu-se repede de ei, cu o expresie intransigentă pe chip. Aţi rămas în urmă, toţi ceilalţi au început şi Neville a scos deja prima păstaie!
Se uitară în jur; într-adevăr, Neville avea buza spartă şi câteva zgârieturi adânci pe obraz, dar ţinea strâns un obiect verde de mărimea unui grepfrut, care pulsa în mod dezagreabil.
— Sigur, doamnă profesoară, începem chiar acum! zise Ron, adăugând repede după ce acesta se întoarse din nou cu spatele la ei: Ar fi trebuit să folosim „Muffliato”, Harry.
— În nici un caz! spuse Hermione imediat, supărându-se când veni vorba despre Prinţul Semipur şi vrăjile sale, aşa cum se întâmpla de fiecare dată. Păi, hai… ar fi cazul să ne apucăm de treabă…
Le aruncă celorlalţi doi o privire neliniştită; traseră cu toţii aer în piept şi se aplecară peste ciotul noduros dintre ei.
Acesta prinse viaţă numaidecât şi din vârf ţâşniră nişte liane lungi, înţepătoare, ca nişte muri, care începură să se zvârcolească într-o parte şi în alta. Una dintre liane se încurcă în părul lui Hermione şi Ron o făcu să se retragă, lovind-o cu un cleşte; Harry reuşi să prindă câteva liane şi să le lege unele de altele; în mijlocul ramurilor ca nişte tentacule se deschise o gaură şi Hermione îşi băgă înăuntru mâna până la cot fără teamă, cu gaura închizându-se ca o capcană în jurul cotului ei; Harry şi Ron traseră cu putere de liane, deschizând gaura cu forţa şi Hermione reuşi să-şi elibereze braţul, ţinând strâns o păstaie exact ca a lui Neville. Lianele înţepătoare se retraseră brusc în ciotul noduros, care rămase nemişcat arătând ca o buturugă lipsită de viaţă.
— Ştiţi ceva, eu nu cred că o să-mi pun aşa ceva în grădină când o să mă mut la casa mea, zise Ron, ridicându-şi ochelarii pe frunte şi ştergându-şi transpiraţia de pe faţă.
— Dă-mi un castron, spuse Hermione, ţinând cât mai departe de ea păstaia care pulsa.
Harry îi întinse un castron şi Hermione dădu drumul păstăii în el, cu o expresie dezgustată pe chip.
— Nu te sfii, stoarce-o, sunt mai bune când sunt proaspete! îi strigă profesoara Lăstar.
— În orice caz, zise Hermione, reluând discuţia dinainte ca şi cum n-ar fi fost atacaţi de o buturugă cu doar câteva clipe în urmă, Slughorn o să dea o petrecere de Crăciun, Harry, şi de data asta nu poţi să mai scapi pentru că m-a rugat să-i spun care sunt serile tale libere — ca să fie sigur, o să fixeze data într-o zi când o să poţi veni.
Harry murmură ceva dezaprobator. În schimb, Ron, care încerca să spargă păstaia în castron, presând-o cu ambele mâini, ridicându-se în picioare şi apăsând cât putea de tare, zise mânios:
— Este o petrecere tot numai pentru preferaţii lui Slughorn, nu-i aşa?
— Da, doar pentru cei din „Clubul lui Slughorn”, spuse Hermione.
Ron scăpă din mâini păstaia, care se lovi de geamul serei, ricoşând în ceafa profesoarei Lăstar, dându-i jos pălăria veche şi peticită. Harry se duse să recupereze păstaia; când se întoarse, Hermione zicea:
— Ştii ceva, nu eu am ales să se numească „Clubul lui Slughorn”.
— „Clubul lui Slughorn”, repetă Ron pe un ton batjocoritor, demn de Reacredinţă. Este penibil. Mă rog, sper să te distrezi la mica ta petrecere. De ce nu mergi cu McLaggen? Slughorn o să poată să vă declare regele şi regina balului ”Clubului lui Slug…
— Avem voie să venim cu cineva din afară, spuse Hermione, care roşise brusc, şi voiam să te invit pe tine, dar nu mă mai obosesc, dacă crezi că e ceva penibil!
Harry îşi dori dintr-odată ca păstaia să fi zburat mai departe, iar el să nu fi stat acum acolo, alături de Ron şi Hermione. Luă castronul în care fusese păstaia mai înainte, fără ca vreunul dintre ei să-i observe prezenţa, şi încercă s-o spargă într-un mod cât mai energic şi mai zgomotos; din nefericire, auzea în continuare tot ce vorbeau.
— Voiai să mă inviţi pe mine? întrebă Ron, schimbându-şi complet tonul vocii.
— Da, spuse Hermione furioasă. Dar îţi dai seama că, dacă preferi „să merg cu McLaggen”…
Urmă o pauză, timp în care Harry încercă în continuare să strivească păstaia îndărătnică, folosind un făraş de grădină.
— Nu prefer să mergi cu el, spuse Ron, foarte încet.
Harry nu nimeri păstaia, lovind castronul care se făcu ţăndări.
— Reparo, zise el repede, atingând cioburile cu bagheta şi castronul se refăcu numaidecât.
Cu toate acestea, zgomotul îi făcuse pe Ron şi pe Hermione să îşi dea seama că era şi Harry acolo. Hermione părea agitată şi începu imediat să îşi caute cartea Copaci carnivori din toată lumea, pentru a afla care era metoda corectă pentru stoarcerea păstăilor Snargaluff; Ron, pe de altă parte, arăta ruşinat, dar în acelaşi timp destul de mulţumit de el însuşi.
— Dă-mi-o mie, Harry, spuse Hermione pe un ton nerăbdător, aici scrie că ar trebui s-o înţepăm cu un obiect ascuţit.
Harry îi dădu castronul cu păstaia, iar el şi Ron îşi puseră la loc ochelarii de protecţie, aplecându-se din nou peste ciot.
Nu era vorba că l-ar fi luat prin surprindere, îşi zise Harry, luptându-se cu o liană cu spini care era hotărâtă să-l sugrume; se aştepta să se întâmple şi asta mai devreme sau mai târziu. Dar nu era sigur de ce simţea în privinţa asta. El şi Cho erau acum prea stingheriţi pentru a se putea uita unul la celălalt, darămite pentru a-şi vorbi; ce urma să se întâmple dacă Ron şi Hermione aveau să devină un cuplu şi apoi să se despartă? Oare prietenia lor avea să supravieţuiască? Harry îşi aminti de cele câteva săptămâni când nu îşi vorbiseră; nu-i fusese deloc uşor să încerce să micşoreze prăpastia dintre ei. Şi apoi, ce urma să se întâmple dacă nu aveau să se despartă? Dacă aveau să devină ca Bill şi Fleur? Oare avea să fie foarte stânjenitor să stea împreună cu ei, fiindcă avea să fie dat deoparte pentru totdeauna?
— A mea eşti! strigă Ron, scoţând a doua păstaie din interiorul buturugii exact când Hermione reuşi să o desfacă pe prima, punând apoi mâna pe castronul plin de tuberculi care se zvârcoleau ca nişte viermi de un verde deschis.
Restul cursului trecu fără să se mai vorbească despre petrecerea lui Slughorn. Deşi Harry îşi urmări cu mai mare atenţie prietenii pe parcursul următoarelor câteva zile, nu observă nici o schimbare la Ron şi Hermione, în afara faptului că erau ceva mai politicoşi unul cu altul decât de obicei. Harry bănuia că trebuia să aştepte să vadă ce avea să se întâmple sub influenţa Beriizero în biroul slab luminat al lui Slughorn la petrecerea din seara cu pricina. Însă între timp avea treburi mai presante.
Katie Bell era încă la spitalul Sf. Mungo, fără să existe şanse să fie externată, ceea ce însemna că promiţătoarea echipă a Cercetaşilor, pe care Harry o antrenase cu atâta devotament încă din septembrie, avea un înaintaş lipsă. Amânase mereu să o înlocuiască pe Katie, sperând că fata avea să se întoarcă, dar meciul de deschidere împotriva Viperinilor urma să se desfăşoare cât de curând şi Harry fu nevoit să accepte că ea nu avea să revină la timp pentru a juca.
Harry nu credea că putea să mai suporte încă un trial pentru toată casa. Îl încolţi într-o zi pe Dean Thomas, după un curs de Transfigurare, având un gol în stomac care nu avea nici o legătură cu vâjthaţul. Majoritatea colegilor plecaseră deja, cu toate că mai rămăseseră câteva păsări galbene care zburau prin cameră ciripind, fiind toate opera lui Hermione; nimeni altcineva nu reuşise să creeze nici măcar o pană.
— Mai eşti interesat să joci ca înaintaş?
— Poftim? Da, sigur că da! zise Dean entuziasmat.
Harry îl văzu pe Seamus Finnigan peste umărul lui Dean, aruncându-şi morocănos cărţile în ghiozdan. Unul dintre motivele pentru care Harry ar fi preferat să nu-l roage pe Dean să joace era că ştia că asta nu avea să-i pice bine lui Seamus. Pe de altă parte, trebuia să facă ce era mai bine pentru echipă, iar Dean zburase mai repede decât Seamus când se ţinuse trialul.
— Păi atunci, bun venit în echipă, zise Harry. Avem antrenament astă-seară Ia şapte.
— În ordine, spuse Dean. Ne vedem atunci, Harry! Fir-aş să fiu, abia aştept să-i spun lui Ginny!
Ieşi în fugă din sală, lăsându-i singuri pe Harry şi pe Seamus. Atmosfera era şi aşa destul încordată când unul dintre canarii lui Hermione zbură pe deasupra lor, găinăţându-se în capul lui Seamus.
Seamus nu era singurul nemulţumit de cel ales s-o înlocuiască pe Katie. În camera de zi, toată lumea şuşotea din cauza faptului că Harry avea în echipă doi colegi de clasă. Harry îndurase bârfe şi mai dure decât aceasta pe parcursul anilor trecuţi de şcoală şi nu-l deranja foarte tare, dar avea un motiv în plus pentru a câştiga următorul meci împotriva Viperinilor. Ştia că dacă ar fi câştigat Cercetaşii, toţi aveau ar fi uitat că îl criticaseră, jurând că ştiuseră mereu ce echipă grozavă aveau. Dacă pierdeau… ei bine, îşi zise Harry strâmbându-se, îndurase el bârfe şi mai dure.
Nu avu nici un motiv să regrete că îl alesese pe Dean după ce-l văzuse zburând în seara aceea; se sincroniza bine cu Ginny şi Demelza. Prinzătorii, Peakes şi Coote, jucau şi ei din ce în ce mai bine. Singura problemă era Ron.
Harry ştiuse de la bun început că Ron era un jucător inconsecvent, care se lăsa pradă emoţiilor şi nu avea încredere în el; din nefericire, se părea că meciul de deschidere îi redeşteptase sentimentul de nesiguranţă. După ce încasă şase goluri, marcate în cea mai mare parte de Ginny, adoptă o tehnică din ce în ce mai haotică, ajungând chiar să-i dea un pumn în gură Demelzei Robins când aceasta trecu pe lângă el.
— A fost un accident, iartă-mă, Demelza, îmi pare tare rău! strigă Ron după ea, în timp ce fata cobora pe pământ zburând în zigzag, plină de sânge. Eu doar am…
— Intrat în panică, spuse Ginny furioasă, aterizând lângă Demelza şi cercetându-i buza spartă. Ron, eşti un idiot şi jumătate, uită-te şi tu ce i-ai făcut!
— Pot să fac ceva să-i treacă, zise Harry, aterizând lângă cele două fete.
Îşi îndreptă bagheta către gura Demelzei şi zise: „Episkey”.
— Şi Ginny, nu-l mai fă idiot pe Ron, nu eşti tu căpitanul acestei echipe…
— Păi, tu păreai prea ocupat ca să-l faci idiot şi m-am gândit că era cazul s-o facă cineva…
Harry se strădui să nu râdă.
— Ridicaţi-vă de la sol, hai.
Până la urmă fu unul dintre cele mai groaznice antrenamente de la începutul semestrului, deşi Harry nu consideră că era momentul potrivit să fie sincer, având în vedere că data meciului era atât de apropiată.
— A fost bine, Viperinii n-au nici o şansă în faţa noastră, spuse el, încurajându-i.
Înaintaşii şi prinzătorii ieşiră din vestiar părând destul de mulţumiţi de ei înşişi.
— Am jucat ca o cizmă plină ochi cu baligă de dragon, spuse Ron cu o voce pierdută după ce se închise uşa în urma lui Ginny.
— Ba nu, spuse Harry pe un ton hotărât. Eşti cel mai bun portar dintre cei care s-au prezentat, Ron. Singura ta problemă sunt emoţiile.
Harry avu această atitudine încurajatoare pe tot drumul până la castel, iar când ajunseră la etajul doi Ron părea mult mai vesel decât înainte. Cu toate acestea, în clipa în care Harry trase la o parte tapiseria dincolo de care se găsea o scurtătură către Turnul Cercetaşilor, el şi Ron dădură peste Dean şi Ginny, care erau îmbrăţişaţi, sărutându-se cu patimă, de parcă ar fi fost lipiţi unul de altul.
Harry se simţi ca şi cum în pieptul lui ar fi prins viaţă o creatură mare, cu solzi care se zbătea în el, sângele începu să-i fiarbă în vine, urcându-i-se la cap şi împiedicându-l să gândească limpede. Orice altă idee fu înlocuită de dorinţa mistuitoare de a-l transforma pe Dean într-o tartă. Împotrivindu-se acestui acces subit de nebunie, auzi vocea lui Ron, parcă de la mare depărtare.
— Hei!
Dean şi Ginny se despărţiră şi se uitară în jur.
— Ce e? spuse Ginny.
— Nu vreau să-mi văd sora sărutându-se în public!
— Nu ne vedea nimeni până să-ţi bagi tu nasul în treburile noastre! zise Ginny.
Dean părea jenat. Îi zâmbi nesigur lui Harry, care nu-i întoarse surâsul, pentru că monstrul care tocmai prinsese viaţă în pieptul lui cerea mânios ca Dean să fie dat afară din echipă imediat.
— Ăă… Ginny, hai să ne întoarcem în camera de zi, spuse Dean.
— Du-te tu! zise Ginny. Eu vreau să schimb o vorbă cu dragul meu frăţior.
Dean plecă, părând să nu regrete că-i lăsa singuri.
— În ordine, spuse Ginny, dându-şi pe spate părul lung şi roşcat şi uitându-se la Ron. Hai să lămurim lucrurile o dată pentru totdeauna. Ron, nu e treaba ta cine este prietenul meu şi ce fac cu el.
— Ba da! zise Ron, la fel de mânios ca ea. Crezi că vreau ca lumea să spună că sora mea e…
— Ce să fie? strigă Ginny, scoţându-şi bagheta. Ce vrei să spui, Ron?
— Nu vrea să spună nimic, Ginny, zise Harry mecanic, deşi monstrul răcnea, fiind de aceeaşi părere cu Ron.
— O, ba da! îi zise ea supărată lui Harry. Doar pentru că el nu s-a sărutat cu nimeni, fiindcă de fapt cel mai bun sărut din viaţa lui l-a primit de la mătuşa Muriel…
— Taci! ţipă Ron, făcându-se acum roşu cărămiziu.
— Visezi! strigă Ginny, pierzându-şi cumpătul. Te-am văzut cum te porţi cu Flegmă, speri că o să te sărute pe obraz de fiecare dată când o vezi, e penibil! Dacă ai avea şi tu o prietenă cu care să te săruţi, nu te-ar mai deranja atât de tare când o fac toţi ceilalţi!
Ron îşi scosese şi el bagheta; Harry se interpuse repede între cei doi.
— Habar n-ai ce spui! răcni Ron, încercând să găsească o cale de-a o vrăji pe Ginny fără să-l nimerească pe Harry, care acum stătea în faţa ei, cu braţele întinse în părţi. Doar pentru că eu nu mă sărut în public nu înseamnă că…
Ginny izbucni în râs, ironizându-l şi încercând să-l dea la o parte pe Harry.
— Să înţeleg că te-ai sărutat cu Pigwidgeon? Sau ai cumva o poză cu mătuşa Muriel ascunsă sub pernă?
— Cum poţi…
Un jet de lumină portocalie trecu pe sub braţul stâng al lui Harry, ratând-o de puţin pe Ginny; Harry îl ţintui de perete pe Ron.
— Vino-ţi în fire!
— Harry s-a sărutat cu Cho Chang! strigă Ginny, care părea să fie pe cale să izbucnească în plâns. Şi Hermione s-a sărutat cu Viktor Krum. Tu eşti singurul care se poartă ca şi cum ar fi ceva dezgustător, Ron, pentru că ai la fel de multă experienţă ca un puşti de doisprezece ani!
Ginny spuse asta şi plecă furioasă. Harry îi dădu repede drumul lui Ron, care avea o expresie sălbatică pe chip. Rămaseră acolo gâfâind, până când pisica lui Filch, Doamna Norris, apăru de după colţ, risipind tensiunea din jur.
— Să mergem, zise Harry când îl auziră pe Filch apropiindu-se şi târşâindu-şi picioarele.
Cei doi urcară repede scările şi merseră pe coridorul de la etajul şapte.
— Hei, dă-te la o parte! strigă Ron la o fetiţă, care tresări speriată şi scăpă din mână o sticluţă cu mormoloci.
Harry abia dacă auzi zgomotul făcut când se sparse sticluţa; se simţea dezorientat, ameţit; bănuia că aşa trebuia să te simţi când erai fulgerat. Simţi asta doar pentru că este sora lui Ron, îşi spuse el. Singurul motiv pentru care te-a deranjat s-o vezi sărutându-se cu Dean este pentru că e sora lui Ron.
Dar îi apăru involuntar în minte imaginea lui Ginny sărutându-se cu el în locul lui Dean pe acel coridor pustiu… Monstrul din pieptul lui jubilă… Dar apoi îl văzu pe Ron dând la o parte tapiseria şi îndreptându-şi bagheta spre el, strigând lucruri ca „mi-ai trădat încrederea” sau „credeam că îmi eşti prieten”.
— Chiar crezi că Hermione s-a sărutat cu Krum? întrebă Ron dintr-odată, când se apropiară de doamna cea grasă.
Harry tresări, simţindu-se vinovat, şi îşi alungă imaginaţia de pe un coridor pe care nu apăruse Ron, iar el era singur cu Ginny…
— Poftim? zise el derutat. Ăă… ăă…
Răspunsul sincer ar fi fost „da”, dar nu voia să îi spună asta lui Ron. Însă Ron păru să interpreteze expresia lui Harry în modul cel mai rău.
— Mărar amar, îi spuse el doamnei grase pe un ton sumbru şi cei doi intrară în camera de zi pe gaura portretului.
Nici unul dintre ei nu mai zise nimic despre Ginny şi Hermione; de fapt, abia dacă schimbară două vorbe în seara aceea, culcându-se în tăcere, absorbiţi amândoi de propriile gânduri.
Harry rămase treaz mult timp, uitându-se în sus la pânza baldachinului său, încercând să se convingă că ţinea la Ginny ca la o soră mai mică şi atât. Nu era adevărat că pe tot timpul verii trăiseră ca frate şi soră, jucând vâjthaţ, tachinându-l pe Ron şi râzând de Bill şi Fleur? O ştia pe Ginny de ani de zile… era normal să aibă o atitudine protectoare faţă de ea… era normal să vrea să aibă grijă de ea… să vrea să-l facă bucăţele pe Dean pentru că o sărutase… Nu… Trebuia să ţină în frâu această ultimă dovadă de afecţiune frăţească…
Ron sforăi zgomotos.
Este sora lui Ron, îşi spuse Harry pe un ton categoric. Sora lui Ron. Este inaccesibilă. Nu avea de gând să-şi pună în primejdie prietenia cu Ron pentru nimic în lume. Dădu un pumn pernei, aranjând-o într-o formă mai confortabilă, şi aşteptă să-l prindă somnul, străduindu-se din răsputeri să nu se gândească deloc la Ginny.
Harry se simţi puţin ameţit şi derutat când se trezi în dimineaţa următoare, pentru că visase că Ron îl alerga cu o bâtă de vâjthaţ. Însă la ora prânzului l-ar fi preferat de o mie de ori pe Ron cel din vis în locul celui din realitate, care nu numai că-i trata cu răceală pe Dean şi pe Ginny, dar era indiferent, distant şi ironic cu Hermione, care se simţea jignită, neînţelegând ce se întâmpla. Mai mult, Ron părea să fi devenit foarte irascibil peste noapte, pregătit să atace pe oricine, asemenea unui Homar cu capăt exploziv. Harry îşi petrecu ziua încercând fără succes să aducă pacea între Ron şi Hermione. În cele din urmă, Hermione se duse la culcare nespus de furioasă şi Ron plecă furtunos spre dormitoarele băieţilor, vorbindu-le urât unor boboci speriaţi şi supărându-se pentru că se uitaseră la el.
Spre dezamăgirea lui Harry, agresivitatea proaspăt descoperită a lui Ron nu se potoli pe parcursul următoarelor câteva zile. Mai mult, starea aceasta se suprapuse unui declin şi mai pronunţat în evoluţia lui Ron ca portar, făcându-l şi mai agresiv, astfel încât în timpul ultimului antrenament de vâjthaţ de dinaintea meciului de sâmbătă nu reuşi să apere nici una dintre loviturile expediate de înaintaşi, ţipând la toţi ca un apucat, făcând-o să plângă pe Demelza Robins.
— Taci din gură şi las-o în pace! strigă Peakes, care era cu două capete mai scund decât Ron, dar era înarmat cu o bâtă grea.
— AJUNGE! tună Harry, care o văzuse pe Ginny uitându-se urât la Ron şi zbură pentru a interveni între cei doi, amintindu-şi că Ginny era renumită pentru Blestemul Gogoriţă. Peakes, du-te şi pune baloanele-ghiulea în cutii. Demelza, vino-ţi în fire, ai jucat foarte bine azi. Ron… zise el şi aşteptă până când ceilalţi membri ai echipei ajunseră destul de departe ca să nu-i audă. Eşti prietenul meu cel mai bun, dar dacă o să continui să te porţi aşa cu ei, să ştii că o să te dau afară din echipă.
Pentru o clipă chiar crezu că Ron avea să-l lovească, însă apoi se întâmplă ceva mult mai grav: Ron parcă se pleoşti pe coada de mătură, părând să se dea bătut şi spunând:
— Plec singur din echipă. Sunt un dezastru.
— Nu eşti un dezastru şi nu pleci din echipă! zise Harry apăsat, apucându-l pe Ron de gulerul robei. Poţi să aperi orice lovitură când eşti în formă, problema ta e una mentală.
— Vrei să spui că sunt nebun?
— Poate că da!
Se uitară urât unul la altul pentru câteva secunde, apoi Ron clătină din cap epuizat.
— Ştiu că n-ai timp să găseşti alt portar, aşa că o să joc mâine. Dar dacă pierdem — şi o să pierdem — mă dau singur afară din echipă.
Nimic din ce spuse Harry nu avu vreun efect asupra lui. Harry încercă pe tot parcursul cinei să-l facă pe Ron să aibă mai mare încredere în el, dar acesta fu prea ocupat cu posomoreala şi ursuzenia faţă de Hermione ca să-şi dea seama. Harry insistă în acest sens în camera de zi, în acea seară, dar afirmaţia sa că toţi ceilalţi din echipă ar fi fost distruşi dacă Ron ar fi plecat fu oarecum contrazisă de faptul că aceştia se adunaseră într-un colţ îndepărtat, şuşotind în mod evident despre Ron şi aruncându-i priviri necruţătoare. În cele din urmă, Harry încercă să se supere din nou, sperând să-l provoace pe Ron să adopte o atitudine sfidătoare, cât de cât potrivită unui portar sigur pe el, dar strategia aceasta se dovedi la fel de inutilă ca vorbele de îmbărbătare. Ron se duse la culcare la fel de amărât şi deznădăjduit ca până atunci.
Harry rămase treaz multă vreme pe întuneric. Nu voia să piardă meciul acela; nu numai că era primul său meci în calitate de căpitan, dar îşi dorea cu tot dinadinsul să-l înfrângă pe Draco Reacredinţă la vâjthaţ, chiar dacă încă nu avea dovezi care să-i confirme bănuielile în privinţa lui. Însă dacă Ron avea să joace aşa cum o făcuse în timpul ultimelor câteva antrenamente, era foarte puţin probabil să câştige…
Şi-ar fi dorit să existe ceva care să îl facă pe Ron să îşi vină în fire… să joace la înălţime… ceva care să garanteze că ziua aceea avea să fie foarte bună pentru Ron…
Harry găsi răspunsul, având o revelaţie miraculoasă.
Micul dejun din dimineaţa următoare fu guvernat de freamatul de rigoare; Viperinii fluierară şi huiduiră zgomotos de fiecare dată când intra în Marea Sală un membru al echipei Cercetaşilor. Harry ridică privirea spre tavan, văzu că cerul era complet senin şi îl interpretă ca fiind un semn bun.
Masa Cercetaşilor, o mare pată roşu cu auriu izbucni în urale când se apropiară Harry şi Ron. Harry zâmbi şi le făcu cu mâna; Ron schiţă un zâmbet şi clătină din cap.
— Capul sus, Ron! strigă Lavender. Sunt convinsă că o să fii la înălţime!
Ron o ignoră.
— Vrei ceai? îl întrebă Harry. Cafea? Suc de dovleac?
— Mi-e indiferent, spuse Ron pe un ton abătut, luând o muşcătură din felia de pâine prăjită, fără tragere de inimă.
Câteva minute mai târziu, Hermione, care se săturase într-o asemenea măsură de comportamentul ursuz al lui Ron din ultima vreme, încât nu coborâse să ia micul dejun cu ei, se opri în drum spre celălalt capăt al mesei.
— Cum vă simţiţi? întrebă pe ea pe un ton nesigur, uitându-se la ceafa lui Ron.
— Bine, zise Harry, care se concentra să-i dea lui Ron un pahar plin cu suc de dovleac. Poftim, Ron. Bea-l pe tot.
Ron abia dusese paharul la buze, când Hermione îi spuse pe un ton tăios:
— Ron, nu-l bea!
Harry şi Ron îşi ridicară privirile spre ea.
— De ce? zise Ron.
Hermione făcuse ochii mari, privindu-l pe Harry de parcă nu i-ar fi venit să creadă ce se întâmpla.
— Tocmai i-ai pus ceva în băutură!
— Poftim? spuse Harry.
— Nu te preface că nu m-ai auzit. Te-am văzut. Tocmai i-ai turnat ceva în băutură lui Ron. Încă ai sticluţa în mână!
— Nu ştiu despre ce vorbeşti, zise Harry, băgând repede sticluţa înapoi în buzunar.
— Ron, ascultă-mă, nu bea! spuse din nou Hermione, îngrijorată, dar Ron ridică paharul şi-l dădu pe gât, zicând:
— Nu-mi spune tu ce să fac, Hermione.
Fata păru scandalizată. Se aplecă mult, astfel încât să n-o audă decât Harry şi zise în şoaptă:
— Ar trebui să fii exmatriculat pentru asta. Harry, să ştii că nu te credeam în stare de aşa ceva!
— Ia te uită cine vorbeşte, îi răspunse el tot în şoaptă. Ia spune-mi, ai aruncat cumva vreo Vrajă Confundus în ultima vreme?
Hermione plecă, supărată de lângă ei, ducându-se spre celălalt capăt al mesei. Harry nu regretă când o văzu îndepărtându-se. Hermione nu înţelesese niciodată cât de important era de fapt vâjthaţul. Apoi se întoarse spre Ron, care plescăia din buze.
— Mai avem puţin, zise Harry voios.
Iarba acoperită cu chiciură scârţâia sub tălpile lor, în timp ce mergeau cu paşi mari spre stadion.
— Avem noroc cu vremea asta, nu-i aşa? îl întrebă Harry pe Ron.
— Aşa e, zise Ron, care era palid şi părea să se simtă rău.
Ginny şi Demelza erau deja îmbrăcate în robele de vâjthaţ şi aşteptau în vestiar.
— Condiţiile de joc sunt ideale, spuse Ginny, ignorându-l pe Ron. Ghici ce s-a întâmplat? Înaintaşul ăla de la Viperini, Vaisey, a fost lovit de un balon-ghiulea ieri la antrenament, aşa că nu poate să joace! Şi vestea cea mai bună este că Reacredinţă este şi el bolnav!
— Poftim? zise Harry, întorcându-se imediat către ea şi privind-o cu nişte ochi mari. E bolnav? Ce-a păţit?
— Habar n-am, dar nouă ne convine de minune, spuse Ginny veselă. O să joace Harper în locul lui; e cu mine în an şi este un idiot şi jumătate.
Harry schiţă şi el un zâmbet, dar în timp ce îmbrăca roba roşie gândurile îi zburară la cu totul altceva decât la vâjthaţ. Nu era prima dată când Reacredinţă declara că nu putea să joace pentru că era bolnav, însă data trecută avusese grijă ca meciul să fie reprogramat într-o zi care le convenea mai mult Viperinilor. De ce accepta ca de data asta să fie înlocuit de altcineva? Oare chiar era bolnav sau se prefăcea?
— E ciudat, nu? îi zise el în şoaptă lui Ron. Că nu joacă Reacredinţă.
— Eu aş spune mai degrabă că este un noroc, spuse Ron, părând ceva mai vioi. Şi n-o să joace nici Vaisey, care este vârful lor de atac. Nici nu speram să… hei! zise el dintr-odată, oprindu-se brusc pe când îşi punea mănuşile de portar şi privindu-l pe Harry drept în ochi.
— Ce este?
— Eu… tu…
Ron îşi coborâse vocea, părând în acelaşi timp speriat şi entuziasmat.
— Băutura mea… sucul de dovleac… mi-ai pus cumva ceva în el…?
Harry ridică din sprâncene, dar nu zise decât:
— Meciul începe în cinci minute, aşa că ar fi bine să-ţi pui cizmele.
Ieşiră pe teren, în nişte urale şi huiduieli tumultuoase. O tribună a stadionului era o pată compactă, roşu cu auriu, iar cealaltă o mare de verde şi argintiu. Mulţi dintre Astropufi şi Ochi-de-Şoim se împărţiseră şi ei pe tabere, iar printre strigăte şi aplauze Harry auzi limpede răgetul cunoscutei pălării în formă de cap de leu a Lunei Lovegood.
Harry se apropie de Madam Hooch, arbitrul, care era pregătită să scoată mingile din cutie.
— Căpitanii să-şi dea mâna, zise ea, iar Urquhart, noul căpitan al Viperinilor îi strivi degetele lui Harry. Urcaţi-vă pe mături. La semnalul meu… trei… doi… unu…
Suflă în fluier, iar Harry şi ceilalţi se desprinseră imediat de solul în-gheţat, înălţându-se.
Harry înconjură perimetrului domeniului, căutând hoţoaica şi urmărindu-l cu privirea pe Harper, care zbura în zigzag mult mai jos. Apoi se auzi o voce discordantă, foarte diferită de cea a comentatorului din trecut.
— Ei bine, au pornit şi cred că suntem cu toţii surprinşi de echipa pe care a format-o Potter anul acesta. Mulţi au crezut că portarul Ronald Weasley va fi dat afară din echipă, după evoluţia oscilantă de anul trecut, dar trebuie să recunoaştem că faptul că este bun prieten cu căpitanul reprezintă un mare atu…
Aceste cuvinte fură primite cu râsete batjocoritoare şi aplauze dinspre capătul terenului unde erau Viperinii. Harry se întoarse pe mătură pentru a se uita la podiumul comentatorului. Văzu un băiat blond, înalt şi slăbănog, cu nasul cârn, care vorbea în megafonul magic care-i aparţinuse cândva lui Lee Jordan. Harry îl recunoscu pe băiat, era Zacharias Smith, un jucător din echipa Astropufilor, care îi era profund antipatic.
— A, iată prima încercare de gol a Viperinilor. Urquhart traversează terenul iute ca vântul şi…
Lui Harry i se făcu stomacul ghem.
— … Weasley apără lovitura, mă rog, mai are şi el noroc din când în când…
— Aici ai nimerit-o, Smith, mormăi Harry, zâmbind în sinea lui, coborând brusc printre înaintaşi şi uitându-se în jur după hoţoaica şmecheră.
O jumătate de oră mai târziu, Cercetaşii conduceau cu şaizeci de puncte la zero. Ron reuşise câteva parade cu adevărat spectaculoase, unele doar cu vârfurile mănuşilor, iar Ginny marcase patru din cele şase goluri date de Cercetaşi. Din cauza asta, Zacharias nu mai putu să se întrebe cu voce tare dacă cei doi Weasley erau acolo doar pentru că-i simpatiza Harry şi se legă în schimb de Peakes şi Coote.
— Desigur, Coote nu are o conformaţie tipică de prinzător, spuse Zacharias cu un aer superior, de obicei aceştia au ceva mai multă masă musculară…
— Aruncă-i un balon-ghiulea! îi strigă Harry lui Coote când trecu vâjâind pe lângă el, dar Coote zâmbi, preferând să ţintească următorul balon-ghiulea către Harper, care zbura direct pe lângă Harry în direcţia opusă.
Harry se bucură să audă bufnitura care însemna că balonul-ghiulea îşi atinsese ţinta.
Se părea că Cercetaşii erau într-o formă de zile mari. Înscriseră gol după gol, iar la celălalt capăt al terenului Ron apăra loviturile, părând relaxat. Acum chiar zâmbea şi când mulţimea aclamă o paradă deosebit de iscusită şi începu să cânte cunoscutul refren „Weasley e al nostru rege”, Ron mimă că-i dirija de pe coada de mătură.
— I se pare că a dat lovitura azi, nu-i aşa? zise o voce răutăcioasă şi Harry aproape că fu dat jos de pe mătură când Harper se izbi dinadins de el cu putere. Amicul tău trădător de sânge…
Madam Hooch stătea cu spatele la ei şi, deşi Cercetaşii protestară supăraţi, Harper era deja departe când ea se întoarse. Harry goni după el, hotărât să-l lovească şi el la rândul lui.
— Şi cred că Harper a văzut hoţoaica! zise Zacharias Smith în megafon. Într-adevăr, a văzut ceva ce i-a scăpat lui Potter!
Smith chiar era un idiot şi jumătate, îşi zise Harry. Cum de nu observase că-l lovise Harper? Dar în clipa următoare i se puse un nod în stomac. Smith avea dreptate, iar el se înşelase: Harper nu ţâşnise în sus din întâmplare; zărise ceva ce-i scăpase lui Harry: hoţoaica zbura iute ca săgeata mult deasupra lor, scânteind pe fundalul cerului senin.
Harry acceleră; vântul îi vâjâia în urechi, aşa încât nu mai auzi nimic din ce spunea Smith şi nici zumzetul mulţimii, dar Harper era în continuare în faţa lui şi Cercetaşii aveau un avantaj de doar o sută de puncte; dacă Harper avea să ajungă primul la ea, însemna că Cercetaşii urmau să piardă. Harper era acum la un metru şi ceva de ea, cu mâna întinsă.
— Hei, Harper! strigă Harry cu disperare. Cu cât te-a plătit Reacredinţă ca să joci în locul lui?
Nu se ştie de ce-o spusese, dar Harper nu reuşi să apuce hoţoaica din prima şi nu o ţinu bine, lăsând-o să-i scape printre degete şi zburând chiar pe lângă ea. Harry se întinse după mingiuţa înaripată şi o prinse.
— DA! strigă Harry, întorcându-se şi gonind către sol, ţinând sus hoţoaica.
Când mulţimea îşi dădu seama ce se petrecuse, se auzi un potop de strigăte care aproape că acoperi fluierul care anunţă sfârşitul meciului.
— Ginny, unde te duci? strigă Harry, care se trezise imobilizat într-o îmbrăţişare la un loc cu ceilalţi membri ai echipei în văzduh, dar Ginny goni direct pe lângă ei până când se izbi de podiumul comentatorului cu o bufnitură asurzitoare. Mulţimea ţipă şi râse, iar echipa Cercetaşilor ateriză lângă grămada de scânduri sub care Zacharias începuse să dea semne de viaţă. Harry o auzi pe Ginny spunându-i veselă profesoarei McGonagall, care era supărată:
— Îmi pare rău, doamnă profesoară, am uitat să frânez.
Râzând, Harry se desprinse din mijlocul celorlalţi coechipieri şi o îmbrăţişă pe Ginny, dându-i însă drumul foarte repede. Evită s-o privească în ochi, bătându-l în schimb pe umăr pe Ron, care aclama şi el, pe când cei din echipa Cercetaşilor părăseau terenul braţ la braţ, dând uitării toate neînţelegerile, lovind aerul cu pumnii şi făcându-le cu mâna suporterilor.
În vestiar era o atmosferă triumfătoare.
— Seamus zicea că se dă o petrecere în camera de zi! strigă Dean pe un ton exuberant. Să mergem, Ginny, Demelza!
Ron şi Harry rămaseră singuri în vestiar. Tocmai erau pe cale să plece când intră Hermione. Răsucea fularul cu însemnele Cercetaşilor şi părea supărată dar hotărâtă.
— Harry, aş vrea să vorbesc ceva cu tine, zise ea şi trase aer în piept. Nu ar fi trebuit să fi făcut asta. Ai auzit ce a zis Slughorn, este împotriva legii.
— Şi ce ai de gând, să ne pârăşti? întrebă Ron.
— Despre ce vorbiţi? întrebă Harry, agăţându-şi roba şi întorcându-se cu spatele la ei pentru a-şi ascunde zâmbetul.
— Ştii foarte bine despre ce vorbim! spuse Hermione pe un ton sfredelitor. I-ai pus ceva în băutură lui Ron la micul dejun! Felix Felicis!
— Ba nu, zise Harry, întorcându-se cu faţa spre ei.
— Ba da, Harry, şi din cauza asta a mers totul bine, au lipsit jucători de la Viperini şi Ron a apărat toate loviturile!
— Nu i l-am pus în băutură! spuse Harry zâmbind larg.
Băgă mâna în buzunarul interior al hainei şi scoase sticluţa pe care o văzuse Hermione la el în dimineaţa aceea. Era plină cu o poţiune aurie şi dopul era încă sigilat cu ceară.
— Am vrut ca Ron să creadă că am făcut-o, aşa că m-am prefăcut când ştiam că aveai să mă vezi.
Se uită la Ron.
— Ai apărat toate loviturile pentru că te-ai simţit norocos. Tu ai făcut totul.
Puse poţiunea la loc în buzunar.
— Chiar nu mi-ai pus nimic în sucul de dovleac? zise Ron uluit. Dar am fost în formă… şi Vaisey nu a putut să joace… Sigur nu mi-ai dat să beau o poţiune norocoasă?
Harry clătină din cap. Ron rămase cu gura căscată pentru o clipă, iar apoi se întoarse supărat spre Hermione, imitându-i vocea:
— I-ai pus Felix Felicis în suc lui Ron azi dimineaţă şi din cauza asta a apărat toate loviturile! Poftim! Pot să salvez goluri şi fără ajutorul altora, Hermione!
— Dar n-am zis că nu poţi… Ron, şi tu ai crezut că ţi-a pus ceva în băutură!
Dar Ron trecuse deja pe lângă ea cu paşi mari şi ieşise pe uşă ţinându-şi coada de mătură pe umăr.
— Ăă… zise Harry când se lăsă dintr-odată tăcerea, căci nu se aşteptase ca planul său să aibă acest efect. Ce zici… mergem la petrecere?
— Du-te tu! spuse Hermione, abţinându-se să nu plângă. În momentul de faţă sunt sătulă până peste cap de Ron, nu înţeleg cu ce-am greşit.
Şi ieşi şi ea furtunos din vestiar.
Harry se întoarse fără să se grăbească înapoi spre castel, prin mulţime. Mulţi îl strigară, felicitându-l, însă el era foarte dezamăgit; fusese convins că, dacă Ron avea să câştige meciul, el şi Hermione aveau să redevină imediat prieteni. Nu îşi dădea seama cum ar fi putut să-i explice lui Hermione că Ron era supărat pe ea pentru că-l sărutase pe Viktor Krum, dat fiind că motivul supărării avusese loc cu atât de mult timp în urmă.
Harry nu o văzu pe Hermione la petrecerea Cercetaşilor, care era în toi când sosi el. Venirea lui fu întâmpinată cu un nou val de urale şi aplauze şi cât de curând Harry fu înconjurat de o mare de oameni care îl felicitau. Lui Harry îi luă destul de mult să încerce să-l găsească pe Ron, fiind încolţit de fraţii Creevey, care voiau să le povestească meciul secundă cu secundă, şi apoi fu înconjurat de un grup mare de fete care râdeau până şi la cele mai anoste replici ale sale, bătând neîncetat din gene. În cele din urmă reuşi să scape din ghearele Romildei Vane, care-i dădea de înţeles că voia să meargă cu el la petrecerea de Crăciun a lui Slughorn. În timp ce îşi croia drum către masa pe care era băutura, intră direct în Ginny, care îl avea pe umăr pe Arnold, Pigmeul Pufos, în timp ce Şmecherilă mieună plin de speranţă la picioarele ei.
— Îl cauţi pe Ron? întrebă ea, zâmbind atotştiutoare. E acolo, ipocritul nemernic.
Harry se uită în colţul spre care arăta Ginny. Acolo, în văzul tuturor, era Ron, care era atât de încolăcit în jurul lui Lavender Brown încât era greu să-ţi dai seama care erau mâinile unuia şi care ale celuilalt.
— Parcă ar fi gata s-o înghită cu totul, nu-i aşa? zise Ginny pe un ton calm. Dar presupun că trebuie să-şi cizeleze metodele într-un fel sau în altul. Ai jucat bine, Harry.
Îl bătu prieteneşte pe braţ. Harry simţi dintr-odată un gol în stomac, dar apoi Ginny plecă să îşi ia încă o Berezero. Şmecherilă merse după ea, fără să-şi dezlipească ochii galbeni de pe Arnold.
Harry se întoarse cu spatele la Ron, care nu părea că avea să iasă la suprafaţă prea repede, chiar la timp pentru a vedea gaura portretului închizându-se. Cu o strângere de inimă, lui Harry i se păru că vede o claie de păr castaniu dispărând în gaură.
Ţâşni înainte, evitând-o din nou pe Romilda Vane, şi deschise într-o parte portretul doamnei grase. Holul de dincolo de portret părea pustiu.
— Hermione?
O găsi în prima clasă liberă în care intră. Stătea pe catedră, singură, cu nişte păsări galbene care ciripeau zburând în jurul capului ei. Era evident că tocmai le crease. Harry nu putu să nu fie impresionat de talentul lui Hermione într-un moment ca acesta.
— A, bună, Harry, zise ea cu o voce nesigură. Doar exersam.
— Da… sunt… ăă… de excepţie… răspunse Harry.
Nu avea idee ce să-i spună. Tot ce spera era ca Hermione să nu-l fi observat pe Ron şi să fi plecat din camera de zi pentru că petrecerea era puţin prea zgomotoasă, dar chiar atunci ea zise cu o voce neobişnuit de ascuţită:
— Ron pare să se distreze de minune.
— Ăă… serios? spuse Harry.
— Nu te face că nu l-ai văzut, zise Hermione. Nu poţi să spui că încerca să fie discret, nu-i…
Uşa din spatele lor se deschise la perete. Harry fu îngrozit să-l vadă pe Ron râzând şi trăgând-o de mână pe Lavender.
— A, zise el, oprindu-se brusc când îi văzu pe Harry şi Hermione.
— Hopa! spuse Lavender şi ieşi din cameră, chicotind.
Uşa se închise singură după ea.
Se lăsă o tăcere înăbuşitoare, parcă palpabilă. Hermione se uită cu ochii mari la Ron, care refuză s-o privească, dar zise stingherit şi în acelaşi timp bravând:
— Bună, Harry! Chiar mă întrebam pe unde eşti!
Hermione se dădu jos de pe catedră. Micul stol de păsări aurii zbură în continuare în jurul capului ei, ciripind şi făcând-o să semene cu macheta stranie şi penată a unui sistem solar.
— N-ar trebui s-o laşi pe Lavender să aştepte pe hol, zise ea cu o voce joasă. O să se întrebe pe unde eşti.
Merse foarte încet spre uşă, perfect dreaptă. Harry îi aruncă o privire lui Ron, care părea uşurat că nu se petrecuse nimic mai grav.
— Oppugno! se auzi un strigăt din prag.
Harry se întoarse imediat şi o văzu pe Hermione îndreptându-şi bagheta către Ron, cu o expresie neîndurătoare pe chip. Micuţul stol de păsări zbură ca o ploaie de gloanţe mari şi aurii spre Ron, care scoase un ţipăt şi îşi acoperi faţa cu mâinile. Dar păsările îl atacară, ciupindu-l şi zgâriindu-i fiecare centimetru de piele descoperită.
— Fălesămălasenpace! strigă el, dar Hermione îi aruncă furioasă o ultimă privire răzbunătoare, deschise uşa cu putere şi dispăru.
Harry avu impresia că aude nişte suspine înainte ca uşa să se trântească la loc.