Zăpada era viscolită din nou în ferestrele acoperite cu chiciură, iar Crăciunul se apropia cu paşi repezi. Ca de obicei, Hagrid adusese deja de unul singur cei doisprezece brazi de Crăciun pentru Marea Sală; în jurul balustradelor scărilor fuseseră răsucite ghirlande de ilice şi beteală; lumânări care nu se scurtau luminau din interiorul coifurilor armurilor, iar pe holuri fuseseră agăţate buchete mari de vâsc la intervale fixe. Exista o tendinţă ca grupuri mari de fete să se strângă sub buchetele de vâsc de fiecare dată când trecea Harry pe acolo, provocând blocaje pe holuri; însă, din fericire, datorită numeroaselor hoinăreli nocturne, Harry ajunsese să cunoască deosebit de bine culoarele secrete din castel, aşa că nu-i era greu ca în pauze să circule pe coridoarele unde nu erau bucheţele de vâsc.
Ron, care altădată ar fi fost mai degrabă gelos decât amuzat de nevoia de a urma aceste rute ocolite, râdea în hohote de această situaţie. Deşi Harry îl prefera de o mie de ori pe Ron cel vesel şi glumeţ din prezent în locul băiatului posac şi agresiv pe care trebuise să-l suporte pe parcursul ultimelor câteva săptămâni, varianta îmbunătăţită a lui Ron cerea anumite sacrificii. În primul rând, Harry trebuia să îndure prezenţa aproape nelipsită a lui Lavender Brown, care părea să considere că orice clipă în care nu se săruta cu Ron era o clipă pierdută; în al doilea rând, Harry se trezise din nou prietenul cel mai bun al unor oameni care dădeau impresia că nu voiau să-şi mai vorbească niciodată.
Ron, care avea urmele atacului păsărilor lui Hermione pe mâini şi pe antebraţe, adoptase o atitudine defensivă şi ranchiunoasă.
— Nu are nici un motiv să se plângă, îi spuse el lui Harry. S-a sărutat cu Krum. Ei bine am găsit şi eu pe cineva care vrea să mă sărute. Ştii ceva, trăim într-o ţară liberă. N-am greşit cu nimic.
Harry nu răspunse, pretinzând că era absorbit de cartea pe care se presupunea că trebuiau să o citească înaintea cursului de Farmece din dimineaţa următoare (Căutarea chintesenţei). Fiind hotărât să rămână prieten şi cu Ron şi cu Hermione, petrecea mult timp tăcând.
— Nu i-am promis niciodată nimic lui Hermione, bolborosi Ron. Adică, mă rog, voiam să merg cu ea la petrecerea de Crăciun a lui Slughorn, dar nu mi-a spus niciodată… doar ca prieteni… eu nu depind de nimeni…
Harry dădu o pagină din Chintesenţă, fiind conştient că Ron se uita la el. Vocea lui Ron se stinse, abia dacă se auzea ce mormăia din cauza focului care sfârâia, deşi lui Harry i se păru că desluşeşte din nou cuvintele „Krum” şi „nici un motiv să se plângă”.
Hermione avea atât de multe cursuri, încât Harry nu putea să vorbească pe-ndelete cu ea decât seara, când Ron era oricum încolăcit în jurul lui Lavender şi nu era atent la ce făceau ceilalţi. Hermione refuza să stea în camera de zi când era Ron acolo, aşa că Harry se întâlnea de obicei cu ea la bibliotecă, asta însemnând că discutau mereu în şoaptă.
— Are tot dreptul să se sărute cu cine vrea, spuse Hermione, în timp ce Madam Pince, bibliotecara, se strecura pe lângă rafturile din spatele lor. Sinceră să fiu, puţin îmi pasă.
Ridică pana şi puse un punct pe „i” atât de apăsat, încât găuri foaia de pergament. Harry nu zise nimic. Credea că avea să îşi piardă vocea în scurt timp din cauză că ajunsese să o folosească atât de rar. Se aplecă ceva mai mult peste Realizarea Poţiunilor Avansate şi îşi luă în continuare notiţe despre elixirele eterne, întrerupându-se din când în când pentru a descifra notele folositoare pe care prinţul le adăugase textului lui Libatius Borage.
— Apropo, zise Hermione după câteva clipe, trebuie să ai mare grijă.
— Hermione, ţi-o spun pentru ultima dată, şopti Harry puţin răguşit după ce tăcuse trei sferturi de oră, n-o să dau înapoi manualul acesta. Am învăţat mai multe de la prinţ decât de la Plesneală şi Slughorn la…
— Nu mă refer la aşa-zisul tău prinţ, spuse Hermione, uitându-se cruciş la cartea lui de parcă tocmai i-ar fi vorbit urât, mă refer la ceva ce s-a întâmplat mai devreme. M-am dus la baia fetelor chiar înainte să vin aici şi am dat peste vreo douăsprezece fete, printre care şi Romilda Vane, care încercau să decidă cum să te facă să bei o poţiune de dragoste fără să ştii. Toate speră să te facă să le inviţi la petrecerea lui Slughorn, se pare că au cumpărat poţiuni de dragoste de la Fred şi George şi mă tem că funcţionează.
— Atunci de ce nu le-ai confiscat? întrebă Harry.
Nu-i venea să creadă că Hermione ar fi putut să renunţe a obsesia ei pentru respectarea regulilor într-un moment crucial ca acesta.
— Nu aduseseră poţiunile cu ele la baie, zise Hermione pe un ton dispreţuitor. Doar discutau despre diverse strategii. Având în vedere că mă îndoiesc că până şi Prinţul Semipur — se uită din nou cruciş la carte — ar putea să născocească un antidot pentru douăsprezece poţiuni diferite în acelaşi timp, te sfătuiesc să inviţi pe cineva… pentru ca celelalte să nu mai creadă că încă mai au şanse. Este mâine seară, aşa că sunt destul de disperate.
— Dar nu vreau să merg cu nimeni, bolborosi Harry, care încă mai încerca să se gândească la Ginny cât mai puţin posibil, în ciuda faptului că aceasta îi apărea adeseori în vis, în circumstanţe care îl făceau pe Harry să fie foarte recunoscător că Ron nu practica Legilimanţia.
— În orice caz, ai grijă ce bei, pentru că Romilda Vane părea hotărâtă, zise Hermione pe un ton sumbru.
Smuci în sus fâşia lungă de pergament pe care îşi scria eseul pentru Aritmanţie şi scrijeli în continuare cu pana de scris. Harry o urmări, gândindu-se la cu totul altceva.
— Stai puţin, zise el încet. Credeam că Filch a interzis toate articolele cumpărate de la „Weasley Bing-Bong”, nu?
— Şi de când ţine cineva cont de ce interzice Filch? întrebă Hermione, concentrându-se mai departe asupra eseului.
— Dar bufniţele nu sunt verificate? Cum au putut să aducă fetele alea poţiuni de dragoste în şcoală?
— Fred şi George le-au trimis drept parfumuri şi poţiuni de tuse, zise Hermione. Face parte din serviciul lor de comenzi via-bufniţă.
— Văd că ştii multe despre asta.
Hermione se uită cruciş la el, aruncându-i o privire asemenea celei pe care tocmai o aruncase asupra exemplarului său de Realizarea Poţiunilor Avansate.
— Toate detaliile erau trecute pe spatele sticluţelor pe care ni le-au arătat în vară mie şi lui Ginny, spuse ea cu răceală. Să ştii că nu-mi petrec timpul strecurând poţiuni în băuturile oamenilor… şi nici nu mă prefac că mă ocup cu aşa ceva, ceea ce ar fi la fel de grav.
— Da, mă rog, să uităm de asta, spuse Harry repede. Ideea este că-l păcălesc pe Filch, nu-i aşa? Fetele astea aduc în şcoală lucruri făcute să pară că sunt altceva! Nu ar fi putut şi Reacredinţă să aducă pe ascuns colierul?
— Vai, Harry, hai să nu o luăm de la capăt cu asta.
— De ce nu? întrebă Harry.
— Fii atent, oftă Hermione, Senzorii de Tăinuire detectează blestemele, vrăjile negative şi farmecele de deghizare, nu-i aşa? Sunt folosiţi pentru a descoperi magia neagră şi obiectele Întunecate. Ar fi detectat imediat un blestem puternic ca acela aruncat asupra colierului. Dar o substanţă pusă într-o sticluţă greşită n-ar intra în categoria asta… Şi oricum, poţiunile de dragoste nu sunt Întunecate şi nici periculoase…
— Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, mormăi Harry, gândindu-se la Romilda Vane.
— … aşa că ar depinde de Filch să-şi dea seama că nu era vorba despre o poţiune de dragoste, iar el nu este un vrăjitor tocmai talentat. Mă îndoiesc că poate să deosebească o poţiune de o…
Hermione se opri brusc; şi Harry auzise zgomotul acela. Cineva se mişcase în apropierea lor pe lângă rafturile întunecate. Aşteptară şi o clipă mai târziu Madam Pince apăru ca un vultur de după un colţ. Obrajii supţi, pielea ca pergamentul şi nasul lung şi coroiat îi erau luminate de lampa pe care o ţinea, lucru care nu o avantaja deloc.
— S-a închis biblioteca, zise ea. Să nu uitaţi să duceţi înapoi la raft toate cărţile pe care… Ce i-ai făcut acestei cărţi, delincventule?
— Nu este de la bibliotecă, este a mea! spuse Harry repede, înşfăcând exemplarul de Realizarea Poţiunilor Avansate de pe masă când Madam Pince întinse o mână ca o gheară spre ea.
— Ai pângărit-o! şuieră ea. Ai profanat-o! Ai întinat-o!
— Este doar o carte pe care sunt scrise notiţe! spuse Harry, smulgând-o din strânsoarea ei.
Madam Pince arăta ca şi cum ar fi putut să facă o criză; Hermione, care se grăbise să-şi strângă lucrurile, îl apucă de braţ pe Harry şi-l trase cu forţa după ea.
— O să-ţi interzică să mai vii la bibliotecă, dacă nu ai grijă. De ce a trebuit să aduci cartea aia afurisită?
— Hermione, nu sunt eu de vină că e nebună de legat. Sau ţi-e teamă că a auzit cumva că îl vorbeai de rău pe Filch? Am bănuit dintotdeauna că ar putea să fie ceva între ei.
— Ce să-ţi spun, tare amuzant…
Bucurându-se că acum puteau să vorbească din nou normal, merseră pe holurile goale, luminate cu lămpi, întorcându-se în camera de zi, contrazicându-se pe tema unei relaţii între Filch şi Madam Pince.
— Bibelouri, îi spuse Harry doamnei grase, aceasta fiind noua parolă de sărbători.
— Mulţumesc la fel, zise doamna grasă, zâmbind şmechereşte şi deschizându-se într-o parte pentru a le face loc să intre.
— Bună, Harry! spuse Romilda Vane în clipa în care acesta trecu prin gaura portretului. Nu vrei un pahar cu apă?
Hermione îi aruncă o privire peste umăr, iar el parcă o auzi zicând: „Ce ţi-am spus?”
— Nu, mulţumesc, zise Harry repede. Nu prea îmi place.
— Atunci primeşte-le oricum pe astea, spuse Romilda, punându-i o cutie în braţe. Sunt ceaune de ciocolată cu whisky-foc. Mi le-a trimis bunica, însă mie nu-mi plac.
— A, da, mulţumesc mult, zise Harry, căruia nu-i trecu prin minte să spună altceva. Ăă… eu o să stau acolo cu…
Merse repede după Hermione şi vocea i se stinse încet.
— Ţi-am zis eu, spuse Hermione sec. Cu cât inviţi pe cineva mai repede, cu atât or să te lase în pace mai repede şi o să poţi să…
Dar dintr-odată nu i se mai citi nici o emoţie pe chip; tocmai îi zărise pe Ron şi Lavender care stăteau îmbrăţişaţi pe un scaun.
— Păi, noapte bună, Harry, zise Hermione, deşi era abia şapte seara şi plecă spre dormitoarele fetelor fără să mai spună un cuvânt.
Harry se duse la culcare consolându-se cu gândul că nu mai avea de îndurat decât o zi de cursuri şi petrecerea lui Slughorn, înainte ca el şi Ron să plece împreună la Vizuină. Acum i se părea imposibil ca Ron şi Hermione să se împace înainte de sărbători, dar poate că vacanţa avea să le dea timp să se liniştească şi să reflecteze asupra purtării lor.
Însă Harry nu era foarte optimist şi i se păru şi mai puţin probabil după ce petrecu o lecţie de Transfigurare cu amândoi în ziua următoare. Tocmai se înhămaseră la domeniul deosebit de dificil al transfigurării oamenilor; exersau în faţa oglinzilor şi li se cerea să-şi schimbe culoarea propriilor sprâncene. Hermione râse cu răutate de prima încercare a lui Ron, care se dovedi dezastruoasă, căci el reuşi să-şi creeze o spectaculoasă mustaţă în furculiţă; Ron răspunse imitând-o cu cruzime, dar cu succes pe Hermione şi sărind în sus de fiecare dată când profesoara McGonagall o întreba ceva, ceea ce le distră peste măsură pe Lavender şi pe Parvati şi o făcu din nou pe Hermione să fie pe punctul de a izbucni în plâns. Ea ieşi ca din puşcă imediat ce se sună de pauză, lăsându-şi acolo o parte dintre lucruri; Harry îi strânse obiectele uitate şi merse după ea, hotărând că Hermione avea mai mare nevoie de el decât Ron.
În cele din urmă reuşi să o găsească ieşind dintr-una dintre băile fetelor de la etajul de mai jos. Era însoţită de Luna Lovegood, care o bătea uşor pe spate.
— A, bună, Harry, zise Luna. Ştii că ai o sprânceană galben-aprins?
— Bună, Luna. Hermione, ţi-ai uitat nişte lucruri.
Îi întinse cărţile.
— A, da, spuse Hermione cu o voce sugrumată, luându-şi lucrurile şi întorcându-se repede pentru a ascunde faptul că-şi ştergea lacrimile cu penarul. Îţi mulţumesc, Harry. Păi, cred că ar trebui să plec.
Hermione se îndepărtă cu paşi repezi, fără să-i dea lui Harry ocazia de-a încerca s-o consoleze, cu toate că îşi dădea seama că nu ştia ce ar fi putut să-i spună.
— Este puţin supărată, zise Luna. În prima clipă am crezut că era Myrtle cea Plângăcioasă, dar s-a dovedit a fi Hermione. Zicea ceva despre Ron Weasley.
— Da, s-au certat, spuse Harry.
— Ron poate fi foarte amuzant uneori, nu-i aşa? zise Luna, când porniră împreună pe hol. Dar poate fi şi răutăcios. Am observat asta anul trecut.
— Presupun că ai dreptate, spuse Harry.
Luna îşi punea din nou în practică talentul de a spune adevăruri incomode; Harry nu mai cunoscuse pe nimeni ca ea.
— Ai avut un semestru plăcut?
— A, da, n-a fost rău, zise Luna. M-am simţit cam singură fără AD. Însă Ginny a fost foarte drăguţă cu mine. Acum câteva zile i-a făcut pe doi băieţi de la cursul nostru de Transfigurare să nu-mi mai spună „Lunatica”.
— Ai vrea să mergi cu mine la petrecerea lui Slughorn din seara asta?
Harry spuse aceste cuvinte înainte să se poată opri; se auzi vorbind ca şi cum vocea ar fi fost a altcuiva.
Luna îl privi surprinsă cu ochii ei exoftalmici.
— La petrecerea lui Slughorn? Cu tine?
— Da, spuse Harry. Trebuie să invit pe cineva, aşa că m-am gândit că ţi-ar face plăcere să… adică… Adică, să mergem ca prieteni, ştii. Dar dacă nu vrei…
Harry începuse deja să spere că Luna nu voia să meargă.
— A, nu, mi-ar face mare plăcere să merg cu tine ca prieten! zise Luna, zâmbind larg, aşa cum Harry nu o mai văzuse niciodată până atunci. Eşti primul băiat care m-a invitat la o petrecere, ca prieten! Din cauza asta ţi-ai vopsit sprânceana, ai făcut-o pentru petrecere? Ar fi cazul să fac şi eu la fel?
— Nu, spuse Harry cu fermitate, a fost o greşeală. O s-o rog pe Hermione să mă ajute cu asta. Atunci rămâne să ne întâlnim în holul de la intrare la opt.
— AHA! strigă o voce de deasupra lor şi amândoi tresăriră.
Nici unul dintre ei nu îşi dăduse seama că tocmai trecuseră pe sub Peeves, care stătea agăţat cu susul în jos de un candelabru, zâmbindu-le maliţios.
— Smintitul a invitat-o pe Lunatică să meargă cu el la petrecere! Smintitul o iubeşte pe Lunatică! Smintitul e nebuuuuuun după Lunatică!
Peeves ţâşni de lângă ei, râzând pe înfundate şi strigând: „Smintitul o iubeşte pe Lunatică!”
— Ar fi fost prea frumos să fi rămas doar între noi, zise Harry.
Într-adevăr, în scurt timp toată şcoala părea să ştie că Harry Potter mergea cu Luna Lovegood la petrecerea lui Slughorn.
— Ai fi putut să mergi cu oricine altcineva! spuse Ron la cină, nevenindu-i să creadă. Cu oricine! Şi tu ai ales-o pe Lunatica Lovegood?
— Ron, nu-i mai spune aşa, se răsti Ginny, oprindu-se în spatele lui Harry în drum către prietenii ei. Harry, să ştii că mă bucur foarte mult că ai invitat-o, iar ea e încântată.
Ginny merse mai departe pe lângă masă ca să stea alături de Dean. Harry încercă să fie mulţumit că Ginny se bucura că o invitase pe Luna, dar nu prea reuşi. Hermione stătea singură, foarte departe de ei, şi-şi plimba furculiţa prin farfurie, jucându-se cu bucăţile de tocană. Harry observă că Ron îi arunca din când în când priviri cu coada ochiului.
— Ai putea să-ţi ceri scuze, îi sugeră Harry fără ocolişuri.
— Glumeşti, vrei să mă atace din nou un stol de canari? mormăi Ron.
— Dar de ce a trebuit s-o imiţi?
— A râs de mustaţa mea!
— Şi eu am râs, a fost cel mai ridicol lucru pe care l-am văzut în viaţa mea.
Dar Ron nu părea să-l fi auzit; tocmai sosiseră Lavender şi Parvati. Înghesuindu-se între Harry şi Ron, Lavender îşi aruncă braţele în jurul gâtului lui Ron.
— Bună, Harry, zise Parvati care, ca şi Harry, era vag stingherită şi plictisită de comportamentul prietenilor lor.
— Bună, spuse Harry. Ce mai faci? Până la urmă rămâneţi la Hogwarts? Am auzit că părinţii voştri voiau să vă retragă.
— Deocamdată am reuşit să-i conving să n-o facă, zise Parvati. S-au speriat foarte tare din cauza incidentului cu Katie, dar, având în vedere că nu s-a mai întâmplat nimic altceva de atunci… a, bună, Hermione!
Parvati zâmbi cât putu de larg. Harry îşi dădu seama că se simţea vinovată pentru că râsese de Hermione la Transfigurare. Întoarse capul şi văzu că şi Hermione îi zâmbea larg, poate chiar mai larg dacă era cu putinţă. Fetele se poartă foarte ciudat uneori, îşi zise el.
— Bună, Parvati! spuse Hermione, ignorându-i cu desăvârşire pe Ron şi Lavender. Te duci la petrecerea lui Slughorn astă-seară?
— N-am invitaţie, zise Parvati pe un ton mohorât. Însă mi-aş dori să merg, se pare că o să fie foarte frumos… tu te duci, nu-i aşa?
— Da, la opt mă întâlnesc cu Cormac şi…
Se auzi un zgomot ca şi cum ar fi fost desfundată o chiuvetă cu pompa şi Ron se dezlipi de Lavender. Hermione se purtă ca şi cum n-ar fi auzit sau văzut nimic.
— … mergem împreună la petrecere.
— Tu şi Cormac? zise Parvati. Te referi cumva la Cormac McLaggen?
— La nimeni altul, spuse Hermione pe un ton suav. Cel care aproape că a fost ales portarul Cercetaşilor, puse mare accent pe „aproape”.
— Vrei să spui că sunteţi un cuplu? întrebă Parvati cu ochii mari.
— A, da, nu ştiai? zise Hermione, chicotind într-un mod complet necaracteristic.
— Incredibil! spuse Parvati, rămânând cu gura căscată la auzul acestei veşti. Uau, dar ştiu că-ţi plac jucătorii de vâjthaţ, nu-i aşa? Mai întâi Krum, acum McLaggen.
— Îmi plac jucătorii foarte buni de vâjthaţ, o corectă Hermione, zâmbind în continuare. Păi, ne mai vedem. Trebuie să mă duc să mă pregătesc pentru petrecere.
Hermione plecă. Lavender şi Parvati îşi apropiară capetele imediat pentru a discuta despre acest eveniment, trecând în revistă tot ce auziseră vreodată despre McLaggen şi tot ce bănuiseră vreodată despre Hermione. În mod ciudat, chipul lui Ron era lipsit de expresie, iar el nu zise nimic. Harry reflectă în tăcere la ce erau în stare să facă fetele pentru a se răzbuna.
Când ajunse în seara aceea în vestibul la ora opt, descoperi un număr neobişnuit de mare de fete stând pe acolo, părând să se uite supărate la el, în timp ce se apropia de Luna. Aceasta purta o rochie argintie cu paiete care le atrăgea atenţia privitorilor amuzaţi, dar altfel era chiar drăguţă. În orice caz, Harry se bucura că nu purta cerceii cu ridichi, colierul cu dopuri de Berezero şi spectrochelarii.
— Bună, zise el. Mergem?
— O, da, spuse ea bucuroasă. Unde are loc petrecerea?
— În biroul lui Slughorn, zise Harry, urcând împreună cu ea pe scara de marmură şi îndepărtându-se de cei care şuşoteau şi se holbau la ei. Se zice c-o să vină şi un vampir, ai auzit?
— Rufus Scrimgeour? întrebă Luna.
— Ăă… poftim? spuse Harry derutat. Te referi la ministrul Magiei?
— Da, e vampir, spuse Luna pe un ton hotărât. Tata a scris un articol foarte lung despre asta când Scrimgeour tocmai îl înlocuise pe Cornelius Fudge, dar cineva de la minister i-a interzis să-l publice. Este evident că nu voiau să se afle adevărul!
Harry nu răspunse, cu toate că i se părea foarte puţin probabil ca Rufus Scrimgeour să fie vampir. Era obişnuit ca Luna să repete teoriile bizare ale tatălui ei de parcă ar fi fost o realitate; se apropiau deja de biroul lui Slughorn şi râsetele, muzica şi vocile ridicate se auzeau din ce în ce mai tare cu fiecare pas pe care-l făceau.
Biroul lui Slughorn era mult mai mare decât birourile obişnuite ale profesorilor, fie pentru că aşa fusese de la început, fie pentru că acesta îl mărise prin farmece. Tavanul şi pereţii fuseseră acoperiţi cu draperii verde smarald, roşii şi aurii, încât toţi se simţeau ca şi cum ar fi fost într-un cort imens. Camera era ticsită cu oameni, avea un aer închis şi era scăldată în lumina roşie aruncată de o lampă aurie bogat decorată, agăţată de mijlocul tavanului în care zburau zâne adevărate, fiecare dintre ele fiind un punct strălucitor. Cântece răsunătoare acompaniau nişte mandoline care se auzeau dintr-un colţ îndepărtat al camerei; un nor de fum de pipă rămăsese deasupra unui grup de căpcăuni în vârstă, cufundaţi în diverse discuţii, iar mai mulţi spiriduşi de casă chiţăiau, încercând să-şi croiască drumul prin pădurea de genunchi, ascunşi sub platourile grele cu mâncare pe care le duceau, arătând ca nişte măsuţe pe rotile.
— Harry, băiete! tună Slughorn, aproape imediat după ce Harry şi Luna reuşiră să se strecoare în cameră. Intră, intră, vreau să-ţi fac cunoştinţă cu o mulţime de oameni!
Slughorn purta o pălărie de catifea cu ciucuri pe care şi-o asortase la smoching. Îl înşfăcă de braţ pe Harry, ţinându-l atât de strâns încât ai fi zis că voia să Dispară cu el şi-l conduse hotărât spre centrul camerei. Harry o apucă de mână pe Luna şi o trase după el.
— Harry, dă-mi voie să ţi-l prezint pe Eldred Worple, un fost elev al meu, autorul cărţii Fraţi de sânge: o viaţă trăită printre vampiri… şi desigur, pe fratele său, Sanguini.
Worple era un bărbat scund, cu ochelari, care dădu mâna energic cu Harry; vampirul Sanguini, înalt şi foarte slab, cu cearcăne, îl salută doar cu o mişcare din cap. Părea mai degrabă plictisit. Lângă el stăteau nişte fete care trăncăneau de zor, curioase şi entuziasmate.
— Harry Potter, mă bucur nespus să te cunosc! zise Worple, uitându-se în sus la Harry prin lentilele cu dioptrii mari. Chiar zilele trecute l-am întrebat pe Slughorn: Unde e biografia lui Harry Potter pe care o aşteaptă toată lumea cu sufletul la gură?
— Ăă, zise Harry, serios?
— Eşti modest, cum a spus Horace, zise Worple. Dar serios vorbind — îşi schimbă atitudinea, devenind brusc foarte pragmatic — aş fi încântat să o scriu chiar eu. Dragul meu, oamenii sunt disperaţi să afle mai multe despre tine, disperaţi! Dacă eşti dispus să-mi dai câteva interviuri, să zicem în şedinţe de patru, cinci ore, pe cinstea mea, am putea termina cartea în câteva luni. Şi te asigur că efortul tău ar fi minim. Poţi să-l întrebi pe Sanguini, aici de faţă, dacă nu este… Sanguini, unde pleci?! adăugă Worple, pe un ton dintr-odată intransigent, pentru că vampirul se îndreptase pe nesimţite către un grup de fete din apropiere, având o sclipire flămândă în ochi. Uite, ia un pateu, zise Worple, înşfăcând unul de pe un platou dus de un spiriduş care trecu pe lângă ei şi punându-i-l direct în mână lui Sanguini înainte de a se concentra din nou asupra lui Harry. Dragul meu, te-ai putea îmbogăţi, nici nu îţi imaginezi cât…
— N-am de gând să iau parte la aşa ceva, spuse Harry cu fermitate, şi tocmai am văzut o prietenă, vă rog să mă scuzaţi.
O trase pe Luna după el prin mulţime; chiar văzuse o claie de păr lung castaniu încadrată de nişte femei care păreau să fie două dintre Surorile Stranii.
— Hermione! Hermione!
— Harry! Slavă Domnului c-ai venit! Bună, Luna!
— Ce-ai păţit? întrebă Harry, pentru că Hermione era ciufulită, de parcă tocmai ar fi ieşit dintr-un tufiş de Laţul Diavolului.
— A, abia am scăpat. Adică l-am lăsat singur pe Cormac, zise ea. Sub vâsc, adăugă ea, lămurindu-l pe Harry când acesta o privi în continuare întrebător.
— Aşa meriţi, dacă ai venit cu el, îi spuse el pe un ton sever.
— M-am gândit că el era cel care l-ar fi enervat cel mai tare pe Ron, zise Hermione calmă. Am oscilat o vreme între el şi Zacharias Smith, dar privind lucrurile în ansamblu…
— L-ai avut în vedere şi pe Smith? spuse Harry, revoltându-se.
— Da, şi încep să regret că nu l-am ales pe el. Grawp este un domn pe lângă McLaggen. Să mergem mai încolo, ca să-l vedem când vine, este foarte înalt.
Cei trei se strecurară până în partea opusă a camerei, luându-şi în drum câte un pocal cu mied şi dându-şi seama prea târziu că profesoara Trelawney stătea acolo singură.
— Bună seara, îi zise Luna politicoasă profesoarei.
— Bună seara, draga mea, spuse profesoara Trelawney, fiindu-i greu să-şi fixeze privirea asupra Lunei.
Harry simţi din nou mirosul de sherry.
— Nu te-am prea văzut la cursurile mele în ultima vreme…
— Aşa este, anul acesta sunt în clasa lui Firenze, zise Luna.
— A, da, bineînţeles, spuse profesoara Trelawney, chicotind supărată şi părând ameţită de băutură. Sau „calul de povară”, cum îmi place să-i spun. Ai crede că acum, că m-am întors la cursuri, domnul profesor Dumbledore ar fi putut să-l concedieze pe cal, nu-i aşa? Ei bine, nu… predăm amândoi. Sinceră să fiu, este o mare jignire pentru mine, o mare jignire. Ştii că…
Profesoara Trelawney nu-l recunoscu pe Harry, părând prea ameţită de băutură. Profitând de faptul că aceasta îl critica vehement pe Firenze, Harry se apropie de Hermione şi zise:
— Hai să lămurim ceva. Ai de gând să-i spui lui Ron că te-ai amestecat în trialul portarilor?
Hermione ridică din sprâncene.
— Chiar crezi că m-aş înjosi într-atât?
Harry o privi cu şiretenie.
— Hermione, dacă ai ajuns să ieşi cu McLaggen…
— Nu-i acelaşi lucru, spuse Hermione cu demnitate. Nu am absolut nici o intenţie să-i spun lui Ron nimic din ce s-a întâmplat sau nu s-a întâmplat la trialul portarilor.
— Foarte bine, zise Harry apăsat. Pentru că altfel o să fie iar la pământ şi o să pierdem următorul meci.
— Vâjthaţ! spuse Hermione mânioasă. Băieţii nu ştiu să se gândească la altceva în afară de vâjthaţ? Cormac nu m-a întrebat nimic despre mine, o, nu, n-am auzit decât povestea celor o mie şi una de lovituri apărate de Cormac McLaggen începând din clipa… O, nu, vine!
Fu atât de rapidă încât păru să fi Dispărut; acum era acolo, iar în secunda următoare se strecurase deja printre două vrăjitoare care râdeau în hohote şi se făcuse nevăzută.
— Ai văzut-o cumva pe Hermione? întrebă McLaggen, croindu-şi drum prin mulţime un minut mai târziu.
— Nu, îmi pare rău, zise Harry, întorcându-se repede, alăturându-se conversaţiei pe care o purta Luna şi uitând pentru o fracţiune de secundă cu cine vorbea fata.
— Harry Potter! zise profesoara Trelawney pe un ton jos şi rezonant, observându-l atunci pentru prima dată.
— A, bună ziua, spuse Harry fără tragere de inimă.
— Dragul meu! zise ea într-o şoaptă răsunătoare. Ce zvonuri! Ce poveşti! Cel ales! Bineînţeles, eu am ştiut de foarte mult timp. Semnele n-au fost niciodată bune, Harry. Dar de ce n-ai continuat cursul de Preziceri despre Viitor? Materia asta e deosebit de importantă pentru tine în mod special!
— Da, Sybill, toţi credem că materia noastră este cea mai importantă! zise o voce puternică şi Slughorn apăru de cealaltă parte a profesoarei Trelawney, foarte îmbujorat, cu pălăria de catifea aşezată câş, cu un pahar de mied într-o mână şi o imensă plăcintă cu carne în alta. Dar nu cred că mi-a fost dat să am un elev mai bun ca el la Poţiuni, adăugă Slughorn, privindu-l pe Harry cu afecţiune, dar totodată cu ochii injectaţi. Are un talent înnăscut, să ştii… exact ca mama lui! Sybill, am avut puţini elevi cu acest har, aşa să ştii… mai mult, chiar şi Severus…
Şi, spre groaza lui Harry, Slughorn întinse o mână şi păru să-l înşface pe Plesneală de nicăieri, trăgându-l spre ei.
— Severus, nu mai sta bosumflat şi vino să vorbeşti cu noi! zise Slughorn vesel, sughiţând. Tocmai discutam despre talentul excepţional al lui Harry pentru realizarea poţiunilor! Bineînţeles, ai şi tu un merit, având în vedere că i-ai fost profesor timp de cinci ani de zile!
Fiind încolţit şi având braţul lui Slughorn după umeri, Plesneală se uită în jos la Harry, de-a lungul nasului coroiat, privindu-l printre gene.
— Ce bizar, am avut întotdeauna impresia că n-am reuşit să-l învăţ absolut nimic pe Potter.
— Păi, atunci înseamnă că totul se datorează talentului său înnăscut! strigă Slughorn. Să-l fi văzut la prima lecţie, când le-am dat să pregătească „Esenţa de Moarte Vie”. Nu mi s-a întâmplat ca un elev să aibă rezultate atât de bune din prima încercare, Severus cred că nici măcar tu…
— Chiar aşa? spuse Plesneală încet, cercetându-l în continuare pe Harry, care se simţea puţin neliniştit.
Ultimul lucru pe care şi-l dorea era ca Plesneală să înceapă să investigheze sursa talentului său descoperit de curând pentru realizarea poţiunilor.
— Harry, mai spune-mi o dată, ce materii mai studiezi? întrebă Slughorn.
— Apărare contra Magiei Negre, Farmece, Transfigurare, Ierbologie…
— Cu alte cuvinte, toate materiile necesare pentru a deveni Auror, spuse Plesneală, schiţând un zâmbet batjocoritor.
— Da, păi, asta şi vreau să devin, zise Harry pe un ton sfidător.
— O să fii Auror desăvârşit! tună Slughorn.
— Harry, eu nu cred că ar trebui să te faci Auror, zise Luna din senin şi toţi se uitară la ea. Aurorii fac parte din conspiraţia „Colţ-ruginit”, credeam că o ştie toată lumea. S-au infiltrat în Ministerul Magiei, ca să-l distrugă din interior, folosind o combinaţie de magie neagră şi afecţiuni ale gingiilor.
Harry se înecă, inspirând jumătate din paharul cu mied când izbucni în râs. Serios, ar fi meritat să o invite pe Luna chiar şi numai pentru replica aia. Ridică privirea, tuşind, după ce se udase până la piele cu mied, zâmbind însă în continuare şi văzând ceva care îl înveseli şi mai tare: Argus Filch se apropia de ei trăgându-l de o ureche pe Draco Reacredinţă.
— Domnule profesor Slughorn, zise Filch cu o voce răguşită, tremurându-i maxilarul şi având o sclipire maliţioasă în ochii cât cepele, l-am găsit furişându-se pe un coridor de la etaj. Susţine că a fost invitat la petrecerea dumneavoastră şi că deja a întârziat. I-aţi trimis cumva o invitaţie?
Reacredinţă se eliberă din strânsoarea lui Filch, părând mânios.
— Fie, n-am fost invitat! zise el furios. Încercam să vin oricum, acum eşti mulţumit?
— Nu, nu sunt mulţumit! spuse Filch, făcând o afirmaţie care contrasta în mod evident cu bucuria de pe chipul său. Ai dat de bucluc, aşa să ştii! N-a zis domnul director că e interzis să hoinăriţi după lăsarea serii fără permisiune?
— E-n ordine, Argus, e-n ordine, zise Slughorn, fluturând o mână. Este Crăciunul şi nu este o crimă să vrei să vii la o petrecere. Numai de data asta, o să renunţăm la pedepsirea vinovatului. Poţi să rămâi, Draco.
Expresia indignată şi dezamăgită de pe chipul lui Filch nu fu deloc surprinzătoare; însă, privindu-l pe Reacredinţă, Harry se întrebă de ce acesta părea aproape la fel de nefericit ca şi Filch? De ce se uita Plesneală la Reacredinţă ca şi cum ar fi fost supărat şi în acelaşi timp… era cu putinţă?… puţin speriat?
Dar aproape înainte ca Harry să asimileze ceea ce văzuse, Filch se întoarse pe călcâie şi se îndepărtă târşâindu-şi picioarele şi bolborosind nemulţumit; Reacredinţă afişase un zâmbet şi îi mulţumea lui Slughorn pentru generozitatea de care dăduse dovadă, iar chipul lui Plesneală devenise din nou de nepătruns.
— Este o nimica toată, serios, zise Slughorn, fluturându-şi mâna pentru a-i da de înţeles lui Reacredinţă că nu era cazul să-i mulţumească. Totuşi l-am cunoscut bine pe bunicul tău.
— A vorbit întotdeauna cu multă apreciere despre dumneavoastră, domnule profesor, zise repede Reacredinţă. Spunea că sunteţi cel mai bun realizator de poţiuni pe care l-a cunoscut.
Harry se uită la Reacredinţă cu ochii mari. Ceea ce-l intriga nu erau linguşelile, îl urmărise ani întregi pe Reacredinţă linguşindu-l pe Plesneală, ci faptul că Reacredinţă chiar părea puţin bolnav. Era prima dată că-l vedea de aproape după foarte multă vreme şi observă că Reacredinţă avea cearcăne întunecate şi că pielea lui prinsese o nuanţă cenuşie de neconfundat.
— Aş vrea să vorbesc cu tine, Draco, zise Plesneală dintr-odată.
— A, Severus, stai puţin, spuse Slughorn, sughiţând din nou. E Crăciunul, fii şi tu mai îngăduitor.
— Sunt şeful casei lui şi eu decid cum să mă comport şi cât de îngăduitor sau sever o să fiu, zise Plesneală pe un ton tăios. Urmează-mă, Draco.
Cei doi plecară, cu Plesneală în frunte şi Reacredinţă cu un aer în-ciudat. Harry rămase locului pentru o clipă, şovăind, apoi spuse:
— Luna, mă întorc imediat, mă duc până la… ăă… baie.
— În ordine, zise Luna veselă, iar în timp ce Harry se strecură grăbit prin mulţime, avu impresia că o auzi reluând discuţia despre conspiraţia „Colţ-ruginit” cu profesoara Trelawney, care părea cu adevărat interesată.
Holul era pustiu şi Harry putu să-şi scoată fără probleme Pelerina Invizibilă din buzunar, aruncând-o peste el după ce ieşi din cameră. Partea cea mai dificilă fu să-i găsească pe Plesneală şi pe Reacredinţă. Harry fugi pe coridor, paşii fiindu-i acoperiţi de muzica şi de vocile răsunătoare care se auzeau în continuare din biroul lui Slughorn, în urma sa. Era posibil ca Plesneală să-l fi dus pe Reacredinţă în hruba lui… sau să-l fi condus înapoi în camera de zi a Viperinilor. Dar Harry îşi lipi urechea de fiecare uşă de pe hol, alergând de-a lungul lui până când se aplecă în dreptul broaştei de la uşa ultimei clase, auzi voci şi fu cuprins de un val de entuziasm.
— … nu-ţi poţi permite să faci greşeli, Draco, pentru că o să fii exmatriculat…
— N-am avut nici o legătură cu asta, bine?
— Sper că nu mă minţi, pentru că a fost o scăpare nechibzuită. Se bănuieşte deja că ai avut un amestec.
— Cine mă bănuieşte? zise Reacredinţă mânios. Vă spun pentru ultima dată că nu am făcut-o eu, BINE? Probabil că fata aceea, Bell, a avut un duşman de care nu ştie nimeni. Nu vă mai uitaţi aşa la mine! Ştiu ce faceţi, nu sunt prost, dar să ştiţi că n-o să vă meargă. Pot să vă opresc!
Urmă o pauză şi apoi Plesneală zise încet:
— A, să înţeleg că mătuşa Bellatrix ţi-a dat lecţii de Occlumanţie. Spune-mi, Draco, ce gânduri încerci să ascunzi de superiorul tău?
— De el nu încerc să ascund nimic, dar nu vreau să vă băgaţi nasul în treburile mele!
Harry îşi apropie şi mai mult urechea de broască. Oare ce-l făcuse pe Reacredinţă să-i vorbească astfel lui Plesneală, faţă de care dăduse întotdeauna dovadă de respect şi chiar de simpatie?
— Deci ăsta e motivul pentru care m-ai evitat semestrul ăsta? Te-ai temut că o să intervin? Draco, sper că eşti conştient că dacă altcineva nu s-ar fi prezentat în biroul meu după ce i-am spus în repetate rânduri să o facă…
— Foarte bine, daţi-mi ore de detenţie! Raportaţi-mă lui Dumbledore! zise Reacredinţă pe un ton ironic.
Se lăsă iar tăcerea. Apoi Plesneală spuse:
— Ştii foarte bine că nu doresc să fac nici una, nici alta.
— Atunci, ar fi bine să nu-mi mai spuneţi să vin în biroul dumneavoastră!
— Ascultă-mă, spuse Plesneală, coborându-şi vocea într-atât încât Harry trebui să-şi lipească urechea cât mai tare de broască pentru a-l auzi. Încerc să te ajut. I-am jurat mamei tale că o să te protejez. Am făcut Jurământul Suprem, Draco.
— Atunci se pare că o să trebuiască să-l încălcaţi, pentru că nu am nevoie de protecţia dumneavoastră! Este misiunea mea, el mi-a încredinţat-o şi o s-o îndeplinesc. Am un plan şi o să-l duc până la capăt, numai că durează ceva mai mult decât credeam.
— Ce plan?
— Nu vă priveşte!
— Dacă îmi spui ce încerci să faci, o să te pot ajuta.
— Mulţumesc, dar am tot ajutorul de care am nevoie, nu sunt singur!
— În mod cert astă-seară erai. Ai fost mai mult decât nesăbuit, hoinărind pe holuri fără oameni care să stea de pază, fără întăriri. Faci greşeli elementare.
— I-aş fi luat pe Crabbe şi pe Goyle cu mine, dacă nu le-aţi fi dat ore de detenţie!
— Vorbeşte mai încet! se răsti Plesneală, pentru că Reacredinţă ridicase vocea, înflăcărându-se. Dacă prietenii tăi Crabbe şi Goyle au de gând să treacă N.O.V.-ul de data asta, trebuie să depună ceva mai mult efort decât în pre…
— Ce contează? zise Reacredinţă. Apărare contra Magiei Negre… e doar o păcăleală, nu-i aşa? O farsă. De parcă vreunul dintre noi ar avea nevoie să se apere de Magia Neagră.
— Este o farsă esenţială pentru reuşită, Draco, spuse Plesneală. Unde crezi că aş fi ajuns în toţi anii ăştia dacă n-aş fi ştiut să mă prefac? Fii atent la ce-ţi spun! Eşti nechibzuit, hoinăreşti noaptea, te laşi surprins şi dacă te bazezi pe ajutorul unor oameni ca Crabbe şi Goyle…
— Nu sunt numai ei, îi mai am şi pe alţii de partea mea, care sunt mai pricepuţi ca ei.
— Atunci de ce nu vrei să ai încredere în mine, ca să te pot…
— Ştiu ce puneţi la cale! Vreţi să-mi furaţi momentul de glorie!
Urmă încă o pauză, iar apoi Plesneală zise cu răceală:
— Vorbeşti ca un copil. Înţeleg că eşti supărat că tatăl tău a fost capturat şi închis, dar…
Harry abia dacă avu un răgaz de câteva secunde. Auzi paşii lui Reacredinţă de dincolo de uşă şi se aruncă într-o parte chiar în clipa când uşa se deschise la perete. Reacredinţă se îndepărtă cu paşi mari pe hol, trecând pe lângă uşa deschisă a biroului lui Slughorn, dând colţul la capăt şi dispărând.
Harry rămase ghemuit, abia îndrăznind să respire, când Plesneală ieşi încet din clasă. Nu i se citea nimic pe chip şi se întoarse la petrecere. Harry rămase pe podea, ascuns sub Pelerina Invizibilă, rotiţele minţii învârtindu-i-se neîncetat.